Capitolul XLI.Mătuşile Dorei

În cele din urmă mi-a venit răspunsul din partea celor două bătrâne doamne. După ce-l salutau pe mister Copperfield, îi făceau cunoscut că-i citiseră cu luare-aminte scrisoarea şi că se gândiseră la „fericirea ambelor părţi”. Cuvintele acestea m-au cam alarmat, nu pentru că le folosiseră şi cu prilejul dezbinării familiale, de care am pomenit mai înainte2 ci pentru că am băgat de seamă (am băgat de seamă totdeauna) că frazele convenţionale, ca artificiile, iau foc foarte lesne şi iau tot felul de forme şi culori neaşteptate, ce nu seamănă defel cu forma lor dintru început. Cele două miss Spenlow mai adăugau că n-ar dori să-şi exprime „prin corespondenţă” părerea asupra celor comunicate de mister Copperfield; dar că dacă mister Copperfield ar vrea să le facă cinstea de a le vizita în cutare zi (însoţit, dacă va găsi cu cale, de un prieten de încredere), vor fi bucuroase să stea de vorbă cu el asupra chestiunilor ridicate.

La această amabilă invitaţie, mister Copperfield, prezentându-le salutările sale respectuoase, s-a grăbit să le răspundă că se va simţi foarte onorat să facă o vizită surorilor Spenlow în ziua hotărâtă şi că, potrivit binevoitoarei permisiuni, va veni însoţit de prietenul său, mister Thomas Traddles, de la „Inner Temple”. După ce a trimis această scrisoare, mister Copperfield a căzut pradă unei adânci surescitări, care a durat până în ziua sorocită.

Această tulburare a fost mult sporită de lipsa, tocmai în aceste clipe de grea încercare, a nepreţuitelor servicii ale Juliei Mills. Mister Mills, care nu scăpa nici un prilej să-mi facă un pocinog – cel puţin aşa mi se părea, ceea ce revenea la acelaşi lucru – întrecuse acum orice măsură, băgându-şi în cap să plece în India. De ce oare voia să plece în India dacă nu spre a-mi încurca mie treburile? De fapt, n-avea nici o legătură în altă parte a lumii, dar cu India avea berechet, ca unul care făcea negoţ numai cu această ţară, deşi nu prea ştiam în ce consta acest negoţ (în visele-mi tulburi pluteau şaluri de fir şi colţi de elefant), ca unul care, în tinereţe, fusese la Calcutta şi care acum intenţiona să se stabilească acolo în calitate de asociat local al firmei pentru care lucra. Dar toate astea n-aveau nici o importanţă în ochii mei. Pentru el aveau însă atâta importanţă, încât îşi şi cumpărase bilete de drum pentru el şi pentru Julia; şi Julia plecase la ţară, să-şi ia rămas bun de la rude; iar casa lor fusese îmbrăcată cu bilete care anunţau că era de închiriat sau de vânzare şi că mobila (inclusiv măngălăul) avea să fie vândută la licitaţie. Aşadar, un nou cutremur, a cărui jucărie am devenit mai nainte de a fi apucat să uit scuturătura celui dintâi!

Eram nehotărât cum să mă îmbrac în ziua cu pricina: ezitam între dorinţa de a arăta cât mai bine şi teama de a nu îmbrăca ceva care ar putea să-mi ştirbească reputaţia de om serios în ochii surorilor Spenlow. M-am străduit să găsesc calea de mijloc între aceste două extreme; mătuşa a aprobat soluţia la care m-am oprit, iar când am coborât scările împreună cu Traddles, mister Dick a aruncat una din ghetele lui după noi, ca să ne poarte noroc3.

Oricât de convins eram de excepţionalele însuşiri sufleteşti ale lui Traddles, oricât de caldă era prietenia care mă lega de el, nu m-am putut opri să gândesc, în această delicată împrejurare, c-ar fi fost bine dacă nu s-ar fi deprins să-şi poarte părul în sus ca un arici. Îi dădea un aer perplex – ca să nu spun că arăta ca o mătură de coşar – care, temerile mele îmi şopteau, s-ar putea să ne fie fatal.

În drum spre Putney mi-am luat libertatea să-i spun acest lucru şi să-i sugerez că de-ar binevoi să-l netezească puţin…

— Cu cea mai mare plăcere, dragă Copperfield, mi-a zis Traddles, scoţând pălăria şi apăsându-şi în fel şi chip frizura. Dar nu stă.

— Nu stă? l-am întrebat.

— Nu, mi-a răspuns. Nimic nu-l poate face să stea. Chiar dacă aş duce pe cap o povară de cincizeci de pfunzi tot drumul până la Putney, în clipa când aş da-o jos, s-ar ridica la loc. Nici nu-ţi închipui ce îndărătnic mi-e părul. Mă face să arăt ca un arici înspăimântat4.

Am fost puţin cam dezamăgit, mărturisesc; dar în acelaşi timp am fost fermecat de firea lui blajină. I-am spus cât preţuiam firea lui blajină; şi am adăugat că toată îndărătnicia pesemne că i s-a strâns în păr, căci lui nu-i mai rămăsese nici urmă.

— Vai, ştii, cu părul ăsta nenorocit e poveste veche, mi-a răspuns Traddles râzând. Nevasta unchiului meu nu-l putea suferi. Zicea că o scoate din sărite. Şi am avut mult de, furcă cu el şi la început, când m-am îndrăgostit de Sophy. Foarte mult!

— A avut ceva împotriva lui?

— Ea nu, dar după câte am înţeles, sora ei mai mare, aia care-i o adevărată frumuseţe, a făcut mult haz pe socoteala lui. De fapt, toate surorile ei râd de părul meu.

— Plăcut lucru!

— Da, mi-a răspuns Traddles, cât se poate de naiv, a ajuns subiect de glumă pentru noi. Fetele spun că Sophy păstrează o şuviţă în biroul ei şi că e nevoită s-o ţină într-o carte cu încuietoare ca s-o facă să stea întinsă. Şi ne prăpădim de râs!

— Ascultă, dragă Traddles, i-am zis; cu experienţa ta, ai putea să-mi dai un sfat. Înainte de a te logodi cu persoana de care ai amintit adineauri, te-ai adresat familiei, cerând mâna fetei? A avut loc, de pildă, ceva asemănător cu… ceea ce urmează să facem noi astăzi? am adăugat, cam neliniştit.

— Vezi, Copperfield, în cazul meu lucrurile au mers cam anevoie, mi-a spus Traddles, şi peste faţa lui a trecut ca o umbră. Sophy fiind de mare folos întregii familii, nimeni nu se putea împăca cu gândul că se va mărita vreodată. De altfel, se înţeleseseră între ei că nu trebuie să se mărite. O porecliseră „Fata bătrână”. Aşa că atunci când, cu mari precauţii, i-am adus la cunoştinţă lui missis Crewler…

— Asta-i maică-sa? l-am întrebat.

— Da, maică-sa, mi-a răspuns Traddles. Tatăl ei este reverendul Horace Crewler. Când, cu cele mai mari precauţii posibile, i-am adus la cunoştinţă lui missis Crewler intenţiile noastre, rezultatul a fost că a dat un ţipăt şi a leşinat. Luni de-a rândul n-am mai putut atinge acest subiect.

— Dar, în cele din urmă, cum ai făcut?

— I-a vorbit reverendul Horace. E un om minunat, care poate servi drept pildă în toate privinţele; i-a arătat că datoria ei creştinească e să se împace cu gândul că trebuie să facă această jertfă (cu atât mai mult cu cât era încă foarte problematică) şi să nu-mi mai poarte pică. În ce mă priveşte, îţi dau cuvântul meu de cinste, Copperfield, că faţă de familia ei mă simţeam ca o pasăre de pradă.

— Nădăjduiesc că surorile ei ţi-au luat partea, Traddles?

— N-aş putea spune. După ce am reuşit s-o împăcăm pe missis Crewler cu acest proiect, a trebuit s-o anunţăm pe Sarah. Nu-ţi aminteşti că ţi-am vorbit de Sarah, sora care are un beteşug la şira spinării?

— Cum să nu!

— Dânsa şi-a încleştat pumnii, a închis ochii, s-a făcut pământie la faţă şi a înţepenit de-a binelea, mi-a zis Traddles, cu un aer decolat. Două zile n-a luat nimic în gură decât pâine prăjită muiată şi apă cu linguriţa de ceai.

— Ce nesuferită, Traddles!

— O, te rog să mă ierţi, Copperfield! a protestat Traddles. E o fată încântătoare, dar e foarte sensibilă! De altfel, toate sunt aşa! Sophy mi-a spus mai târziu că nu mi-aş putea închipui ce remuşcări şi-a făcut după aceea, când a îngrijit-o pe Sarah. Îmi dau seama ce greu trebuie să-i fi fost, judecând după propriile mele sentimente; eu mă simţeam ca un criminal. După ce Sarah şi-a mai revenit, a trebuit să le anunţăm pe celelalte opt; ştirea a avut asupra lor efecte diferite dintre cele mai înduioşătoare. Până de curând cele două surori mai mici, pe care le creşte Sophy, nu mă puteau vedea în ochi.

— În orice caz, acum sper că s-au împăcat cu situaţia?

— Da… da, aş spune mai degrabă că s-au resemnat, mi-a zis Traddles cam sceptic. De fapt, ocolim subiectul: perspectivele mele incerte şi strâmtorarea în care mă găsesc constituie o adevărată mângâiere pentru ele. Când, într-o bună zi, o să ne căsătorim, va avea loc o scenă sfâşietoare. Va aduce mai mult a înmormântare decât a nuntă. Şi mă vor duşmăni toate pentru că le-am răpit-o!

Expresia întipărită pe chipul lui deschis când s-a uitat la mine, clătinând tragicomic din cap, mă impresionează mai mult acum în amintire decât m-a impresionat în momentul acela, căci mă aflam într-o stare de nelinişte şi zăpăceală excesivă, care nu-mi îngăduia să-mi concentrez atenţia. Când ne-am apropiat de casa unde locuiau cele două miss Spenlow, ţinuta şi prezenţa mea de spirit lăsau atât de mult de dorit, încât Traddles mi-a propus să iau un stimulent uşor, în forma unei halbe de bere. După ce mi-a fost administrat acest stimulent într-o cârciumă din vecinătate, m-a condus, eu împleticindu-mă întrucâtva, până la uşa surorilor Spenlow, Când slujnica ne-a deschis uşa, am avut impresia vagă c-aş fi un fel de exponat; apoi c-aş fi trecut, clătinându-mă pe picioare, dintr-un hol, în care se afla un barometru, într-un salonaş liniştit, situat la parter, care dădea într-o grădină frumoasă. De asemenea, că m-aş fi aşezat acolo pe o sofa şi c-aş fi văzut, după ce Traddles şi-a scos pălăria, părul lui ridicându-se brusc în sus, aşa cum izbucnesc figurinele cu resort când ridici capacul anumitor tabachere-surpriză. De asemenea, c-aş fi auzit tic-tacul unei vechi pendule aşezate pe consola căminului şi c-aş fi încercat zadarnic să-mi potrivesc după el zvâcnirile inimii. De asemenea, că mi-aş fi rotit privirea prin odaie căutând, fără a găsi, ceva lăsat, de Dora. De asemenea, că l-aş fi auzit pe Jip lătrând undeva departe, şi că pe loc cineva l-ar fi înăbuşit. În cele din urmă m-am trezit dându-mă înapoi şi împingându-l pe Traddles înspre cămin şi făcând, grozav de tulburat, plecăciuni în faţa a două doamne bătrâne, pirpirii şi uscate, îmbrăcate în negru, care arătau ca nişte reproduceri în lemn şi piele argăsită ale răposatului mister Spenlow.

— Vă rog luaţi loc, a spus una dintre cele două micuţe doamne.

Când am încetat să-l tot ciocnesc pe Traddles şi m-am aşezat pe ceva ce nu era o pisică – pe primul scaun nimerisem peste una – mi-am recăpătat vederea în aşa măsură, încât mi-am dat seama că mister Spenlow fusese de bună seamă cel mai tânăr vlăstar al familiei; că între cele două surori trebuie să fi fost o diferenţă de şase până la opt ani; şi că cea mai tânără părea să fi fost desemnată să conducă dezbaterile, căci ţinea în mână scrisoarea mea – care-mi părea foarte cunoscută şi totuşi foarte ciudată – şi o examina cu lornionul. Erau îmbrăcate la fel, dar a mai mică avea un aer mai tineresc; se prea poate ca asta să se fi datorat unui fleac de guleraş sau de dantelă, unei broşe sau unei brăţări care o mai înviora puţin. Amândouă se ţineau drept şi erau hieratice, precise, echilibrate şi calme în mişcări. Aceea dintre surori care nu avea în mână scrisoarea mea îşi încrucişase braţele pe piept ca un idol.

— Mister Copperfield, pare-mi-se, a zis sora cu scrisoarea, adresându-se lui Traddles.

Rău prevestitor început. Traddles s-a văzut nevoit să arate că mister Copperfield eram eu, eu a trebuit să-mi revendic dreptul la acest nume, iar ele s-au văzut silite să renunţe la ideea preconcepută că Traddles ar fi mister Copperfield, aşa că ne-am găsit într-o situaţie foarte plăcută. Şi, colac peste pupăză, l-am auzit cu toţii pe Jip cum a lătrat de două ori, şi apoi cum cineva i-a îndesat din nou căluşul în bot.

— Mister Copperfield! mi s-a adresat sora cu scrisoarea.

Am făcut o mişcare – o plecăciune cred – şi am ciulit urechile, când cealaltă soră a intervenit:

— Fiind la curent cu problemele de asemenea natură, sora mea Lavinia vă va arăta ce socotim noi c-ar fi cel mai indicat spre fericirea ambelor părţi.

Am aflat ulterior că miss Lavinia era o autoritate în problemele de inimă, fiindcă într-un trecut îndepărtat a existat un anume mister Pidger, care juca prost whist, şi zice-se c-ar fi fost îndrăgostit de ea. Cred mai degrabă că aceasta era o presupunere lipsită de orice temei şi că Pidger fusese cu totul nevinovat, căci, după câte am auzit, niciodată nu exprimase în nici un fel asemenea sentimente. Dar şi miss Lavinia, şi miss Clarissa aveau credinţa superstiţioasă că dânsul şi-ar fi mărturisit pasiunea dacă viaţa nu i-ar fi fost curmată în plină tinereţe (pe la vreo 60 de ani) datorită excesului de băuturi spirtoase, care i-a zdruncinat sănătatea, şi datorită unei încercări împinse până la exces de a şi-o recăpăta, bând apă de Bath5. Mai nutreau şi bănuiala ascunsă că se prăpădise de dragoste nemărturisită; deşi trebuie să spun că, după portretul lui cu nasul roşu, pe care-l avea în casă, nu părea să fi fost omul în stare să tăinuiască vreodată ceva.

— Nu dorim să mai răscolim trecutul în această privinţă, a proclamat miss Lavinia. Moartea bietului nostru frate Francis a făcut să se şteargă amintirea a tot ce a fost.

— N-am întreţinut legături prea strânse cu fratele nostru Francis, a completat miss Clarisa, dar între noi n-a existat un diferend sau o dezbinare precisă. Francis şi-a urmat calea lui; noi – a noastră. Aşa am socotit că era mai bine pentru mulţumirea tuturor. Şi aşa a fost.

Când vorbeau, cele două surori se aplecau puţin înainte; după ce isprăveau, clătinau din cap; şi cum tăceau, se îndreptau de spate. Miss Clarissa nu şi-a clintit braţele niciodată. De câteva ori a bătut pe ele cu degetele măsura unor melodii – menuete sau marşuri, pare-mi-se – dar de mişcat nu le-a mişcat niciodată.

— Situaţia, sau mai bine zis presupusa situaţie a nepoatei noastre s-a schimbat mult prin moartea fratelui nostru Francis, a reluat miss Lavinia, şi de aceea socotim că şi părerile fratelui nostru cu privire la situaţia ei nu mai sunt valabile. N-avem nici un temei, mister Copperfield, să ne îndoim că sunteţi un tânăr gentleman cu însuşiri alese şi cu caracter, sau că nutriţi – sau că sunteţi convins că nutriţi – o afecţiune pentru nepoata noastră.

Am răspuns declarând, aşa cum declaram ori de câte ori se ivea prilejul, că nimeni n-a mai iubit pe cineva vreodată aşa cum o iubeam eu pe Dora. Şi numaidecât Traddles a întărit spusele mele cu un murmur aprobativ.

Miss Lavinia tocmai voia să-mi dea o replică potrivită, când miss Clarissa, care părea stăpânită de dorinţa de a aminti mereu de fratele ei Francis, a intervenit din nou:

— Dacă mama Dorei, când s-a măritat cu fratele nostru Francis, ar fi spus de la început că n-are loc la masă pentru membrii familiei, ar fi contribuit mai mult la fericirea tuturor.

— Poate că n-ar trebui să mai pomenim acum de asta, Clarissa, a mustrat-o miss Lavinia.

— E în strânsă legătură cu subiectul, Lavinia, a întâmpinat miss Clarissa. Nici prin gând nu mi-ar trece să mă amestec în acea latură a subiectului în care singură tu eşti competentă să vorbeşti. Dar în ce priveşte latura astălaltă, am o părere pe care vreau s-o exprim. Ar fi fost spre fericirea tuturor dacă mama Dorei, atunci când s-a măritat cu fratele nostru Francis, ar fi arătat limpede, chiar de la început, ce avea de gând. Am fi ştiut atunci la ce ne puteam aştepta. Le-am fi spus: „Vă rugăm să nu ne invitaţi niciodată”, şi aşa am fi evitat orice prilej de neînţelegere.

După ce miss Clarissa a clătinat din cap, miss Lavinia a reluat firul, uitându-se din nou cu lornionul la scrisoarea mea. Amândouă aveau ochi mici, rotunzi, strălucitori, care clipeau mereu, ca nişte ochi de păsărică. De altfel, în general aduceau a păsărele, având un fel de a fi repezit, vioi şi obiceiul de a se scutura cu mişcări scurte, pripite, ca nişte canari.

Precum am spus, miss Lavinia a reluat firul expunerii:

— Ne-aţi cerut voie, mister Copperfield, mie şi surorii mele Clarissa, să veniţi în casa noastră în calitate, de pretendent oficial la mâna nepoatei noastre.

— Dacă fratele nostru Francis, a izbucnit din nou miss Clarissa – dacă izbucnire s-ar putea numi o întrerupere atât de blajină – a dorit să se înconjoare numai cu oameni de la „Doctors' Commons” şi să trăiască numai şi numai în atmosfera de la „Doctors' Commons”, ce drept şi ce nevoie am fi avut să ne împotrivim? Niciunul, desigur. Gândul de a ne impune cuiva a fost întotdeauna departe de noi. Dar de ce n-am spune-o deschis? Fratele nostru Francis şi soţia lui n-aveau decât să-şi aleagă societatea ce le era pe plac. Sora mea Lavinia şi cu mine n-aveam decât să ne alegem societatea ce ne era pe plac. Ne-o puteam alege şi singure, cred!

Întrucât ni s-a părut că ni se adresează, mie şi lui Traddles, am încercat amândoi să-i răspundem ceva. Ce-a îndrugat Traddles nu s-a putut desluşi. În ce mă priveşte cred c-am spus că era spre cinstea tuturor persoanelor interesate, dar habar n-am. Ce am vrut să înţeleg prin asta.

— Lavinia, draga mea, poţi să continui, a zis miss Clarissa după ce şi-a vărsat focul.

Miss Lavinia a urmat:

— Mister Copperfield, sora mea Clarissa şi cu mine am examinat cu grijă această scrisoare; şi n-am examinat-o fără ca să i-o arătăm în ultimă instanţă şi nepoatei noastre şi s-o discutăm cu ea. Nu ne îndoim că te crezi foarte îndrăgostit de ea.

— Mă cred numai, ma'am? am izbucnit eu cu înflăcărare. O! O!

Dar întrucât miss Lavinia m-a fulgerat cu privirea (întocmai ca un canar) cerându-mi parcă să nu întrerup oracolul, mi-am cerut scuze.

— Dragostea – urmat miss Lavinia, uitându-se la sora ei şi cerându-i parcă o întărire, pe care aceasta i-a dat-o, încuviinţând din cap după fiecare element al frazei – dragostea matură, omagiul, devotamentul nu-s uşor de exprimat. Glasul lor e slab. E sfios şi modest, pândeşte şi aşteaptă şi iar aşteaptă. Aşa arată fructul copt, matur. Uneori trece o viaţă, şi tot se mai coace în umbră.

Fireşte, nu mi-am dat seama atunci că, aceasta era o aluzie la presupusa ei aventură cu crunt încercatul Pidger, dar am înţeles, după gravitatea cu care a dat din cap miss Clarissa, că atribuiau o deosebită semnificaţie acestor cuvinte.

— Uşoarele înclinări ale celor foarte tineri, căci aşa le numesc în comparaţie cu asemenea sentimente, a urmat miss Lavinia, nu-s decât ca pulberea în comparaţie cu stânca. Dar pentru că e greu, de ştiut dacă înclinările sunt durabile sau dacă au o temelie serioasă, sora mea Clarissa şi cu mine am şovăit foarte mult ce să facem. Mister Copperfield şi mister…

— Traddles, a adăugat prietenul meu, simţindu-se privit.

— Vă cer iertare. De la „Inner Temple”, pare-mi-se, a spus miss Clarissa, uitându-se din nou la scrisoarea mea.

— Întocmai, a confirmat Traddles, roşind.

Deşi nu primisem încă nici o încurajare expresă, mi s-a părut că observ la cele două surori, şi mai ales la miss Lavinia, o plăcere crescândă de a vorbi despre acest nou şi interesant subiect de ordin intim, de a-l pune cât mai bine în valoare, o predispoziţie de a-l cultiva în care am întrezărit o luminoasă rază de nădejde. Mi s-a părut că pentru miss Lavinia ar fi o deosebită mulţumire să poată ocroti dragostea unor tineri ca Dora şi ca mine; şi că miss Clarissa ar fi la fel de mulţumită s-o vadă ocrotindu-ne şi să aibă prilejul să vorbească ori de câte ori ar avea poftă despre acea latură a subiectului care o interesa. Asta mi-a dat curaj să declar cu vehemenţă că o iubeam pe Dora mai mult decât aş putea spune sau decât s-ar putea crede; că toţi prietenii mei ştiau că o iubeam; că mătuşa mea, Agnes, Traddles şi toţi cei care mă cunoşteau ştiau cât o iubeam şi cât de serios devenisem datorită acestui amor. Pentru a adeveri acestea, am invocat mărturia lui Traddles. Iar Traddles începând cu un exordiu înflăcărat demn de o dezbatere parlamentară, a venit bărbăteşte în ajutorul meu, întărind spusele mele în cuvinte bine potrivite, simplu, cu un bun simţ şi cu un spirit practic care au produs în mod evident o impresie bună.

— Vorbesc, dacă mă pot încumeta să zic aşa, ca un om cu oarecare experienţă în această privinţă, a zis Traddles, căci sunt şi eu logodit cu o tânără din Devonshire – una din zece surori – şi nu prea văd, deocamdată, nici o probabilitate ca logodna noastră să se încheie cu o căsătorie.

— Sunteţi poate în măsură, mister Traddles, să întăriţi ce am spus despre dragoste, a interveni miss Lavinia, arătându-i acum un deosebit interes, despre dragostea sfioasă şi modestă, care aşteaptă şi iar aşteaptă?

— Sunt, ma'am, i-a răspuns Traddles.

Miss Clarissa s-a uitat la miss Lavinia şi a clătinat grav din cap. Miss Lavinia s-a uitat cu tâlc la miss Clarissa şi a suspinat uşor.

— Lavinia, ia sticluţa mea cu săruri, i-a zis miss Clarissa.

Miss Lavinia s-a înviorat aspirând niţel oţet aromatic – în timp ce Traddles şi cu mine am privit-o cu multă solicitudine – după care a urmat cu glas stins:

— Sora mea şi cu mine am stat mult la îndoială, mister Traddles, ce urmare să dăm sentimentelor, sau închipuitelor sentimente, ale unor tineri ca prietenul dumneavoastră, mister Copperfield, şi nepoata noastră.

— Fetiţa fratelui nostru Francis, a precizat miss Clarissa. Dacă pe vremea când trăia, soţia fratelui nostru Francis ar fi găsit de cuviinţă să invite familia la masă (deşi avea dreptul indiscutabil de a proceda aşa cum găsea de cuviinţă), astăzi am fi cunoscut-o mai bine pe fetiţa fratelui nostru Francis. Lavinia, continuă, te rog.

Miss Lavinia a întors scrisoarea mea aşa ca să aibă adresa în faţă şi a cercetat cu lornionul câteva însemnări frumos sistematizate pe care le făcuse pe acea faţă a hârtiei.

— Ni se pare c-ar fi cuminte, mister Traddles, să punem la încercare aceste sentimente sub ochii noştri. Astăzi nu ştim nimic despre ele şi nu suntem în măsură să judecăm ce bază reală au. De aceea suntem gata, deocamdată, să primim propunerea lui mister Copperfield şi să-i dăm voie să ne viziteze.

— Nu voi uita niciodată bunăvoinţa dumneavoastră, preastimate ladies! am izbucnit eu, simţindu-mă dintr-o dată uşurat de imensa povară a temerilor mele.

— Dar, a urmat miss Lavinia, am prefera, mister Traddles, ca deocamdată aceste vizite să ne fie făcute nouă. Trebuie să ne ferim să recunoaştem existenţa vreunei legături oficiale între mister Copperfield şi nepoata noastră până ce nu vom fi avut prilejul să…

— Până ce tu, Lavinia, nu vei fi avut prilejul! a precizat miss Clarissa.

— Fie şi aga, s-a învoit miss Lavinia, oftând. Până ce nu voi fi avut prilejul să le pun sentimentele la încercare sub ochii mei.

— Copperfield, mi-a spus Traddles, întorcându-se spre mine, îţi dai seama, desigur, că nici nu se poate concepe o soluţie mai cuminte şi mai înţeleaptă.

— Nici că se poate! am exclamat eu. Îmi dau foarte bine seama!

— În această situaţie, a urmat miss Lavinia, consultându-şi din nou însemnările, şi încuviinţând vizitele sale numai sub această condiţie, trebuie să-i cerem lui mister Copperfield să ne dea asigurarea expresă, pe cuvânt de onoare, că fără ştiinţa noastră nu va comunica, sub nici o formă, cu nepoata noastră. Că nu va face nici un pas, de orice natură, în privinţa nepoatei noastre fără a ne înştiinţa în prealabil…

— Adică pe tine, Lavinia, a intervenit din nou miss Clarissa.

— Fie şi aşa, Clarissa! a încuviinţat resemnată miss Lavinia. Fără a mi-o supune mai întâi mie şi fără a primi încuviinţarea noastră. Trebuie să arăt că această condiţie e foarte categorică şi serioasă, şi sub nici un cuvânt nu va putea fi nesocotită. Tocmai de aceea am cerut ca astăzi mister Copperfield să vină însoţit de un prieten de încredere – şi aici a făcut un semn cu capul către Traddles, care s-a înclinat – ca să nu poată exista nici un dubiu şi nici o neînţelegere în această privinţă. Dacă mister Copperfield sau dumneavoastră, mister Traddles, aveţi cea mai mică îndoială dacă să faceţi, această promisiune, vă rog să cereţi răgaz pentru a chibzui.

Într-o stare de extatică exaltare, am exclamat că n-avem nevoie de nici o clipă de chibzuire. Am făcut cu entuziasm promisiunea cerută; l-am rugat pe Traddles să-mi fie martor şi am declarat că aş fi cel mai josnic dintre oameni dacă m-aş abate măcar cu o iotă de la acest legământ.

— Staţi! mi-a zis miss Lavinia, ridicând mâna. Am hotărât, înainte de a avea plăcerea să primim vizita dumneavoastră, că o să vă lăsăm singuri un sfert de ceas, ca să chibzuiţi asupra acestui punct. Daţi-ne, vă rugăm, voie să ne retragem.

Zadarnic le-am spus că nu era nevoie de nici o chibzuire. Au stăruit să se retragă pentru răstimpul stabilit. Şi astfel, ţopăind foarte demn, cele două păsărele s-au retras, lăsându-mă să primesc felicitările lui Traddles şi să mă simt în al şaptelea cer. Exact când s-a împlinit sfertul de oră, au reapărut, nu mai puţin demne decât la plecare. Se depărtaseră foşnind, de parcă rochiţele lor ar fi fost croite din frunze veştede, şi acum se întorceau cu acelaşi foşnet.

M-am legat încă o dată să respect condiţiile puse.

— Acum e rândul tău, Clarissa, a zis miss Lavinia.

Desfăcând întâia oară braţele, miss Clarissa a luat însemnările şi a aruncat o ochire asupra lor.

— Vom fi bucuroase, ne-a comunicat miss Clarissa, să-l avem la dejun pe mister Copperfield în fiecare duminică, dacă-i face plăcere. Dejunăm la trei.

Am făcut o plecăciune.

— În timpul săptămânii, a urmat miss Clarissa, vom fi bucuroase să-l primim pe mister Copperfield la ceai. La noi ceaiul se serveşte la şase şi jumătate.

Am mai făcut o plecăciune.

— De două ori pe săptămână, ca regulă generală, a precizat miss Clarissa. Nu mai des.

I-am făcut o a treia plecăciune.

— Poate că miss Trotwood, de care se aminteşte în scrisoarea lui mister Copperfield, ar dori să ne facă o vizită. Când vizitele contribuie la fericirea tuturor celor în cauză, suntem bucuroase să le primim şi să le întoarcem. Când pentru fericirea tuturor e mai bine să nu se facă vizite (cum a fost cazul cu fratele nostru Francis şi cu casa lui), atunci se schimbă lucrurile.

Am declarat îndată că mătuşa mea va fi mândră şi încântată să le cunoască; deşi, trebuie să mărturisesc, nu eram tocmai convins că se vor înţelege prea bine. Condiţiile fiind stabilite, mi-am exprimat în chipul cel mai călduros recunoştinţa şi pe rând le-am luat mâna, întâi lui miss Lavinia, apoi lui miss Clarissa, şi le-am dus la buze.

După aceea, miss Lavinia s-a ridicat şi, rugându-l pe mister Traddles să ne ierte câteva minute, m-a poftit s-o urmez. Tremurând tot, m-am supus şi am fost condus în altă încăpere. Acolo, după uşă, am găsit-o pe fetiţa mea adorată, cu feţişoara ei drăgălaşă la perete şi astupându-şi urechile cu mâinile; iar pe Jip l-am găsit în încălzitorul pentru farfurii, cu capul împachetat într-un prosop.

Vai, cât era de frumoasă în rochia aia neagră şi cum a mai plâns şi a mai suspinat la început, nevrând să iasă de după uşă! Şi ce fericiţi am fost când, în cele din urmă, a ieşit! Şi cât de încântat am fost când împreună l-am scos pe Jip din încălzitor şi l-am slobozit la lumină, ceea ce l-a făcut să strănute, şi când ne-am trezit din nou toţi trei laolaltă!

— Iubita mea Dora! Acum eşti a mea pentru totdeauna!

— Vai, NU! m-a implorat. Te rog!

— Nu eşti a mea pentru totdeauna, Dora?

— Vai, da, desigur că sunt, a strigat Dora, dar mi-e atât de frică!

— Frică, iubito?

— O, da! Nu-mi place el, mi-a explicat Dora, De ce nu pleacă?

— Cine, viaţa mea?

— Prietenul tău. Nu-i treaba lui! Prost mai trebuie să fie!

— Dragostea mea! (Ceva mai fermecător decât răzgâielile ei copilăreşti nici că s-a văzut vreodată!) E un om fără pereche de bun!

— Dar n-avem nevoie de oameni fără pereche de buni! s-a bosumflat Dora.

— Draga mea, am încercat eu să argumentez, în curând o să-l cunoşti mai bine şi o să-l preţuieşti mai presus de oricine. Şi în curând o să vină şi mătuşa, şi când ai s-o cunoşti, ai s-o preţuieşti şi pe ea mai presus de oricine.

— Nu, te rog să n-o aduci aici! mi-a spus Dora, sărutându-mă cu un aer îngrozit şi împreunându-şi mâinile. Nu! Ştiu că e o bătrână nesuferită şi răutăcioasă! Să nu vină aici, Doady! (Ceea ce era o modificare fonetică a lui David.)

N-ar fi folosit la nimic să mă apuc s-o dojenesc; aşa c-am râs şi am admirat-o, căci eram tare îndrăgostit şi foarte fericit; şi dânsa mi-a făcut o demonstraţie cu noul număr de atracţie al lui Jip, pe care-l învăţase să se ridice în două labe într-un colţ – şi căţelul reuşea să stea aşa cam cât ţine un fulger şi apoi cădea – şi nu ştiu câtă vreme aş mai fi rămas acolo, uitând de Traddles, dacă miss Lavinia n-ar fi venit să mă ia. Miss Lavinia ţinea foarte mult la Dora (mi-a spus că Dora era leit cum fusese ea la vârsta ei… dar pesemne că se schimbase mult între timp) şi se purta cu ea de parcă ar fi fost o jucărie. Am încercat s-o conving pe Dora să vină să-l vadă pe Traddles, dar când i-am spus, a fugit şi s-a încuiat în odaia ei; aşa că m-am dus la Traddles fără ea şi am plecat împreună, plutind în al nouălea cer.

— Totul a decurs cum nu se putea mai bine, mi-a spus Traddles, iar cele două bătrâne doamne sunt foarte simpatice. Nu m-aş mira defel dacă ai să te căsătoreşti cu mulţi ani înaintea mea, Copperfield.

— Spune-mi, Traddles, Sophy a ta cântă la vreun instrument? l-am întrebat eu fudul.

— Cântă destul de bine la pian ca să le dea lecţii surioarelor ei, mi-a răspuns Traddles.

— Dar din gură ştie să cânte?

— Păi, uneori cântă balade ca să-i mai învioreze pe ai ei, când sunt abătuţi. Dar n-a studiat.

— La ghitară nu ştie să cânte?

— O, Doamne, nu!

— De pictat pictează?

— Deloc!

I-am făgăduit lui Traddles c-are să aibă prilejul s-o audă pe Dora cântând şi să vadă florile pictate de ea. El mi-a zis că-i va face mare plăcere, şi am mers spre casă braţ la braţ, încântaţi şi cât se poate de voioşi. Pe drum l-am îmboldit să-mi vorbească despre Sophy, ceea ce a făcut cu atâta dragoste şi arătându-i atâta încredere, încât l-am admirat. Am comparat-o în gând cu Dora, şi am simţit o mare mulţumire lăuntrică, deşi am recunoscut, plin de candoare, că Sophy părea o fată minunată pentru Traddles.

Bineînţeles, i-am adus imediat la cunoştinţă mătuşii încheierea cu succes a conferinţei şi i-am relatat tot ce s-a spus şi tot ce s-a întâmplat în cursul ei. A fost bucuroasă văzându-mă atât de fericit şi mi-a făgăduit că va face cât mai curând o vizită mătuşilor Dorei. Dar în noaptea aceea atât de mult s-a plimbat în sus şi în jos prin apartament, în timp ce-i scriam lui Agnes, încât am avut impresia că n-avea de gând să se mai oprească până dimineaţă.

Lui Agnes i-am trimis o scrisoare plină de căldură şi recunoştinţă, în care i-am povestit excelentele rezultate ce le-am obţinut urmându-i sfaturile. Mi-a răspuns cu poşta următoare. Scrisoarea ei era optimistă, serioasă şi senină. Şi de atunci încolo s-a arătat întotdeauna senină.

Acum eram mai ocupat ca niciodată. Ţinând seama că zilnic mergeam până la Highgate, mi se părea că era departe până la Putney; şi, fireşte, la Putney voiam să mă duc cât mai des posibil. Dovedindu-se practic imposibil să vin la ceai, cum mi se propusese, am ajuns la un compromis cu miss Lavinia, şi anume mi-a acordat permisiunea să le vizitez în fiecare sâmbătă după-amiază, fără ca prin aceasta să-mi pierd dreptul la privilegiile mele duminicale. În felul acesta, ultimele zile ale săptămânii erau cele mai plăcute pentru mine; şi trăiam toată săptămâna cu gândul la sfârşitul ei.

M-am simţit foarte uşurat când am văzut că mătuşa mea şi mătuşile Dorei se împăcau mult mai bine decât m-aş fi putut aştepta. Câteva zile după conferinţă, mătuşa le-a făcut vizita făgăduită; iar peste alte câteva zile, mătuşile Dorei i-au întors vizita, cu pompa şi ceremonialul de rigoare. Vizite similare, dar ceva mai prieteneşti, s-au produs ulterior cam la fiecare trei sau patru săptămâni o dată. Ştiu că mătuşa le-a mâhnit adânc pe mătuşile Dorei fiindcă dispreţuia obiceiul consacrat de a circula cu trăsura şi pornea pe jos la Putney la orele cele mai năstruşnice, de pildă imediat după gustarea de dimineaţă sau puţin înainte de ceai; de asemenea, fiindcă îşi purta boneta cum îi venea la îndemână, fără a se sinchisi de prejudecăţile lumii civilizate în această privinţă. Curând, însă, mătuşile Dorei s-au deprins s-o considere pe mătuşa ca pe o fiinţă cam excentrică, cu apucături bărbăteşti, dar cu judecată sănătoasă; şi deşi uneori mătuşa le mai călca pe bătătură, exprimând păreri eretice asupra unor probleme de morală, mă iubea prea mult ca să nu jertfească unele dintre micile ei ciudăţenii de dragul armoniei generale.

Singurul membru al cercului nostru care refuza cu îndărătnicie să se adapteze noilor împrejurări era Jip. Cum dădea ochi cu mătuşa, îndată îşi arăta colţii, se ascundea sub un scaun şi mârâia necontenit; iar uneori urla jalnic, voind parcă să spună că nu mai putea îndura noua situaţie. Au fost încercate toate mijloacele cu putinţă – mângâierile, dojana, bătaia – a fost adus chiar şi în Buckingham Street (unde, sub ochii îngroziţi ai tuturor celor de faţă, s-a repezit imediat la cele două pisici), dar niciodată nu s-a putut deprinde cu mătuşa mea. Uneori părea că şi-a învins vrăjmăşia şi se ţinea cuminte şi liniştit timp de câteva minute, pentru ca după aceea să-şi ridice botul turtit şi să înceapă să urle atât de tare, că nu era nimic altceva de făcut decât să fie legat la ochi şi închis în încălzitor. În cele din urmă, Dora s-a văzut nevoită să-i împacheteze capul într-un prosop şi să-l închidă acolo ori de câte ori se anunţa că mătuşa era la uşă.

De când am început să ducem această viaţă liniştită, nu mă îngrijora decât un singur lucru, şi anume că toţi o priveau pe Dora ca pe o jucărie sau ca pe un bibelou. Mătuşa, care, treptat-treptat, s-a împrietenit cu ea, nu-i spunea decât Little Blossom6 şi miss Lavinia nu avea plăcere mai mare decât s-o servească, să-i facă buclele, să-i lucreze fel de fel de bibiluri şi s-o răsfeţe ca pe un copil. Şi, fireşte, nici miss Clarissa nu se lăsa mai prejos. Mi se părea foarte straniu; dar mi se părea că toată lumea se purta cu Dora la nivelul ei, aşa cum Dora se purta cu Jip la nivelul lui.

M-am hotărât să-i vorbesc Dorei despre acest lucru, şi într-o bună zi, pe când ne plimbam (căci după un timp miss Lavinia ne autorizase să ne plimbăm singuri), i-am spus c-ar fi de dorit să le ceară să-şi schimbe această purtare.

— Fiindcă, ştii, iubito, nu mai eşti un copil, i-am argumentat eu.

— Asta e! mi-a răspuns Dora. Iar începi să mă bodogăneşti!

— Să te bodogănesc, dragostea mea?

— Se poartă toţi foarte drăguţ cu mine şi mă simt cât se poate de fericită.

— Bine! Dar, viaţa mea, ai putea să te simţi tot atât de fericită şi dacă s-ar purta rezonabil cu tine.

Dora mi-a aruncat o privire plină de reproşuri – o privire fermecătoare! – şi apoi a început să plângă şi să-mi spună că dacă n-o iubesc, de ce am ţinut cu orice preţ să mă logodesc cu ea? Şi dacă n-o pot suferi, de ce nu plec?

Ce altceva aş fi putut face decât s-o sărut, să-i şterg lacrimile şi să-i spun că o iubesc la nebunie?

— Şi eu te iubesc foarte mult, m-a asigurat Dora, aşa că n-ar trebui să fii atât de aspru cu mine, Doady!

— Aspru, odorul meu! Pentru nimic în lume n-aş putea să fiu aspru cu tine!

— Atunci nu-mi căuta şi tu pricină, mi-a zis, Dora, ţuguind buzele ca un boboc de trandafir, şi am să fiu şi eu cuminte.

Am fost foarte încântat când, peste puţin, mi-a cerut, din proprie iniţiativă, să-i dau cartea de bucate de care-i vorbisem şi să-i arăt, precum îi făgăduisem cândva, cum să ţină socotelile.

Rândul următor i-am adus volumul (după ce mai întâi l-am dat la legat, ca să fie mai atrăgător); şi pe când ne plimbam pe izlaz, i-am arătat un vechi caiet de socoteli al mătuşii şi i-am dat un blocnotes, un portcreion şi o cutie cu mine, ca să facă exerciţii de gospodărie.

Dar cartea de bucătărie i-a dat dureri de cap, iar cifrele au făcut-o să plângă. Nu voiau să se adune, mi-a explicat. De aceea le-a şters pe toate, şi în locul lor a desenat buchete de flori, şi portretul meu, precum şi acela al lui Jip, cu care a umplut tot blocnotesul.

Am încercat atunci, în joacă, pe când ne plimbam într-o sâmbătă după-amiază, să-i împărtăşesc, în formă orală, câteva noţiuni de gospodărie. Trecând prin faţa unei măcelării, de pildă, îi spuneam:

— Acum, draga mea, să presupunem că suntem căsătoriţi şi că vrei să cumperi o pulpă de berbec. Te-ai pricepe s-o cumperi?

Atunci faţa ei micuţă şi drăgălaşă se alungea, şi din nou Dora îşi ţuguia buzele, parcă pentru a-mi spune că ar prefera să-mi închidă gura cu un sărut.

— Te-ai pricepe s-o cumperi, iubito? repetam eu, în cazul că nu mă lăsam înduplecat.

Dora stătea puţin pe gânduri, şi apoi, poate, îmi răspundea triumfătoare:

— Ştie el, măcelarul, ce să-mi dea, aşa că ce nevoie am eu să mă pricep? O, ce prostuţ mai eşti!

Altădată, când am întrebat-o, trăgând cu coada ochiului la textul din cartea de bucate, ce ar fi dacă, după ce ne vom fi căsătorit, aş avea un chef să mănânc o tocană de berbec irlandeză, dânsa mi-a răspuns că i-ar porunci bucătăresei s-o gătească; şi apoi, agăţându-se cu amândouă mânuţele de braţul meu, a râs atât de poznaş, încât mi-a părut mai fermecătoare ca niciodată.

Urmarea a fost că principala funcţie pe care a îndeplinit-o cartea de bucate a fost aceea de a fi pusă pe jos în colţ pentru ca să stea Jip pe ea în două labe. Dar Dora s-a bucurat atât de mult când a izbutit să-l dreseze să stea pe carte, cu portcreionul în dinţi, fără să se dea jos, încât m-am simţit foarte fericit că i-o cumpărasem.

Am revenit la ghitară, la pictarea florilor, la cântecele acelea care spuneau că-i imposibil să trăieşti fără a dansa – tralala! – şi cât era săptămâna de lungă ne simţeam fericiţi. Aş fi dorit uneori să vorbesc cu miss Lavinia şi să-i atrag atenţia că prea îmi trata odorul ca pe un bibelou; şi până la urmă m-am trezit dându-mi seama cu uimire că şi eu căzusem în acelaşi păcat ca toţi ceilalţi şi că mă purtam cu ea de parcă ar fi fost un bibelou – dar nu foarte des.