Povestirea Estherei

Era ceasul trei din noapte când casele din jurul Londrei începuseră în sfârşit să înlăture câmpia şi să ne apropie pe noi de străzi. Făcuserăm calea întoarsă pe nişte drumuri într-o stare cu mult mai proastă decât când trecuserăm ziua pe ele, căci de-atunci nici ninsoarea, nici topirea ei nu mai conteniseră; dar energia însoţitorului meu nu slăbise nici-o clipă. Ne-a fost aproape de acelaşi ajutor, gândeam eu, ca şi caii, în înaintarea noastră, ba, adeseori i-a ajutat chiar şi pe ei. Istoviţi, caii se opriseră la jumătate cale în urcuşul colinei, fuseseră mânaţi prin torente de apă ce se prăvăleau gălăgios, alunecaseră, căzând, şi încurcându-se în hamuri; dar domnul Bucket şi micul său felinar erau totdeauna gata la datorie şi ori de câte ori ieşeam cu bine dintr-un necaz, n-auzeam altă variantă decât acel îndemn rece:

— Hai, dă-i drumul, băiete!

Dârzenia şi încrederea cu care a dirijat călătoria noastră la reîntoarcere aproape că nu mi le pot explica. Fără să şovăie deloc, nici măcar nu s-a oprit vreodată ca să pună întrebări, până ce-am ajuns la câteva mile depărtare de Londra. Şi-atunci, foarte puţine cuvinte, ici şi colo, îi erau de-ajuns; şi astfel ajunserăm între trei şi patru dimineaţa în Islington.

N-am să mă mai opresc asupra încordării şi temerii cu care mă gândeam tot timpul că, cu fiecare clipă, o lăsam pe mama din ce în ce mai în urmă. Cred că-mi făceam mari speranţe, gândind că domnul Bucket trebuie să aibă dreptate şi că nu se poate să nu aibă o ţintă pozitivă în urmărirea femeii după care pornisem. Dar m-am frământat tot timpul cât a durat călătoria, întrebându-mă şi despicând firul în patru. Ce-avea să iasă la iveală când o vom găsi, şi cu ce puteam compensa asemenea pierdere de timp, iată întrebări pe care nu-mi era cu putinţă să le înlătur; mintea mi-era torturată de asemenea gânduri stăruitoare, când ajunserăm în Londra.

Ne oprirăm pe-o stradă principală pe care se afla o staţie de trăsuri. Însoţitorul meu plăti pe cei doi vizitii ai noştri, care erau atât de împroşcaţi de noroi, din creştet până-n tălpi, de parcă ar fi străbătut drumurile prin mâzgă pe jos, nu în trăsură şi, dându-le o scurtă îndrumare încotro s-o apuce, mă scoase din trăsură şi mă aşeză într-o caleaşcă pe care o alesese dintre celelalte.

— Vai, dragă domnişoară Summerson! Zise el în timp ce mă schimba dintr-o trăsură în alta, ce udă sunteţi!

Nu-mi dădusem seama de asta. Dar zăpada topită îşi găsise calea să pătrundă în trăsură; şi coborâsem şi eu de două, trei ori, când un cal căzut se zbătuse în noroi şi trebuise ridicat. Şi umezeala îmi pătrunsese prin haine. L-am încredinţat că nu-i nici-o primejdie; dar vizitiul, care-l cunoştea, n-a putut fi împiedicat de mine să dea fuga pe stradă până la grajdul lui, de unde a adus un braţ de paie curate şi uscate, pe care le-a pus peste mine şi le-a aşternut bine în jurul meu, încât m-am încălzit şi mi-a fost bine.

— Ei, bine, dragă domnişoară, zise domnul Bucket băgând capul pe fereastră în cupeu, după ce mă închisese înăuntru. Plecăm acum pe urmele femeii aceleia. S-ar putea să ne ia ceva timp, dar nu aveţi nimic împotrivă. Sunteţi doar sigură că am motivele mele s-o fac. Nu-i aşa?

Habar n-aveam ce-i asta… Habar n-aveam în cât de scurtă vreme voi înţelege mai bine, dar l-am asigurat că am toată încrederea în el.

— Aşa şi trebuie, scumpă domnişoară, îmi răspunse el. Şi am să vă spun ceva! Dacă aţi avea încredere în mine pe jumătate din câtă am eu în dumneavoastră, după ce-am văzut cum aţi înfruntat expediţia noastră, mi-ar fi de ajuns. Doamne Dumnezeule! Nici-o bătaie de cap cu dumneavoastră. N-am văzut niciodată o femeie tânără din nici-o clasă socială… Şi am văzut şi multe cu educaţie… Să se poarte aşa cum v-aţi purtat dumneavoastră din clipa din care aţi fost sculată din pat. Sunteţi un model, ştiţi, asta sunteţi, zise domnul Bucket cu înflăcărare, sunteţi un model.

I-am spus că mă bucur foarte mult, cum de fapt mă şi bucuram, că n-am fost o pacoste pentru el; şi că nădăjduiesc că nici de-acum înainte n-am să fiu.

— Dragă domnişoară, răspunse el, când o tânără este tot atât de blândă pe cât de curajoasă, şi tot atât de curajoasă pe cât de blândă, e tot ce cer, ba, chiar mai mult decât aştept, înseamnă atunci că e ca o regină şi cam tot aşa sunteţi şi dumneavoastră.

Cu asemenea vorbe de îmbărbătare în împrejurările triste şi ameninţătoare prin care treceam, el se urcă pe capră şi, încă o dată, o pornirăm la drum. Încotro mergeam, n-am ştiut pe loc şi nici n-am aflat după aceea; dar parc-am fi căutat cele mai înguste şi mai proaste străzi din Londra. De câte ori îl vedeam arătându-i vizitiului pe unde s-o apuce, eram pregătită să ne înfundăm într-o învălmăşeală mai adâncă de asemenea străzi, şi totdeauna aşa se întâmpla.

Uneori ieşeam pe-o arteră mai lată sau ajungeam la o clădire mai mare decât cele obişnuite, bine luminată. Apoi ne opream pe la birouri ca acelea pe la care trecuserăm când ne-am început călătoria şi l-am văzut ţinând sfat cu alţii. Uneori cobora lângă o arcadă sau la un colţ de stradă şi, în chip misterios, domnul Bucket făcea semne cu lumina felină – raşului său. Asemenea operaţie atrăgea lumini de acelaşi fel din colţuri întunecate, de parc-ar fi fost un roi de insecte, şi un nou sfat se ţinea. Treptat, se părea că strângeam cercul investigaţiilor noastre înlăuntrul unor limite din ce în ce mai neînsemnate şi mai înguste. Numai ofiţerii de poliţie care erau de serviciu puteau să-i spună acum domnului Bucket ceea ce dorea să afle şi să-i arate încotro s-o apuce. În sfârşit, ne oprirăm pentru o discuţie mai lungă – între el şi unul dintre oamenii de care-am vorbit, discuţie care părea că-l mulţumeşte, după felul cum dădea din când în când din cap. Când a isprăvit de vorbit, a venit la mine, cu un aer preocupat şi încordat.

— Ei, bine, domnişoară Summerson, îmi zise el, să nu fiţi alarmată orice s-ar întâmpla. Nu-i nevoie, în ceea ce mă priveşte, să vă mai pun în gardă, decât doar că am dat de urma persoanei căutate şi că puteţi să-mi fiţi de folos dintr-un moment în altul. Nu-mi place să cer asemenea lucru, domnişoară dragă, dar n-aţi vrea să facem câţiva paşi împreună?

Bineînţeles că am coborât numaidecât şi i-am luat braţul.

— Nu-i uşor lucru să mă ţin în pas cu dumneavoastră, zise domnul Bucket; lăsaţi-o mai uşurel.

Cu toate că m-am uitat în grabă şi puţin nedumerită în jurul meu, pe când traversam strada, mi-a făcut impresia că recunosc locurile.

— Suntem în Holborn?

— Da, răspunse domnul Bucket, cunoaşteţi cotitura asta de stradă?

— Pare a fi strada Cancelariei.

— Chiar aşa e botezată, dragă domnişoară, urmă domnul Bucket.

Am intrat pe ea şi, în timp ce mergeam, înotând prin zloată, am auzit clopotele bătând cinci şi jumătate. Trecurăm mai departe în tăcere şi pe cât puteam de repede, cu grijă să nu alunec, când cineva, înfăşurat într-o mantie, venind din faţă pe trotuarul îngust, s-a oprit şi a stat într-o parte ca să-mi facă loc. În aceeaşi clipă am auzit o exclamaţie de uimire şi numele meu rostit de domnul Woodcourt. Îi cunoşteam vocea foarte bine.

A fost atât de neaşteptat şi atât… Nu ştiu cum să zic, de plăcut sau de penibil… Să am o asemenea întâlnire după o călătorie de rătăciri febrile ca aceea în care mă aflam, şi încă în miez de noapte, încât nu-mi puteam stăpâni lacrimile. A fost ca şi cum i-aş fi auzit vocea într-o ţară ciudată.

— Draga mea domnişoară Summerson, dumneata să umbli la asemenea oră şi pe-aşa vreme!

Aflase de la tutore că fusesem chemată într-o expediţie neobişnuită şi-mi spuse asta ca să mă scutească de alte explicaţii. I-am răspuns că tocmai coborâsem dintr-un cupeu şi că ne îndreptam…, dar atunci am fost silită să mă uit la însoţitorul meu.

— Ei, bine, ştiţi, domnule Woodcourt (îi prinsese numele din zbor de la mine), mergem acum spre strada care urmează… Inspector Bucket.

Domnul Woodcourt, fără să ţină seama de protestele mele, şi-a scos grăbit mantia de pe el şi a pus-o pe mine.

— Iată ce bună treabă! Exclamă domnul Bucket, ajutându-l, tare bună treabă!

— Pot să merg cu dumneavoastră? Întrebă domnul Woodcourt, adresându-se nu ştiu dacă mie sau însoţitorului meu.

— Ei! Doamne! Exclamă domnul Bucket, luând răspunsul asupra lui. Fără îndoială că puteţi.

Zis şi făcut, şi m-au luat între ei, înfăşurată în mantie.

— Abia m-am despărţit de Richard, urmă domnul Woodcourt. Stau cu el de-aseară de la zece.

— O, Doamne! E bolnav!

— Nu, nu! Credeţi-mă, nu-i bolnav, dar nu-i tocmai bine! Era deprimat şi istovit… Ştiţi cum e el uneori îngrijorat şi sleit de puteri… Şi, bineînţeles, Ada a trimis după mine; când m-am întors acasă, am găsit bileţelul şi m-am dus întins la el. Ei, bine! După puţină vreme, Richard s-a înviorat atât de mult şi Ada a fost atât de fericită şi atât de încredinţată că mie mi se datorează, cu toate că Dumnezeu ştie cât de mic a fost amestecul meu, încât am rămas cu el câteva ceasuri până ce a adormit bine de tot. Tot aşa cum doarme şi ea acum, sper!

Felul lui prietenos de a vorbi despre ei, devotamentul său neprefăcut, încrederea şi recunoştinţa pe care ştiu că şi le-a câştigat de la draga mea, precum şi liniştea şi mângâierea pe care Ada le găsea în el, puteam eu oare să despart toate acestea de făgăduiala pe care mi-o făcuse? Ce nerecunoscătoare aş fi fost dacă asemenea lucruri nu mi-ar fi adus în minte vorbele pe care le-a rostit când l-am văzut atât de afectat de schimbarea înfăţişării mele: „Îl primesc ca pe un semn de încredere şi va fi sfânt pentru mine.”

Între timp, am cotit pe-o altă stradă îngustă.

— Domnule Woodcourt, zise domnul Bucket, care l-a scrutat îndeaproape cu privirea în timp ce mergeam, treburile noastre ne mână la prăvălia unui librar de cărţi de drept şi legi, pe-aici, un anume domn Snagsby. Ce, îl cunoaşteţi, nu-i aşa?

Era atât de ager că a văzut asta într-o clipă.

— Da, îl cunosc puţin, am şi fost chemat la el, aici în locuinţa asta.

— Da, domnule? Se miră domnul Bucket. Atunci eşti atât de bun să-mi îngădui s-o las pe domnişoara Summerson cu dumneata câteva clipe, cât mă duc eu să schimb două-trei cuvinte cu el?

Cel din urmă ofiţer de poliţie cu care domnul Bucket ţinuse sfat stătea tăcut în spatele nostru. Nu l-aş fi băgat de seamă de n-ar fi vorbit, când am zis eu că aud pe cineva plângând.

— Nu vă speriaţi, domnişoară, interveni el. E slujnica lui Snagsby.

— Ah! Ştiţi, zise domnul Bucket, fata suferă de leşinuri şi în noaptea asta e într-o stare gravă. Cea mai potrivnică situaţie pentru mine, căci am nevoie de unele informaţii de la fata asta şi trebuie să fie adusă cumva în simţiri.

— În orice caz, cei din casă n-ar fi încă treji, de n-ar fi fost pentru ea, domnule Bucket, zise celălalt poliţist. A ţinut-o într-un leşin aproape toată noaptea, domnule.

— Hm! Aşa e, răspunse domnul Bucket. Mi s-a stins lumina. Aprinde-o pe-a dumitale o clipă.

Toate acestea au fost rostite în şoaptă, lângă prima sau a doua intrare de la casa în care auzeam slabe plânsete şi gemete, în cercul mic de lumină aprinsă anume, domnul Bucket se duse la uşă şi bătu. Uşa se deschise după ce bătu a doua oară, şi el pătrunse în casă, lăsându-ne pe noi să stăm în stradă.

— Domnişoară Summerson, zise domnul Woodcourt, dacă pot rămâne lângă dumneavoastră fără să fiu inoportun, vă rog îngăduiţi-mi s-o fac.

— Sunteţi într-adevăr foarte bun, am răspuns. Nu am nevoie să-mi ascund vreun secret de-al meu faţă de dumneavoastră; dacă am de ascuns vreunul, acela nu-i al meu. E al altcuiva.

— Înţeleg foarte bine. Aveţi încredere în mine, n-am să rămân alături de dumneavoastră decât atât cât îmi va fi îngăduit ca să respect întocmai dorinţa pe care aţi exprimat-o.

— Am încredere în dumneavoastră, am răspuns. Ştiu şi sunt profund mişcată de sfinţenia cu care vă ţineţi promisiunile.

După scurtă vreme, micul cerc de lumină se arată iarăşi afară şi domnul Bucket, în mijlocul lui, înainta spre noi, cu faţa încordată.

— Vă rog să intraţi, domnişoară Summerson, zise el şi să vă aşezaţi lângă foc. Domnule Woodcourt, din informaţiile pe care le-am primit, înţeleg că sunteţi medic. N-aţi vrea să o cercetaţi pe fata asta şi să vedeţi dacă nu se poate face ceva ca să-şi vină în simţiri? Are o scrisoare pe undeva de care am neapărată nevoie. Nu-i în lada ei şi cred că trebuie să fie asupra ei; dar e atât de răsucită şi încleştată, încât e greu de controlat fără să-i fac rău.

Toţi trei am intrat în casă împreună; cu toate că era frig şi umed, mirosea şi a aer îmbâcsit de la cei ce nu se culcaseră toată noaptea. Pe coridor, în dosul uşii, stătea un omuleţ înspăimântat şi cu faţa amărâtă, într-o haină cenuşie, care părea să fie cuviincios din fire şi vorbea blând.

— Jos pe scară, vă rog, domnule Bucket, zise el. Doamna ne va ierta pentru bucătăria din faţă; ne slujim de ea ca de o cameră de lucru în timpul zilei. În spate e camera de culcare a lui Guşter şi în ea se zbate biata nenorocită, într-un hal de te înspăimântă.

Coborârăm, urmaţi de domnul Snagsby, după cum am aflat curând că-l cheamă pe omuleţ. În bucătăria din faţă, şezând lângă foc, se afla doamna Snagsby, cu ochii foarte roşii şi cu o expresie foarte severă pe faţă.

— Nevestică dragă, zise domnul Snagsby, intrând după noi, să încetăm, draga mea… ca să nu pun prea mult punctul pe i… să încetăm ostilităţile doar un singur moment în cursul unei nopţi atât de lungi cum a fost asta; iată aici pe inspectorul Bucket, domnul Woodcourt şi o doamnă.

Se uită uimită peste măsură, aşa cum era de altfel îndreptăţită s-o facă, dar la mine, mai ales, se uită grozav de îndârjită.

— Nevestică dragă, urmă domnul Snagsby, aşezându-se în cel mai îndepărtat colţ, lângă uşă, ca şi cum ar fi comis o îndrăzneală, e foarte probabil c-ai să mă întrebi de ce inspectorul Bucket, domnul Woodcourt şi o doamnă vin să viziteze imobilul Cook din strada Cursitor la ora de faţă? Nu ştiu. N-am nici cea mai mică idee. Dacă ar fi să mi se spună, tot n-aş înţelege, aşa că mai bine să nu mi se spună.

Părea atât de nefericit bietul om, şezând cu capul sprijinit într-o mână, iar eu păream atât de nepoftită, încât era tocmai să-mi cer scuze, când domnul Bucket luă cuvântul:

— Uite ce, domnule Snagsby, începu el, cel mai bun lucru pe care îl ai de făcut e să mergi cu domnul Woodcourt, să vadă ce-i de făcut cu Guşter a dumitale…

— Guşter a mea! Domnule Bucket! Strigă domnul Snagsby. Zi-i înainte, domnule, zi-i înainte! Data viitoare am să fiu acuzat şi de asta.

— Şi să ţii lumânarea, urmă domnul Bucket, fără să îndrepte cele ce spusese, sau ţine-o pe ea, sau dă o mână de ajutor la tot ce ţi se va cere. Ceea ce nu-i om pe lume mai gata s-o facă, pentru că eşti o făptură civilizată şi delicată, şi eşti omul cu o inimă ce se înduioşează pentru altul. Domnule Woodcourt, sunteţi atât de bun s-o cercetaţi, şi dacă puteţi să-i luaţi scrisoarea aceea, să mi-o daţi cât mai curând cu putinţă.

În timp ce aceştia doi ieşeau, domnul Bucket mă aşeză pe un scaun lângă foc, îmi scoase încălţările ude pe care le-a culcat pe vatră, ca să se usuce, şi tot timpul vorbi.

— Să nu vă faceţi sânge rău, domnişoară, de căutăturile neospitaliere ale doamnei Snagsby, din pricină că se află indusă cu totul în eroare, îşi va da seama de asta mai curând decât îşi închipuie, fiindcă am să-i explic; situaţia în care se pune nu poate fi pe placul unei doamne ca ea, care în general e deprinsă să gândească rezonabil.

Atunci, cum sta în faţa focului cu pălăria udă şi şalurile într-o mână, el însuşi ud până la piele, se întoarse către doamna Snagsby:

— Iată, cel dintâi lucru pe care vi-l spun dumneavoastră, ca femeie măritată, având ceea ce am putea numi farmec, ştiţi, vorba ceea: „Crede-mă dacă toate farmecele tale” etcetera…, cunoaşteţi bine cuvintele cântecului, pentru că e de prisos să-mi spuneţi mie că dumneavoastră nu aveţi de-a face cu lumea bună… Aşadar farmecul… Atracţia… Fiţi atentă, cele care-ar trebui să vă dea încredere în dumneavoastră… Nu-s decât ceea ce aţi făcut din ele.

Doamna Snagsby se uită cam îngrijorată, se muie puţin şi, tremurând, întrebă ce vrea să spună domnul Bucket.

— Ce vrea să spună domnul Bucket? Repetă el întrebarea; şi am văzut pe faţa lui că tot timpul cât vorbea trăgea cu urechea la descoperirea scrisorii – spre marea mea nelinişte, pentru că ştiam de ce mare importanţă trebuie să fie.

— Iată, am să vă arăt ce vrea să spună, doamnă. Duceţi-vă la teatru să vedeţi Othello. Asta-i tragedia dumneavoastră.

Doamna Snagsby, în cunoştinţă de cauză, întrebă de ce.

— De ce? Repetă iarăşi domnul Bucket. Pentru că o să ajungeţi la asta dacă nu luaţi măsuri. Iată chiar acum când vorbesc, eu ştiu că mintea dumneavoastră nu-i eliberată complet de diavolul acela în privinţa tinerei domnişoare aici de faţă. Dar, să vă spun cine e tânăra domnişoară? Iată, poftim, sunteţi ceea ce aş numi eu o femeie luminată, cu un suflet prea mare pentru atâta trup cât aveţi, dacă ne-apucăm să amănunţim toate, şi mă cunoaşteţi şi vă aduceţi aminte doar unde m-aţi văzut ultima oară şi despre ce era vorba în cercul acela. Nu-i aşa? Da? Foarte bine! Tânăra domnişoară de aici este tocmai domnişoara aceea.

Doamna Snagsby păru să înţeleagă mai bine aluzia decât am înţeles-o eu pe atunci.

— Şi Vlăjganul… Sau aşa cum îi spuneţi dumneavoastră, Jo… A fost amestecat tot în afacerea asta, nu în alta; şi copistul, despre care prea bine ştiţi, a fost amestecat tot în afacerea asta, nu în alta; şi soţul dumneavoastră care habar n-a avut de nimic, cum nici străbunicul dumneavoastră n-a avut, a fost amestecat de către domnul Tulkinghorn, decedatul, cel mai bun client al său, tot în afacerea asta, nu în alta. Şi toată ceata aceea de oameni plini de fiere au fost amestecaţi tot în afacerea asta, nu în alta. Şi totuşi, o femeie măritată, ca dumneavoastră, cu farmecele de care dispuneţi, închideţi ochii (ochii dumneavoastră plini de strălucire), şi vă daţi cu capul (cu forma-i atât de gingaşă) de toţi pereţii; mi-e ruşine pentru dumneavoastră! Cred că domnul Woodcourt ar fi putut să găsească scrisoarea până acum.

Doamna Snagsby clătină din cap şi-şi duse batista la ochi.

— Asta-i tot? Urmează domnul Bucket cu însufleţire. Nu-u. Să vedeţi ce se mai întâmplă. Altă persoană amestecată în afacerea asta, şi nu în alta, o fiinţă într-un hal fără de hal, a venit aici astă-noapte şi a fost văzută vorbind cu slujnica dumneavoastră, şi de la ea la slujnica dumneavoastră a trecut o hârtie pentru care sunt gata să dau o sută de lire. Ce faceţi dumneavoastră? Vă ascundeţi, le pândiţi şi pe urmă vă năpustiţi asupra slujnicei – ştiind de ce suferă şi ce puţin îi trebuie ca s-o apuce crizele – cu atâta străşnicie, încât, pe cinstea mea, biata de ea leşină şi rămâne leşinată, când viaţa unui om poate să atârne de cuvintele fetei ăsteia!

Spuse cele de mai sus cu un subînţeles atât de evident, încât fără voia mea mi-am încleştat mâinile şi am simţit că se-nvârte camera cu mine. Dar ameţeala îmi trecu. Domnul Woodcourt intră, puse o hârtie în mâna domnului Bucket şi ieşi iarăşi.

— Acum, doamnă Snagsby, singurul fel de a vă îndrepta greşelile, pe care-l mai puteţi încerca, zise domnul Bucket grăbit, uitându-se la hârtie, e să mă lăsaţi să schimb câteva cuvinte cu domnişoara de aici, în secret. Şi dacă ştiţi ce ajutor îi puteţi da domnului doctor, în bucătăria de alături, sau vă puteţi gândi la vreun anume lucru ce-ar putea readuce fata mai curând în simţiri, faceţi-o cât mai repede şi mai bine!

Într-o clipă, doamna Snagsby dispăru, iar domnul Bucket închise uşa.

— Ei, bine, dragă domnişoară, sunteţi destul de tare şi foarte sigură de dumneavoastră?

— Da, destul, am răspuns.

— Al cui e scrisul acesta?

Era al mamei. Un scris de creion, pe-o bucată de hârtie mototolită, ruptă şi stropită de apă, împăturită grosolan în formă de scrisoare, şi adresată mie, la tutore.

— Recunoaşteţi scrisul, urmă domnul Bucket, şi dacă sunteţi destul de tare ca să mi-o citiţi, daţi-i drumul. Dar să nu-mi ascundeţi nici un cuvânt.

Fusese scrisă pe fragmente, în mai multe rânduri. Am citit cele ce urmează: venit până la cocioabă cu două scopuri. Primul, să-mi văd scumpa mea dragă, dacă se poate, încă o dată, dar numai s-o văd… Nu să vorbesc cu ea şi nici să afle că am fost atât de aproape de ea. Celălalt scop, să scap de urmărire şi să mi se piardă urma. N-o mustra pe femeie pentru cele ce-a făcut. Ajutorul pe care mi l-a dat nu mi l-a dat decât după ce am încredinţat-o din răsputeri că era spre binele micuţului ei drag. Îţi aminteşti de copilaşul ei mort. Consimţământul bărbaţilor l-am cumpărat; dar ea m-a ajutat fără să primească nimic”.

— Am ghicit. Asta a fost scris, zise însoţitorul meu, când s-a odihnit la cărămidari. Se vădeşte ceea ce am presupus. Am avut dreptate.

Următorul fragment fusese scris în alt rând.

, Am rătăcit multă vreme pe-o cale lungă şi ştiu că trebuie să mor curând. Ah! Străzile astea! N-am altă dorinţă decât să mor. Când am plecat, aveam un gând mai rău; dar am scăpat de adaosul unei noi vinovăţii la cealaltă. Frigul, umezeala şi oboseala sunt destule cauze ca să fiu găsită moartă. Dar din pricina altor cauze am să mor, cu toate că din pricina acestora sufăr. E firesc ca tot ceea ce mă susţinuse să cedeze dintr-o dată, şi eu să mor sub povara spaimei şi-a mustrărilor de conştiinţă”.

— Păstraţi-vă curajul, zise domnul Bucket. Nu mai sunt decât câteva cuvinte.

Acelea erau scrise şi ele în alt rând. După toate aparenţele, aproape pe întuneric.

„Am făcut tot ce-am putut ca să mi se piardă urma. Aşa, voi fi curând uitată şi-l voi dezonora pe el cel mai puţin. N-am nimic asupra mea ca să pot fi recunoscută. De hârtia asta mă despart acum. Locul unde am să mă aşez să mor, dacă pot ajunge atât de departe, mi-a fost adeseori în minte. Adio. Iertare”.

Domnul Bucket, sprijinindu-mă cu braţul, mă aşeză cu duioşie pe scaun.

— Curaj! Să nu mă socotiţi crud faţă de dumneavoastră, scumpă domnişoară, dar de îndată ce vă simţiţi în stare, încălţaţi-vă şi fiţi gata.

Am făcut cum mi-a cerut, dar am fost lăsată singură multă vreme, rugându-mă pentru nefericita mea mamă. Erau cu toţii ocupaţi cu biata fată şi l-am auzit pe domnul Woodcourt spunându-le ce să facă şi vorbind adeseori cu fata. Într-un târziu, veni înăuntru cu domnul Bucket şi-mi spuse că, fiind foarte important să se vorbească blând cu dânsa, el a găsit de cuviinţă că mai bine ar fi s-o întreb eu tot ce doream să aflăm de la ea. Nu mai rămâne îndoială că acum putea răspunde întrebărilor, dac-ar fi fost luată cu binişorul, şi nu înspăimântată, întrebările, mă învăţă domnul Bucket, erau: cum a intrat în posesia scrisorii, ce s-a petrecut între ea şi persoana care i-a dat scrisoarea şi încotro a apucat-o persoana aceea. Ţinându-mi firea cât puteam, mai cu seamă ca să nu uit întrebările, m-am dus cu ei în camera alăturată. Domnul Woodcourt voia să rămână afară, dar la stăruinţa mea, veni cu noi înăuntru.

Biata fată şedea pe podea, unde o lăsaseră. Ceilalţi şedeau în jurul ei, dar la o oarecare depărtare, ca să poată avea aer. Nu era drăguţă şi arăta slabă şi nenorocită, dar faţa ei era bună şi îndurerată, cu toate că avea încă o căutătură puţin cam sălbatică. Am îngenuncheat pe podea şi i-am cuprins capul cu mâna, sprijinindu-l pe umăr, după care ea îşi puse braţul pe după gâtul meu şi izbucni în plâns.

— Sărmană fată, i-am zis, lipindu-mi faţa de fruntea ei, căci şi eu plângeam şi tremuram, se vede că-i crud să te mai tulburăm, dar totul depinde de cele ce putem afla despre scrisoare acuma, şi nu după un ceas.

Ea începu să spună cu glasu-i jalnic că n-a vrut să facă nici un rău, n-a vrut să facă nici un rău, doamnă Snagsby.

— Toţi suntem siguri de asta, am liniştit-o eu. Dar te rog, spune-mi cum ai căpătat-o.

— Da, dragă doamnă, vreau şi am să vă spun adevărat. Am să spun adevărat, zău, doamnă Snagsby.

— Sunt sigură că-i aşa, am încredinţat-o eu iarăşi. Dar cum a fost?

— Am fost plecată pentru o treabă, dragă doamnă… Mult după ce se-ntunecase… Foarte târziu, şi când m-am întors acasă, am văzut o femeie de rând, udă până la piele şi plină de noroi, uitându-se la casa noastră. Când mă văzu că vin spre uşă ca să intru în casă, mă chemă înapoi la ea şi zise: „Locuieşti aici?” şi-am zis că da şi ea a zis că nu ştie decât o casă sau două pe aici, dar se rătăcise şi nu le putea găsi. O, ce să fac, ce să fac! N-au să mă creadă! Nu-mi spuse nimica de rău mie şi nici eu nu-i spusei nimica de rău ei, zău, doamnă Snagsby!

Afost nevoie ca stăpâna ei s-o liniştească – ceea ce doamna Snagsby făcu, trebuie să recunosc, copleşită de remuşcări – ca fata să-şi poată reveni şi să continue.

— Nu putea găsi casele acelea? Am întrebat eu.

— Nu! Plânse fata, clătinând din cap. Nu! Nu putea să le găsească şi era atât de sleită de puteri, de dărâmată şi de nenorocită! Vai, atât de prăpădită, că dacă aţi fi văzut-o, domnule Snagsby, i-aţi fi dat o jumătate de coroană, ştiu sigur!

— Da, Guşter, da, fata mea, zise el nu prea ştiind ce să spună. Cred că i-aş fi dat!

— Şi cu toate acestea, vorbea cu cuvinte aşa frumoase, urmă fata, uitându-se la mine cu ochii mari deschişi, că ţi se sfâşia inima. Şi aşa, numai că-mi zice mie dacă nu ştiu drumul la cimitir? Şi eu atunci o întreb care cimitir. Şi ea îmi zice cimitirul săracilor. Şi eu îi spun că şi eu am fost copil sărac şi că totul merge după parohie. Dar atunci ea îmi spune că s-a gândit la un biet cimitir de săraci nu prea departe de-aici, cu o arcadă, o treaptă şi-o poartă de fier.

Cum mă uitam la faţa ei şi-o mângâiam ca să spună mai departe, l-am zărit pe domnul Bucket că a primit vestea cu o expresie pe care n-aş fi putut-o deosebi de una de intensă nelinişte.

— Vai Doamne! Doamne! Se tânguia fata, strângându-şi tare părul după cap, ce să fac, ce să fac! Ea vorbea de cimitirul unde a fost îngropat omul care luase doftoria de dormit… Care aţi venit acasă şi ne-aţi spus de el, domnule Snagsby… Care m-a înspăimântat pe mine atât de tare, doamnă Snagsby. Vai, iacă, mă-nspăimânt iarăşi. Na! Ţine-mă!

— Dar ţi-e cu mult mai bine acum, am potolit-o eu. Te rog, te rog, mai spune-mi.

— Da, am să mai spun, da, am să mai spun! Dar să nu fiţi supărată pe mine, doamnă scumpă ce sunteţi, am fost atâta de bolnavă…

Supărată pe ea, biata fată!

— Iată! Acu'spun, acu'spun! Şi numai că zice, pot eu să-i spun cum să-l găsească şi eu zic da, şi-i spun, şi ea s-a uitat la mine cu ochii aproape ca şi cum ar fi fost oarbă, clătinându-se cu totul gata să cadă pe spate. Şi-atunci a scos o scrisoare şi mi-a arătat-o şi a zis că dacă ar pune-o la poştă, s-ar şterge adresa, şi scrisoarea n-ar fi luată în seamă şi-ar rămâne netrimisă şi că n-aş vrea eu s-o iau şi s-o trimit şi cel ce-o duce are să fie plătit la adresă? Aşa că am zis da, dacă nu-i nimica rău şi ea a zis că nu – nu-i nici un rău. Şi atunci am luat scrisoarea de la ea şi mi-a spus că n-are nimic ce să-mi dea şi eu i-am spus că şi eu sunt săracă şi aşa că nu-mi lipseşte nimic.

— Şi a plecat?

— Da, se tângui fata, luând-o înainte cu răspunsul la întrebarea mea. Da! S-a dus pe drumul pe care i l-am arătat. După aceea, am intrat în casă şi doamna Snagsby a venit după mine de undeva, şi m-a înşfăcat şi eu am căzut în spaime şi m-a apucat boala copiilor.

Domnul Woodcourt a luat-o uşurel de lângă mine. Domnul Bucket m-a înfăşurat în mantie şi numaidecât am ieşit în stradă. Domnul Woodcourt a şovăit dacă să meargă cu noi, dar eu i-am spus:

— Nu mă lăsaţi acuma! Iar domnul Bucket adaugă:

— Mai bine să fiţi cu noi! S-ar putea s-avem nevoie de dumneavoastră, să nu mai pierdem timpul!

Mi-au rămas cele mai încâlcite impresii din mersul acela pe jos. Îmi amintesc că nu era nici noapte, nici zi; că începuse să se crape de ziuă, dar lămpile de pe stradă încă luceau pline de zăpadă muiată. Îmi amintesc de câţiva trecători înfriguraţi pe străzi. Îmi amintesc de acoperişurile ude ale caselor, de canalele şi burlanele împovărate din care ţâşnea apa, de movilele de gheaţă şi zăpadă murdară peste care treceam, de strâmtoarea curţilor prin care ne strecuram. În acelaşi timp, îmi amintesc că biata fată părea că-mi spune încă povestea ei, ce-mi suna vie şi limpede în urechi; că-i simţeam parcă până şi greutatea trupului pe braţ; îmi amintesc că faţadele caselor ude luau înfăţişări omeneşti şi se uitau la mine; că stăvilare uriaşe păreau că se deschid şi se închid în capul meu sau în aer şi că lucrurile ireale păreau mai aievea decât cele reale.

În sfârşit, ne-am oprit sub o trecătoare acoperită, întunecoasă şi ruinată, la capătul căreia ardea o lampă deasupra unei porţi de fier prin care slaba lumină a dimineţii se lupta să pătrundă. Poarta era închisă. Dincolo de ea era un cimitir… Un loc înspăimântător, din care noaptea se mişca tare cu greu, dar în care am putut vedea ca prin ceaţă grămezi de morminte pângărite şi pietre, un cimitir străjuit de case murdare, cu câteva lumini palide abia pâlpâind în ferestre şi cu pereţii pătrunşi de o umezeală densă, ca de-o boală. Pe treapta de la poartă, udă până la piele în înfiorătoarea umezeală a unui asemenea loc ce mustea şi ţâşnea împroşcând apă la fiecare pas, am văzut c-un ţipăt de groază şi de milă, o femeie culcată… Am văzut-o pe Jenny, mama copilaşului mort.

M-am repezit la ea, dar am fost oprită, iar domnul Woodcourt mă imploră din toată inima, chiar şi cu lacrimi în ochi, să aştept o clipă înainte de-a mă duce lângă biata făptură, să vedem ce zice domnul Bucket. L-am ascultat, după câte îmi amintesc. L-am ascultat, sunt sigură.

— Domnişoară Summerson, veţi înţelege cele ce vă spun, dacă vă gândiţi o clipă. Şi-au schimbat rochiile între ele la cocioaba de la cărămidărie.

Şi-au schimbat rochiile la cocioabă. Am putut să repet vorbele în minte şi ştiam ce-nseamnă ele în sine, dar nu le pricepeam înţelesul în legătură cu ceea ce urmăream.

— Şi una s-a întors, urmă domnul Bucket, iar cealaltă a plecat mai departe. Şi cea care a plecat mai departe, n-a mers decât o bucată de drum cu gândul de a ne induce în eroare, şi apoi s-a întors luând-o drept peste câmpie şi s-a dus acasă. Gândiţi-vă o clipă!

Am putut repeta şi vorbele astea în minte, dar n-am avut nici cea mai vagă idee de ce voiau să însemne. O vedeam în faţa mea zăcând pe treaptă pe mama copilaşului mort. Zăcea acolo cu un braţ strecurat pe după o gratie a porţii de fier ca şi cum ar fi îmbrăţişat-o. Zăcea acolo femeia ce vorbise aşa de curând cu mama. Zăcea acolo făptura aceea nenorocită, fără de adăpost şi părăsită de viaţă. Ea, cea care adusese scrisoarea de la mama, singura care-mi putea da cheia să aflu unde e mama; ea care avea să ne călăuzească s-o eliberăm şi s-o salvăm pe cealaltă, după care am umblat atât de departe, ea care ajunsese într-o asemenea situaţie prin cine ştie ce mijloace în legătură cu mama, căreia nu i-am putut da de urmă, şi care poate în clipa de faţă trece pe lângă noi fără ca s-o putem găsi şi ajuta; ea, biata femeie, zăcea acolo, iar ei mă împiedicau să mă apropii! Am văzut, dar n-am putut pricepe căutătura solemnă şi plină de compătimire de pe faţa domnului Woodcourt. Am văzut, dar n-am înţeles când i-a pus domnului Bucket mâna în piept ca să-l ţină pe loc. L-am văzut stând descoperit în aerul îngheţat, înclinat în faţa cuiva, înţelegerea mea pentru toate cele de mai sus dispăruse, îi auzeam chiar vorbind între ei:

— S-o lăsăm să se apropie?

— Mai bine s-o lăsăm. Mâinile ei trebuie s-o atingă primele. Au un drept mai mare decât ale noastre.

M-am dus până la poarta de fier şi m-am aplecat asupra trupului femeii. I-am ridicat capul greu, i-am dat într-o parte părul lung, ud şi rece, şi i-am întors faţa spre mine: era mama, moartă, înţepenită, rece.60

Perspectivă jIN urced la alte întâmplări din povestirea mea. Am 1 Fi dobândit atâta mângâiere de la bunătatea celor din >jur, încât nu mă pot gândi la ei fără să nu fiu mişcată. Am spus foarte multe despre mine, dar mai rămân încă atât de multe, încât n-am să mai stărui asupra durerii mele. M-am îmbolnăvit, dar boala nu m-a ţinut mult şi aş fi ocolit chiar s-o menţionez, dacă aş fi putut înlătura amintirea simpatiei lor.

Purced, aşadar, la alte întâmplări din povestirea mea.

În timpul bolii mele eram încă în Londra, unde venise şi doamna Woodcourt, poftită de tutore, ca să stea la noi. Când tutorele socoti că sunt destul de bine şi de veselă ca să stăm la sfat după vechiul obicei – cu toate că puteam s-o fac mai curând, dacă m-ar fi crezut – mi-am reluat treburile şi scaunul la masă, lângă al lui. Fixase singur timpul şi eram singuri.

— Doamnă Trap, începu el, primindu-mă cu o sărutare, bine c-ai venit iarăşi în Odaia Cârtitului, draga mea. Am un plan de propus, domniţă. Propun să rămânem aici, pe loc, poate şase luni, poate un răstimp mai lung… Cum s-o întâmpla să fie. Pe scurt, să ne stabilim de-a binelea aici pentru o vreme.

— Şi în tot acest timp să părăsim Casa Umbrelor? Am întrebat.

— Ei, scumpa mea! Casa Umbrelor trebuie să înveţe să-şi poarte singură de grijă, răspunse el.

Îmi păru că glasul îi sună amărât, dar, uitându-mă la el, i-am văzut faţa binevoitoare, luminată de cel mai plăcut surâs.

— Casa Umbrelor, repetă el, şi glasul îmi păru că nu-i mai sună întristat, trebuie să înveţe să-şi poarte singură de grijă. E prea departe de Ada, scumpa mea, şi Ada are mare nevoie de tine.

— Ce bine-ţi seamănă, tutore, i-am zis, să ţii seamă de asta, făcându-ne o surpriză fericită la amândouă.

— Nu chiar atât de dezinteresat, scumpa mea, dacă ai de gând să mă ridici în slăvi pentru asemenea virtute, deoarece, dacă ai fi mereu pe drumuri, n-ai mai fi cu mine decât arareori. Şi pe lângă asta, doresc să aflu cât se poate mai multe şi cât mai des despre Ada în situaţia de înstrăinare ce stăruie între mine şi sărmanul Rick. Şi nu numai de Ada, ci şi de el, bietul băiat.

— L-ai văzut pe domnul Woodcourt azi-dimineaţă, tutore?

— Îl văd pe domnul Woodcourt în fiecare dimineaţă, Doamnă Minerva.

— Istoriseşte tot aceleaşi lucruri despre Richard?

— Tot aceleaşi. Nu ştie să aibă vreo boală trupească, dimpotrivă, crede că nu are niciuna. Totuşi e neliniştit în privinţa lui; dar cine poate fi liniştit?

Scumpa mea fată fusese să ne vadă în ultima vreme în fiecare zi, uneori de două ori pe zi. Dar prevăzuserăm cu toţii că asta n-are să dureze decât până voi fi iarăşi pe picioare. Ştiam cu toţii prea bine că inima ei fierbinte era tot atât de plină de dragoste şi de recunoştinţă pentru verişorul său John cum a fost totdeauna, şi i-am mulţumit lui Richard că nu i-a făcut nici-o obiecţiune că pleacă de lângă el, dar, pe de altă parte, mi-am dat seama că ea socotea de datoria ei să-l scutească de vizitele la noi acasă. Cu delicateţea lui, tutorele a înţeles foarte curând cum stau lucrurile şi a încercat să-i comunice că el socoate că Ada are dreptate.

— Bietul Richard, dragul de el, cât se înşală şi ce nenorocit e, am zis eu. Când oare are să se deştepte din amăgirea lui?

— Încă nu-i pe cale s-o facă, draga mea, răspunse tutorele. Cu cât va suferi mai mult, cu atât are să fie mai pornit împotriva mea, făcându-mă pe mine factorul principal al marii pricini a necazurilor sale.

Nu m-am putut stăpâni să nu adaug:

— Ce absurd!

— Ah, doamnă Trap, doamnă Trap! Urmă tutorele, ce înţelepciune putem găsi în procesul Jarndyce? Absurditate şi nedreptate în frunte, absurditate şi nedreptate la bază, şi în inima lui, absurditate şi nedreptate de la început şi până la sfârşit… Dacă va avea vreodată sfârşit… Cum ar putea bietul Rick, care tot timpul îi dă târcoale prin jur, să găsească înţelepciune în el? Nu poţi culege struguri din mărăcini şi nici smochine din ciulini, cum n-au izbutit s-o facă nici bătrânii noştri de odinioară.

Blândeţea şi înţelegerea pe care le arăta faţă de Richard, ori de câte ori vorbeam de el, m-au emoţionat atât de mult, încât m-am liniştit definitiv în privinţa raporturilor dintre ei.

— Presupun că înaltul preşedinte şi vicepreşedinţii şi întreaga baterie de artilerie grea a Curţii Supreme de Justiţie ar rămâne cu gurile căscate de uimire în faţa unor absurdităţi şi nedreptăţi manifestate de unul dintre reclamanţii lor, urmă tutorele. Ei, bine, când pe capetele învăţate ale gentilomilor de mai sus vor începe să crească grădini de trandafiri, răsăriţi din pudra pe care şi-o seamănă pe peruci, abia atunci am să încep să mă mir şi eu!

S-a oprit, aruncând o privire înspre fereastră, ca să vadă parcă din ce parte bătea vântul, dar în loc de asta, s-a sprijinit pe spătarul scaunului meu.

— Aşa, aşa dragă domniţă! Să mergem mai departe, scumpa mea. Stânca asta trebuie s-o lăsăm în sarcina timpului, la voia întâmplării şi pe seama unor împrejurări fericite. Nu trebuie s-o lăsăm pe Ada pradă naufragiului. Ea n-ar putea înfrunta şi nici el n-ar mai putea înfrunta nici pe departe eventualitatea unei alte despărţiri de un prieten drag. De aceea l-am rugat stăruitor pe Woodcourt, şi acum te rog stăruitor pe tine, draga mea, să nu vă mai atingeţi de-un asemenea subiect cu Rick. Lăsaţi-l în pace. Săptămâna viitoare, luna viitoare, anul viitor, mai curând ori mai târziu, Rick are să mă vadă cu ochi mai limpezi. Eu pot să aştept.

Dar eu şi discutasem despre asta eu el, am mărturisit, şi acelaşi lucru cred că l-a făcut şi domnul Woodcourt.

— Da, la fel mi-a spus şi el, urmă tutorele. Foarte bine. Woodcourt l-a combătut şi doamna Minerva l-a combătut, şi nu mai e nimic de spus în privinţa asta. Acum ajung şi la doamna Woodcourt. Cum îţi place ea, draga mea?

Ca răspuns la asemenea întrebare, care mi-a venit pe neaşteptate, i-am spus că îmi place foarte mult şi îmi pare că e mult mai plăcută decât fusese înainte.

— Şi eu cred la fel, zise tutorele. Mai puţin sânge albastru? Nu ne mai bate capul aşa de mult cu strămoşul Morgan ap… Cum dracu' l-o fi chemând?

Asta voisem să spun şi eu, cu toate că acela în cauză era un individ absolut inofensiv, chiar şi când ni-l prea vârâse pe gât nemestecat.

— Totuşi, în general, e mai bine să-l lase acolo în munţi, la locul lui de baştină, continuă tutorele. Sunt de părerea ta. Aşa că, dragă domniţă, ce-ai zice s-o oprim aici o bucată de vreme pe doamna Woodcourt? Nu ar fi bine?

— Ba da. Şi totuşi…

Tutorele se uită la mine aşteptând ceea ce aveam de spus.

N-aveam nimic de spus. Cel puţin nimic ce-aş fi putut spune nu-mi venea în minte. Aveam, o impresie nelămurită că ar fi fost cu mult mai bine dacă am fi avut alt oaspete în casă, dar n-aş fi putut spune de ce, nici chiar mie însămi. Or, dacă nici mie nu-mi puteam explica, precis că nici altuia n-aş fi putut.

— Ştii, reluă tutorele, suntem în calea lui Woodcourt şi el poate veni s-o vadă cât de des pofteşte, ceea ce-i plăcut pentru amândoi; şi ea e intimă cu noi şi ţine la tine.

Da. Asta era de netăgăduit. N-aveam nimic de spus împotrivă. N-aş fi putut oferi o soluţie mai bună, dar eram cam neliniştită în suflet. „Esther, Esther, de ce? Esther, hai, gândeşte-te!”

— E un plan într-adevăr foarte bun, dragă tutore, şi nu putem găsi unul mai bun.

— Eşti sigură, dragă domniţă?

Foarte sigură. Avusesem o clipă timp de gândire, după ce-mi impusesem asemenea îndatorire, şi acum eram foarte sigură.

— Bine, zise tutorele. Aşa se va face. Acceptăm în unanimitate.

— Acceptăm în unanimitate, am repetat eu, continuându-mi lucrul. Era o învelitoare pentru masa lui cu cărţi pe care se întâmplase să i-o brodez. Fusese lăsată în seara dinaintea tristei mele călătorii şi nu mai pusesem mâna pe ea. I-am arătat-o acum şi i-a plăcut grozav. După ce i-am explicat modelul şi toate efectele mari ce aveau să răsară în cursul lucrului, am crezut că e potrivit să mă întorc la ultimul nostru subiect.

— Ziceai, dragă tutore, când am vorbit de domnul Woodcourt, înainte de plecarea Adei, că bănuieşti că are să facă o nouă încercare de lungă durată în altă ţară. Ai stat de vorbă cu el despre asta de-atunci?

— Da, dragă domniţă, destul de des.

— S-a hotărât s-o facă?

— Cred mai curând că nu.

— I s-a deschis altă perspectivă, poate? Am întrebat.

— Ei, da… Poate, răspunse tutorele, începând să-mi răspundă cu multă circumspecţie. Peste vreo jumătate de an sau cam aşa ceva, într-o oarecare localitate din Yorkshire se va numi un medic asistent pentru săraci. E o localitate bogată, cu o aşezare plăcută. Cursuri de apă şi străzi, eşti şi-n oraş, şi-n provincie, moară şi crânguri; în prezent pare un debut pentru un om ca el. Vreau să spun un om ale cărui speranţe şi ţeluri pot de multe ori să se găsească (aşa cum se întâmplă, cred, cu ale celor mai mulţi oameni) deasupra nivelului obişnuit, dar pentru care nivelul obişnuit e la urma-urmei destul de înalt dacă se dovedeşte a fi calea ce duce la competenţă şi la o valoroasă activitate. Toate spiritele generoase sunt dornice să se realizeze, dar acea ambiţie de realizare care se dăruieşte cu calm unui asemenea drum, şi nu încearcă, cuprinsă de spasme să sară peste el, e de felul celor pe care le preţuiesc. Aşa e şi cea a lui Woodcourt.

— Şi va căpăta oare acel post?

— Ei, domniţă dragă, răspunse tutorele zâmbind, nefiind oracol, n-aş putea-o afirma cu toată convingerea, dar cred că da. Se bucură de o reputaţie foarte bună; în naufragiul acela s-a întâmplat să fie şi oameni de prin părţile acestea; şi e ciudat să spun, dar cred că omul cel mai bun are şansele cele mai bune. Nu trebuie să-ţi închipui că acolo dă peste o mină de aur. E o afacere foarte obişnuită, scumpa mea. O numire într-un post unde are o grămadă de lucru şi un salariu mic; dar putem spera cu toată încrederea că i se vor deschide în faţă perspective mai bune.

— Sărmanii din localitatea aceea vor avea de ce să binecuvânteze alegerea, tutore, dacă alesul va fi chiar domnul Woodcourt.

— Ai dreptate, dragă domniţă; şi sunt sigură c-o vor binecuvânta.

În privinţa asta n-am mai avut nimic de spus şi nici el n-a mai scos nici un cuvânt în privinţa viitorului Casei Umbrelor. Dar pentru prima oară m-am aşezat pe locul meu, alături de el, în hainele mele de doliu şi cred că asta îi explica tăcerea.

Am început să mă duc la fata mea dragă în fiecare zi, în colţul acela întunecos şi trist unde locuia. Dimineaţa era timpul meu obişnuit, dar ori de câte ori vedeam că am un ceas de prisos, îmi puneam boneta pe cap şi dădeam fuga în strada Cancelariei. Se bucurau amândoi atât de tare să mă vadă la orice oră, şi se luminau atât de mult când mă auzeau deschizând uşa şi intrând (socotindu-mă acasă, niciodată nu băteam la uşă), încât n-aveam nici-o teamă că aş putea stingheri.

În asemenea ocazii adeseori îl găseam pe Richard plecat. Alteori scria sau citea cărţi din proces, la masa aceea a lui atât de încărcată de hârtii, dar niciodată nu-l tulburam. Uneori dădeam peste el zăbovind pe la uşa biroului domnului Vholes. Alteori, îl întâlneam prin vecinătate, hoinărind la voia întâmplării şi rozându-şi unghiile. Adeseori l-am întâlnit pribegind prin Lincoln's Inn, aproape de locul unde l-am văzut pentru prima oară; vai, cât de schimbat, cât de schimbat era!

Că banii pe care-i adusese Ada se topeau ca lumânările pe care le vedeam arzând în biroul domnului Vholes, după ce se întuneca, o ştiam prea bine. Nu fusese o sumă mare la început.

El se căsătorise plin de datorii şi am putut lesne înţelege atunci ce semnificaţie avea „pusul umărului domnului Vholes la roată”… Cum încă mai auzeam că-l pune. Draga mea făcea tot ce-i stătea în putinţă să ducă gospodăria şi încerca din greu să facă economii, dar ştiam că ei sunt din ce în ce mai săraci, cu fiecare zi ce trecea.

Strălucea în colţul acela nenorocit, ca o stea frumoasă. Îl împodobea şi-l umplea cu atâta graţie de parcă era alt loc. Mai palidă decât fusese acasă, şi puţin mai tăcută decât îi ştiusem firea pe când mai era veselă şi plină de speranţă, nu purta încă pe faţă nici-o umbră a grijilor, încât pe jumătate am crezut că era orbită de dragostea ei pentru Richard şi nu vedea că merge la ruină.

Într-o zi m-am dus la ei la masă, stăpânită încă de o asemenea impresie. Pe când coteam înspre Symond's Inn, am întâlnit-o pe domnişoara Flite ieşind. Fusese să facă o vizită ceremonioasă minorilor din procesul Jarndyce, după cum îi mai numea ea, şi se alesese cu cea mai mare mulţumire din asemenea ceremonios demers. Ada îmi spusese, de altfel, că în fiecare luni îi vizitează, pe la orele cinci, cu o fundă mică şi albă în plus la bonetă, pe care nu o mai poartă niciodată în alte împrejurări, şi cu săculeţul de documente, plin-ochi, sub braţ.

— Draga mea! Începu ea. Ce-ncântată sunt! Ce mai faci? Aşa de bucuroasă sunt că te văd! Te duci să vizitezi pe interesanţii noştri minori din procesul Jarndyce! Bineînţeles! Frumoasa noastră e acasă, dragă, şi are să fie încântată să te vadă!

— Atunci Richard încă nu s-a întors? Am întrebat eu. Mă bucur că-i aşa, fiindcă mă temeam c-am întârziat puţin!

— Nu, nu s-a întors, răspunse domnişoara Flite. A avut o zi tare lungă la Curte. L-am lăsat acolo cu Vholes. Nu-ţi place Vholes, sper. Să nu-ţi placă Vholes. E om primejdios!

— Mă tem că-l vezi pe Richard la Curte mai des ca înainte.

— Scumpa mea, răspunse ea, în fiecare zi şi în fiecare ceas. Ştii ce ţi-am spus eu despre farmecul Biroului Primului Preşedinte? Draga mea, după mine, Carstone este cel mai statornic reclamant de la Curte. Începe chiar să ne desfete micul nostru grup. Foarte prietenos micul nostru grup, nu-i aşa?

Tare m-a mâhnit s-aud asemenea lucruri din biata ei gură de nebună, cu toate că nu mă mai surprindea.

— Pe scurt, stimabila mea prietenă, urmă domnişoara Flite, apropiindu-şi buzele de urechea mea cu un aer pe cât de protector, pe atâta de misterios, trebuie să-ţi spun un secret. L-am făcut executorul meu testamentar. L-am desemnat, constituit şi numit în testamentul meu, da, aşa.

— Zău?!

— Da, aşa, repetă domnişoara Flite, cu cea mai elegantă întorsătură de frază, l-am făcut executorul, administratorul şi mandatarul meu (în chiar termenii înaltei Curţi), iubita mea. M-am gândit că dacă voi pieri, are să fie el în stare să urmărească judecata mergând aşa de regulat la şedinţe.

Gândindu-mă la Rick, mi-a venit să suspin.

— Într-o vreme mă gândeam, urmă domnişoara Flite ca un ecou al suspinului meu, să-l desemnez, să-l constitui şi să-l numesc pe bietul Gridley. Şi el nelipsit de la Curte, bobocelul. Te încredinţez. Cel mai exemplar din toţi! Dar a pierit, sărmanul, aşa că l-am numit pe moştenitorul lui. Să nu mai spui nimănui. E secret.

Cu grijă, deschise puţintel săculeţul şi-mi arătă o bucată de hârtie împăturită înăuntru, ca fiind numirea de care vorbise.

— Încă un secret, dragă. Mi-am mărit colecţia de păsărele.

— Zău, ai mărit-o, domnişoară Flite? Am întrebat ştiind ce mult îi place să-i asculţi secretele, părând că te interesează.

Dădu de câteva ori din cap că da, şi faţa ei se întunecă şi se întristă.

— Încă două. Le-am numit „Minorele din procesul Jarndyce”. Stau în cuşcă alături de toate celelalte. Cu Speranţa, Bucuria, Tinereţea, Pacea, Odihna, Viaţa, Pulberea, Cenuşa, Risipa, Lipsa, Ruina, Disperarea, Nebunia, Moartea, înşelătoria, Prostia, Vorbe-goale, Peruci, Zdrenţe, Pergament, Jaf, Precedent, Jargon şi Spanac!

Biata fiinţă mă sărută atât de tulburată cum n-o mai văzusem, şi-şi văzu de drum. Felul în care repetă cu repeziciune numele păsărilor sale, de parcă-i era teamă să le audă chiar şi rostite de buzele ei, mă descurajă de tot.

Întâlnirea cu ea nu-mi aduse voioşia care să mă pregătească pentru vizita mea şi tare m-aş mai fi lipsit de prezenţa domnului Vholes, dacă Richard (care sosi la un minut-două după mine) nu l-ar fi adus să împartă cina cu noi. Cu toate că masa era foarte simplă, Ada şi Richard ieşiră amândoi, împreună, din cameră pentru câteva minute, ca să pregătească ceea ce aveam să mâncăm şi să bem. Domnul Vholes se folosi de împrejurare ca să aibă o scurtă convorbire cu mine, pe şoptite. Veni la fereastră, unde şedeam pe un scaun, şi începu cu Symond's Inn.

— Pentru cineva care nu-i în calitate oficială, trist loc mai e aici, domnişoară Summerson, începu el să vorbească, mânjind sticla geamului cu mănuşa lui neagră, în încercarea de a o curăţa pentru mine.

— Nu prea ai ce vedea aici, i-am răspuns eu.

— Nici ce auzi, domnişoară, urmă domnul Vholes. Câte ceva muzică se rătăceşte uneori întâmplător pe-aici, dar noi, juriştii, nu suntem muzicali, şi pe dată o şi alungăm. Sper că domnul Jarndyce e bine sănătos, aşa cum îi doresc prietenii să fie?

I-am mulţumit domnului Vholes, şi i-am spus că e foarte bine.

— N-am plăcerea să mă număr printre prietenii săi, urmă domnul Vholes, şi-mi dau seama că toţi din profesia noastră sunt uneori priviţi în societatea domniei-sale cu un ochi neprielnic. Totuşi, adevărata noastră cale, cu renume bun sau cu renume prost, şi cu tot soiul de prejudecăţi (căci suntem victimele prejudecăţilor) este de a ne face datoria deschis şi pe faţă. Cum găsiţi că arată domnul C, domnişoară Summerson?

— Arată foarte prost. E extrem de îngrijorător.

— E chiar aşa, zise domnul Vholes.

Stătea în spatele meu, cu trupul său lung şi negru, atingând aproape tavanul camerelor acelora scunde, pipăindu-şi coşurile de pe faţă, de parc-ar fi fost nişte podoabe, şi vorbind ca pentru el, cu voce egală, de parcă în fiinţa lui n-ar fi existat nici-o emoţie sau pasiune omenească.

— Domnul Woodcourt îl are în supraveghere pe domnul C., după câte cred, reluă el vorba.

— Domnul Woodcourt îi este prieten dezinteresat, am răspuns eu.

— Dar vreau să spun supraveghere profesională… Supraveghere medicală.

— Asta nu-i de mare ajutor, când mintea e nefericită.

— Chiar aşa, aprobă domnul Vholes.

Atât de indiferent, de hrăpăreţ, de fără vlagă, de jigărit! Aveam impresia că Richard se stinge sub ochii unui asemenea sfătuitor, care uneori avea ceva de vampir în el.

— Domnişoară Summerson – urmă domnul Vholes, frecându-şi foarte încet mâinile înmănuşate, ca şi cum, pentru pipăitul lui îngheţat, era aproape totuna că erau în mănuşi de piele neagră sau fără – domnişoară, nesocotită căsătorie a mai făcut domnul C.

L-am rugat să mă scuze că nu sunt de aceeaşi părere.

— S-au logodit când erau amândoi foarte tineri, i-am spus eu (cu oarecare indignare) şi când viitorul dinaintea lor era mai frumos şi mai strălucitor. Când Richard nu căzuse încă sub nefericita influenţă care i-a întunecat acum viaţa.

— E chiar aşa, încuviinţă domnul Vholes iarăşi. Cu toate acestea, în scopul de a arăta cinstit şi deschis cum stau lucrurile, cu îngăduinţa dumneavoastră, domnişoară Summerson, voi stărui, spunând că apreciez o asemenea căsătorie ca într-adevăr foarte nesocotită. Sunt dator să-mi spun părerea nu numai rudelor domnului C., în faţa cărora e firesc să caut să mă apăr, dar chiar pentru însăşi reputaţia mea… Scumpă mie, ca profesionist ce sunt, şi năzuind să rămân om respectabil; scumpă celor trei fiice ale mele de acasă, cărora mă străduiesc să le asigur o oarecare independenţă; scumpă, aş putea chiar spune, şi vârstnicului meu tată, pe care am privilegiul să-l întreţin.

— Ar fi fost o căsătorie cu totul altfel, o căsătorie cu mult mai fericită, o căsătorie cu mult mai reuşită, o cu totul altă căsătorie, domnule Vholes, i-am răspuns, dacă Richard ar fi fost îndemnat să-ntoarcă spatele procesului fatal în care dumneavoastră v-aţi angajat şi l-aţi angajat.

Domnul Vholes, cu o tuse seacă, sau mai curând cu un icnit înecat în una din mănuşile sale negre, îşi aplecă capul, ca şi cum n-ar fi avut de gând să conteste cele spuse de mine.

— Domnişoară Summerson, urmă el, poate că-i aşa; sunt pe deplin de acord că tânăra doamnă care a luat asupra ei numele domnului C. Într-un chip atât de nesocotit… Nu vă veţi certa cu mine. Bineînţeles că rostesc iarăşi asemenea părere, dar e o datorie pe care am obligaţia s-o îndeplinesc faţă de rudele domnului C… este o tânără doamnă de toată distincţia. Afacerile m-au împiedicat de a avea vreun amestec mai serios în rândurile societăţii în general, altcumva decât pe linie profesională. Totuşi, sunt încredinţat că sunt în stare să-mi dau seama că e o tânără doamnă de toată distincţia. Cât despre frumuseţe, nu sunt eu judecătorul care să mă pronunţ în asemenea privinţă şi niciodată n-am dat mare atenţie frumuseţii, chiar de pe vremea când eram tânăr; dar cred că şi în această privinţă tânăra doamnă are de asemenea toate şansele. De altfel, aşa este socotită (am şi auzit eu însumi) printre funcţionarii Colegiului de jurisconsulţi, şi ei se pricep mai bine la aşa ceva decât mine. În ceea ce priveşte urmărirea şi apărarea intereselor domnului C…

— Vai! Interesele sale, domnule Vholes!

— Să-mi fie cu iertare, interveni domnul Vholes, continuând exact la fel, de parcă şi-ar fi vorbit sieşi, într-un fel absolut impasibil. Domnul C. are oarecari drepturi pe baza unor legate contestate în proces. E terminologia juridică de care ne folosim. În ceea ce priveşte urmărirea şi apărarea drepturilor şi intereselor domnului C, v-am declarat, domnişoară Summerson, prima oară când am avut plăcerea să vă văd, din dorinţa ca totul să fie arătat cinstit şi pe faţă… M-am slujit chiar de asemenea cuvinte, fiindcă s-a întâmplat după aceea să le notez în jurnalul pe care îl ţin, care poate fi arătat oricând… V-am declarat aşa, dar că domnul C. Îmbrăţişase principiul de a-şi apăra singur interesele şi că atunci când un client de-al meu îmbrăţişează un principiu care nu-i imoral (ceea ce înseamnă că nu-i ilegal) prin natura sa, îmi revine mie sarcina să duc totul la bun sfârşit. Şi asta am făcut. Şi asta şi fac. Dar n-am s-ascund cum stau lucrurile tocmai rudelor domnului C., cu nici un preţ. Pe cât am fost de deschis cu domnul Jarndyce, tot pe atât sunt şi cu dumneavoastră. Privesc problema în lumina obligaţiei profesionale, deşi nu poate fi nimeni tras la răspundere. O spun făţiş, oricât ar fi de neplăcut, că treburile domnului C. merg foarte prost după părerea mea, că însuşi domnului C. Îi merge foarte prost, după judecata mea, iar căsătoria asta mi se pare din cale afară de nesocotită… Dacă sunt aici, domnule C.? Da, mulţumesc, sunt aici domnule C. şi mă bucur că am plăcerea unei conversaţii încântătoare cu domnişoara Summerson, pentru care trebuie să vă mulţumesc din suflet, domnule!

Astfel puse capătdiscuţiei noastre, răspunzând lui Richard, care i se adresase când a intrat în cameră. Atunci am înţeles prea bine calea plină de scrupule a domnului Vholes de a-şi pune la adăpost atât persoana, cât şi respectabilitatea, ca să nu rămână cu sentimentul că temerile noastre cele mai rele n-au ţinut pasul cu evoluţia situaţiei clientului său.

Ne-am aşezat să mâncăm şi am avut prilejul să-l observ pe Richard, plin de îngrijorare. Nu m-am sinchisit de persoana domnului Vholes (care şi-a scos mănuşile ca să mănânce), cu toate că stătea în faţa mea la masa aceea mică; fiindcă neuitându-se în altă parte, nu cred să-şi fi dezlipit privirea cât de cât de pe faţa gazdei sale. L-am găsit pe Richard slab şi apatic, neîngrijit în ţinută, distrat în felul de a fi, forţând din când în când nota de bună-dispoziţie, iar alteori recăzând într-o îngândurare sumbră. Ochii lui mari şi luminoşi, atât de veseli de obicei, erau învăluiţi de tristeţe şi cuprinşi de nelinişte, încât păreau schimbaţi cu desăvârşire. N-aş putea spune că arăta îmbătrânit. Există o degradare a tinereţii care nu se aseamănă cu cea a vârstei, şi-ntr-o asemenea degradare se prăbuşise tinereţea şi frumuseţea tinerească a lui Richard.

Mâncă puţin şi păru nepăsător la ce pune în gură; se arătă cu mult mai neliniştit decât era de obicei şi până şi cu Ada a vorbit răstit. La început am crezut că voioşia lui de altădată îl părăsise cu desăvârşire, dar îi mai strălucea totuşi din când în când pe faţă, aşa cum, uneori, văzusem în oglindă că îmi apărea câte o licărire din vechea înfăţişare a figurii mele. Nici râsul nu-l părăsise de tot, dar era ca ecoul unui sunet cândva plin de bucurie şi acum împovărat de tristeţe.

Totuşi, se arătă la fel de bucuros ca de obicei şi plin de afecţiune că sunt acolo cu ei, şi am vorbit cu plăcere despre timpurile de altădată. Asta nu părea să-l intereseze pe domnul Vholes, deşi din când în când icnea, iar eu credeam că aşa zâmbeşte. La scurtă vreme după masă, se ridică şi, cerând permisiunea doamnelor, zise că se retrage, trebuind să se ducă la birou.

— Mereu devotat muncii, Vholes! Strigă Richard.

— Da, domnule C., răspunse el, interesele clienţilor nu trebuie lăsate în părăsire. Ele sunt de cea mai mare importanţă, în spiritul unui profesionist ca mine, care doreşte să-şi păstreze un nume bun printre colegii săi de breaslă şi în rândurile societăţii, în general. Lipsindu-mă de plăcerea unei convorbiri interesante, ca aceasta de faţă, o fac şi pentru că mă cheamă în oarecare măsură propriile dumneavoastră interese, domnule C.

Richard îi răspunse că e absolut sigur de asta şi îl conduse afară. La întoarcere, ne spuse de mai multe ori că domnul Vholes e om de treabă, un om sigur, un om care face ce spune, un om într-adevăr foarte de treabă! Era atât de stăruitor, încât îmi veni în gând că începuse să se îndoiască de domnul Vholes.

Apoi se aruncă pe divan, extenuat, iar Ada şi cu mine am strâns masa şi am pus lucrurile la locul lor pentru că nu mai aveau altă slujnică decât pe femeia care le făcea curăţenie în camere. Fata mea dragă avea acolo o pianină şi se aşeză liniştită să cânte câteva dintre melodiile dragi lui Richard, după ce lampa fusese dusă în camera de-alături, căci el se plânsese că îl supără lumina la ochi. M-am aşezat între ei, alături de draga mea, şi m-am întristat nespus ascultându-i vocea dulce. Cred că la fel simţea şi Richard şi îmi închipui că de asta a vrut camera în întuneric. Ada cântase o bună bucată de vreme, ridicându-se din când în când de la pian ca să se aplece asupra lui şi să discute cu el, când intră domnul Woodcourt. El se aşeză lângă Richard şi, mai în glumă, mai în serios, foarte firesc şi simplu, află de la el cum se simte şi unde fusese ziua întreagă. Puţin după aceea, îi propuse să meargă împreună să se plimbe pe unul dintre podurile de peste Tamisa, fiind o noapte diafană, cu lună; şi Richard, primind numaidecât, au plecat împreună. Au lăsat-o pe draga mea aşezată încă la pian şi pe mine aşezată lângă ea. După ce-au plecat, am cuprins-o cu braţul pe după mijloc. Ea mă apucă de mână cu mâna stângă (şedeam în stânga ei), dar rămase cu mâna dreaptă pe clapele pianului… Plimbându-se pe deasupra lor în sus şi în jos, fără să scoată nici un sunet.

— Esther, scumpa mea, zise ea rupând tăcerea, Richard nu-i niciodată atât de bine şi nici eu nu-s mai liniştită în privinţa lui, ca atunci când e împreună cu Allan Woodcourt. Trebuie să-ţi mulţumim ţie pentru asta.

Am stăruit să-i spun dragei mele că lucrurile nu prea stau aşa, pentru că domnul Woodcourt venise la verişorul ei John acasă şi că ne cunoscuse pe toţi acolo; şi fiindcă totdeauna i-a fost drag de Richard şi lui Richard de el şi-aşa mai departe.

— Ai dreptate, răspunse Ada, dar faptul că ne este atât de devotat prieten nouă, ţi-l datorăm numai ţie.

M-am gândit că-i mai bine s-o las pe draga mea să spună ce vrea şi eu să nu mai răspund nimic. Aşa c-am mai adăugat câteva vorbe, rostite uşurel, pentru că am simţit-o că tremură.

— Esther, scumpa mea, vreau să fiu o soţie bună, o soţie foarte, foarte bună, zău! Să mă înveţi!

Eu s-o învăţ! N-am mai spus nimic, pentru că am băgat de seamă mâna care alerga pe deasupra clapelor şi am ştiut că nu eu trebuie să vorbesc, ci că ea avea ceva să-mi spună.

— Când m-am căsătorit cu Richard nu eram străină de cele ce-i stăteau în faţă. Am fost multă vreme fericită nespus cu voi, şi nu ştiusem ce-i grija şi neliniştea fiind atât de iubită şi de apărată; dar am înţeles în ce primejdie se află el, dragă Esther.

— Ştiu, ştiu, draga mea.

— După ce ne-am căsătorit, am avut oarecare speranţă că s-ar putea să fiu în stare să-l conving c-a făcut o greşeală, că ar putea s-ajungă s-o vadă într-o nouă lumină acum că era soţul meu, şi nu să-şi urmeze cu mai multă disperare calea, de dragul meu… Aşa cum face. Dar chiar de n-aş fi avut asemenea speranţă, tot m-aş fi măritat cu el, Esther. Tot m-aş fi măritat cu el!

În fermitatea momentană a mâinii care n-a avut o clipă răgaz… Fermitate dictată de rostirea ultimelor cuvinte, după care a slăbit, dispărând o dată cu ele… Am văzut confirmarea vorbelor ei sincere.

— Nu trebuie să crezi, iubita mea Esther, că eu nu văd ceea ce vezi tu, sau că nu mă tem de ceea ce te temi tu. Nimeni nu-l poate înţelege mai bine ca mine. Nici cea mai pătrunzătoare înţelepciune de pe faţa pământului n-ar putea să-l cunoască pe Richard mai bine decât dragostea mea.

Vorbea atât de simplu şi blând, iar mâna ei, tremurând, arăta asemenea nelinişte pe când trecea în sus şi-n jos pe clapele mute ale pianului! Draga, scumpa mea!

— Îl văd în fiecare zi în cele mai rele situaţii, îl urmăresc când doarme. Îi cunosc fiecare schimbare a feţei. Dar, de când m-am căsătorit cu Richard, eram definitiv hotărâtă, Esther, că, de-mi va ajuta Dumnezeu, să nu-i arăt niciodată că-mi pare rău de cele ce-a făcut şi în asemenea fel să-l fac mai nefericit. Doream să nu vadă pe faţa mea nici urmă de necaz când vine acasă. Voiam să vadă ceea ce a iubit în mine când se uita la mine. M-am căsătorit cu el ca să mă port aşa şi asta îmi dă curaj.

Am simţit că tremură mai tare. Aşteptam să văd ce-are să urmeze, dar mi-am închipuit că încep să simt despre ce-i vorba.

— Şi încă ceva îmi mai dă curaj, Esther.

S-a oprit o clipă, dar s-a oprit numai din vorbit, căci mâna continua să alerge pe claviatură.

— Aştept cu nerăbdare, fără să ştiu încă de cât ajutor îmi poate fi. Când Richard îşi va întoarce atunci ochii spre mine, poate acel ceva ce-mi va sta la piept să fie mai elocvent decât am fost eu, şi să aibă o putere mai mare decât a mea ca să-i arate adevăratul drum, poate că va reuşi să-l abată din cale şi să mi-l întoarcă.

Mâna i s-a oprit, atunci. Mă cuprinse în braţe şi o cuprinsei şi eu.

— Dacă nici făptura aceea mică nu va reuşi, Esther, eu tot am să mai aştept. Am să aştept cu nerăbdare mai multă vreme, ani şi ani de zile, şi cred că atunci când voi fi bătrână, sau când poate n-oi mai fi o femeie frumoasă, fiica lui, măritată şi fericită, va fi mândră de el şi va fi mângâierea anilor lui. Ori poate că va fi un bărbat brav şi generos, la fel de frumos cum a fost şi el, la fel de plin de speranţe, dar cu mult mai fericit decât el şi va merge sub seninul cerului, în bătaia soarelui, cu Richard alături, respectându-i capul cărunt şi spunându-şi: „Mulţumesc lui Dumnezeu că el mi-e tată! Ruinat de-o moştenire blestemată, dar salvat de la ruină de mine!”

Oh! Scumpa mea dragă, ce inimă era aceea care zvâcnea atât de puternic în îmbrăţişarea mea!

— În asemenea speranţe, Esther dragă, îmi găsesc sprijinul şi ştiu că ele mi-l vor aduce. Cu toate că, uneori, mă părăsesc şi ele în faţa groazei ce-mi răsare în faţa ochilor când mă uit la Richard.

Am încercat s-o liniştesc pe draga mea, întrebând-o de ce. Suspinând şi plângând, îmi răspunse:

— Pentru că se poate să nu mai apuce să-şi vadă copilul.61

O descoperire „JjflS iciodată nu mi se vor putea şterge din amintire zilele ÎÎH când mă duceam în colţul lor nenorocit, pe care draga V1 mea îl însufleţea şi îl lumina. Acum nu mă mai duc pe-acolo deloc şi nici nu-mi mai doresc să-l mai văd vreodată. Am mai fost o singură dată de atunci, dar în amintirea mea casa e învăluită într-o aureolă îndoliată ce străluceşte şi va străluci de-a pururi deasupra acelui loc.

Pe atunci, nu trecea nici-o zi fără să nu mă duc pe acolo, bineînţeles. La început l-am găsit pe domnul Skimpole, în două, trei ocazii, cântând alene la pian şi vorbind cu vocea lui însufleţită, ca de obicei. Ei bine, pe lângă că mi-era cu neputinţă să cred că s-ar fi putut să stea acolo fără ca să-l sărăcească pe Richard mai tare decât era, mai simţeam însă că în veselia lui nepăsătoare era ceva prea nepotrivit cu prăpastia în care se afla viaţa Adei, după cele ce ştiam. De altfel, am văzut limpede că şi Ada îmi împărtăşea sentimentele. De aceea, m-am hotărât, după multă gândire, să mă duc singură la domnul Skimpole şi să încerc în mod delicat să-i explic situaţia. Draga mea era motivul puternic ce mă făcea să îndrăznesc.

Am plecat, aşadar, într-o dimineaţă, însoţită de Charley, spre oraşul Somers. Cu cât mă apropiam de casă, cu atât îmi venea din ce în ce mai tare să mă întorc, pentru că îmi dădeam seama ce încercare fără sorţi de izbândă era să-l scoţi pe domnul Skimpole dintr-ale lui, şi cât de sigur că mă voi alege cu o înfrângere, obţinută de el cu dibăcie. Totuşi, m-am gândit că de vreme ce am ajuns acolo, trebuie să-mi pun planul în aplicare. Am bătut la uşa domnului Skimpole cu o mână ce-mi tremura… Dar am bătut la propriu cu mâna, căci clopoţelul lipsea… Şi, după o lungă dezbatere cu o irlandeză, care se afla din întâmplare la faţa locului când am bătut, încercând să fărâme cu un vătrai capacul unui butoi de apă ca să aprindă focul cu el, am reuşit să fiu primită.

Domnul Skimpole, culcat pe divan în camera lui, cântând alene din flaut, a fost încântat când m-a văzut. Ei, bine, cine să mă primească, mă întrebă el? Cine aş prefera eu să facă onorurile casei? Să vină Hazoasa, Frumoasa sau Duioasa? Sau vreau să vină toate fiicele deodată, într-un buchet minunat? I-am spus că doream să vorbesc numai cu el, de-mi va îngădui.

— Draga mea domnişoară Summerson, cu cea mai mare plăcere! Fără nici-o îndoială zise el, trăgându-şi scaunul mai aproape de-al meu şi pornind să zâmbească în felul lui fermecător, fără nici-o îndoială că nu-i vorba de afaceri. Atunci înseamnă că e vorba de ceva mai plăcut!

I-am răspuns că sigur nu pentru afaceri am venit la el, dar nici nu-i o chestiune chiar plăcută.

— Atunci, dragă domnişoară Summerson, zise el, cu cea mai făţişă veselie, n-o mai pomeni. De ce ai pomeni dumneata de-o chestiune ce nu-i plăcută? Aşa ceva eu nu fac niciodată. Şi dumneata eşti o făptură cu mult mai plăcută, din toate punctele de vedere, decât sunt eu. Dumneata eşti plăcută până la perfecţie. Eu sunt plăcut cu imperfecţiuni. Ei, bine, dacă eu nu pomenesc niciodată de chestiuni neplăcute, cu atât mai puţin dumneata. Aşadar cu asta am încheiat şi hai să vorbim de altceva!

Cu toate că eram pusă în încurcătură, mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus răspicat că totuşi doresc să dau urmare subiectului ce m-a adus la el.

— Aş socoti că-i o greşeală, zise domnul Skimpole, cu râsul său senin, dacă aş crede că domnişoara Summerson e în stare să comită vreo greşeală! Dar aşa ceva nu-i cu putinţă!

— Domnule Skimpole, i-am zis, ridicând ochii ca să mă uit într-ai lui, atât de des v-am auzit spunând că nu aveţi idee de afacerile curente din viaţă…

— Gândindu-mă la băncile celor trei prieteni ai noştri: E, S şi care-i asociatul cel mai tânăr? D? Îmi răspunse domnul Skimpole cu veselie. Într-adevăr, n-am nici-o idee despre ele!

— Aşa că poate îmi veţi ierta îndrăzneala în această privinţă. Cred că ar trebui să ştiţi cu toată seriozitatea că Richard e mai sărac ca înainte.

— Doamne Dumnezeule! Făcu domnul Skimpole. Şi eu la fel: aşa mi se spune.

— Şi în nişte situaţii foarte încurcate şi grele.

— Caz la fel cu-al meu, absolut identic! Urmă domnul Skimpole cu încântare pe faţă.

— Aşa că, pentru moment, asemenea situaţie fireşte că îi pricinuieşte Adei multe îngrijorări materiale şi după câte cred, e mai puţin îngrijorată când nu i se cere nimic de către persoanele care îi vizitează; şi fiindcă Richard e cu mintea apăsată mereu de o îngrijorare neplăcută, mi-a trecut prin cap să-mi iau curajul de-a vă cere să… Dacă aţi binevoi… Să nu…

Tocmai ajunsesem în acest punct, cu multă greutate, când el îmi luă amândouă mâinile şi, cu faţa radioasă şi în chipul cel mai jovial, anticipă propunerea mea.

— Să nu mă mai duc pe-acolo? Sigur că nu, dragă domnişoară Summerson, cât se poate de sigur că nu. De ce m-aş mai duce? Când mă duc undeva, mă duc pentru plăcere. Nu mă duc nicăieri ca să dau peste necazuri, pentru că eu am fost făcut pentru plăcere. Necazul vine la mine când are nevoie de mine. Ei, bine, foarte puţină plăcere am găsit în ultima vreme în casa lui Richard şi simţul dumitale practic vădeşte de ce. Tinerii noştri prieteni, pierzând poezia tinerească ce îi făcuse atât de atrăgători cândva, au început să gândească: „Iată omul care vrea lire”. Aşa sunt eu, totdeauna am nevoie de lire; nu pentru mine, dar pentru că negustorii totdeauna mi le cer. Pe urmă tinerii noştri prieteni încep să gândească, devenind interesaţi, ba, chiar venali: „Iată omul care are lire… Căci le-a luat cu împrumut de la noi”, ceea ce e adevărat. Totdeauna iau lire cu împrumut. Aşa că tinerii prieteni, reduşi la proză (ceea ce e de regretat amar), nu mai au puterea de a-mi face plăcere. Atunci de ce m-aş mai duce să-i văd? E absurd!

De sub zâmbetul strălucitor pe care mi-l dăruia, în timp ce-şi expunea raţionamentele de mai sus, străbătu o privire de bunăvoinţă dezinteresată, într-adevăr uimitoare.

— Pe lângă asta, continuă el, urmărindu-şi argumentarea, cu tonul său pe cât de convins pe atât de uşuratic, dacă nu mă duc nicăieri unde aş putea da de necaz, ceea ce e o perversiune intenţionată a firii mele şi un lucru monstruos, de ce m-aş duce undeva ca să fiu eu prilej de necaz? Dacă m-aş duce să-i văd pe prietenii noştri în starea lor sufletească tulburată în care se găsesc acum, aş fi o povară. Numai cât m-ar vedea şi le-ar fi neplăcut. Ar putea spune: „Iată omul care are lirele noastre şi care nu poate plăti lirele luate”… Ceea ce bineînţeles că nu pot… Nimic nu poate fi mai în afară de discuţie. Apoi, bunătatea cere să nu mă mai duc la ei… Şi n-am să mă mai duc.

A încheiat sărutându-mi mâna cu bunăvoinţă firească şi mulţumindu-mi. Numai tactul minunat al domnişoarei Summerson a putut descoperi aşa ceva pentru el.

Eram foarte descumpănită, dar m-am gândit că dacă punctul principal era câştigat, prea puţină importanţă avea oricât de ciudat denaturase tot ceea ce se referea la faptul în sine. Mă hotărâsem să-i mai spun ceva, totuşi, şi mă gândeam că nu se putea eluda răspunsul.

— Domnule Skimpole, am început eu, trebuie să-mi iau îndrăzneala de a vă spune, înainte de a-mi încheia vizita, că am fost extraordinar de uimită aflând din cea mai autorizată sursă, cu puţin timp în urmă, că aţi ştiut cu cine a plecat de la Casa Umbrelor băiatul acela sărman şi că aţi acceptat în împrejurarea aceea un dar. Nu i-am spus nimic despre asta tutorelui, căci mă tem că l-ar mâhni degeaba; dar pot să vă mărturisesc că am fost tare uimită.

— Ei nu! Chiar uimită, dragă domnişoară Summerson? Răspunse el întrebător, ridicându-şi sprâncenele-i simpatice.

— Extraordinar de uimită.

A rămas pe gânduri o scurtă bucată de vreme, cu o expresie foarte plăcută şi ciudată pe faţă, apoi, dându-se bătut, a zis în felul cel mai cuceritor:

— Doar ştiţi cât de copil sunt. Atunci, de ce uimită?

Mi-era greu să mai intru amănunţit în asemenea poveste, dar fiindcă m-a rugat stăruitor s-o fac, zicând că era într-adevăr curios s-o afle, i-am dat să înţeleagă, cu cele mai blânde cuvinte pe care le-am putut folosi, că purtarea lui vădea din partea sa desconsiderarea câtorva obligaţii morale. Cele de mai sus au părut că-l amuză grozav şi că-l interesează şi a zis cu o simplitate candidă:

— Nu zău? Ştiţi, eu nu pretind că sunt responsabil. Nici când n-aş putea pretinde aşa ceva. Responsabilitatea e ceva ce totdeauna a fost deasupra mea… Sau dedesubtul meu, urmă domnul Skimpole, nici măcar nu ştiu unde; dar, după câte înţeleg, modul în care scumpa mea domnişoară Summerson (totdeauna în fruntea listei pentru practicul ei bun-simţ şi pentru luciditatea ei) pune problema, mă face să cred că e în primul rând o chestiune de bani, ştiţi?

Cu nesocotinţă am răspuns printr-o afirmaţie ca şi cum aş fi avut calitatea s-o fac.

— Ah! Păi vedeţi? Făcu domnul Skimpole, clătinând din cap. Sunt disperat că nu înţeleg aşa ceva.

Ridicându-mă să plec, i-am spus că nu se cuvenea să înşele încrederea tutorelui meu, pentru o mită.

— Dragă domnişoară Summerson, răspunse el, cu veselia candidă care îl caracteriza. Eu nu pot fi mituit.

— Nici de domnul Bucket? L-am întrebat.

— Nici, răspunse el. Şi nici de nimeni altul. Eu nu pun nici un preţ pe bani. Nu umblu după ei. Nu-i cunosc. Nu-mi lipsesc. Nu-i păstrez… Se duc de la mine de cum mi-au încăput pe mână. Cum pot fi aşadar mituit?

I-am spus că sunt de altă părere, cu toate că nu am competenţa de a dezbate problema.

— Dimpotrivă, urmă domnul Skimpole, sunt tocmai omul de aşezat pe un plan superior într-un caz ca ăsta. Sunt deasupra restului omenirii. Pot să procedez cu înţelepciune, ca un filosof, în asemenea caz. Nu sunt împovărat de prejudecăţi ca un plod de scutece. Sunt liber ca aerul. Mă simt în afară de orice bănuială, ca şi femeia Cezarului.

La nimeni, cu siguranţă, n-a mai fost văzută asemenea graţie în felul de-a se purta şi atâta nepărtinire glumeaţă cu care căuta să se încredinţeze, jucându-se cu argumentele şi aruncându-le ca pe nişte cocoloaşe!

— Judecaţi singură cazul, dragă domnişoară Summerson. Iată un băiat primit în casă şi vârât într-un pat, într-o stare cu care n-am fost de acord. Băiatul fiind în pat, soseşte un om… ca din senin. Iată omul care-l cere pe băiatul ce-a fost primit în casă şi vârât în pat într-o stare cu care n-am fost de acord. Iată o bancnotă scoasă de omul care-l cere pe băiatul ce-a fost primit în casă şi vârât în pat în asemenea stare, la care eu m-am opus din răsputeri. Iată şi pe Skimpole care primeşte bancnota scoasă de omul care-l cere pe băiatul ce-a fost primit în casă şi vârât în pat în asemenea stare, la care eu m-am opus din răsputeri. Astea sunt faptele. Foarte bine. Trebuia Skimpole să refuze bancnota? De ce trebuia Skimpole să refuze bancnota? Skimpole discută cu Bucket: „Ce-i cu asta? Nu înţeleg şi nu mi-e de nici un folos, ia-o îndărăt.” Bucket totuşi îl imploră pe Skimpole s-o primească. Există raţiuni pentru care Skimpole, care nu-i împovărat de prejudecăţi, trebuia să primească totuşi bancnota? Da. Skimpole le întrezăreşte. Care sunt acelea? Skimpole discută cu sine; iată un linx îmblânzit, un ofiţer de poliţie neadormit, un bărbat deştept, atât în concepţie, cât şi-n executare, care ne descoperă prietenii şi duşmanii când dispar, ne recapătă lucrurile când suntem prădaţi, ne răzbună cum se cuvine când suntem ucişi. Întreprinzătorul ofiţer de poliţie şi omul inteligent a căpătat, în exerciţiul artei sale, o credinţă puternică în ban, găseşte că îi e foarte de folos şi-l face de asemenea foarte folositor societăţii. Trebuie să-i zdruncin crezul lui Bucket fiindcă mie îmi lipseşte? Trebuie cu bună-ştiinţă şi intenţionat să-i tocesc armele lui Bucket, să-l paralizez pozitiv pe Bucket în investigaţiile sale următoare? Şi-apoi încă ceva. Dacă Skimpole e de blamat pentru că a luat bancnota, Bucket e de blamat pentru că a dat-o… Încă mult mai de blamat, el fiind omul atotştiutor. Ei, bine, dar Skimpole doreşte să gândească bine de Bucket, Skimpole socoate că asemenea fapt, oricât de neînsemnat ar fi, devine fundamental în ansamblul general al lucrurilor şi anume că el trebuie să gândească bine de Bucket. Statul îi cere categoric să se încreadă în Bucket. Şi asta şi face. Şi nu face decât asta!

N-aveam ce să-i răspund la asemenea expunere şi de aceea mi-am luat rămas-bun. Domnul Skimpole, totuşi, aflându-se într-o excelentă bună-dispoziţie, nici n-a vrut s-audă că mă întorc acasă însoţită numai de „Micuţa Coavinses” şi m-a întovărăşit chiar el. Pe drum mi-a ţinut de urât cu o grămadă de povestiri încântătoare, şi la despărţire m-a încredinţat că n-are să uite niciodată tactul minunat cu care i-am dezvăluit situaţia în care se află tinerii noştri prieteni.

Dat fiind că s-a întâmplat să nu-l mai revăd niciodată pe domnul Skimpole, pot pe loc să închei cu cele ce mai ştiu despre viaţa lui. O răceală s-a ivit între el şi tutorele meu, din cauza, în principal, temeiurilor arătate mai sus şi mai ales pentru că a desconsiderat cu nepăsare rugăminţile tutorelui (după cum am aflat mai târziu de la Ada) cu privire la Richard. Faptul că era împovărat de datorii faţă de tutorele meu n-are nimic de-a face cu despărţirea lor. A murit cam cu vreo cinci ani mai târziu şi a lăsat în urmă un jurnal, cu scrisori şi alte materiale referitoare la viaţa lui, care a fost publicat şi din cuprinsul căruia reieşea că a fost victima ticluirilor puse la cale de oameni împotriva unui copil de treabă. Era socotit foarte plăcut la citit, dar eu n-am citit altceva din el decât o propoziţie peste care s-a întâmplat să dau deschizând cartea la întâmplare. Iat-o: „Jarndyce, în comparaţie cu majoritatea oamenilor pe care i-am cunoscut, este întruchiparea Egoismului”.

Şi acum ajung la o parte a povestirii care mă priveşte pe mine foarte îndeaproape, chiar aşa, şi pentru care nu eram deloc pregătită când s-a întâmplat să fie. Toate micile amintiri ce-mi reveneau din când în când în minte, zăbovind în sufletul meu, în legătură cu sărmanul meu chip din trecut, nu-mi răsăreau în memorie decât ca şi ceva ce aparţinuse vieţii mele dinainte… Viaţa care se topise în trecut, cum se topise şi copilăria toată. N-am scăpat din vedere niciuna din multele mele slăbiciuni în legătură cu un asemenea subiect, ci le-am scris întocmai pe cât memoria mi le-a readus în minte şi nădăjduiesc să fac, chiar vreau să fac, acelaşi lucru până voi ajunge la ultimul cuvânt din paginile de faţă, ceea ce după câte văd nu e prea departe.

Lunile se scurgeau agale şi draga mea, cu sprijinul speranţelor pe care şi le pusese în mine, continua să fie aceeaşi splendidă stea în colţişorul lor mizerabil. Richard, mai ruinat şi mai rătăcit, dădea zi de zi târcoale Curţii de Justiţie, şedea acolo neliniştit cât era ziua de lungă, chiar când ştia că nu are nici cea mai mică şansă să-i fie pus procesul pe rol; ajunsese să fie unul dintre stâlpii, în văzul tuturor, la Curte. Mă întreb dacă vreunul dintre domnii de-acolo îşi mai amintea cum arătase el când venise pentru întâia oară la Curte.

Până într-atât era urmărit de ideea lui fixă, încât numai în clipele sale de voioşie recunoştea că n-ar mai fi tras în piept un pic de aer curat „de n-ar fi fost Woodcourt”. Numai domnul Woodcourt reuşea din când în când să-l distreze, abătându-i pentru câteva ceasuri atenţia de la ideile lui fixe şi să-l ridice, chiar când se prăbuşea într-un soi de letargie a spiritului şi a trupului, care ne îngrijora în ultimul hal, şi care se repeta din ce în ce mai des, pe măsură ce lunile treceau. Scumpa mea avea dreptate când spunea că el stăruia în greşelile lui cu disperare, de dragul ei. N-am nici-o îndoială că dorinţa lui de a recăpăta ceea ce pierduse crescuse în intensitate din pricină că suferea pentru tânăra sa soţie şi suferinţa lui ajunsese aprigă, ca nebunia unui jucător ce-şi încearcă norocul.

Eram la ei, după cum am mai spus, aproape tot timpul. Când mă prindea noaptea la ei, mă întorceam de obicei acasă cu Charley, cu o trăsură de piaţă; uneori tutorele mă aştepta pe-aproape de locuinţa lor şi ne întorceam acasă împreună. Într-o seară, hotărâse să se-ntâlnească cu mine la opt. N-am putut să plec, ca de obicei, chiar la timpul potrivit, pentru că lucram ceva pentru draga mea şi mai aveam încă vreo câteva împunsături ca să termin ceea ce începusem, aşadar, trecuseră câteva minute peste ora hotărâtă când mi-am strâns lucrurile în coşuleţ şi, îmbrăţişând-o pe scumpa mea cu un ultim sărut de noapte bună, m-am repezit în grabă să cobor scările. Domnul Woodcourt veni cu mine, căci se lăsase întunericul.

Când ajunserăm la locul obişnuit de întâlnire… Era foarte aproape şi domnul Woodcourt mă însoţise de multe ori până acolo… Tutorele nu venise. L-am aşteptat o jumătate de ceas, plimbându-ne în sus şi în jos, dar nici semn c-ar veni. Ne-am spus atunci ori că fusese împiedicat să vină, ori că venise şi plecase şi domnul Woodcourt îmi propuse să mergem pe jos până acasă.

Era prima plimbare pe care o făceam împreună, afară de cei câţiva paşi până la locul de întâlnire cu tutorele. Tot drumul am vorbit despre Richard şi Ada. Nu i-am mulţumit cu vorbe pentru tot ceea ce făcuse… Preţuirea mea se ridicase mult deasupra vorbelor… Dar speram că va fi priceput ceva din tot ceea ce simţeam cu atâta putere pentru faptele lui.

Ajungând acasă şi urcând la etaj, văzurăm că tutorele era plecat şi că doamna Woodcourt era şi ea plecată. Ne aflam tocmai în camera în care o adusesem pe draga mea, îmbujorată, când tânărul ei iubit, acum soţul ei atât de schimbat, fusese hotărât ca alesul inimii sale; tocmai în camera din care tutorele împreună cu mine îi urmărisem cu privirile, ieşind învăluiţi în lumina soarelui, în proaspăta înflorire a nădejdilor şi făgăduinţelor.

Stăteam lângă fereastra deschisă, privind în lungul străzii, când domnul Woodcourt începu să-mi vorbească. Am aflat din prima clipă că mă iubeşte. Am aflat din prima clipă că faţa mea cu cicatrice nu adusese nici-o schimbare în sufletul lui, am aflat din prima clipă că tot ceea ce crezusem eu că-i milă şi compătimire nu era decât dragoste devotată, fierbinte şi statornică. Oh! Prea târziu să le aflu abia acum, prea târziu, prea târziu! Ăsta a fost primul gând ingrat ce-mi veni în minte. Prea târziu!

— Când m-am întors, îmi spuse el, când am venit înapoi nu mai bogat decât când am plecat, şi te-am găsit abia ridicată din boală, totuşi atât de însufleţită de grijile pentru alţii şi atât de lipsită de orice gând egoist…

— O, domnule Woodcourt, opreşte-te, îndură-te, l-am implorat eu! Nu merit înalta dumitale preţuire. La vremea aceea multe gânduri egoiste puseseră stăpânire pe mine, multe.

— Numai Dumnezeu ştie, iubita sufletului meu, urmă el, că preţuirea mea nu-i o vorbă goală spusă de un îndrăgostit, ci adevărul adevărat. Dumneata nu ştii ce văd toţi cei din jur în Esther Summerson, câte inimi însufleţeşte şi încălzeşte, ce sfântă admiraţie şi câtă dragoste câştigă!

— O, domnule Woodcourt, am exclamat eu, mare lucru să câştigi dragostea celor din jur, într-adevăr mare lucru să câştigi dragostea celor din jur! Sunt mândră şi mă simt onorată; şi auzind cele de mai sus îmi vine să vărs lacrimi de bucurie şi de întristare… De bucurie pentru că am câştigat dragostea celor din jur, de întristare fiindcă nu le-am meritat-o; dar nu sunt liberă ca să mă pot gândi la dragostea dumitale.

Am spus asemenea vorbe cu inima mai curajoasă, fiindcă după ce m-a lăudat astfel şi după ce i-am auzit vocea cum freamătă, sinceră în credinţa că ceea ce spune e adevărat, am năzuit să fiu mai demnă de-o asemenea preţuire şi nu era prea târziu pentru aşa ceva. Cu toate că am închis în seara aceea neprevăzuta pagină a vieţii mele, puteam să caut să fiu mai demnă de sentimentele lui, cât voi trăi. Şi mi-a fost de mângâiere şi de stimulare şi am simţit un sentiment al demnităţii ce se înălţa în mine şi pe care l-am dobândit de la el, când mă gândeam să devin mai bună.

El rupse tăcerea.

— N-aş fi în stare decât cu mijloace sărace să arăt încrederea pe care o am în scumpa mea, singura ce-mi va fi de-a pururi la fel de scumpă (zelul înfocat cu care el îmi spuse cele de mai sus mă îmbărbăta, dar mă făcu în acelaşi timp să plâng), dacă aş mai stărui după ce m-a încredinţat că nu e liberă să se gândească la dragostea mea. Dragă Esther, îngăduie-mi doar să-ţi spun că duiosul sentiment pe care ţi l-am închinat la plecarea în străinătate crescuse şi te ridicase în slăvi la înapoierea mea acasă. Am nădăjduit să-ţi mărturisesc toate astea din prima clipă când îmi va părea că mi-a ieşit norocul în cale. Dar totdeauna m-am temut c-am să ţi le spun în zadar. În seara asta, şi speranţele şi temerile mele s-au înfăptuit. Te mâhnesc. Am spus destul.

Ceva păru că mă pătrunde, ceva ce parc-ar fi fost îngerul pe care mă credea că sunt, şi m-am simţit îngrozitor de îndurerată pentru pierderea pe care o înfrunta! Am dorit să-l ajut în suferinţa sa, aşa cum doream s-o fac şi atunci când mi-a arătat prima oară cât mă compătimeşte.

— Dragă domnule Woodcourt, am zis eu, înainte de a ne despărţi în seara asta, mi-a rămas mie ceva să-ţi spun. Niciodată n-am s-o pot spune aşa cum aş dori… Niciodată n-am să fiu în stare… Dar…

A trebuit să mă gândesc din nou cum să merit mai mult dragostea şi îndurerarea lui înainte de a putea vorbi.

— Sunt profund mişcată de generozitatea dumitale şi-i voi păstra amintirea, ca pe-o comoară, până-n ceasul morţii. Ştiu prea bine cât sunt de schimbată, ştiu că dumneata nu eşti străin de trecutul meu şi ştiu cât de nobilă e o dragoste atât de statornică. Ceea ce mi-ai spus dumneata nu m-ar fi înduioşat venind de pe buzele altuia, pentru că nimeni nu i-ar fi putut da atâta preţ. Aşa ceva nu se pierde şi mă va face mai bună.

Îşi acoperi ochii cu mâna şi-şi întoarse capul. Cum aş putea vreodată să fiu demnă de asemenea lacrimi?

— Dacă în relaţiile neschimbate pe care le vom avea de-aci înainte… Îngrijindu-i şi ajutându-i pe Richard şi pe Ada, şi sper în multe alte şi mai fericite împrejurări din viaţă… Vei găsi în mine ceva ce vei putea cinstit socoti că e mai bun decât era de obicei, să crezi că a răsărit în mine din seara asta şi că ţi-l datorez dumitale. Să nu crezi vreodată, dragă, dragă domnule Woodcourt, să nu crezi vreodată c-am să uit seara asta sau că atât cât îmi va bate inima ar putea rămâne nesimţitoare la mândria de a fi fost îndrăgită de dumneata.

Îmi luă mâna şi mi-o sărută. Îşi recăpătase iarăşi felul lui firesc de a fi, iar eu am prins mai mult curaj.

— Din cele ce mi-ai spus mai înainte, am zis, trebuie să înţeleg că în sfârşit ai reuşit în truda şi demersurile dumitale?

— Am reuşit, răspunse el. Cu un asemenea ajutor ca acela pe care mi l-a dat domnul Jarndyce, dumneata, care-l cunoşti atât de bine, îţi închipui că am reuşit.

— Dumnezeu să-l binecuvânteze pentru asta, am adăugat eu, dându-i mâna, şi Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe dumneata în tot ceea ce faci!

— Tot ceea ce fac va fi mai valoros datorită acestei urări, zise el, şi mă va face să intru în noile mele obligaţii, ca într-o sfântă îndatorire faţă de dumneata.

— Ah! Bietul Richard! Am exclamat fără să vreau, ce se va face el când vei fi plecat?

— Încă nu mi se cere să plec, şi chiar de-aş fi plecat, n-am să-l părăsesc, dragă domnişoară Summerson.

Încă un lucru am simţit nevoia să-l menţionez în treacăt, înainte de a ne despărţi. Ştiam că dacă i l-aş ascunde nu m-aş fi simţit tot atât de demnă de dragostea pe care nu i-o puteam primi.

— Domnule Woodcourt, am început eu, vei fi bucuros să afli chiar din gura mea, înainte de a-ţi spune noapte bună, că, în viitor, viitorul care mi se arată limpede şi luminos, voi fi foarte fericită şi foarte norocoasă, neavând nimic de regretat sau de dorit.

Era bucuros să audă aşa ceva, îmi răspunse el.

— Din copilărie am fost, numai eu, obiectul unei neobosite bunătăţi din partea celei mai desăvârşite făpturi de pe faţa pământului, faţă de care sunt atât de legată cu afecţiune, recunoştinţă şi dragoste, încât nimic din tot ce-aş putea face în cuprinsul unei vieţi de om, n-ar cântări cât sentimentele mele dintr-o singură zi.

— Împărtăşesc şi eu aceleaşi sentimente, răspunse el. Vorbeşti de domnul Jarndyce.

— Îi ştii bine acţiunile, am adăugat, dar puţini ştiu splendoarea caracterului său aşa cum i-l cunosc eu. Cele mai alese şi mai preţioase calităţi ale sale mi s-au dezvăluit în toată strălucirea lor, tocmai în croirea acelui viitor în care voi fi atât de fericită. Şi dacă încă nu i-ai acordat omagiul şi respectul dumitale cel mai înalt… Ceea ce ştiu că nu e cazul… I le vei acorda, cred, pe temeiul şi în virtutea sentimentelor pe care ţi le va inspira el, de dragul meu.

Domnul Woodcourt răspunse cu înflăcărare că sigur, sigur i le va acorda. I-am dat iarăşi mâna.

— Noapte bună, i-am urat. Adio!

— Cea dintâi, până ne reîntâlnim mâine; a doua ca o despărţire pe vecie a acestui subiect între noi doi?

— Da.

— Noapte bună. Adio!

Mă părăsi, iar eu am rămas la fereastra întunecată, uitându-mă în stradă. Dragostea lui statornică şi generoasă venise atât de pe neaşteptate asupra mea, încât de fapt nu m-a mai părăsit nici-o clipă după ce puterile îmi slăbiră, iar strada prinse a se tulbura şi a se şterge sub potopul lacrimilor mele.

Dar nu erau lacrimi de părere de rău sau de amărăciune. Nu. El mă numise iubita vieţii sale şi spusese că-i voi fi de-a pururi la fel de dragă ca acum şi îmi părea ca şi cum inima nu putea cuprinde triumful de a fi auzit asemenea cuvinte. Gându-mi sălbatic, cel dintâi, dispăruse, şi era tocmai timpul să reaud cuvintele, căci era tocmai timpul ca să fiu însufleţită de ele şi s-ajung prin ele bună, sinceră, recunoscătoare şi mulţumită. Ce uşoară mi-era cărarea din faţă, cu cât mai uşoară decât a lui!

Altă descoperire u am avut curajul să văd pe nimeni în seara aceea. Nu am avut curajul nici măcar să mă văd pe mine, temându-mă să nu mă dojenească lacrimile. Am urcat în camera mea pe întuneric, mi-am făcut rugăciunile pe întuneric şi m-am culcat pe întuneric ca să dorm. N-am avut nevoie de nici-o lumină ca să recitesc scrisoarea tutorelui, căci o ştiam pe de rost. Am luat-o din locul în care o păstram şi i-am repetat cuprinsul, în lumina ei limpede de cinste şi de dragoste, şi m-am aşezat să dorm cu plicul pe pernă.

M-am sculat foarte devreme dimineaţa şi am chemat-o pe Charley să meargă cu mine la o plimbare. Am cumpărat flori de pus pe masă la micul dejun şi ne-am întors şi le-am aşezat şi am fost atât de ocupate, de nu ne mai găseam locul. Ne sculaserăm aşa de dimineaţă, că am avut timp încă şi pentru lecţia cu Charley, înaintea micului dejun. Charley (care nu făcuse nici cel mai mic salt în materie de gramatică) se achită de data asta, meritând aplauze entuziaste, şi amândouă am fost foarte active. Când apăru tutorele, îmi zise:

— Ei, bine, dragă domniţă, ştii că arăţi splendid, mai proaspătă decât florile pe care le-ai adus?

Iar doamna Woodcourt recită şi pe urmă traduse un fragment din Mewlinnwillinwood, ce voia să spună că sunt ca un munte în bătaia soarelui.

Totul era atât de plăcut, încât îmi păru că mă făcuse mai asemănătoare muntelui decât fusesem înainte.

După micul dejun, am aşteptat să se ivească prilejul şi am tras puţin cu coada ochiului jur-împrejurul meu, până ce l-am văzut pe tutore în camera lui… Camera de aseară… Rămas singur. Atunci mi-am cerut îngăduinţa de a intra cu cheile casei şi-am închis uşa după mine.

— Ei, bine, Doamnă Minerva? Mă întrebă tutorele; poşta îi adusese mai multe scrisori şi el răspundea. Ai nevoie de bani?

— Nu, chiar nu; am o grămadă în casă.

De când e lumea n-a mai fost asemenea Doamnă Minerva, zise tutorele, care să facă banii să dureze.

Pusese condeiul jos şi se lăsase pe spate în scaun, uitându-se la mine. Adeseori am vorbit de faţa lui luminoasă, dar cred că încă n-o văzusem s-arate atât de strălucitoare şi bună. Se citea pe ea o fericire adâncă, care mă făcu să-mi spun: „A făcut se vede o faptă tare bună în dimineaţa asta”.

— De când e lumea, zise iarăşi tutorele meu, zâmbindu-mi dus pe gânduri, n-a mai fost asemenea Doamnă Minervă, care să facă banii să stea locului.

Încă nu-şi schimbase vechile lui obiceiuri. Îmi plăceau, iar pe el îl iubeam atât de mult, încât când m-am urcat în camera lui şi m-am aşezat ca de obicei pe scaunul meu, care stătea totdeauna lângă el… Pentru că uneori îi citeam, uneori şedeam de vorbă împreună, alteori lucram în tăcere alături de el… Nu-mi plăcea să-l tulbur punându-mi mâna pe pieptul lui. Dar acum am crezut că n-am să-l tulbur deloc.

— Dragă tutore, am început eu, aş dori să-ţi vorbesc. Am păcătuit cu ceva?

— Păcătuit cu ceva, draga mea?

— Am fost oare într-adevăr ceea ce am vrut să fiu, de când… Ţi-am adus răspunsul la scrisoare, tutore?

— Ai fost tot ceea ce mi-aş fi putut dori, scumpa mea.

— Sunt foarte bucuroasă, zău, s-aud aşa ceva. Ştii mi-ai spus atunci: „Stăpâna Casei Umbrelor îmi aduce răspunsul?” Şi eu ţi-am răspuns că da.

— Aşa-i, zise tutorele, încuviinţând din cap. Mă cuprinse cu mâna, ca şi cum m-ar fi apărat de ceva şi se uită drept în faţa mea, zâmbind.

— De-atunci, n-am mai vorbit despre asta decât o dată.

— Şi-atunci eu am spus: „Casa Umbrelor se goleşte repede”; şi chiar aşa era.

— Iar eu am răspuns, îi amintii cu sfiiciune, „dar stăpâna ei rămâne”.

Încă mă ţinea continuând parcă să mă apere, şi cu acelaşi bunătate luminoasă pe faţă.

— Dragă tutore, ştiu ce-ai simţit în faţa celor ce s-au întâmplat şi cât ai fost de bun şi de atent cu mine. Cum a trecut aşa de mult timp de-atunci şi cum abia în dimineaţa asta mi-ai spus că arăt iarăşi atât de bine, poate că aştepţi de la mine să reînnoiesc promisiunea. Poate că se cuvine s-o fac. Sunt gata să devin stăpâna Casei Umbrelor, atunci când ţi-o plăcea dumitale.

— Vezi, răspunse el vesel, ce simpatie trebuie să fie între noi. Afară de bietul Rick… Care-i o excepţie teribilă… N-am nimic altceva pe suflet. Când ai intrat adineauri, nu mă gândeam decât la asta. Când îi dăm Casa Umbrelor stăpânei sale, dragă domniţă?

— Când doreşti!

— Luna viitoare?

— Luna viitoare, dragă tutore.

— Ziua în care voi face cel mai fericit şi mai bun pas din viaţă… Ziua în care am să fiu bărbatul cel mai fericit şi cel mai de invidiat dintre toţi bărbaţii din lume… Ziua în care am să dau Casa Umbrelor micuţei mele stăpâne… Va fi, aşadar, în cursul lunii viitoare, zise tutorele meu.

L-am cuprins cu braţele pe după gât şi l-am sărutat, tocmai aşa cum am făcut în ziua în care i-am adus răspunsul.

Un slujitor veni la uşă să-l anunţe pe domnul Bucket, lucru absolut inutil, fiindcă domnul Bucket se şi uita înăuntru peste umărul slujitorului.

— Domnule Jarndyce şi domnişoară Summerson, zise el, aproape cu sufletul la gură, după toate scuzele mele c-am pătruns nepoftit, îmi veţi îngădui să chem sus un om ce se află pe scară şi care se opune să rămână acolo în caz că ar deveni obiectul comentariilor noastre? Vă mulţumesc… Fiţi buni şi aduceţi scaunul cu posesorul său cu tot acolo, în direcţia aceea, da? Zise domnul Bucket, făcând semn peste balustrada scării.

Această ciudată chemare a fost urmată de apariţia unui bătrân cu o scufă neagră pe cap, ce nu putea umbla, care era purtat pe un scaun de doi hamali şi care a fost depus în cameră, lângă uşă. Domnul Bucket se descotorosi la iuţeală de hamali, închise misterios uşa şi-o zăvorî.

— Acum, să vedeţi, domnule Jarndyce, începu el punându-şi jos pălăria şi pornind să peroreze cu o fluturare a faimosului său deget, dumneavoastră mă cunoaşteţi şi domnişoara Summerson mă cunoaşte. Gentilomul de faţă şi el de asemenea mă cunoaşte, iar numele lui e Smallweed. Procentul şi dobânda sunt ocupaţia lui de bază, adică e ceea ce se numeşte cămătar. Cam aşa ceva eşti, nu? Zise domnul Bucket după ce se opri puţin ca să i se adreseze gentilomului cu pricina, care se ferea de ofiţerul de poliţie, fiind peste măsură de bănuitor.

Părea chiar gata să se opună în privinţa calificării sale, când a fost cuprins de o criză puternică de tuse.

— Hei! Cinstitule, vezi? Zise domnul Bucket, căutând să atenueze incidentul. Dacă nu m-ai contrazice fără motiv n-ai tuşi în asemenea hal. Ei, bine, domnule Jarndyce, acum vorbesc cu dumneavoastră. M-am negustorit cu gentilomul de faţă, ca reprezentant al lui sir Leicester Dedlock, Baronetul, şi într-un fel sau altul am fost şi înăuntrul, şi pe-afară şi-n jurul proprietăţii lui de nenumărate ori. Proprietatea sa e proprietatea deţinută mai înainte de Krook, negustor de efecte marinăreşti… Rudă a acestui gentilom, pe care l-aţi cunoscut pe când trăia, dacă nu mă înşel?

Tutorele răspunse:

— Da.

— Ei, bine! Trebuie să ştiţi, urmă domnul Bucket, că domnul de faţă a intrat în averea lui Krook, o adevărată avere de coţofană, tot ce vrei şi ce nu vrei era acolo. Printre altele, cantităţi enorme de hârţoage de aruncat, Dumnezeu să mă ierte, ce nu puteau folosi nimănui la nimic!

Viclenia ochiului domnului Bucket şi felul magistral în care a reuşit, fără nici-o privire sau un cuvânt pe care să le poată contesta vigilentul său auditor, să ne facă să pricepem că el aranjase treburile potrivit unei înţelegeri anterioare, şi că ar putea să ne spună mult mai mult despre domnul Smallweed, dacă ar socoti oportun, ne lipsi de orice merit în efortul său de a se face înţeles pe deplin – greutatea a fost doar sporită de faptul că domnul Smallweed era tot atât de surd, pe cât de bănuitor şi că-i pândea faţa cu cea mai încordată atenţie.

— Printre acele vrafuri ciudate de hârtii vechi, domnul de faţă, de cum a intrat în posesiunea averii lui Krook, a început bineînţeles, urmă domnul Bucket, să scormonească.

— Să ce? Ia mai spune o dată, strigă domnul Smallweed cu vocea-i stridentă şi aspră.

— Să scormoneşti prin ele, îi repetă domnul Bucket. Cum eşti om prevăzător şi obişnuit să te îngrijeşti de afacerile dumitale, de cum ai intrat în averea lui Krook, ai început să scormoneşti printre hârtii, nu-i aşa?

— Da, da, sigur c-am început, strigă domnul Smallweed.

— Da, da; sigur c-ai început, face domnul Bucket, cu chef de vorbă, ai fi ajuns de râsul lumii dacă n-ai fi făcut-o. Şi aşa s-a întâmplat să dai peste… Ştii…, domnul Bucket continuă, aplecându-se asupra lui cu o căutătură veselă şi ironică pe care domnul Smallweed nici gând să i-o întoarcă, şi aşa s-a întâmplat să dai peste, ştii dumneata, o hârtie cu semnătura lui Jarndyce pe ea. Nu-i aşa?

Domnul Smallweed se uită la noi cu ochii neliniştiţi şi, mai mult de nevoie decât de voie, dă din cap că da.

— Şi, ajungând să te uiţi la hârtie, când ţi-a convenit, în clipele dumitale de răgaz deplin – totul la timpul său – de vreme ce nu arzi de curiozitate s-o citeşti, căci, mai la urma urmei, de ce-ai arde?

— Ce să vezi dumneata altceva decât că-i un testament, ştii… Asta-i caraghioslâcul, urmează domnul Bucket, cu aceeaşi căutătură însufleţită, de parcă i-ar reaminti de-o năzbâtie ca să-l înveselească pe domnul Smallweed, care păstrează însă aceeaşi înfăţişare abătută, neînveselindu-se nicidecum; ce-ţi văzură ochii, decât că-i un testament?

— Eu nu ştiu c-ar fi bun ca testament sau ca altceva, mârâie domnul Smallweed.

Domnul Bucket s-a uitat preţ de-o clipă la bătrân, care alunecase şi se împuţinase în scaunul pe care şedea, de se făcuse cât o grămăjoară; se uită de parc-ar fi fost gata-gata să se năpustească asupra lui; cu toate acestea, stătu mai departe aplecat asupra lui, cu aceeaşi căutătură voioasă, trăgând cu coada ochiului la noi.

— Nu-i mai puţin adevărat, urmă domnul Bucket, îndoielile şi neliniştea ţi-au cuprins sufletul în privinţa hârtiei, ca unul ce are un suflet tare milostiv din fire.

— Hm? Ce zici că am din fire? Întrebă domnul Smallweed, cu mâna dusă la ureche.

— Un suflet tare milostiv.

— Eh! Bine, dă-i înainte, zise domnul Smallweed.

— Şi cum dumneata ai auzit o grămadă de vorbe cu privire la un proces faimos, legat de un testament cu acelaşi nume aflat pe rol la înalta Curte, şi cum îl ştiai pe Krook ce poamă mi-a fost, cumpărând tot soiul de mobile vechi, şi cărţi şi hârtii şi ce dracu' nu, şi că nu-i plăcea deloc să se despartă de ele, ci mereu se trudea să înveţe a le citi singur, ai început a te gândi, şi niciodată n-ai avut mai multă dreptate s-o faci, că: „La naiba! De nu iau seama, pot să intru într-o dandana cu testamentul ăsta!” – aşa ţi-ai zis.

— Ia ascultă, Bucket, cum i-ai dat de rost? Strigă bătrânul cu mâna dusă la ureche, nerăbdător să afle. Hai, spune! Nu-s cumva şmecherii şi palavre de-ale dumneatale? Ia ridică-mă! Vreau să aud mai bine. Vai! Doamne Dumnezeule, tremur din toate mădularele!

Bineînţeles, domnul Bucket l-a repus, dintr-o smucitură, în capul oaselor însă, de îndată ce a putut fi auzit printre accesele de tuse ale domnului Smallweed, şi văicărelile sale dezgustătoare ca: „Vai, de ciolanele mele! Vai de mine! Nu-mi mai pot trage, sufletul! Am ajuns mai rău ca bestia aceea de-acasă ce trăncăneşte, clămpăneşte şi bombăneşte! Vai, Doamne!” – domnul Bucket reîncepu tot atât de jovial şi amabil ca mai înainte:

— Aşa că, întâmplându-se să dau târcoale, cum îmi stă în obicei, pe la locuinţa dumitale, mi te-ai destăinuit, nu-i aşa?

Cred că ar fi cu neputinţă de dat o încuviinţare mai în silă şi mai în ciudă decât a făcut-o domnul Smallweed, când s-a văzut silit să confirme cele spuse de poliţist, vădind cât se poate de limpede că domnul Bucket ar fi fost cea din urmă fiinţă căreia să se fi gândit să se destăinuiască, dacă ar fi fost în stare să-l ocolească.

— Şi iată că încep să studiez chestiunea cu dumneata… Tare plăcut lucru am lucrat împreună; eu îţi confirm temerile dumitale, bine întemeiate şi anume că ai să te afli pe un drum cu mult mai sănătos dacă nu te dai în vileag cu testamentul acela, zise domnul Bucket subliniindu-şi cuvintele, şi, ca atare, punem împreună la cale să predăm testamentul domnului Jarndyce aci de faţă, fără de nici-o condiţie. De se va dovedi că e de valoare, dumneata te bizui că Domnia Sa te va răsplăti; cam aşa stau lucrurile, nu?

— Aşa ne-am înţeles, încuviinţează domnul Smallweed, cu aceeaşi silă şi ciudă.

— Drept care, urmă domnul Bucket lepădându-se dintr-o dată de manierele sale binevoitoare şi plăcute şi venind direct la obiect, în momentul de faţă ai testamentul asupra dumitale şi nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să-l scoţi chiar acum!

Aruncându-ne o privire cu coada ochiului şi frecându-şi triumfător nasul cu degetul arătător, domnul Bucket rămase cu ochii fixaţi pe intimul său prieten, iar mâna i s-a întins spre el, gata să ia documentul şi să-l prezinte tutorelui. Hârtia a fost scoasă în mare silă şi cu un noian de vorbe din partea domnului Smallweed, că el, sărmanul, e un om harnic şi cinstit, şi că se bizuie pe cuvântul de onoare al domnului Jarndyce, că n-are să-l lase să piardă datorită cinstei pe care o arată, încetul cu încetul, scoase cu tare multă greutate dintr-un buzunar de la piept o hârtie pătată şi îngălbenită, care era destul de pârlită pe deasupra şi puţin cam arsă pe la colţuri, ca şi cum de mult ar fi fost aruncată pe foc, şi pe urmă, în mare grabă, smulsă iarăşi din foc. Domnul Bucket nu pierdu vremea, transmiţând documentul cu dibăcia unui scamator, de la domnul Smallweed la domnul Jarndyce. Pe când i-o dădu tutorelui, şopti printre degete:

— Nu s-au înţeles ce preţ să ceară pe document. S-au certat şi ciorovăit asupra preţului. Am propus un preţ de douăzeci de lire. Mai întâi zgârciobii de nepoţi i-au turnat-o în faţă bătrânului că de ce dracu' nu se mai termină o dată cu viaţa lui lungă fără de nici-o noimă, şi apoi fiecare a tras care încotro. Doamne! Nu-i unul în familia asta care să nu-l vândă pe celălalt, pentru o liră, două, afară doar de bătrână… Şi ea nu-i în stare s-o facă, numai fiindcă e din cale-afară de nebună şi nu mai poate face târg.

— Domnule Bucket, zise tutorele tare, oricare ar fi valoarea acestui document, mă simt foarte îndatorat faţă de dumneavoastră; şi dacă are vreun preţ oarecare, mă ţin dator faţă de domnul Smallweed să-l răsplătesc potrivit cu preţul acela.

— Nu potrivit cu meritele dumitale, vezi bine, îi spuse domnul Bucket domnului Smallweed, lămurindu-l prieteneşte. De aşa ceva n-ai a te teme. Ci potrivit cu valoarea documentului.

— Asta vreau să spun, urmă tutorele. Poţi vedea, domnule Bucket, că mă feresc de a cerceta eu însumi documentul. Adevărul adevărat e că am tăgăduit şi că m-am lepădat cu desăvârşire de toată afacerea asta în toţi anii aceştia din urmă, şi mi-e silă până în gât de procesul cu pricina. Dar domnişoara Summerson şi cu mine vom depune numaidecât documentul în mâinile avocatului meu din cauză, şi existenţa lui va fi comunicată fără întârziere părţilor interesate.

— Mai cinstit decât atât domnul Jarndyce n-ar fi putut vorbi, înţelegi dumneata? Îi spuse domnul Bucket vizitatorului care-l însoţea. Şi deoarece ţi s-a lămurit că nimeni n-are să fie nedreptăţit, ceea ce trebuie să-ţi fie de mare uşurare sufletească, putem purcede iarăşi la ceremonia purtării dumneatale pe scaun acasă.

Trase zăvorul de la uşă, chemă înăuntru hamalii, îşi luă rămas bun de la noi şi, cu o privire plină de subînţelesuri şi o încârligare a degetului arătător la despărţire, o luă din loc.

Şi noi o luarăm din loc pe cât am putut de repede către Lincoln's Inn. Domnul Kenge era liber şi-l găsirăm la birou în camera sa preferată, cu cărţile lui neinteresante şi între teancurile de hârtii. După ce am fost poftiţi să ne aşezăm pe scaunele pregătite pentru noi de domnul Guppy, domnul Kenge şi-a exprimat uimirea şi mulţumirea pe care o simţea văzându-l pe domnul Jarndyce în biroul său, lucru de neaşteptat. Îşi învârtea lornionul în mâini, pe când vorbea, şi se dovedi a fi mai mult ca niciodată Kenge Vorbă-lungă.

— Nădăjduiesc, se porni a spune domnul Kenge, că înrâurirea binevoitoare a domnişoarei Summerson – şi se înclină în faţa mea – trebuie să-l fi înduplecat pe domnul Jarndyce – şi-i făcu şi lui o plecăciune – să treacă puţin peste ostilitatea înverşunată pe care o are faţă de un Proces şi faţă de o Curte care sunt… Aş zice, care se încadrează în perspectiva solemnă a coloanelor profesiunii noastre.

— Sunt înclinat să cred, răspunse tutorele, că domnişoara Summerson a văzut prea mult efectele Curţii şi Procesului, ca să mai exercite vreo influenţă în favoarea lor. Cu toate acestea, lor li se datoreşte cauza prezenţei mele aici. Domnule Kenge, mai înainte de a depune acest document pe biroul dumitale şi de-a termina cu el, îngăduie-mi să-ţi povestesc cum mi-a ajuns în mâini. Şi povesti toată întâmplarea, limpede şi pe scurt.

— N-ar fi putut fi expus, zise domnul Kenge, mai limpede, domnule, şi mai la subiect, chiar de-ar fi fost un text de lege.

— Ai văzut dumneata vreodată lege engleză sau dreptate chiar limpede şi la subiect? Întrebă tutorele.

— O, vai! Exclamă domnul Kenge.

La început nu păru a acorda mare importanţă documentului, dar după ce-l examină, păru mai interesat, iar când îi desfăcu şi citi un fragment din el, prin lornion, rămase trăsnit de uimire.

— Domnule Jarndyce, făcu el, ridicând ochii de pe document, dumneavoastră l-aţi examinat?

— Nu, eu nu! Răspunse tutorele.

— Dar, dragă domnule, urmă domnul Kenge, e un testament de mai recentă dată decât toate celelalte din proces. Se pare că e scris în întregime de mâna testatorului. Este redactat şi legalizat după toate formele. Şi chiar dacă s-a încercat distrugerea documentului, aşa cum s-ar putea presupune după urmele focului de pe el, totuşi n-a fost distrus. Iată-l, un act perfect valid!

— Ei, bine! Zise tutorele. Şi ce mă încălzeşte asta pe mine?

— Domnule Guppy, strigă domnul Kenge, ridicând glasul. Vă cer iertare, domnule Jarndyce.

— Da, domnule, răspunde domnul Guppy.

— Domnul Vholes, de la Symond's Inn. Salută-l. Procesul Jarndyce. Bucuros să stau de vorbă cu el.

Domnul Guppy dispăru.

— Mă întrebaţi, domnule Jarndyce, cu ce vă încălzeşte?! Dacă aţi fi cercetat documentul de faţă, aţi fi văzut că vă micşorează simţitor partea dumneavoastră, cu toate că vă lasă totuşi o parte considerabilă… Vă lasă totuşi o parte considerabilă, urmă domnul Kenge, fluturându-şi mâna convingător şi binevoitor. Aţi mai fi văzut pe deasupra că părţile domnului Richard Carstone şi ale domnişoarei Ada Clare, în prezent doamna Ada Carstone, au crescut prin asta substanţial.

— Kenge, zise atunci tutorele, dacă toată averea în plină prosperitate pe care procesul a adus-o în netrebnica asta de înaltă Curte de Justiţie ar putea să cadă în lotul tinerilor mei verişori, Richard şi Ada Carstone, aş fi tare mulţumit. Dar dumneata îmi ceri mie să cred că are să iasă ceva bun din procesul Jarndyce?

— Desigur, domnule Jarndyce! Prejudecată, prejudecată. Dragă domnule. Suntem într-o ţară foarte mare, într-o ţară foarte mare. Sistemul ei de echitate e un sistem foarte mare, un sistem foarte mare. Aşa e, aşa e!

Tutorele nu mai zise nimic şi domnul Vholes sosi şi el. Era impresionat şi intimidat de eminenţa profesională a domnului Kenge.

— Bună ziua, domnule Vholes, ce mai faci? Fii atât de bun şi ia un scaun aici, lângă mine, şi cercetează hârtia de faţă!

Domnul Vholes făcu ce i se ceru şi păru că citeşte documentul cuvânt cu cuvânt. Dar nu era impresionat de el; de altfel pe Domnia Sa nu-l impresiona nimic. După ce l-a cercetat bine, cu de-amănuntul, s-a retras cu domnul Kenge în bolta unei ferestre şi, ferindu-şi gura cu mănuşa lui neagră, a vorbit o bună bucată de vreme. N-am fost mirată văzându-l pe domnul Kenge pornit să conteste, încă de la început, ceea ce spunea domnul Vholes, fiindcă ştiam, că niciodată doi oameni n-au fost de acord în nici un punct din procesul Jarndyce. Dar până la urmă păru că l-a dus de nas pe domnul Kenge, într-o convorbire ce parcă n-ar fi cuprins alte cuvinte decât: „Prim Portărel”, „Şef Contabil”, „Proces-verbal”, „Activ şi Pasiv”, şi „Cheltuieli”. După ce-au terminat, s-au întors iarăşi la biroul domnului Kenge şi-au vorbit tare.

— Ei, dar documentul de faţă e foarte deosebit, domnule Vholes?! Făcu domnul Kenge.

Domnul Vholes zise:

— Într-adevăr, foarte deosebit.

— Şi-i un document foarte important, domnule Vholes? Făcu iarăşi domnul Kenge.

Iar domnul Vholes zise şi el iarăşi:

— Într-adevăr, foarte important.

— Şi, după cum spui şi dumneata, domnule Vholes, când dosarul va fi pe rol la termenul viitor, documentul de faţă va fi un element neaşteptat şi interesant în proces, zise domnul Kenge, uitându-se cu mândrie la tutore.

Domnul Vholes, ca un liber profesionist de mâna a doua ce se străduieşte să-şi păstreze respectabilitatea, a fost răsplătit prin aceea că o asemenea autoritate ca domnul Kenge i-a împărtăşit toate părerile sale personale.

— Şi când – întrebă tutorele, ridicându-se după o bucată de vreme, în timpul căreia domnul Kenge şi-a zornăit banii în buzunar, iar domnul Vholes şi-a rupt coşurile de pe obraz – când e termenul următor?

— Termenul următor, domnule Jarndyce, va fi luna viitoare, răspunse domnul Kenge. Bineînţeles, purcedem de îndată să facem cele de cuviinţă cu documentul pe care l-aţi adus şi să adunăm mărturiile de trebuinţă în privinţa lui, şi bineînţeles că veţi primi notificarea obişnuită din partea noastră de punere pe rol a dosarului.

— Căreia, bineînţeles, am să-i dau aceeaşi atenţie ca de obicei.

— Tot înclinat, dragă domnule, zise domnul Kenge conducându-ne prin vestibulul din faţă la uşa de ieşire, tot înclinat, cu toate că aveţi o minte luminată, să vă faceţi ecoul unei prejudecăţi a vulgului? Suntem un popor înfloritor, domnule Jarndyce, un popor foarte înfloritor, suntem o ţară mare, domnule Jarndyce, suntem o ţară foarte mare. Sistemul nostru e mare, domnule Jarndyce, nu cumva doriţi ca o ţară mare să aibă un sistem mic! Ei! Sigur că nu, sigur că nu!

Cele de mai sus le spuse din capul scării, fluturându-şi încetişor mâna dreaptă, ca şi cum ar fi fost o mistrie de argint cu care să întindă mortarul cuvintelor sale peste edificiul sistemului, ca să-l consolideze pe o mie de secole.63

Oţel şi fier avilionul de tir al lui George e de închiriat, inventarul iII a fost vândut tot, iar George e stabilit la Chesney Wold, însoţindu-l pe sir Leicester în plimbările sale călare, călărind foarte pe aproape de frâul baronetului, din pricina mâinii nesigure cu care Domnia Sa îşi mână calul. Dar astăzi George nu se află într-o asemenea îndeletnicire. Astăzi el se află într-o călătorie în regiunile metalurgice, departe în nord, ca să le viziteze.

Când ajunge în regiunile metalurgice din nordul îndepărtat, pădurile verzi şi bogate de la Chesney Wold au rămas de mult în urmă, iar minele de cărbuni şi zgură, coşurile înalte de fabrică şi cărămizile roşii, verdeaţa bolnavă, focurile intense şi norii grei de fum ce nu se subţiază niciodată, sunt componentele ce întregesc priveliştea. Printre asemenea elemente călăreşte oşteanul, uitându-se în jurul său şi căutând ceva ce a venit aici să găsească.

În sfârşit, pe podul negru al unui canal dintr-un oraş activ, în care vuieşte clinchet de fier şi unde sunt mai multe focuri şi mai mult fum decât a văzut el vreodată până aici, oşteanul negru de praful de cărbune de pe drumuri, îşi opreşte calul şi întreabă pe-un lucrător dacă a auzit de numele Rouncewell pe-acolo prin împrejurimi?

— Asta-i bună, meştere, răspunde lucrătorul, nu mă-ntrebi şi dacă ştiu cum mă cheamă?

— E-aşa de cunoscut pe-aici, camarade? Întrebă oşteanul.

— Rouncewell? Ştii că-mi placi!

— Şi unde-ar putea fi găsit acuma? Întrebă oşteanul, uitându-se înaintea lui.

— La bancă, la fabrică sau acasă? Doreşte lucrătorul să afle.

— Ei, na! Rouncewell se pare că-i aşa mare domn, murmură oşteanul, mângâindu-şi barba, încât mai că-mi vine s-o iau înapoi de unde-am venit. Ei, bine, nici eu nu ştiu la care din trei să mă duc. Oare crezi că l-aş găsi pe domnul Rouncewell la fabrică acum?

— Nu-i uşor de spus unde să-l găseşti… la vremea asta a zilei ai putea să-l găseşti ori pe el, ori pe fecioru-său, dacă-i în oraş; căci contractele pe care le are îi mână afară.

— Şi unde-i fabrica?

— Ei bine, vede acolo coşurile cele de fabrică… Cele mai înalte? Da, le vede. Bine, să nu-şi desprindă ochiul de pe coşurile acelea, şi s-o ţină drept înainte pe cât poate şi, mai apoi, are să vadă o cotitură la stânga, închisă de un zid mare de cărămizi care formează una dintre laturile străzii. Acolo e fabrica lui Rouncewell.

Oşteanul mulţumeşte celui ce l-a informat şi o porneşte încetişor călare, înainte, uitându-se în jurul său. Nu se întoarce, ci se opreşte şi-şi leagă calul (şi tare-ar mai vrea să-l şi ţesale), la un birt, unde câţiva dintre lucrătorii lui Rouncewell tocmai prânzesc, după câte îi spune rândaşul de la grajd. Câţiva dintre lucrătorii lui Rouncewell tocmai au încetat lucrul pentru prânz şi par că năvălesc în tot oraşul. Sunt tare vânjoşi şi puternici lucrătorii ăştia ai lui Rouncewell… Dar şi puţin cam negri de funingine.

Ajunge la o poartă în zidul de cărămidă, priveşte înăuntru şi vede o mare amestecătură de fier împrăştiat pretutindeni, în tot felul de stadii şi într-o varietate de forme, în bare, în lingouri, în foi, în cisterne, în cazane, în osii, în roţi simple, în roţi dinţate, în manivele, în şine, sucite şi răsucite, în forme excentrice şi capricioase, ca nişte părţi separate de maşinărie; munţi de fier, sfărâmat şi mâncat de rugina vremii; mai la o parte, cuptoare ce ard febril şi forfotesc cu fierul tânăr încă; focuri de artificii din scântei aprinse, căzând în ploaie jur împrejur, sub loviturile uriaşului ciocan cu aburi; fier înfierbântat la roşu, fier alb incandescent, fier rece, negru; în gură gust de fier, în nas miros de fier; în urechi o babilonie de sunete de fier.

„Aici e un loc de-ţi dă durere de cap!”, se miră în sinea lui oşteanul, căutând cu privirea un ghişeu. „Dar cine vine? Tânărul seamănă tare bine cu mine înainte de a ajunge bărbat în putere. Trebuie să fie nepotul meu, dacă asemănările se moştenesc în familie.”

— Cu plecăciune, domnule!

— Cu plecăciune! Căutaţi pe cineva?

— Iertare. Dumneata eşti domnul Rouncewell-junior, dacă nu mă-nşel?

— Da.

— Căutam pe tatăl dumitale. Vreau să stau puţin de vorbă cu el.

Tânărul, spunându-i că are noroc că a nimerit la vremea asta când taică-său e acolo, îi arată drumul, ducându-l la birouri, unde-i de găsit.

„Tare mai seamănă cu mine înainte de-a fi ajuns bărbat în toată puterea… al dracului îmi mai seamănă!”, gândeşte oşteanul în timp ce-l urmează. Ajung la o clădire din curte, cu un birou la un etaj mai sus. La vederea domnului din birou, domnul George se face roşu ca sfecla.

— Pe ce nume să vă anunţ tatălui meu? Întreabă tânărul.

George, cu capul plin de-atâta fier cât văzuse, şi strâns cu uşa, răspunde:

— Steel!

Şi este astfel anunţat. E lăsat singur cu domnul acela din birou, ce şade la o masă cu registre în faţa lui şi cu câteva foi de hârtie, mâzgălite cu o grămadă de cifre şi desene ale unor forme ingenioase. E un birou gol, cu ferestre fără perdele, ce dau asupra unei privelişti plină de fierăria de jos din curte. Răsturnate pe mese sunt câteva bucăţi de fier, rupte anume ca să fie încercate, în felurite stadii de uzură, şi de diferite calităţi. Praful de fier e aşezat pe toate din jur, iar prin ferestre se vede fumul rostogolindu-se greoi la ieşirea din coşurile înalte, ca să se amestece cu fumul de la himerica babilonie a celorlalte coşuri.

— Vă stau la dispoziţie, domnule Steel, zice gentilomul după ce vizitatorul s-a aşezat pe-un scaun demodat.

— Ei, bine, domnule Rouncewell, răspunde George, plecându-se înainte cu mâna stângă pe genunchi şi cu pălăria în mână, şi foarte cu grijă să nu întâlnească privirile fratelui său, nu sunt lipsit de oarecari temeri că vizita mea s-ar putea dovedi a fi mai mult neavenită decât binevenită. Pe timpuri am fost angajat în Cavalerie ca dragon, şi un camarad de-al meu pentru care aveam o adevărată afecţiune, este, dacă nu mă înşel, frate cu dumneavoastră. Din câte ştiu, aţi avut un frate care a căşunat familiei nişte necazuri şi supărări; a plecat în lume, şi altceva bun n-a făcut decât c-a plecat şi nu s-a mai întors!

— Sunteţi chiar sigur, replică metalurgistul, cu vocea schimbată, că vă numiţi Steel?

Oşteanul şovăie şi se uită la el. Fratele lui se repede, îl strigă pe nume şi-l prinde de-amândouă mâinile.

— Eşti prea ager pentru unul ca mine, exclamă oşteanul cu ochii în lacrimi. Ce mai faci tu, bătrâne, scumpul meu? Niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte c-ai să te bucuri să mă vezi iarăşi, nici măcar pe jumătate din atât cât se vede. Ce mai faci, bătrâne, dragul meu? Ce mai faci?

Îşi strâng mâinile, se îmbrăţişează, încă, şi încă şi iarăşi; oşteanul însoţindu-şi exclamaţia: „Ce mai faci, bătrâne, scumpul meu?”, de mărturisirea că niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că fratele său are să se bucure să-l vadă iarăşi, nici măcar pe jumătate din atâta cât se vede.

La sfârşitul povestirii tuturor întâmplărilor care au precedat sosirea lui acolo, George spune:

— Eram atât de departe de a mă gândi să mă las recunoscut! Îmi ziceam că dacă la auzul numelui meu vei arăta îngăduinţă, fiind gata să ierţi, atunci treptat îmi voi veni în fire şi voi ajunge să-ţi trimit o scrisoare. Dar nu m-aş fi mirat, frate, dacă auzind de mine, ţi-ai fi ferit urechile ca de-o veste rea.

— O să-ţi arătăm acasă ce fel de veste o socotim noi, George, răspunde fratele său. Ziua de astăzi e zi mare acasă şi n-ai fi putut pica într-una mai potrivită, bătrân oştean ars de soare. Fac azi o înţelegere cu fiul meu Watt, că de azi în douăsprezece luni el are să se însoare cu o fată frumoasă şi bună, cum n-ai văzut tu în toate călătoriile tale prin lume. Mâine fata pleacă în Germania cu una dintre nepoatele tale, pentru puţin lustru în educaţia ei. Noi sărbătorim evenimentul şi tu ai să fii eroul sărbătorii.

Domnul George este atât de copleşit de asemenea perspectivă, încât se opune cu toată ardoarea cinstirii ce i se pregăteşte. Fiind, totuşi, învins de fratele şi nepotul său., faţă de care îşi reînnoieşte mărturisirea că niciodată n-ar fi putut să creadă că ei aveau să se bucure să-l vadă, nici pe jumătate din cât s-au bucurat… E dus acasă, într-o clădire elegantă, în rândurile căreia se observă un amestec plăcut al obiceiurilor simple pe care le păstrau tatăl şi mama, cu cele dorite de copiii lor, având altă educaţie şi aspiraţii mai înalte. Domnul George rămâne consternat de drăgălăşenia şi buna creştere a nepoatelor lui, şi de frumuseţea Rozei, nepoata lui pe cale de devenire, precum şi de primirea afectuoasă cu care l-au întâmpinat fetele, şi totul i se pare ca un vis. Totodată e buimăcit şi aproape îndurerat de purtarea respectuoasă a nepotului său, el a cărui conştiinţă e frământată de remuşcări că nu-i decât un derbedeu. Cu toate acestea, e mare bucurie în casă şi o lume plină de căldură şi de bunătate şi o desfătare fără de margini, şi domnul George le face faţă cu sinceritate şi gravitate, iar făgăduiala lui pe cuvânt de cinste că va lua parte la căsătorie şi că va conduce mireasa la altar, este primită cu bucurie unanimă. Îi vâjâie capul domnului George în noaptea aceea când stă lungit în patul luxos din casa fratelui său, gândind la toate întâmplările din urmă, şi revăzând chipurile nepoatelor lui grozave în fâlfâitul muselinei, valsând toată noaptea după moda nemţească pe deasupra cuverturii cu care se-nvelise.

A doua zi dimineaţa, fraţii s-au închis în camera fabricantului, unde cel mai mare, în felul lui limpede şi înţelept, purcede să-i arate cum crede el că ar putea cel mai bine să-l folosească pe George în întreprinderea lui, după care George îi strânge mâna şi-l opreşte.

— Frate dragă, îţi mulţumesc de un milion de ori pentru primirea de care m-am bucurat în casa ta, mai mult decât frăţească, şi încă de un milion de ori pentru intenţiile tale, mai mult decât frăţeşti. Dar eu mi-am făcut planurile mele înainte de-a rosti vreun cuvânt despre ele, doresc să mă sfătuiesc cu tine asupra unei probleme de familie. Cum, urmează oşteanul încrucişându-şi braţele şi privind la fratele său cu o hotărâre de nestrămutat, cum o putem face pe mama să mă scoată?

— Nu sunt sigur că te înţeleg, George, răspunde fabricantul.

— Ascultă, frate, cum o putem face pe mama să mă scoată?

Trebuie s-o facem să mă scoată într-un fel sau altul.

— Să te scoată din testament, cred că vrei să spui?!

— Sigur că da. Pe scurt, continuă oşteanul, încrucişându-şi braţele cu mai multă hotărâre încă, vreau să spun… Să… Mă scoată!

— Dragul meu George, îi răspunde fratele său, e neapărat nevoie să te supui acestei operaţii?

— Neapărat! Absolut neapărat! N-aş fi comis josnicia de a mă întoarce, fără această condiţie. Căci altfel nu răspund de mine dacă n-o iau iarăşi din loc. Nu m-am furişat acasă, ca să-ţi jefuiesc copiii, dacă nu chiar să te jefuiesc pe tine, frate scump, de drepturile tale. Eu, care mi le-am pierdut pe-ale mele de multă vreme! Dacă va fi să rămân şi să-mi ţin capul sus, trebuie să fiu scos din testament. Hai, ia gândeşte-te! Tu, om cu o pătrundere şi-o inteligenţă vestită, tu poţi să-mi spui cum se poate izbuti.

— Eu îţi pot spune, George, răspunde fabricantul (fără să se grăbească), cum nu se poate izbuti, ceea ce sper să poată corespunde la fel de bine scopului. Uită-te la mama, gândeşte-te la ea, adu-ţi aminte ce emoţie a încercat când te-a regăsit. Crezi tu, oare, că există pe lume vreo raţiune care ar putea-o hotărî să facă un asemenea pas împotriva fiului ei preferat? Crezi tu oare că există vreo şansă să-şi dea consimţământul, şi să şteargă ofensa pe care i-am aduce-o, dragei şi scumpei noastre mame, propunându-i aşa ceva? Dacă faci una ca asta, greşeşti. Nu, George! Trebuie să te hotărăşti să rămâi nescos, cred. Un zâmbet apare pe faţa metalurgistului, în timp ce se uită atent la fratele lui, care chibzuieşte profund, dezorientat. Dar cred că poţi să-ţi atingi în altfel scopul, ca şi cum lucrurile ar fi fost făcute totuşi după dorinţa ta.

— Cum frate?

— Fiind hotărât să faci asta, află că şi tu poţi dispune prin testament de orice ai avut nenorocul să moşteneşti, în orice fel doreşti şi-ţi place.

— Asta-i adevărat, face oşteanul, cugetând iarăşi. Apoi întrebă dus pe gânduri, cu mâna pe braţul fratelui său: Ai avea ceva împotrivă să nu spui nimic despre toate astea, frate dragă, soţiei şi familiei tale?

— Nicidecum.

— Mulţumesc. Şi poate n-ai să te împotriveşti să le spui că, deşi sunt o haimana, de netăgăduit, sunt aşa din pricină că-s nesăbuit, şi nu fiindcă aş avea o fire meschină?

Fabricantul, stăpânindu-şi zâmbetul amuzat, îşi dă încuviinţarea.

— Mulţumesc, frate dragă. Îţi mulţumesc. Mi-ai ridicat o piatră de pe suflet, face oşteanul umflându-şi pieptul, desfăcându-şi braţele din încrucişare şi punându-şi câte o mână pe fiecare picior, cu toate că mă împăcasem cu gândul că voi fi scos din testament.

Fraţii seamănă foarte mult unul cu celălalt, aşa cum stau faţă în faţă; dar un oarecare simplism masiv şi o lipsă de uzanţă în felul de a se comporta în societate sunt vădite din partea soldatului cavalerist de altădată.

— Bun, urmează el lepădându-se de nedumeriri şi-ngrijorări, şi acum vin la rând – şi cu asta încheiem – acele planuri ale mele. M-ai îmbiat ca un frate bun să rămân aici şi să-mi iau locul printre roadele stăruinţei şi deşteptăciunii tale. Îţi mulţumesc din inimă. E mai mult decâtce-ar face un frate, aşa cum ţi-am spus-o mai înainte, şi-ţi mulţumesc din tot sufletul adaugă el, strângându-i şi scuturându-i mâna o bună bucată de vreme. Dar adevărul e, scumpul meu frate, că sunt un…, sunt un soi de buruiană ciudată, şi-i prea târziu să mă mai răsădeşti acuma într-o grădină acătării.

— Dragul meu George, răspunde fratele mai mare, întorcându-şi sprâncenele stufoase şi hotărâte asupra mezinului şi zâmbind sigur de sine, lasă asta pe seama mea şi lasă-mă să încerc.

George clătină din cap:

— Tu poţi s-o faci, n-am nici-o îndoială că poţi, şi nimeni altul n-ar putea-o face, dar nu e de făcut. Nu-i de făcut aşa ceva, domnule! Fiindcă pe de altă parte se întâmplă să pot fi de oarecare mic ajutor lui sir Leicester Dedlock de când cu boala lui…, căşunată de nişte supărări în familie; şi el ţine să-i vină fleacul acela de ajutor mai curând de la fiul mamei noastre decât de la oricare altul.

— Bine, dragul meu George, răspunde celălalt cu o foarte uşoară umbră de mâhnire pe faţa-i sinceră, dacă preferi să slujeşti în brigada servitorimii lui sir Leicester Dedlock…

— Chiar aşa, frate dragă, strigă oşteanul, oprindu-l şi sprijinindu-şi iarăşi mâna pe genunchi, tocmai aşa! Ţie nu-ţi place asemenea situaţie, şi pe mine nu mă supără; tu nu eşti obişnuit să fii comandat, eu sunt. În ceea ce te priveşte, toate se află în perfectă ordine şi disciplină; în ceea ce mă priveşte, toate au nevoie să fie ţinute în perfectă ordine şi disciplină. Nu suntem deprinşi să mânuim lucrurile cu aceeaşi mână sau să le privim din acelaşi punct de vedere. Nu vreau să spun mare lucru despre manierele mele soldăţeşti, fiindcă m-am simţit destul de bine şi la largul meu ieri seara aici şi cred că nu mi-ar fi luate în seamă niciodată. Dar mai bine are să-mi fie la Chesney Wold… Unde este mai mult loc decât aici pentru o buruiană ca mine; şi, pe lângă asta, scumpa noastră doamnă va fi fericită la bătrâneţile ei. De aceea, primesc propunerile lui sir Leicester Dedlock. Când am să vin iarăşi aici, anul viitor, ca să duc la altar mireasa, sau ori de câte ori am să mai vin, am să am bunul simţ de-a ţine brigada servitorimii ferită de ochii lumii şi n-am să fac manevre cu ea pe terenul tău. Îţi mulţumesc încă o dată din inimă şi sunt mândru să mă gândesc la Casa Rouncewell aşa cum va fi întemeiată de tine.

— Tu te cunoşti, George, încheie fratele mai mare, întorcându-i strângerea de mână, ba, poate mă cunoşti şi pe mine mai bine decât mă cunosc eu. Vezi-ţi de drumul tău! Dar în aşa fel, ca să nu ne pierdem unul de altul iarăşi; vezi-ţi de calea ta!

— Să nu te mai temi de asta! Exclamă oşteanul. Acum, înainte de a-mi îndrepta calul spre casă, frate, am să te rog… Dacă eşti atât de bun… Să-ţi arunci privirile pe-o scrisoare de-a mea. Am adus-o cu mine, ca s-o expediez din părţile astea, deoarece Chesney Wold ar putea fi un nume dureros tocmai acum pentru persoana către care-i scrisă scrisoarea. Nu prea sunt deprins cu corespondenţa şi ţin foarte mult la scrisoarea de faţă, şi doresc să fie şi sinceră şi gingaşă, totodată.

Zicând cele de mai sus, domnul George îi înmânează fratelui său o epistolă, scrisă îmbâcsit, cu cerneală apoasă, dar cu o scriitură clară şi rotundă, pe care metalurgistul o citeşte după cum urmează:

Domnişoară Esther Summerson, Făcându-mi-se cunoscut de către inspectorul Bucket că o scrisoare adresată mie a fost găsită printre hârtiile unei anumite persoane, îmi iau libertatea de a vă aduce la cunoştinţă că nu e vorba decât de câteva rânduri din străinătate, prin care mi se dădeau instrucţiuni, când, unde şi cum să predau o scrisoare alăturată unei tinere şi frumoase doamne, nemăritată pe atunci şi aflată în Anglia. Am executat cu sfinţenie instrucţiunile biletului.

Îmi iau libertatea de a vă aduce la cunoştinţă că biletul îmi fusese luat numai pentru a sluji ca model de caligrafie, căci altfel nu l-aş fi dat pentru nimic în lume, părând să fie cu totul inofensiv în mâinile mele, şi nu mi-ar fi putut fi luat decât dacă aş fi fost mai întâi împuşcat în inimă.

De asemenea, îmi mai iau libertatea de a adăuga că dacă mi-aş fi închipuit că un anume nefericit gentilom se află în viaţă, n-aş fi putut şi nu mi-aş fi găsit odihna până ce nu i-aş fi descoperit ascunzişul şi nu mi-aş fi împărţit şi ultimul bănuţ cu el, după cum aş fi găsit de datoria mea şi după cum mi-ar fi dictat inima. Dar el a fost (în chip oficial) declarat înecat şi anume a căzut peste marginea unei nave de transport noaptea, într-un port irlandez, la puţine ceasuri de la sosirea navei din Indiile Apusene, după cum de altfel am auzit chiar eu cu urechile mele, atât de la ofiţeri, cât şi de la marinarii de la bord, şi mai ştiu că lucrul a fost oficial confirmat.

De asemenea, îmi mai iau libertatea de a vă afirma în umila mea calitate, ca unul ce mă socotesc a fi din rândurile armatei, că sunt şi voi rămâne prea devotatul şi supusul dumneavoastră admirator şi că socotesc toate calităţile cu care sunteţi înzestrată mai presus de orice, şi dincolo de limitele pe care le poate cuprinde depeşa de faţă.

Am cinstea de a rămâne Al dumneavoastră GEORGE

— Puţin cam formalist, îşi dă cu părerea fratele mai mare, împăturind scrisoarea, cu faţa nedumerită.

— Dar nu cuprinde nimic ce n-ar putea fi adresat unei tinere doamne, nu? Întrebă mezinul.

— Nicidecum.

Drept care scrisoarea e sigilată şi predată, ca să fie pusă la poştă o dată cu corespondenţa întreprinderii. De îndată ce-a terminat şi cu asta, domnul George îşi ia un afectuos rămas bun de la toţi din familie şi se pregăteşte să-şi pună şaua pe cal şi să încalece. Fratele lui, totuşi, nedorind să se despartă de el atât de curând, îi propune să meargă împreună într-un vehicul uşor şi deschis până la locul unde va poposi peste noapte şi acolo să rămână cu el până a doua zi dimineaţă; un slujitor va încăleca pe porţiunea aceea de drum pe bătrânul pursânge, sur, de la Chesney Wold. Propunerea fiind bucuros primită, e urmată de un drum plăcut în trăsură, de o cină plăcută şi de un mic dejun plăcut, toate împărţite frăţeşte. Apoi îşi mai strâng o dată mâinile mult şi cu drag, şi, în sfârşit, se despart: metalurgistul întorcându-şi faţa către fum şi foc, iar oşteanul către ţinuturile înverzite. Devreme, după-amiază, zgomotul surd al trapului său milităresc şi greoi se aude pe gazonul aleii, pe când călăreşte pe sub bătrânii ulmi, însoţit de zornăitul şi zăngăni tul imaginar al echipamentului şi harnaşamentului său.