Capitolul XX.La Steerforth acasă

La 8, când slujnica a bătut la uşă şi mi-a spus c-a lăsat în prag apa pentru bărbierit, mi-a părut foarte rău că n-aveam trebuinţă de ea şi am roşit. Tot timpul cât m-am îmbrăcat, m-a muncit bănuiala că slujnica mă luase peste picior, din care pricină, când, coborând ca să iau micul dejun, am întâlnit-o pe scară, m-am strecurat pe lângă dânsa cu un aer vinovat. Deoarece îmi dădeam seama că eram mai tânăr decât aş fi vrut, am şovăit un timp înainte de a mă hotărî să trec prin faţa ei; auzind-o că mătura, am stat locului şi am privit pe fereastră statuia ecvestră a regelui Carol7, prinsă în centrul unui labirint de birje, lipsită de măreţie, bătută de ploaia măruntă şi învăluită în pâcla gălbuie, până a venit chelnerul şi mi-a spus că eram aşteptat.

Pe Steerforth nu l-am găsit în braserie, ci într-un separeu, cu perdele roşii şi covoare turceşti, unde focul ardea vesel în cămin, iar pe masa aşternută cu o faţă albă, curată, era pregătit micul dejun fierbinte; şi cămăruţa, focul, bucatele, Steerforth şi toate celelalte erau reflectate în miniatură într-o oglinjoară rotundă ce atârna deasupra bufetului. La început, Steerforth fiind atât de sigur de sine şi de elegant şi superior mie în toate privinţele (inclusiv vârsta), m-am simţit cam stânjenit; dar foarte curând, prin purtarea lui degajată şi plină de bunăvoinţă, m-a făcut să mă simt la largul meu. Admiraţia mea pentru răsturnarea determinată de el la „Crucea de aur” era fără margini: singurătatea jalnică din ajun nici nu suferea comparaţie cu plăcuta tovărăşie din dimineaţa aceea. Cât despre chelner, nu mă mai trata câtuşi de puţin cu familiaritate. Ne servea plecat şi pocăit, parcă şi-ar fi pus cenuşă pe cap.

— Ei, Copperfield, mi-a zis Steerforth când am rămas singuri, aş vrea să-mi spui ce mai faci, unde te duci, într-un cuvânt, aş vrea să-mi spui totul despre tine. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că eşti al meu.

Când am văzut că-mi arată acelaşi interes ca altădată, m-am înflăcărat de bucurie şi i-am povestit cum fusese pusă la cale această scurtă călătorie de către mătuşa şi ce scop avea.

— Atunci, dacă n-ai grabă, mi-a zis Steerforth, vino cu mine la Highgate8 pentru o zi, două. Are să-ţi placă mama… e ea cam vanitoasă şi cam prozaică în privinţa mea, dar asta ai să-i treci cu vederea, iar dânsa o să se bucure să te cunoască.

— Tare-aş vrea să fiu sigur că-i aşa cum ai avut bunăvoinţa să-mi spui, i-am răspuns zâmbind.

— O, m-a asigurat Steerforth, mama-i iubeşte pe toţi cei care mă iubesc! În privinţa asta nu încape îndoială.

— Atunci cred c-am să devin preferatul ei.

— Foarte bine! Pofteşte şi fă dovada. Mergem mai întâi să vedem leii, un ceas sau două – este o plăcere să-i poţi prezenta unui băiat candid ca tine, Copperfield – iar după aceea luăm diligenţa şi mergem la Highgate.

Mi se părea că visez şi că îndată mă voi trezi în camera 44, cu perspectiva de a mânca într-un colţ singuratic al restaurantului, servit de chelnerul care din nou va fi ireverenţios. După ce i-am scris mătuşii despre preafericita întâlnire cu colegul de şcoală, pe care-l admiram atât de mult, şi că primisem invitaţia, ne-am urcat într-o birjă, ne-am dus să vedem Panorama9 şi alte câteva curiozităţi şi am cutreierat muzeul10, unde mi-am putut da seama cât de multe ştia Steerforth despre subiecte infinit de variate şi cât de puţin preţ punea pe cunoştinţele sale.

— Ai să obţii un înalt titlu universitar, Steerforth, dacă nu cumva ai şi obţinut, şi vor avea de ce să se mândrească cu tine!

— Eu, titlu universitar! a exclamat Steerforth, Nu-i de mine, Daisy! Nu te superi dacă-ţi spun aşa?

— Câtuşi de puţin! i-am zis.

— Eşti un băiat de treabă! mi-a spus Steerforth, râzând. N-am nici cea mai mică năzuinţă sau poftă să mă disting în acest domeniu. Îmi ajunge cât am învăţat. Şi aşa mi se pare că am devenit cam plicticos.

— Dar faima… am obiectat eu.

— Eşti romantic, Daisy! m-a oprit Steerforth, râzând şi mai tare. De ce m-aş obosi pentru ca o droaie de neghiobi să caşte gura la mine şi să mă aclame? Să aclame pe altcineva. Cine are nevoie de faimă, să-i fie de bine!

Mi-a fost ruşine că săvârşisem o greşeală atât de grosolană şi am căutat să schimb vorba. Din fericire, nu era prea greu, căci Steerforth trecea lesne de la un subiect la altul, cu o nepăsare şi uşurinţă fără pereche.

După ce am vizitat oraşul, am luat dejunul, şi atât de iute a trecut scurta zi de iarnă, încât, când diligenţa s-a oprit în faţa unei vechi clădiri de cărămidă roşie aşezată în vârful dealului, la Highgate, se lăsa înserarea. O doamnă mai în vârstă, totuşi nu foarte bătrână, solemnă şi cu chip frumos se afla în poartă când am coborât şi l-a îmbrăţişat pe Steerforth spunându-i: „Iubitul meu James!” Steerforth. M-a prezentat acestei doamne, care era mama lui, şi dânsa, foarte solemnă, mi-a urat: „Bun venit!”

Era o clădire de modă veche, foarte elegantă şi bine îngrijită. De la ferestrele odăii mele vedeam în depărtare Londra întreagă, ca o uriaşă pânză de ceaţă, prin care licăreau, ici-colo, câteva lumini. Cât m-am schimbat, abia am avut răgazul să-mi arunc privirile asupra mobilierului masiv, asupra broderiilor înrămate (lucrate, bănuiesc, de mama lui Steerforth când era fetiţă), asupra câtorva desene în creion, agăţate pe pereţi, care înfăţişau femei cu părul pudrat, strânse în corsaje, în vreme ce focul, aprins de curând, trosnea în vatră, şi iată că am şi fost poftit la cină.

În sufragerie se găsea o doamnă slăbuţă, mărunţică, oacheşă, nu prea plăcută, dar nelipsită parcă de oarecare farmec, care mi-a atras atenţia, poate pentru că nu mă aşteptasem s-o văd; poate pentru că la masă am stat faţă în faţă; sau poate pentru că avea ceva cu totul remarcabil. Părul îi era negru şi ochii negri, aprigi, şi era slabă şi avea o cicatrice pe buză. O cicatrice veche – mai de grabă un semn, aş zice, căci se vindecase, de mulţi ani şi avea culoarea buzei – urma unei tăieturi de-a curmezişul gurii, în jos, spre bărbie, care, de la locul meu, de cealaltă parte a mesei, aproape că nu se observa, afară doar la buza de sus şi deasupra ei, deoarece o deformase. Am presupus că va fi având vreo treizeci de ani şi că râvnea să se mărite. Era cam dărăpănată – ca o casă rămasă multă vreme neocupată; şi, totuşi, cum am spus, avea parcă un anumit farmec. Iar slăbiciunea, ei îţi venea a crede că se datora unui foc lăuntric, mistuitor, ce-i răbufnea în ochii întunecaţi.

Mi-a fost prezentată sub numele de miss Dartle, dar atât Steerforth, cât şi maică-sa îi spuneau Rosa. Am aflat că locuia acolo de multă vreme, fiind doamnă de companie pe lângă missis Steerforth. Niciodată nu spunea de-a dreptul ceea ce dorea să spună, ci numai pe ocolite, şi reuşea în felul acesta să facă impresie. De pildă, când missis Steerforth a zis, mai mult în glumă decât în serios, că i se pare că fiul ei duce o viaţă cam dezmăţată la universitate, miss Dartle a intervenit astfel:

— Da, într-adevăr? Ştiţi cât sunt de nepricepută şi că totdeauna întreb, aşa, numai ca să mă informez dar credeam că felul ăsta de viaţă e de la sine înţeles… Greşesc oare?

— Vrei să spui Rosa, că acolo sunt pregătiţi pentru o profesiune foarte serioasă, i-a răspuns missis Steerforth cu o anumită răceală.

— Vai! Desigur, e foarte adevărat, a întors-o miss Dartle. Dar, totuşi, poate în realitate nu-i aşa… Aş vrea să mi se spună dacă greşesc… Într-adevăr, nu-i aşa?

— Ce să fie aşa într-adevăr?

— Vai! Va să zică nu-i aşa, a urmat miss Dartle. Sunt foarte fericită să aud acest lucru. Acum ştiu ce am de făcut! Iată la ce foloseşte să întrebi. De aci înainte nu voi mai îngădui nimănui să vorbească în faţa mea de deşertăciune şi risipă şi aşa mai departe în legătură cu viaţa pe care o duc acolo. Niciodată!

— Foarte bine! i-a zis missis Steerforth. Profesorul fiului meu e foarte conştiincios, şi dacă n-aş avea o încredere nelimitată în fiul meu, aş avea încredere în el.

— Ai avea? a întrebat miss Dartle, Doamne! E conştiincios? Într-adevăr conştiincios?

— Da, sunt convinsă că este, i-a răspuns missis Steerforth.

— Ce frumos! a exclamat miss Dartle. Ce binecuvântare! Conştiincios, într-adevăr? Atunci nu e… fireşte că nu poate fi de vreme ce-i într-adevăr conştiincios. Da, de aici înainte voi fi pe deplin liniştită în privinţa lui. Nici nu vă puteţi închipui cât îl ridică în ochii mei faptul că ştiu precis că-i într-adevăr conştiincios.

Părerile ei asupra unei chestiuni sau amendamentele ce le avea de adus celor exprimate de alţii miss Dartle le strecura în acelaşi fel; şi trebuie să recunosc că uneori făcea acest lucru cu deosebită energie, chiar când se contrazicea cu Steerforth. Un asemenea caz s-a întâmplat înainte de sfârşitul cinei. Missis Steerforth vorbind cu mine despre călătoria ce intenţionam să o fac în Suffolk, i-am spus, în treacăt, c-aş fi tare bucuros dacă Steerforth ar vrea să mă însoţească; şi adresându-mă apoi lui Steerforth şi spunându-i că mă duceam să-mi văd dădaca şi familia lui mister Peggotty, i-am amintit de marinarul pe care îl cunoscuse cândva la şcoală.

— Aha! Necioplitul ăla! a exclamat Steerforth. Venise parcă, şi cu fiul, nu-i aşa?

— Nu, i-am răspuns. Acela-i un nepot, pe care l-a adoptat. Are şi o nepoţică foarte drăguţă, pe care a înfiat-o. Într-un cuvânt, casa lui (sau mai degrabă barcazul, căci locuieşte într-un barcaz tras pe uscat) e plină de oameni pe care-i înconjoară cu mărinimia şi bunătatea lui. Sunt sigur că pentru dumneata ar fi o plăcere să faci cunoştinţă cu această familie.

— Da? Crezi? Ştiu eu? Poate. Să vedem dacă va fi cu putinţă. Ar merita să mă reped până acolo (fără a mai pune la socoteală plăcerea de a călători cu tine, Daisy, dragă), ca să văd şi eu cum trăiesc laolaltă oamenii de teapa asta şi să mă port ca oricare dintre ei.

Întrevăzând noi speranţe de desfătare, inima a început să-mi tresalte. Dar miss Dartle, care ne urmărise cu ochii ei focoşi, a intervenit din nou, referindu-se la tonul pe care vorbise de „oamenii de teapa asta”.

— Vai, aşa-i, într-adevăr? Spune-mi, te rog, sunt chiar aşa?

— Cum să fie? Cine să fie aşa? i-a întors-o Steerforth.

— Oamenii de teapa asta. Sunt într-adevăr animalici şi neghiobi şi atât de deosebiţi la făptură? Tare-aş mai vrea să ştiu!

— Fireşte, între ei şi noi există o distanţă destul de mare, i-a răspuns flegmatic Steerforth. Nu se cade să ne aşteptăm să fie sensibili ca noi. Nici nu-şi pierd firea, nici nu se simt jigniţi cu una, cu două. Dar sunt foarte virtuoşi. Cel puţin, unii susţin că ar fi, şi eu, unul, nu vreau să-i contrazic. Nu sunt prea rafinaţi, dar şi asta-i o binecuvântare, căci la fel ca pielea lor, tare şi groasă, sufletul le este greu vulnerabil.

— Într-adevăr! a exclamat miss Dartle. Mă bucur nespus de mult să aud asta. E o consolare! Sunt încântată să aflu că atunci când suferă, nici nu simt. Uneori m-am simţit prost când mă gândeam la oamenii de teapa asta; dar de aci înainte n-am să mă mai sinchisesc de ei. Cât trăieşti, înveţi. Mărturisesc că aveam anumite îndoieli, dar acuma s-au risipit. Nu ştiam, dar acuma ştiu, şi asta dovedeşte că e bine să întrebi, nu-i aşa?

Credeam că Steerforth vorbise doar în glumă sau numai ca s-o stârnească pe miss Dartle şi mă aşteptam să-mi spună acest lucru după ce dânsa s-a retras şi am rămas amândoi lângă focul din vatră. Dar nu m-a întrebat decât ce credeam despre miss Dartle.

— E deşteaptă, nu-i aşa? i-am zis.

— Deşteaptă? a exclamat Steerforth. Fiecare lucru îl trage pe tocilă şi-l ascute cum şi-a ascuţit în anii din urmă propria-i faţă şi făptură. Şi tot ascuţindu-se mereu, s-a subţiat. A ajuns ca un brici.

— Ce ciudată cicatrice are la buză! am zis eu.

Steerforth s-a schimbat la faţă şi a rămas tăcut câtva timp.

— De fapt, mi-a răspuns, eu i-am făcut-o.

— O întâmplare nefericită, nu?

— Nu. Eram băieţaş, şi într-un rând m-a scos din fire şi i-am aruncat ciocanul în faţă. Ce mai îngeraş trebuie să fi fost pe vremea aceea!

Mi-a părut foarte rău că atinsesem un subiect atât de neplăcut, dar era prea târziu acum.

— De atunci s-a ales cu semnul pe care l-ai văzut, a urmat el, şi o să rămână cu el până la groapă, dacă-şi va afla vreuna în care să se odihnească; deşi nu-mi prea vine a crede că se va odihni undeva vreodată. E copilul orfan de mamă al unui văr al tatii. Într-o bună zi a murit şi acesta. Maică-mea, care era văduvă a luat-o aici, ca să-i ţină de urât. Are vreo câteva mii de lire, şi în fiecare an îşi sporeşte capitalul, adăugând la el dobânzile. Ţi-am spus toată povestea lui miss Rosa Dartle, ca s-o ştii.

— Nu mă îndoiesc că te iubeşte ca pe un frate, i-am zis.

— Hm! mi-a răspuns Steerforth, aţintindu-şi privirea asupra focului. Unii fraţi nu se bucură, de prea multă iubire, şi alţii iubesc şi… Dar serveşte-te, te rog, Copperfield! Să închinăm pentru tine, în cinstea crinilor câmpului, iar pentru mine, în cinstea crinilor, care – spre ruşinea mea – nici nu torc, nici nu ţes.

Şi după ce a rostit, vesel, aceste cuvinte, zâmbetul trist, ce-i crispase chipul, s-a risipit, şi a redevenit spontan şi cuceritor ca întotdeauna.

Când am luat ceaiul, nu m-am putut abţine şi, cu o curiozitate bolnăvicioasă, am privit cicatricea lui miss Dartle. Şi îndată mi-am dat seama că era punctul cel mai gingaş de pe faţa ei, şi că atunci când pălea, semnul acela îşi schimba culoarea cel dintâi, pe toată lungimea cicatricei ivindu-se o dâră sumbră, plumburie, cum apare scrisul cu cerneală simpatică atunci când apropii hârtia de foc. Într-un rând, certându-se cu Steerforth la table pentru nişte zaruri, am văzut-o furioasă; şi atunci semnul i s-a detaşat pe faţă ca o veche inscripţie pe un zid.

Nu mi se părea nefiresc că missis Steerforth îşi iubea atât de mult feciorul. Ai fi zis că nu poate vorbi şi gândi la altceva. Mi-a arătat portretul lui când era copil, închis într-un medalion, cu o şuviţă de păr; mi-a arătat un portret de pe vremea când îi făcusem cunoştinţa, iar la piept purta un al treilea, care-l înfăţişa cum era acum. Păstra într-un scrin, lângă jilţul din faţa căminului, toate scrisorile pe care le primise de la el; şi fără îndoială, mi-ar fi citit vreo câteva, şi foarte bucuros aş fi ascultat-o, dacă n-ar fi intervenit Steerforth, ca s-o convingă să renunţe la această idee.

— Fiul meu îmi spune că v-aţi cunoscut la mister Creakle, mi-a zis missis Steerforth pe când stăteam de vorbă la o masă, în vreme ce ei jucau table la alta. Într-adevăr, îmi aduc aminte că pe vremea aceea mi-a pomenit de un elev mai tânăr, care-i devenise foarte drag, dar numele, precum bănuieşti, nu l-am reţinut.

— A fost foarte mărinimos şi foarte bun cu mine în zilele acelea, vă asigur, ma'am, şi aveam mare nevoie atunci de un asemenea prieten. Fără el, cred că m-aş fi prăpădit.

— E totdeauna bun şi mărinimos, a întărit missis Steerforth cu mândrie.

M-am asociat din toată inima, martor mi-e Dumnezeu, la această părere. Şi-a dat seama că eram sincer, căci după aceea s-a purtat mai puţin solemn cu mine, afară doar când îl lăuda, ceea ce făcea întotdeauna cu deosebită emfază.

— N-a prea fost o şcoală potrivită pentru fiul meu, mi-a zis, departe de asta! Dar pe vremea aceea a trebuit să ţinem seama de anumite împrejurări mai importante chiar decât alegerea şcolii. Spiritul independent al fiului meu cerea să fie dat pe mâna unei persoane care să-i cunoască superioritatea şi să se plece în faţa lui; şi acolo am găsit omul care ne trebuia.

Ştiam că aşa era, căci pe individul acela îl cunoşteam. Totuşi, nu l-am dispreţuit mai tare, ci, dimpotrivă, faptul că nu s-a împotrivit unei personalităţi atât de irezistibile ca aceea a lui Steerforth mi s-a părut un merit şi o scuză.

— Acolo, deosebitele aptitudini ale fiului meu au fost stimulate de atmosfera de emulaţie liberă, nesilită, şi de mândrie conştientă, a urmat mama iubitoare. S-ar fi ridicat împotriva oricărei constrângeri; acolo, însă, s-a simţit mai presus de toţi, şi asta l-a făcut să se arate vrednic de situaţia sa. Era tocmai ceea ce-i trebuia.

Făcându-mă ecoul ei, am repetat, din toată inima, că era tocmai ceea ce-i trebuia.

— În felul acesta, fiul meu şi-a ales de bunăvoie şi nesilit de nimeni o carieră în care poate, oricând doreşte, să întreacă orice concurent. Fiul meu îmi spune, mister Copperfield, că i-aţi fost foarte devotat, şi că ieri, când v-aţi întâlnit, aveaţi lacrimi de bucurie în ochi. Ar fi o făţărnicie din partea mea dacă aş încerca să mă arăt surprinsă că fiul meu trezeşte sentimente atât de puternice; dar nu pot rămâne nepăsătoare faţă de cineva care ştie să-i preţuiască însuşirile şi sunt foarte bucuroasă că aţi venit la noi. Pot să vă asigur că şi el vă poartă o deosebită prietenie şi că vă puteţi bizui pe sprijinul lui.

Miss Dartle juca table cu acelaşi zel cu care făcea toate cele. Şi dacă n-aş fi văzut-o înainte de a se fi aşezat la table, mi-aş fi închipuit că faţa i se jigărise şi ochii i se bulbucaseră jucând acest joc. Cred însă că aş greşi amarnic dacă aş presupune că a pierdut o singură vorbuliţă din această conversaţie sau vreuna măcar din privirile mele pe când ascultam cu cea mai mare plăcere şi foarte onorat de încrederea lui missis Steerforth, simţindu-mă mai vârstnic ca niciodată de când plecasem din Canterbury.

Târziu de tot, când ni s-au adus pe o tavă câteva sticle şi pahare, Steerforth mi-a făgăduit solemn că va examina cu toată atenţia propunerea de a merge la ţară eu mine. Nu era însă nici o grabă, mi-a zis; am putea pleca şi peste o săptămână; şi, foarte ospitalieră, maică-sa mi-a spus acelaşi lucru. Şi în timpul convorbirii noastre mi s-a adresat de mai multe ori, numindu-mă Daisy; ceea ce a făcut-o pe miss Dartle, să se amestece din nou în vorbă:

— Într-adevăr, mister Copperfield, asta-i oare o poreclă? Şi de ce v-a dat-o? Nu cumva pentru că… eh… pentru că vă socoteşte tânăr şi neexperimentat? Sunt foarte nepricepută în lucrurile astea!

I-am răspuns că aşa cred şi am simţit că mi s-au îmbujorat obrajii.

— Vai! a zis miss Dartle. Ce fericită sunt că am aflat! Întreb numai ca să mă lămuresc şi-s mulţumită c-am aflat. Vă socoteşte tânăr şi neexperimentat. Aşadar, sunteţi prietenul lui? Ei bine, asta-i încântător!

După aceea s-a dus la culcare, iar missis Steerforth s-a retras şi ea. Am mai zăbovit vreo jumătate de ceas lângă foc, trăncănind despre Traddles şi despre toţi ceilalţi colegi de la „Salem House”, după care Steerforth şi cu mine ne-am dus sus, împreună. Camera lui Steerforth se afla alături de a mea şi am intrat s-o văd. Era o întruchipare a confortului, plină de fotolii, de taburete şi de perne lucrate de mâna mamei, într-un cuvânt, nu-i lipsea nimic. Dintr-o ramă atârnată în perete chipul ei, cu trăsături frumoase, privea la fiul iubit, ca şi cum ar fi ţinut neapărat ca imaginea ei să-l vegheze şi în somn.

Am găsit un foc destul de bun în odaia mea, iar draperiile, trase la ferestre şi în jurul patului, îi dădeau o înfăţişare foarte confortabilă. M-am aşezat într-un jilţ din faţa căminului, ca să chibzuiesc în tihnă asupra fericirii mele; gustasem câtva timp farmecul acestei meditaţii, când deodată am zărit deasupra căminului un portret al lui miss Dartle, care mă fixa cu ochii scrutători.

Asemănarea era tulburătoare şi, fireşte, portretul avea o privire ciudată. Pictorul nu consemnase cicatricea, dar i-am adăugat-o eu; şi o vedeam ba apărând, ba dispărând; uneori numai pe buza de sus, cum o văzusem la masă, alteori pe toată întinderea tăieturii pricinuite de ciocan, cum o văzusem când se mâniase.

M-am întrebat plictisit de ce nu-i găsiseră alt loc decât în odaia mea. Ca să scap de ea, m-am dezbrăcat repede, am stins lampa şi m-am băgat în pat. Dar nici când eram gata să aţipesc, n-am uitat că era acolo şi mă privea: „Oare într-adevăr aşa e? Aş vrea să ştiu…” Şi-când m-am trezit în toiul nopţii, mi-am adus aminte că în vis întrebasem tot soiul de oameni dacă-i într-adevăr aşa sau nu, fără a şti de fapt ce voiam.