Capitolul XXI. Micuţa Em'ly

Aveau în casă un servitor care, pe câte am înţeles, se afla mai mult în slujba lui Steerforth; fusese angajat de acesta când era la universitate şi părea un model de respectabilitate. Cred că n-a existat niciodată în meseria lui om care să aibă o înfăţişare mai respectabilă. Vorbea puţin, umbla fără a face nici un zgomot, era foarte potolit din fire, cuviincios, îndatoritor, totdeauna la îndemână când aveai nevoie de el, şi nu incomoda niciodată cu prezenţa lui atunci când era de prisos; dar marele lui merit era respectabilitatea. N-avea o mutră prea amabilă, gâtul îl ţinea cam ţeapăn, capul îi era mai mult prelung şi neted, încadrat cu păr scurt de amândouă părţile, vorbea domol, dar avea obiceiul de a accentua litera s, din care cauză ai fi zis că o foloseşte mult mai des decât toată lumea; poseda însă darul să dea un aspect respectabil tuturor particularităţilor sale. Chiar de ar fi avut nasul aşezat de-a-ndoaselea, s-ar fi priceput să-i dea un aer respectabil. Făurise o atmosferă de respectabilitate în jurul său, în mijlocul căreia evolua sigur de sine. Aproape că nici nu-l puteai bănui de vreo greşeală, atâta era de respectabil. Avea un aer atât de respectabil, încât nimeni n-ar fi îndrăznit vreodată să-i dea să îmbrace o livrea. A-i cere să facă o treabă înjositoare, ar fi însemnat să aduci o adâncă jignire simţămintelor unui om cât se poate de respectabil. De acest lucru am băgat de seamă că până şi slujnicele erau atât de pătrunse, încât făceau singure asemenea treburi, în vreme ce dânsul stătea lângă foc în bucătărie şi citea ziarul.

N-am văzut niciodată om mai stăpânit. Şi această însuşire, pe lângă celelalte cu care era înzestrat, îl făcea să pară şi mai respectabil. Până şi faptul că nimeni nu-i ştia numele de botez părea să contribuie la respectul de care se bucura. Era cunoscut sub numele său de familie, Littimer, şi nimeni nu se putea lega de acest nume. Poţi să-l înjuri pe Peter sau să-l ocărăşti pe Tom; numele de Littimer impune, însă, un respect necondiţionat.

Presupun că acest sentiment se datora naturii abstracte a respectabilităţii în general. Fapt este că în prezenţa lui mă simţeam foarte tânăr. N-aş putea spune ce vârstă avea. Şi asta se întorcea tot în folosul lui, căci, dat fiind calmul său respectabil, putea să pară tot atât de bine de 50 ca şi de 30 de ani.

Dimineaţa, înainte de a mă fi trezit, Littimer intrase în odaia mea ca să-mi aducă apă pentru bărbierit, de care nu aveam nevoie, şi pentru a-mi pregăti hainele. Când am tras la o parte perdelele patului, l-am văzut, respectabil ca totdeauna, netulburat de vântul rece de ianuarie şi fără ca să scoată aburi când răsufla, rânduindu-mi ghetele, una la dreapta şi alta la stânga, ca într-un pas de dans, şi scuturând firele de praf de pe haină, în vreme ce o aşeza binişor la loc, ca pe un nou-născut.

I-am zis bună dimineaţa şi am întrebat, cât era ceasul. Şi atunci a scos din buzunar cel mai respectabil ceas cu capac din câte mi-a fost dat să văd vreodată şi, ţinând capacul cu degetul cel mare, ca să nu se deschidă de tot, s-a uitat la cadran, cum caţi într-un ghioc ca să citeşti viitorul, apoi l-a închis la loc şi mi-a spus că dacă n-am nimic împotrivă, era opt şi jumătate.

— Mister Steerforth va fi bucuros dacă am să-i pot spune cum v-aţi odihnit, sir.

— Mulţumesc, m-am odihnit cât se poate de bine. Cum se simte mister Steerforth?

— Vă mulţumesc, sir. Mister Steerforth se simte destul de bine.

Aceasta era încă una dintre trăsăturile lui caracteristice. Nu folosea superlative. Era întotdeauna rece, sobru, calm.

— Aş mai putea avea cinstea să vă fiu de folos cu ceva, sir? Gongul sună la ceasurile nouă; familia ia gustarea de dimineaţă la nouă şi jumătate.

— Nu, mulţumesc.

— Cu voia dumneavoastră, sir, de mulţumit eu trebuie să vă mulţumesc.

Şi rostind aceste cuvinte, şi înclinând puţin capul când a trecut prin faţa patului meu, parcă pentru a cere iertare că m-a contrazis, a ieşit, închizând uşa cu mare băgare de seamă, ca şi cum chiar în clipa aceea aş fi aţipit.

În fiecare dimineaţă se desfăşura aceeaşi conversaţie: nici un cuvânt mai mult, nici un cuvânt mai puţin; şi cu toate acestea, ori de câte ori mă aflam în faţa acestui om foarte respectabil, mă simţeam, cum spun unii dintre poeţii noştri mai mărunţi, „din nou un băieţaş”, chiar dacă în ajun, datorită tovărăşiei lui Steerforth sau discuţiilor purtate cu miss Dartle, mă simţisem mai matur.

Littimer ne făcea rost de cai; iar Steerforth, priceput la toate, îmi dădea lecţii de călărie. Ne aducea florete, şi Steerforth îmi dădea lecţii de scrimă; ne aducea mănuşi, şi, sub îndrumarea aceluiaşi profesor, începeam să fac progrese la box. Nu mă sinchiseam dacă Steerforth găsea că sunt ageamiu în aceste ştiinţe, dar nu puteam suferi gândul de a-mi arăta lipsa de îndemânare în faţa respectabilului Littimer. N-aveam nici un temei să cred că Littimer s-ar fi priceput la vreunul din aceste meşteşuguri; niciodată n-a dat loc unei asemenea bănuieli, nici măcar printr-o tresărire a respectabilelor sale gene; şi, totuşi, de câte ori era de faţă când ne antrenam, mă simţeam cel mai stângaci şi mai nepriceput dintre muritori.

Stărui mai mult asupra acestui personaj pentru că pe vremea aceea a exercitat o deosebită înrâurire asupra mea şi pentru că a jucat un rol în cele ce s-au întâmplat mai târziu.

Am petrecut o săptămână minunată. A trecut, însă, fireşte, nespus de repede, căci trăiam într-un adevărat extaz; totuşi, mi-a oferit nenumărate prilejuri să-l cunosc mai bine şi să-l admir şi mai mult, în zeci şi zeci de privinţe, pe Steerforth, aşa că la sfârşitul săptămânii am avut impresia că fusesem împreună vreme mult mai îndelungată. Maniera jovială în care mă trata ca pe o jucărie îmi plăcea mai mult decât orice altă purtare pe care ar fi putut-o adopta. Îmi amintea de prietenia noastră de odinioară; era parcă o firească urmare a acesteia; îmi dovedea că rămăsese neschimbat şi înlătura orice sfială aş fi putut avea dacă m-aş fi gândit la deosebirea dintre însuşirile lui şi ale mele şi aş fi măsurat drepturile mele la prietenia lui cu un etalon cât de cât echitabil; dar mai presus de toate era faptul că îmi arăta o încredere, o căldură şi o afecţiune pe care nu le arăta nimănui altuia. După cum la şcoală se purtase cu mine altfel decât cu toţi ceilalţi, mă bucuram să văd că şi în viaţă îmi acorda mai multă atenţie decât oricărui alt prieten. Credeam că eram mai aproape decât oricine de inima lui, şi sufletul mi-era plin de dragoste pentru el.

S-a hotărât să meargă cu mine la ţară, şi, în cele din urmă, a venit ziua plecării. La început stătuse la îndoială dacă să-l ia sau nu şi pe Littimer, dar s-a decis să-l lase acasă. Acest respectabil personaj, împăcat cu orice i-ar fi hărăzit soarta, ne-a aşezat cu atâta grijă bagajele în trăsura care avea să ne ducă la Londra, de parcă ar fi avut de înfruntat hurducăturile veacurilor; şi a primit foarte liniştit bacşişul ce i l-am oferit cu sfială.

Ne-am luat rămas bun de la missis Steerforth şi de la miss Dartle, eu mulţumindu-i călduros gazdei, iar dânsa, mamă devotată, arătându-se deosebit de amabilă. Ultimul lucru pe care l-am reţinut a fost privirea placidă a lui Littimer; o privire în care mi s-a părut că se oglindea convingerea tăcută că eram într-adevăr foarte tânăr.

Nici nu încerc să descriu ce am simţit revăzând, în împrejurări atât de prielnice, acele meleaguri dragi şi binecunoscute. Am călătorit cu poştalionul. Îmi amintesc că doream atât de mult ca Yarmouthul să-i facă o bună impresie lui Steerforth, încât am fost foarte încântat când în timp ce străbăteam uliţele întunecoase, în drum spre han, mi-a spus că, după câte îşi putea da seama, era un târguşor drăguţ, ciudat, cam peste mână. De îndată ce am sosit, ne-am dus la culcare (în trecere, pe coridor, am văzut o pereche de ghete murdare şi nişte jambiere în dreptul unei uşi pe care era pictat vechiul meu prieten, „Delfinul”11, şi a doua zi am luat gustarea de dimineaţă cam târziu. Steerforth, foarte bine dispus, mi-a povestit că a făcut o plimbare pe plajă până m-am trezit şi că făcuse cunoştinţă cu mai bine de jumătate dintre pescarii din partea locului. Afară de asta, mi-a mai spus că zărise din depărtare o casă din hornul căreia ieşea fum şi care era încredinţat că nu putea fi decât locuinţa lui mister Peggotty; şi că-l bătuse gândul să se ducă acolo şi să se jure că el era David Copperfield, pe care nu-l puteau recunoaşte deoarece crescuse.

— Când vrei să mergem să mă prezinţi, Daisy? m-a întrebat. Sunt la dispoziţia ta. Hotărăşte cum vrei!

— Păi, mă gândeam că ar fi potrivit să mergem acolo diseară, Steerforth, când se adună cu toţii în jurul focului. Aş vrea să vezi casa când e caldă şi luminată.

— Fie! a încuviinţat Steerforth. Diseară!

— N-am să le dau de ştire că suntem aici. Vreau să-i luăm prin surprindere, i-am zis încântat.

— Da, desigur! Altfel n-are nici un haz! Să-i luăm prin surprindere. Trebuie să-i vedem pe băştinaşi în starea lor naturală.

— Cu toate că sunt, aşa cum ai spus, oameni de teapa aia, i-am răspuns..

— Aha! N-ai uitat ciondănelile mele cu Rosa, nu-i aşa? a exclamat el, aruncându-mi o privire fugară. Fir-ar afurisită să fie, mai-mai că mi-e frică de ea. E ca un duh necurat pentru mine! Dar ce să mai vorbim de ea? Ei, ce ai de gând să faci acum? Presupun că vrei să te duci s-o vezi pe dădaca ta.

— Fireşte, întâi şi întâi trebuie să mă duc s-o văd pe Peggotty.

— Bine, mi-a spus Steerforth, uitându-se la ceas. Să zicem c-am să te las câteva ore, ca să plângeţi pe săturate. O să fie de-ajuns?

Râzând, i-am răspuns că, după părerea mea, are să ne ajungă, dar că neapărat trebuia să vină cu mine, să se convingă că faima îl precedase şi că devenise un personaj aproape la fel de important ca mine.

— Sunt gata să merg oriunde pofteşti şi să fac tot ce vrei, mi-a zis Steerforth. Spune-mi unde să vin, şi peste două ceasuri mă voi prezenta în ce stare sufletească ai să doreşti: ghiduşă sau sentimentală.

I-am dat îndrumări precise cum să găsească locuinţa lui mister Barkis, harabagiu, pe şoseaua ce duce la Blunderstone şi în alte direcţii; apoi, după ce ne-am înţeles, am plecat. Aerul era rece şi tare; drumul era uscat; marea era uşor încreţită şi limpede… soarele, deşi nu prea încălzea, lumina din belşug; şi totul era proaspăt şi vesel. Mă simţeam şi eu atât de proaspăt şi vesel că mă aflam acolo, încât aş fi oprit trecătorii pe uliţă ca să le strâng mâna.

Uliţele mi se păreau” fireşte, înguste. Cred că aşa ne par întotdeauna uliţele copilăriei când le revedem. Nu uitasem nici un amănunt şi n-am găsit nimic schimbat, până când am ajuns în faţa prăvăliei lui mister Omer. Sus, pe firmă, unde altădată scria „OMER”, am citit acum „OMER şi JORAM”, dar inscripţia de dedesubt rămăsese aceeaşi ca şi înainte: „MANUFACTURĂ, CROITORIE, MĂRUNŢIŞURI, POMPE FUNEBRE etc.”.

După ce am citit aceste cuvinte de vizavi, paşii mei îndreptându-se parcă de la sine spre uşa prăvăliei, am trecut uliţa şi m-am uitat înăuntru. În fundul prăvăliei am zărit o femeie drăguţă, care-şi legăna pruncul în braţe, în timp ce un băieţaş se agăţa de şorţul ei. Nu mi-a fost greu s-o recunosc nici pe Minnie, nici pe copii. Uşa cu geam, care dădea în odaia din fund, nu era deschisă; dar din atelierul aflat peste drum, în curticică, se auzea slab vechea melodie, al cărei fir parcă nu s-ar fi întrerupt niciodată.

— Mister Omer e acasă? am întrebat, intrând în prăvălie. Dacă este, aş vrea să-i vorbesc o clipă.

— Da, sir, e acasă, mi-a zis Minnie. Suferă de astmă, şi pe vremea asta nu-i prieşte să iasă. Joe, cheamă-l pe bunicul!

Băieţaşul care se ţinea de şorţul ei a scos un ţipăt atât de ascuţit, încât s-a ruşinat singur şi şi-a ascuns faţa în fusta mamei, iar aceasta s-a arătat tare mândră de odrasla ei. Am auzit cum se apropia cineva suflând şi gâfâind, şi peste o clipă s-a ivit mister Omer, care nu îmbătrânise prea tare, dar avea respiraţia mai scurtă ca odinioară.

— Cu ce vă pot servi, sir? m-a întrebat mister Omer.

— Daţi-mi voie, mister Omer, să vă strâng mâna, i-am zis, întinzându-i-o pe a mea. Mi-aţi arătat o deosebită bunăvoinţă cândva, şi presupun că în acea împrejurare n-am fost în stare să vă exprim recunoştinţa.

— Adevărat? Îmi pare bine, dar nu-mi aduc aminte de nimic. Sunteţi sigur că nu vă înşelaţi?

— Absolut!

— Pare-mi-se, mi-a zis mister Omer, privindu-mă şi clătinând din cap, că o dată cu răsuflarea mi s-a scurtat şi memoria, pentru că nu-mi mai aduc aminte de dumneavoastră.

— Nu vă mai amintiţi? M-aţi aşteptat la staţia poştalionului, am luat o gustare aici şi apoi am mers împreună la Blunderstone: dumneavoastră, cu mine, cu missis Joram, precum şi mister Joram, care pe atunci încă nu era soţul ei.

— Ei, nu mai spuneţi! Doamne-Dumnezeule! a exclamat mister Omer, după ce, de uimire, l-a apucat un nou acces de tuse. Minnie dragă, ţi-aduci aminte? Da, desigur! Era vorba de o doamnă, nu-i aşa?

— Mama mea, am precizat eu.

— Aşa-i! mi-a zis mister Omer, punând degetul arătător pe vesta mea. O doamnă şi un copilaş! Era vorba de două persoane. Persoana şi copilaşul au fost aşezaţi, în aceeaşi groapă cu cealaltă. Da, desigur, la Blunderstone. Doamne, Doamne! Şi cum v-a mai mers de atunci?

— Foarte bine, i-am mulţumit eu şi mi-am exprimat speranţa că i-a mers şi lui la fel.

— Vai, n-am de ce mă plânge! mi-a zis mister Omer. Cu înecăciunea stau ceva mai prost, însă astea-s păcatele bătrâneţii. Dar iau lucrurile aşa cum sunt. Altceva ce-aş putea face, nu-i aşa?

Pufnindu-l râsul, mister Omer a început din nou să tuşească, dar de astă dată i-a sărit într-ajutor fiică-sa, care se apropiase de noi şi-şi juca pe tejghea copilul cel mai mic.

— Ei, Doamne! a zis mister Omer. Da, desigur! Erau două persoane! Şi vă rog să mă credeţi, cu prilejul acela s-a hotărât şi ziua când Minnie şi Joram aveau să se căsătorească. „Hotărâţi ziua, „ sir, mi-a zis Joram. „Da, tată, te rog!” mi-a zis Minnie. Şi acum l-am luat părtaş în afacere. Şi poftim, priviţi! Ăsta-i ăl mic!

Minnie a râs şi şi-a netezit părul pe tâmple, în timp ce tatăl ei şi-a vârât unul dintre degetele lui butucănoase în mânuţa copilaşului care juca pe tejghea.

— Aşa-i, două persoane erau! a, repetat mister Omer, dând din cap retrospectiv. Precis! Şi chiar în clipa asta Joram lucrează la unul cenuşiu, cu cuie de argint, dar nu măsura asta (şi spunând acestea s-a uitat la copilaşul care juca pe tejghea), ci cu, vreo doi ţoli mai mare. N-aţi vrea să luaţi o gustare?

I-am mulţumit, dar am refuzat.

— Ia staţi! m-a interpelat mister Omer. Nevasta lui Barkis harabagiul, sora lui Peggotty pescarul, avea ea nu ştiu ce legătură cu familia dumneavoastră? Dacă nu mă înşel, era în slujbă acolo?

A fost nespus de fericit când i-am spus că aşa era.

— Sper că şi cu înecăciunile am s-o duc mai bine în curând, de vreme ce cu memoria văd că s-au îndreptat lucrurile. Ştiţi, sir, o tânără rudă de-a ei îşi face ucenicia la noi şi are un gust rafinat în ale croitoriei încât, vă rog să mă credeţi, nici o ducesă n-o întrece.

— Nu cumva e micuţa Em'ly? am întrebat, fără să vreau.

— Em'ly o cheamă, a confirmat mister Omer, şi e şi micuţă. Dar nu ştiu dacă o să mă credeţi, atâta-i de chipeşă, că jumătate din femeile din oraş sunt foc şi pară pe ea.

— Astea-s prostii, tată! a sărit Minnie.

— Draga mea, i-a răspuns mister Omer, făcându-mi cu ochiul, nu spun c-ai fi şi tu printre ele, spun doar că jumătate din femeile din Yarmouth, şi pe o rază de cinci mile în jur, sunt foc şi pară pe fata asta.

— N-avea decât să-şi vadă de treabă, tată, i-a ripostat Minnie, să nu le dea prilej de vorbă, şi atunci nimeni n-ar fi avut de ce, să se ia de ea!

— Poftim, nimeni nu s-ar fi putut lua de ea! i-a întors vorba mister Omer. Poftim, nimeni nu s-ar fi putut lua de ea! Aşa cunoşti tu viaţa? Există oare lucru pe care să nu-l poată face o femeie, mai ales când e vorba de frumuseţea altei femei?

După această glumă calomnioasă, am crezut că s-a sfârşit cu mister Omer. A tuşit atât de puternic, şi înecăciunea s-a prelungit cu atâta îndărătnicie, încât mă aşteptam să-l văd prăbuşindu-se cu capul înainte în dosul tejghelei, după care, pantalonii săi negri, bufanţi, cu funde din panglică ruginie la genunchi, să se înalţe şi să tresară într-o ultimă şi zadarnică zvâcnire. În cele din urmă şi-a revenit, însă, deşi mai gâfâia, şi era atât de istovit, încât a trebuit să se aşeze pe scăunelul aflat în dreptul tejghelei.

— Vedeţi dumneavoastră, mi-a explicat el ştergându-şi fruntea şi abia trăgându-şi suflarea, fetişcana asta nu se prea uită la nimeni pe aici şi n-a legat cunoştinţe şi prietenii, ca să nu mai spun că n-a încurajat nici un curtezan. De aceea s-a scornit şi zvonul răutăcios că Em'ly ar vrea să ajungă o lady. Eu, unul, cred că i se trage mai ales din aceea că uneori, pe vremea când mergea la şcoală, spunea că dac-ar ajunge vreodată o lady, ar vrea să facă rost unchiului ei de cutare sau cutare lucru şi ar vrea să-i cumpere cutare şi cutare daruri scumpe. Înţelegeţi?

— Vă rog să mă credeţi, mister Omer, i-am mărturisit eu foarte însufleţit, că la fel îmi spunea şi mie când eram copii.

Mister Omer a dat din cap şi şi-a frecat bărbia.

— Aşa-i! Afară de asta, vedeţi, dânsa, dintr-o nimica toată, reuşeşte să se îmbrace mult mai elegant decât altele care au de toate la dispoziţie, şi asta, a înrăutăţit lucrurile. Şi apoi, s-ar putea spune că e şi cam mofturoasă. Aş zice chiar că sunt şi eu de părere că-i mofturoasă, a adăugat mister Omer. Nu prea ştie ce vrea; e cam răsfăţată; la început nu prea izbutea să se adapteze. După câte ştiu, pe socoteala ei nu s-a spus nimic altceva, aşa-i, Minnie?

— Aşa e, tată, a întărit missis Joram. Cred că nu lipseşte nimic din ce s-a spus mai rău pe socoteala ei.

— Când a găsit un loc, a urmat mister Omer, ca doamnă de companie pe lângă o bătrână arţăgoasă, nu s-au prea înţeles şi a părăsit serviciul. În cele din urmă a intrat ucenic la noi pe trei ani. Doi ani aproape că au trecut şi s-a dovedit că-i vrednică de n-are pereche. Face cât şase! Spune, Minnie, nu face cât şase?

— Ba face, tată, a răspuns Minnie. Şi eu, una, niciodată n-am vorbit-o de rău.

— Foarte bine, a zis mister Omer. Aşa e. Şi acuma, tinere domn, a încheiat mister Omer, frecându-şi din nou bărbia, ca să nu credeţi că, pe cât mi-e răsuflarea de scurtă, pe atât mi-e de lungă vorba, trebuie să vă spun că asta-i tot ce ştiu.

Întrucât, de câte ori pomeniseră de Em'ly, vorbiseră pe şoptite, mi-am dat seama că se afla undeva pe aproape. Când l-am întrebat, mister Omer a dat din cap, făcând semn către uşa locuinţei. Am întrebat îndată dacă am voie să arunc o privire, şi pe loc am primit încuviinţare; şi uitându-mă pe fereastră, am văzut-o pe Em'ly cum şedea şi lucra. Am văzut-o – era fiinţa delicată, fermecătoare, ai cărei ochi albaştri, limpezi, care-mi robiseră inima de copil, urmăreau acum radioşi mişcările unui alt copil, ale copilaşului lui Minnie, care se juca în preajma ei; pe faţa-i luminoasă se citea destulă încăpăţânare ca să întărească cele auzite; şi mai stăruia încă acea sfială capricioasă de odinioară; sunt sigur însă că trăsăturile chipului ei frumos nu oglindeau decât bunătate şi fericire, prevestind o viaţă aşezată şi fericită.

Şi în tot acest timp, de peste drum, din curticică, se auzea aceeaşi melodie, ca şi cum n-ar fi încetat nici o clipă – vai, melodia care nu încetează niciodată! – răsuna tot timpul bocănitul acela.

— N-aţi vrea să intraţi să staţi de vorbă cu ea? m-a îmbiat mister Omer. Poftiţi înăuntru, sir, şi vorbiţi-i! Vă rog, ca la dumneavoastră acasă!

M-am sfiit să intru, mi-a fost teamă să n-o tulbur, şi nu mai puţin să nu mă trezesc eu însumi prea tulburat; am întrebat însă la ce oră obişnuieşte să plece seara, ca să putem fixa ora vizitei noastre în mod corespunzător; apoi, după ce mi-am luat rămas bun de la mister Omer, de la frumoasa lui fiică şi de la copilaşii ei, am plecat s-o văd pe scumpa mea Peggotty.

Am găsit-o în bucătăria pardosită cu cărămidă, pregătind prânzul. Când am bătut la uşă, mi-a deschis şi m-a întrebat ce pofteam. M-am uitat la ea, zâmbind, dar dânsa nu mi-a întors zâmbetul. Niciodată nu încetasem a-i scrie, cred însă că trecuseră vreo şapte ani de când nu ne mai văzusem.

— E acasă mister Barkis, ma'am? am întrebat-o, silindu-mă să-i vorbesc aspru.

— E acasă, sir, mi-a răspuns Peggotty, dar ţintuit la pat de reumatism.

— Pe la Blunderstone nu se mai duce? am întrebat-o.

— Când se simte bine, se duce, mi-a răspuns.

— Dar dumneavoastră, missis Barkis, vă mai duceţi acolo?

M-a privit cu mai multă luare-aminte şi am băgat de seamă cum mâinile ei s-au apropiat cu iuţeală una de cealaltă.

— Aş vrea să vă întreb despre o casă de acolo, numită, dacă nu mă înşel, „Crângu-Ciorilor”… i-am zis.

A făcut un pas înapoi şi, speriată, a întins mâinile, ca, şi cum ar fi vrut să mă oprească.

— Peggotty! am strigat.

— Scumpul meu! a exclamat dânsa, şi amândoi am izbucnit în lacrimi şi ne-am trezit strâns îmbrăţişaţi.

N-am inimă să povestesc ce năzdrăvănii a făcut; cum a râs şi cum a plâns; cât de mândră s-a arătat, câtă bucurie! Şi câtă mâhnire a încercat amintindu-şi că aceea a cărei mândrie şi bucurie aş fi putut să fiu nu se mai afla printre noi, şi niciodată n-avea să mă mai strângă cu drag la pieptul ei. Nu m-a oprit nici o clipă teama să nu par copilăros împărtăşind efuziunile ei. Pot spune că niciodată în viaţa mea n-am râs şi n-am plâns mai în voie decât în ziua aceea.

— Barkis o să fie foarte fericit! mi-a zis Peggotty, ştergându-şi ochii cu şorţul. Asta o să-i facă mai bine decât funţi întregi de alifie. Să mă duc sus să-i spun c-ai venit? Nu vrei să vii sus să-l vezi, dragul meu?

Desigur că voiam. Dar Peggotty n-a reuşit să părăsească odaia cu una, cu două; de câte ori ajungea la uşă şi se uita înapoi la mine, se întorcea ca să plângă şi să râdă, cu capul pe umărul meu. În cele din urmă, ca s-o ajut, m-am dus cu ea sus; şi după ce am aşteptat vreun minut afară, cât dânsa l-a pregătit pe mister Barkis, m-am prezentat şi eu în faţa bolnavului.

M-a primit cu un entuziasm neţărmurit. Fiind prea reumatic ca să fie cazul să-i strâng şi să-i scutur mâna, m-a rugat să-i strâng şi să-i scutur ciucurele scufiei, ceea ce am făcut din toată inima. Când m-am aşezat lângă patul lui, mi-a zis că-i face mare plăcere că se simte iar ca atunci când mă ducea cu harabaua către Blunderstone. Cum zăcea întins pe pat, cu faţa în sus, învelit până sub bărbie, ai fi zis că n-are decât cap – ca heruvimii din poze – ceea ce-i dădea o înfăţişare cât se poate de ciudată.

— Ce nume am scris eu pe coviltirul harabalei, sir? m-a întrebat mister Barkis, înfiripând anevoie un zâmbet reumatic.

— A, mister Barkis, am purtat câteva discuţii serioase în această privinţă, nu-i aşa?

— Nu-i aşa, sir, că multă vreme am tot spus c-aş vrea? m-a întrebat mister Barkis.

— Multă, am încuviinţat eu.

— Şi nu-mi pare rău, a zis mister Barkis. Vă mai amintiţi cum mi-aţi spus într-un rând că dânsa face toate prăjiturile şi toate mâncărurile?

— Da, îmi amintesc cât se poate de bine, i-am răspuns.

— Şi ăsta era adevărul adevărat, a zis mister Barkis. Straşnic de adevărat cum e birurile, a adăugat mister Barkis, clătinându-şi scufia, căci acesta era singurul lui mijloc de a-şi întări spusele. Şi decât birurile, ceva mai adevărate nici că se poate.

Mister Barkis şi-a îndreptat privirea asupra mea, cerându-mi parcă să întăresc aceste roade ale meditaţiilor ce făcuse de când se afla la pat; şi eu le-am întărit.

— Nimic mai adevărat decât e birurile, a repetat mister Barkis. Un om sărac cum mi-s eu abia când cade la pat îşi dă seama de acest adevăr. Şi eu, sir, mi-s un om foarte sărac!

— Îmi pare foarte rău, mister Barkis.

— Da, mi-s un om foarte sărac, a adăugat mister, Barkis.

Şi în clipa aceea, mâna lui dreaptă s-a ivit încet şi şovăitor de sub plapumă şi, fără pic de vlagă, a apucat un băţ legat de marginea patului. După ce, de câteva ori, a lovit în gol cu această unealtă, în care timp pe faţa-i s-au perindat expresii de disperare, mister Barkis a nimerit lădiţa a cărei extremitate o văzusem tot timpul. Şi atunci s-a înseninat la faţă.

— Vechituri! m-a lămurit mister Barkis.

— Aha! am exclamat eu.

— Aş dori să fie plină cu bani, sir! a zis mister Barkis.

— Aş dori şi eu, i-am zis.

— Dar NU E, mi-a zis mister Barkis, holbându-se la mine.

L-am asigurat că nici nu mă îndoiam de acest lucru, după care mister Barkis, aruncând o privire mai blândă soţiei sale, a declarat:

— C. P. Barkis e a mai vrednică şi a mai bună dintre femei! C. P. Barkis merită cu vârf şi îndesat orice laudă i s-ar aduce! Draga mea, pregăteşte frumos masa pentru musafirul nostru; faci rost de mâncare şi băutură bună, nu?

Ar fi trebuit să protestez, să nu facă pregătiri deosebite în cinstea mea, dar la celălalt capăt al patului am văzut-o pe Peggotty, care-mi făcea semn să nu refuz. De aceea am tăcut.

— Mai am eu ceva bani pe-aici pe undeva, dragă, a zis mister Barkis, dar mă simt cam obosit acum. Dacă tu şi mister David mă lăsaţi să dorm puţin, îi caut şi îi găsesc eu când m-oi trezi.

Ca să-i facem pe plac, am ieşit amândoi din odaie. După ce am ieşit, Peggotty mi-a apus că mister Barkis se făcuse „puţintel mai scump” ca înainte şi că recurgea la acest vechi şiretlic ori de câte ori trebuia să scoată o monedă din ascunzătoarea sa; şi că răbda dureri cumplite coborând singur din pat şi târându-se până la blestemata aia de lădiţă. Într-adevăr, peste o clipă, am auzit înfiorătoare gemete înăbuşite, căci aceste mişcări îi pricinuiau cumplite dureri în toate încheieturile; dar Peggotty, cu ochii umezi de compătimire, m-a încredinţat că această mărinimoasă pornire îi va prii şi că nu se cade să-l oprim. Şi aşa a continuat să geamă până s-a întors în pat, îndurând, nu mă îndoiesc, un adevărat supliciu; după care ne-a chemat înăuntru şi, pretinzând că tocmai s-a trezit dintr-un somn binefăcător, a scos de sub pernă o guinee. Satisfacţia că, păcălindu-ne, reuşise să păstreze intactă taina lădiţei era, pare-se, destul de mare ca să răscumpere toate chinurile îndurate.

Am prevenit-o pe Peggotty că urma să vină şi Steerforth, şi nu după multă vreme a sosit şi el. Sunt convins că Peggotty niciodată n-ar fi făcut vreo deosebire între un om care i-ar fi dat ajutor ei personal şi un bun prieten al meu şi că, în orice caz, i-ar fi arătat cea mai vie recunoştinţă şi cel mai mare devotament. Dar vioiciunea şi buna lui dispoziţie naturală, purtarea lui prietenoasă, înfăţişarea-i plăcută, darul lui de a se adapta oricărui interlocutor şi de a atinge, ori de câte ori îşi dădea osteneala, coarda sensibilă în inima oricui, au cucerit-o pe Peggotty în mai puţin de cinci minute. De fapt, ca să-i câştige inima bietei Peggotty, ar fi fost de ajuns numai felul cum se purta Steerforth cu mine. Şi până a pleca noi în seara aceea, toate astea laolaltă au făcut-o pe Peggotty să-l adore.

A rămas cu noi la masă, şi dac-aş spune c-a primit bucuros să rămână, n-aş izbuti să sugerez nici pe jumătate cât de uşor şi cu ce plăcere a făcut-o. A pătruns în odaia lui mister Barkis cum pătrund aerul şi lumina, împrospătând şi luminând toate, ca şi cum ar fi fost o personificare a vremii frumoase. În gesturile lui nu era nimic silit, nimic zgomotos sau voit; făcea totul cu o uşurinţă de nedescris, încât ai fi zis că altfel sau mai bine nici că s-ar putea – făcea totul cu o naturaleţe, cu o graţie şi cu un farmec de a căror amintire sunt şi astăzi vrăjit.

Am făcut haz în salonaş, unde, pe pupitrul de odinioară, am dat peste Cartea mucenicilor, pe care de la plecarea mea n-o mai deschisese nimeni, şi apucându-mă să răsfoiesc pozele ei înfricoşătoare, mi-am amintit de emoţiile ce mi le trezeau altădată, dar care acum erau absente. Când Peggotty a adus vorba de odăiţa mea, spunând că era gata pregătită pentru noapte, şi mi-a spus că dorea să rămân acolo, mai înainte ca eu să fi apucat să-i arunc o privire şovăitoare, Steerforth şi înţelesese despre ce era vorba.

— Desigur, a zis, o să dormi aici cât timp rămânem în Yarmouth, iar eu o să stau mai departe la han.

— Mi se pare că după ce te-am adus atât de departe, nu se cade să te părăsesc, i-am răspuns.

— Gândeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, unde este locul tău firesc! În raport cu asta ce importanţă pot avea „părerile”?!

Şi astfel, problema a fost pe loc tranşată.

Steerforth şi-a desfăşurat neobosit toate însuşirile-i minunate până la 8, când am pornit spre barcazul lui mister Peggotty. Mai mult chiar, pe măsură ce treceau ceasurile, ieşeau la iveală cu şi mai multă strălucire; mi s-a părut atunci, şi acum nu mai am nici o îndoială în această privinţă, că datorită succesului de care au fost încununate eforturile sale conştiente de a plăcea, sensibilitatea lui, şi aşa foarte rafinată, a dobândit un ascuţiş nou. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că toate acestea nu erau decât un joc spiritual, desfăşurat de dragul unei plăceri de o clipă, pentru satisfacerea unei toane, dintr-un impuls de a-şi arăta superioritatea, de a cuceri lucruri ce nu prezentau nici un interes pentru el şi de care, peste o clipă, avea să se lepede, dacă cineva mi-ar fi spus una ca asta în seara aceea, aş fi fost atât de indignat, încât, zău, nu ştiu cum aş fi reacţionat!

Poate că asemenea insinuări n-ar fi făcut decât să intensifice – dacă asta ar mai fi fost cu putinţă – romanticele simţăminte de lealitate şi prietenie care mă însufleţeau în vreme ce păşeam, alături de el, pe dunele întunecate, pustiite de iarnă, îndreptându-ne spre venerabilul barcaz; în jurul nostru vântul şuiera mai lugubru decât şuierase şi gemuse în noaptea când am trecut pentru întâia oară pragul lui mister Peggotty.

— Cam sălbatice locuri, nu-i aşa, Steerforth?

— Par destul de sinistre în beznă, şi marea urlă de parcă ar avea poftă să ne înghită. Barcazul e acolo unde se vede lumina?

— Acolo, i-am zis.

— Atunci e ăla pe care l-am zărit azi-dimineaţă. M-am dus de-a dreptul spre el, mânat parcă de instinct.

Am tăcut amândoi, căci ne apropiasem de lumină, şi ne-am îndreptat încetişor spre uşă. Am pus mâna pe clanţă; şi după ce i-am şoptit lui Steerforth să vină după mine, am intrat.

Auzisem de afară zvon de voci, iar în clipa când am intrat, am auzit pe cineva aplaudând; spre marea mea mirare, persoana care bătea din palme era veşnic nemângâiata missis Gummidge. Dar missis Gummidge nu era singura persoană din casă care era neobişnuit de înfierbântată. Mister Peggotty, cu faţa radiind de bucurie, râdea din toată inima şi ţinea larg deschise braţele lui vânjoase, gata parcă s-o strângă la pieptul lui pe micuţa Em'ly; Ham, cu o expresie în care se îmbinau, parcă admiraţia şi entuziasmul cu un fel de timiditate care-i stătea foarte bine, o ţinea de mână pe micuţa Em'ly, ca şi cum ar fi vrut s-o prezinte lui mister Peggotty; iar micuţa Em'ly, sfioasă şi îmbujorată, dar, după cum se putea citi în ochii ei, bucuroasă de bucuria lui mister Peggotty, era tocmai gata să lase mâna lui Ham, ca să se arunce la pieptul lui mister Peggotty, când apariţia noastră a făcut-o să-şi mute gândul (căci cea dintâi care ne-a zărit dânsa a fost). Asta făceau şi aşa i-am văzut pe toţi în clipa când, din bezna acelei nopţi geroase, am trecut în lumina caldă a odăii; iar mai în fund, missis Gummidge bătea din palme ca o smintită.

După ce am intrat, acest mic tablou s-a şters şi s-a risipit cu atâta iuţeală, încât ai fi putut să te îndoieşti că l-ai văzut aievea. M-am pomenit în mijlocul familiei uimite, faţă în faţă cu mister Peggotty, cu mâna întinsă spre el, când deodată Ham a exclamat:

— Mas'r Davy! E mas'r Davy!

O clipă mai târziu am început să dăm mâna unii cu alţii, să ne întrebăm de sănătate şi să spunem fiecare cât eram de bucuroşi de revedere, şi ne-am trezit vorbind cu toţii deodată. Mister Peggotty era atât de mândru şi atât de fericit de vizita noastră, încât nu ştia nici ce să spună, nici ce să facă şi mereu îmi strângea mâna mie şi apoi lui Steerforth, după care iarăşi o strângea pe a mea, pentru ca apoi să-şi ciufulească chica zburlită şi să râdă cu atâta poftă şi mulţumire, că era o desfătare să-l priveşti.

— Ce minunată întâmplare ca 'neavoastră – doi domni în toată puterea cuvântului – să veniţi sub acoperişul meu tocmai în noaptea asta, a mai fericită noapte din viaţa mea! a zis mister Peggotty. E nemaipomenit, pe cinstea mea! Em'ly, draga mea, vin' aici! Vin' aici, mica mea vrăjitoare! Ăsta-i prietenul lui mas'r Davy, draga mea! Ăsta-i domnişorul de care ţi-am vorbit, Em'ly! Şi iată c-a venit să te vadă, împreună cu mas'r Davy, în cea mai fericită noapte din viaţa lui unchiu-tău, o noapte com n-a mai fost şi n-o să mai fie alta! Straşnică întâmplare!

După ce a rostit dintr-o suflare acest discurs, cu o extraordinară însufleţire şi bucurie, mister Peggotty a prins obrajii nepoatei între palmele lui bătătorite, i-a sărutat de vreo douăsprezece ori şi, cu nespusă dragoste şi mândrie, i-a luat căpşorul, l-a strâns la pieptu-i vânjos şi mâna lui a prins s-o mângâie cu delicateţe, ca şi cum ar fi fost mâna unei prea distinse doamne. Apoi i-a dat drumul, şi după ce dânsa s-a refugiat în odăiţa în care dormisem odinioară, mister Peggotty, gâfâind, înfierbântat de atâta neobişnuită bucurie, şi-a întors privirea spre noi.

— Dacă 'neavoastră, doi domni – domni în toată puterea cuvântului acum – şi ce mai domni… a început mister Peggotty.

— Aşa-i, chiar aşa! Bine-ai grăit! l-a întrerupt Ham. Aşa-i, mas'r Davy e domn mare acu! Chiar aşa.

— Dacă 'neavoastră, care aţi ajuns mari acum, a urmat mister Peggotty, o să înţelegeţi com stau lucrurile, mă veţi ierta că-s atât de zăpăcit. În orice caz, vă rog să mă iertaţi. Em'ly, draga mea! Ştie ea ce vreau să spun, de-aia a şters-o! Aici mister Peggotty avu o nouă explozie de bucurie: Fii bună, mămuco, şi du-te o clipă să vezi ce face!

Missis Gummidge a dat din cap şi a ieşit.

— Să-mi ziceţi peşte, ba chiar peşte cu fiere, a declarat mister Peggotty, aşezându-se alături de noi în faţa căminului, dacă seara asta nu-i a mai fericită din viaţa mea! Apoi, adresându-se lui Steerforth, i-a spus în şoaptă: Micuţa Em'ly, aşa com aţi văzut-o adineauri, cu obrajii îmbujoraţi…

Steerforth s-a mărginit să dea din cap, dar cu o asemenea expresie de participare la simţămintele lui mister Peggotty, încât acesta din urmă i-a răspuns ca şi cum Steerforth ar fi vorbit:

— Fără îndoială, i-a zis mister Peggotty. Aşa e ea.

Mulţumesc, sir.

Ham mi-a făcut de câteva ori semn cu capul, voind parcă să-mi spună şi el acelaşi lucru.

— Micuţa noastră Em'ly, a urmat mister Peggotty, a adus în casa asta, a noastră, ceea ce presupun (căci nu-s decât un biet necioplit, dar asta cred) că numai o făptură micuţă, cu ochi mari şi minunaţi, poate aduce într-o casă. Nu-i copilul meu; eu, unul, n-am avut copii; dar de iubit, o iubesc neînchipuit de mult. Mă-nţelegeţi? Neînchipuit de mult.

— Înţeleg foarte bine, a zis Steerforth.

— Ştiu că mă-nţelegeţi, sir, şi vă mulţumesc din nou, i-a răspuns mister Peggotty. Mas'r Davy poate să-şi aducă aminte com arăta, când era mică; 'neavoastră vă daţi singur seama com e astăzi. Dar niciunul dintre 'neavoastră nu-i în stare să priceapă ce a fost, ce e şi ce va fi pentru inima-mi plină de dragoste. Sunt un om necioplit, sir, necioplit ca un arici-de-mare; dar nimeni – afară, poate, de un suflet de femeie – nimeni nu poate să priceapă ce-n-seamnă pentru mine micuţa Em'ly. Dar fie vorba-ntre noi, a urmat el vorbind mai încet, missis Gummidge, cu toate că are mari însuşiri, nu e femeie să priceapă aceste lucruri.

Apoi, după ce, pregătindu-se parcă pentru ceea ce avea să spună, şi-a trecut din nou degetele prin chică, răvăşind-o, mister Peggotty a urmat, punându-şi mâinile pe genunchi:

— E cineva care o cunoaşte pe micuţa Em'ly de când s-a-necat taică-su; care de atunci a văzut-o necontenit; a văzut-o copilă, a văzut-o fetiţă, a văzut-o femeie. Nu-i cine ştie ce arătos, e cam ca mine la stat – greoi şi aspru – are ceva de lup-de-mare, murat de valurile mării, dar băiat cinstit şi cu inima la locul ei.

Cred că pe Ham nu l-am mai văzut rânjind niciodată ca în seara aceea.

— Ce-a făcut, ce-a dres afurisitul ăsta de marinar, a continuat mister Peggotty cu faţa strălucitoare de bucurie, fapt e că s-a-ndrăgostit de micuţa noastră Em'ly. Se ţine scai de ea, îi face pe voie, ca o slugă credincioasă, îşi pierde în mare măsură pofta de mâncare, pentru ca, în cele din urmă, să-mi spună care-i buba. Acum, vedeţi 'neavoastră, doresc şi eu ca micuţa noastră Em'ly să se mărite cum se cuvine. Doresc şi eu s-o văd însoţită cu un om cinstit, în stare s-o ocrotească. Nu ştiu cât o să mai trăiesc sau cât de curând mi-o suna ceasul; dar ştiu că de s-ar întâmpla într-o noapte ca furtuna să-mi răstoarne barca în largul Yarmouthului, zărind pentru ultima oară peste crestele talazurilor furioase luminile oraşului, mă voi îneca cu sufletul mai împăcat, zicându-mi: „Colo, pe ţărm, se află un bărbat neclintit, credincios micuţei mele Em'ly, 'nezeu s-o aibă în pază, şi cât timp va trăi bărbatul acela va fi ferită de orice răutate”.

După care Peggotty şi-a fluturat solemn mâna dreaptă, parcă spre a-şi lua un ultim rămas bun de la luminile oraşului, şi apoi, după ce a schimbat o privire cu Ham, a urmat pe acelaşi ton:

— L-am sfătuit atunci să vorbească fără-ntârziere cu Em'ly. El e destul de mare, dar e mai ruşinos decât un puşti, şi n-a vrut. Atunci i-am vorbit eu. „Com?! Pe el să-l iau? a sărit Em'ly. Pe el, pe care-l cunosc de atâţia ani şi la care ţin atât de mult? Vai, unchiule! Niciodată n-am să-l pot lua pe el. E un băiat atât de cumsecade!” Am pupat-o şi nu i-am zis decât atât: „Draga mea, bine faci că-mi vorbeşti deschis, singură să-ţi alegi bărbatul, slobodă ca o păsărică”. M-am dus apoi la el şi i-am zis: „Tare-aş fi vrut să fie aşa, dar nu se poate. Rămâneţi însă prieteni ca şi pân-acuma ş-ascultă ce-ţi spun: Poartă-te cu ea ca un bărbat.” Mi-a strâns mâna şi mi-a zis: „Aşa am să fac!” Şi doi ani au dus-o aşa mai departe, vrednic şi cinstit, şi nimic nu s-a schimbat în căminul nostru.

În clipa aceea, pe chipul lui mister Peggotty, care-şi schimbase de câteva ori expresia în raport cu etapele povestirii, s-a ivit din nou acea încântare triumfătoare de mai înainte, şi punând o mână pe genunchiul meu, iar cealaltă pe al lui Steerforth (după ce mai întâi şi le frecase, ca să sublinieze însemnătatea episodului), ne-a spus, adresându-se când unuia, când celuilalt, cele ce urmează:

— Pe neaşteptate, într-o seară – com ar fi, seara asta – mica Em'ly vine de la lucru împreună cu băiatul! Nu-i cine ştie ce mare scofală, o să-mi spuneţi 'neavoastră. Nu, pentru că dânsul o păzeşte ca un frate, şi după lăsarea întunericului, şi înainte, şi toată ziua. Dar, ce să vezi, 'nealui, marinarul ăsta, mi-o ia de mână şi-mi strigă voios: „Poftim, priviţi! S-a învoit să-mi fie nevastă!” Şi dânsa, cu un amestec de cutezanţă şi timiditate şi râzând şi plângând în acelaşi timp, îmi zice: „Da unchiule! Dac-ai vrea să-ţi dai consimţământul.” Auzi vorbă, dacă vreau! a exclamat mister Peggotty, dând capul pe spate, fericit. Şi a urmat: Doamne, altceva nici că-mi puteam dori. „Rogu-te, mi-a zis, acum sunt hotărâtă; m-am gândit temeinic şi o să fiu o nevastă cât se poate de bună, căci e un băiat vrednic şi cumsecade!” Atunci missis Gummidge a-nceput să bată din palme ca la teatru, şi în clipa aceea aţi intrat 'neavoastră. Asta-i! Am dat lucrurile pe faţă! Tocmai atunci, aţi intrat. Şi toate câte vi le-am povestit s-au petrecut aici, adineauri, şi iată-l pe bărbatul care o s-o ia de nevastă pe Em'ly când şi-o sfârşi ucenicia.

Ham a îndurat cum a putut mai bine pumnul pe care mister Peggotty i l-a dat ca semn de prietenie şi de încredere; apoi, simţindu-se dator să spună şi el ceva, cu mare greutate a îngăimat cele ce urmează:

— Nu era mai naltă decât eraţi dumneavoastră, mas'r Davy… când aţi venit la noi întâia oară… Şi mi-am dat seama com o să fie când o creşte mare. Ş-am văzut-o crescând… ca o floare. Şi viaţa mi-aş da-o pentru ea… mas'r Davy. Vai, bucuros şi mulţumit mi-aş da-o! Pentru mine dânsa-i mai mult decât… e tot ce mi-aş fi putut dori vreodată, şi mai mult decât… mai mult decât aş fi putut cere. O iubesc… o iubesc cu adevărat. Şi nu se află în toată lumea şi nici chiar pe întinsul mărilor… nici un domn care să-şi iubească mai fierbinte aleasa decât o iubesc eu, cu toate că s-or găsi mulţi… pricepuţi a spune mai bine… ceea ce au de spus.

Am fost înduioşat când am văzut coşcogeamite flăcău ca Ham vibrând sub impulsul sentimentelor ce le nutrea pentru delicata făptură care-i cucerise inima. Mi s-a părut emoţionantă încrederea sinceră pe care mister Peggotty şi Ham ne-o arătau. Şi toată această poveste m-a mişcat. N-aş putea spune în ce măsură amintirile mele din copilărie au contribuit la tulburarea mea. Şi nici n-aş putea spune dacă nu cumva venisem acolo cu niscai secrete iluzii c-aş mai iubi-o pe micuţa Em'ly. Ştiu doar că m-am bucurat din toată inima de cele întâmplate; numai că, la început, această bucurie a fost atât de gingaşă, încât puţin a lipsit ca să nu se preschimbe în durere.

De aceea, dacă mie mi-ar fi revenit sarcina să ating cu oarecare discernământ coarda sensibilă a celor de faţă, aş fi dat greş. Dar rolul acesta i-a revenit lui Steerforth; şi dânsul a făcut-o cu atâta iscusinţă, încât imediat ne-am simţit cu toţii cât se poate de bine şi de fericiţi.

— Straşnic de bun om sunteţi dumneavoastră, mister Peggotty, i-a zis, şi meritaţi din plin fericirea pe care o trăiţi în astă seară! Daţi-mi voie să vă strâng mâna. Ham, băiete, să fii fericit! Dă-mi mâna! Daisy, tu aţâţă focul, să trosnească. Iar dumneavoastră mister Peggoty, să ştiţi că dacă n-o faceţi pe frumoasa dumneavoastră nepoată (căreia îi las locul din colţ) să se întoarcă în mijlocul nostru, eu, unul, plec. Nu vreau ca din pricina mea, într-o seară ca asta, lângă foc să rămână un loc gol, mai ales un loc ca ăsta, nu, cu nici un preţ, nici pentru toate bogăţiile Indiei!

Atunci mister Peggotty s-a dus în fosta mea odăiţă s-o cheme pe micuţa Em'ly. La început n-a vrut să vină, şi atunci s-a dus şi Ham după ea. Peste puţin au reuşit s-o aducă; era foarte tulburată şi sfioasă, dar şi-a redobândit treptat stăpânirea de sine văzând cât de drăguţ şi de respectuos îi vorbea Steerforth; cu câtă dibăcie ocolea orice, subiect care ar fi pus-o în încurcătură; cum se întreţinea cu mister Peggotty despre bărci, despre corăbii, despre flux şi despre peşti; cum povestea întâlnirea sa cu mister Peggotty la „Salem House”; cât de încântat se arăta de barca aceea transformată în casă şi de tot ce se afla acolo; şi cu ce dexteritate ne-a atras pe nesimţite în cercul fermecat, făcându-ne pe toţi să luăm parte, fără nici o sfială la discuţia generală.

E drept că în seara aceea Em'ly n-a prea vorbit; a stat şi s-a uitat, şi faţa-i a prins viaţă, şi era fermecătoare. Steerforth ne-a istorisit (legat de conversaţia dusă cu mister Peggotty) un naufragiu îngrozitor, descriindu-l foarte amănunţit, de parcă s-ar fi petrecut sub ochii lui, iar micuţa Em'ly a stat tot timpul cu ochii ţintă la el, urmărind episoadele naufragiului. Ca schimbare, ne-a povestit apoi cu atâta vervă o păţanie de-a sa, încât ai fi zis că s-a întâmplat chiar atunci, şi micuţa Em'ly a râs, făcând să vibreze tot barcazul de sunetele cristaline ale râsului ei, şi am făcut haz cu toţii, cu Steerforth împreună, vrăjiţi în chip irezistibil de umorul lui. L-a făcut pe mister Peggotty să cânte, sau mai degrabă să urle, vechiul cântec Când sufla viforos vântul…12, şi, la rândul lui, a cântat atât de frumos şi atât de patetic o melodie marinărească, încât mi s-a părut că vântul, care dădea târcoale casei şi ici-colo tulbura tăcerea cu murmurul său, se oprise şi el ca să-l asculte.

A izbutit s-o înveselească până şi pe acea victimă a melancoliei care era missis Gummidge cum nu mai reuşise nimeni de la moartea bătrânului ei (cel puţin aşa mi-a spus mister Peggotty). Nu i-a dat răgaz să se simtă prost nici o singură clipă; a doua zi, dânsa şi-a zis că pesemne va fi fost vrăjită.

Dar Steerforth n-a monopolizat nici atenţia, nici conversaţia. Când micuţa Em'ly a prins curaj şi a început să-mi vorbească (ce-i drept, destul de sfioasă) despre plimbările noastre pe plajă, după scoici şi pietricele, şi când i-am amintit cât de mult ţineam la ea, când amândoi am râs şi am roşit evocând frumoasele vremuri de odinioară, care azi păreau atât de ireale, Steerforth a tăcut şi trăgând cu urechea, ne-a privit cu luare-aminte. Toată seara Em'ly a stat pe bătrâna lădiţă, în colţişorul de altădată, lângă cămin, cu Ham alături, pe locul care pe vremuri fusese al meu. A stat lipită de perete, departe de el, dar n-aş putea spune dacă a stat aşa din feciorelnică sfială faţă de noi sau după vechiul ei nărav de a tachina oamenii. Am băgat însă de seamă c-a stat aşa toată seara.

După câte îmi amintesc, n-am plecat decât pe la miezul nopţii. La masă am mâncat peşte sărat şi pesmeţi, iar Steerforth a scos din buzunar o sticlă de gin olandez, pe care noi, bărbaţii (acum puteam spune „noi, bărbaţii”, fără să roşesc), am golit-o. Despărţirea a fost cordială; şi în timp ce toţi ai casei stăteau grămadă, în prag, ca să ne lumineze cât mai departe drumul, am zărit ochii albaştri, fermecători, ai micuţei Em'ly, care ne urmăreau, din spatele lui Ham, şi i-am auzit glasul melodios sfătuindu-ne să mergem cu băgare de seamă.

— Deosebit de atrăgătoare fată! mi-a zis Steerforth, luându-mă de braţ. Nostimă casă şi nostimi oameni. E o senzaţie cu totul nouă pentru mine să stau de vorbă cu asemenea oameni!

— Mare noroc am avut să picăm în clipa exploziei de bucurie stârnite de logodna lor. Niciodată n-am văzut oameni mai fericiţi! E o plăcere să-i vezi şi să împărtăşeşti bucuriile lor curate!

— Cam nerod flăcăul pentru fata asta, mi-a zis Steerforth. Nu găseşti?

Se arătase atât de sincer cu Ham şi cu toţi ceilalţi, încât această observaţie cinică şi neaşteptată m-a uimit. Dar întorcându-mă brusc spre el şi văzând că îi râdeau ochii, i-am răspuns uşurat:

— Vai, Steerforth! Degeaba glumeşti pe socoteala bieţilor oameni! N-ai decât s-o împungi pe miss Dartle şi să încerci să-ţi ascunzi simpatiile cu o glumă, că eu unul, te cunosc. Când văd cât de bine îi pricepi, cu câtă delicateţe împărtăşeşti fericirea acestui biet pescar şi înţelegi o afecţiune ca aceea a bătrânei mele dădace, îmi dau prea bine seama că nici o bucurie, nici un necaz, nici o emoţie a acestor oameni nu ţi-e străină. Şi pentru asta, Steerforth, te admir şi te iubesc de douăzeci de ori mai mult!

S-a oprit şi, privindu-mă drept în faţă, mi-a zis:

— Cred că eşti sincer, Daisy, şi că ai un suflet bun. Aş dori ca toţi să fim ca tine!

În clipa următoare a început să fredoneze vesel cântecul lui mister Peggotty, şi ne-am continuat cu paşi mari drumul spre Yarmouth.