Capitolul XLII.Mişelia

Cu toate că manuscrisul acesta nu e destinat să fie citit şi de alţii, am impresia că nu s-ar cuveni să povestesc chiar eu cât m-am trudit cu acea îngrozitoare stenografie şi ce progrese am făcut datorită simţului meu de răspundere faţă de Dora şi de mătuşile ei. La cele scrise mai înainte despre stăruinţa de care am dat dovadă în această perioadă a vieţii mele şi despre acea calmă şi nestrămutată energie care atunci a început să se închege în mine, şi despre care îmi dau seama că reprezintă latura pozitivă a caracterului meu, dacă are o latură pozitivă, nu voi adăuga decât un singur lucru, şi anume că, privind înapoi, sunt convins că aceste însuşiri au fost cheia succesului meu. Am fost foarte norocos în viaţă; mulţi oameni au muncit mult mai greu decât mine şi n-au realizat nici pe jumătate din ce am realizat eu; dar nu e mai puţin adevărat că niciodată n-aş fi putut înfăptui ce am înfăptuit fără deprinderile ce mi-am format atunci, de a fi punctual, ordonat, sârguitor, de a mă concentra asupra câte unui singur obiectiv o dată, oricât de repede mi-aş schimba obiectivele. Dumnezeu mi-e martor că nu spun asta ca să mă laud. Un om care-şi trece în revistă propria viaţă, aşa cum fac eu aici, evocând-o pagină cu pagină, ar trebui să fie cu adevărat un sfânt ca să nu încerce o dureroasă părere de rău pentru atâtea aptitudini nefolosite, pentru atâtea prilejuri pierdute, pentru atâtea sentimente şovăitoare şi nebuloase, care permanent s-au înfruntat în sufletul lui, zădărnicindu-i planurile şi abătându-l din drum. Nu aş putea afirma c-am folosit cum se cuvine nici măcar unul din darurile ce mi-au fost hărăzite de natură. Aş vrea să arăt doar că orice lucru am încercat să fac în viaţă, m-am străduit din toată inima să-l fac bine; că oricărui lucru căruia m-am dedicat, m-am dedicat pe deplin; că totdeauna mi-am urmărit ţelurile, atât cele însemnate, cât şi cele mărunte, cu toată seriozitatea. Niciodată n-am crezut că talentul – fie înnăscut, fie dobândit – poate pretinde că n-are nevoie să se asocieze cu munca aspră, perseverentă, neobosită, şi să spere totuşi că el îşi va atinge obiectivele. Pe lumea asta asemenea minunăţie nu se poate întâmpla. Puţin talent şi puţin noroc pot alcătui cele două picioare ale scării pe care urcă unii oameni, dar treptele scării trebuie croite dintr-un material trainic; şi seriozitatea profundă, entuziastă şi sinceră nu poate fi cu nimic înlocuită. Să nu fac niciodată de mântuială o treabă căreia i-aş putea dărui toate puterile mele, şi niciodată să nu dispreţuiesc munca pe care o îndeplinesc, oricare ar fi ea, acestea au fost, în măsura în care-mi dau seama acuma, legile mele de aur.

În ce măsură îi sunt îndatorat lui Agnes pentru practica din care am dedus preceptele de mai sus, nu voi repeta aici. Povestirea aceasta face să-mi îndrept spre ea dragostea. Întorcându-mă cu dragoste şi recunoştinţă către dânsa, reiau firul povestirii.

Agnes a venit într-o vizită de două săptămâni la doctorul Strong. Mister Wickfield era un vechi prieten al doctorului, iar acesta din urmă voia să stea de vorbă cu el şi să-l ajute. Discutase chestiunea cu Agnes, cu prilejul ultimei ei vizite, şi această vizită era rezultatul convorbirii. A venit împreună cu tatăl ei. N-am fost prea surprins când Agnes mi-a spus că făgăduise să caute prin apropiere o locuinţă pentru missis Heep, căci pentru reumatismul ei era recomandabilă o schimbare de aer, şi dânsa ar fi fost încântată să se afle cu acest prilej într-o asemenea aleasă societate. Nici nu m-am mirat când a doua zi Uriah, ca un fiu bun ce era, a adus-o pe scumpa lui mamă şi a instalat-o.

— Vedeţi, master Copperfield, mi-a zis Uriah, însoţindu-mă nepoftit când am ieşit să mă plimb în grădina doctorului, cine e îndrăgostit e şi gelos… sau cel puţin vrea să vegheze asupra celei pe care o iubeşte.

— Şi pe cine eşti gelos acum? l-am întrebat.

— Mulţumită dumneavoastră, master Copperfield, mi-a răspuns, acum nu mai sunt gelos pe cineva anume, cel puţin nu pe un bărbat.

— Vrei să spui că eşti gelos pe o femeie? i-am zis.

Ochii săi siniştri, cu reflexe roşiatice, mi-au aruncat o privire piezişă şi a început să râdă.

— Zău, master Copperfield… s-ar cuveni să vă zic mister, dar n-o să-mi luaţi în nume de rău această veche deprindere… sunteţi atât de dibaci, că scoateţi de la mine tot ce poftiţi, ca un tirbuşon! Dar nu mă sfiesc să vă spun, sir, mi-a zis atingându-mi mâna cu degetele lui reci şi lipicioase, că nu prea sunt pe placul femeilor şi că missis Strong niciodată nu m-a putut suferi.

Ochii lui mi s-au părut verzi acum, când m-a fixat, aruncându-mi o privire de o viclenie scelerată.

— Ce vrei să spui? l-am întrebat.

— Deşi sunt avocat, nu vreau să spun deocamdată nimic mai mult decât ceea ce am spus, master Copperfield, mi-a răspuns, rânjind maliţios.

— Şi privirea dumitale ce vrea să spună? am insistat, liniştit.

— Privirea mea? Doamne, Copperfield, dar astea-s metode neleale! Ce vrea să spună privirea mea?

— Da, i-am zis. Privirea dumitale.

Părea foarte amuzat de această întrebare şi a râs atât de sincer cât era el în stare. După ce un timp s-a scărpinat în bărbie, mi-a zis, cu ochii în pământ şi continuând să se scarpine:

— Pe vremea când nu eram decât un scrib neînsemnat, missis Strong se uita de sus la mine. Pe Agnes a mea mereu o poftea la ea acasă, şi cu dumneata, master Copperfield, se purta prieteneşte; dar pe mine niciodată nu m-a luat în seamă, mă socotea mult mai prejos decât ea.

— Ei şi? i-am zis. Să presupunem că erai!

— Şi mult mai prejos decât el! a urmat Uriah foarte apăsat şi pe un ton meditativ, scărpinându-şi bărbia.

— Dumneata care-l cunoşti pe doctorul Strong, îţi închipui, oare, că mai ştie ceva de existenţa dumitale când nu te are în faţă?

Mi-a aruncat din nou o privire piezişă, şi-a proiectat înainte falca de jos, ca să şi-o poată scărpina mai bine, şi mi-a răspuns:

— Vai, Doamne fereşte, nu la doctorul Strong mă gândeam! Vai, nu, bietul de el! Mă gândeam la mister Maldon!

Am simţit că-mi îngheaţă inima în mine. Toate vechile mele îndoieli şi temeri în această privinţă, toată liniştea şi fericirea doctorului, toate acele complicate posibilităţi ale nevinovăţiei şi ale compromisului, pe care nu le puteam desluşi, le-am văzut într-o clipită la discreţia răstălmăcirilor acestui individ.

— Nici o singură dată n-a intrat în birou fără să-mi poruncească să fac ceva sau fără să mă trimită de colo până colo. Era unul dintre dumneavoastră, gentlemen-ii distinşi! Am fost supus şi neînsemnat… şi sunt şi acum. Dar purtarea lui nu mi-a plăcut, şi nici acum nu-mi place!

A încetat să-şi scarpine bărbia, dar şi-a supt atât de tare obrajii, că parcă s-au lipit unul de altul; şi tot timpul şi-a aţintit asupră-mi privirea lui piezişă.

— Şi dânsa-i una dintre fermecătoarele dumneavoastră femei, n-am ce zice, a urmat Uriah, după ce, încetul cu încetul, faţa şi-a reluat forma firească, şi înţeleg prea bine că n-are poftă să lege prietenie cu oameni ca mine! E tocmai persoana nimerită să-i bage în cap lui Agnes a mea că trebuie să ţintească mai sus. Ei, n-oi fi eu pe placul femeilor din lumea dumneavoastră, master Copperfield, dar să ştiţi că am ochi să văd, şi asta nu de ieri, de alaltăieri. Noi, oamenii mici şi neînsemnaţi, avem, ca să zic aşa, ochi, şi vedem cu ei.

M-am prefăcut că n-aş fi înţeles şi am încercat să-mi ascund neliniştea, judecând însă după expresia feţei lui, n-am prea izbutit.

— N-am să mă las călcat în picioare, Copperfield! a urmat el, ridicându-şi, cu un aer triumfător şi răutăcios în acelaşi timp, acea parte a feţei unde ar fi trebuit să-i stea sprâncenele roşcovane, dacă le-ar fi avut. Şi am să fac tot ce-mi stă în putere ca să pun capăt acestei prietenii. N-o aprob! Nu mă feresc să recunosc în faţa dumitale că sunt cam gelos din fire şi că vreau să scap de toţi cei nepoftiţi. N-am să risc să-i las să uneltească împotriva mea, când ştiu că asta au de gând să facă.

— Dumneata eşti acela care unelteşti tot timpul şi te amăgeşti că şi ceilalţi fac la fel, i-am zis.

— Poate c-aşa o fi, master Copperfield. Dar eu, unul, am un ţel, cum obişnuieşte să spună asociatul meu; şi am să mă fac luntre şi punte ca să-l ating. Pentru că sunt un om umil şi neînsemnat, răbdarea mea nu trebuie pusă prea mult la încercare. Nu pot îngădui să-mi stea cineva în cale. Zău, master Copperfield, trebuie să se dea la o parte.

— Nu înţeleg, i-am zis.

— Chiar nu mă înţelegi? mi-a răspuns, smucindu-se şi contorsionându-se, cum îi era năravul. Mă mir, master Copperfield, fiindcă de obicei eşti foarte ager! Altă dată am să încerc să fiu mai clar. Călăreţul care sună la poartă nu-i oare mister Maldon, sir?

— Pare să fie el, i-am răspuns cât mai nepăsător cu putinţă.

Uriah s-a oprit, şi-a pus mâinile între genunchi şi, îndoindu-se de şale, a pufnit în râs. Un râs tăcut. Nici un sunet nu se auzea. Am fost atât de scârbit de odioasa lui purtare, mai ales de acest ultim gest, încât, fără nici un cuvânt, i-am întors spatele şi l-am lăsat îndoit de şale, în mijlocul grădinii, ca o momâie prăvălită de pe băţ.

Nu chiar în seara aceea, ci peste două seri – îmi aduc bine aminte, era într-o sâmbătă – am dus-o pe Agnes s-o vadă Dora. Mă înţelesesem dinainte cu miss Lavinia în privinţa acestei vizite, şi Agnes era aşteptată la ceai.

Oscilam între mândrie şi nerăbdare; eram mândru de scumpa mea logodnică, şi tare aş fi vrut să-i placă lui Agnes. Tot timpul drumului până la Putney, pe care l-am făcut cu tramcarul, Agnes jos, iar eu sus, pe capră, mi-am închipuit-o pe Dora sub toate aspectele ei atrăgătoare, pe care le cunoşteam atât de bine; aci doream să arate aşa cum o văzusem în cutare zi, pentru ca apoi să mă întreb dacă n-ar fi mai bine să arate aşa cum o văzusem în cutare altă ocazie; şi m-am tot frământat aşa, până ce mai-mai că am făcut febră.

Nu m-am îndoit câtuşi de puţin că va fi foarte frumoasă, în orice caz; s-a întâmplat însă că în ziua aceea a arătat mai bine ca oricând. Nu se afla în salonaş când am prezentat-o pe Agnes mătuşilor ei, ci se ţinea, sfioasă, undeva, departe. Acuma ştiam unde s-o caut; şi, într-adevăr, am, găsit-o, astupându-şi urechile, după uşa cu pricina.

La început n-a vrut să vină cu nici un preţ; apoi mi-a cerut să-i acord un răgaz de cinci minute după ceasul meu. Şi, în sfârşit, mi-a dat braţul ca s-o conduc în salon. Chipul ei fermecător s-a îmbujorat şi mi s-a părut mai frumoasă ca oricând. Dar când şi-a făcut intrarea în salon, a pălit, devenind de zece mii de ori mai frumoasă.

Dorei îi era frică de Agnes. Îmi spusese că ştia ea că Agnes era „prea deşteaptă”. Dar când a văzut cum o cerceta cu o privire atât de radioasă şi atât de deschisă, atât de bună şi atât de blândă, a dat un mic ţipăt de plăcută uimire, şi-a agăţat cu afecţiune braţele de gâtul lui Agnes şi şi-a lipit obrazul nevinovat de faţa ei.

Niciodată nu m-am simţit mai fericit. Niciodată nu m-am bucurat mai mult ca atunci când le-am văzut aşezându-se una lângă alta, ca atunci când am văzut-o pe iubita mea Dora ridicând privirea către ochii aceia atât de duioşi, ca atunci când am văzut-o pe Agnes coborându-şi asupra ei privirea tandră, senină.

Miss Lavinia şi miss Clarissa s-au bucurat şi ele, fiecare în felul ei. A fost cel mai plăcut ceai din lume! Miss Clarissa şedea în capul mesei. Eu tăiam şi împărţeam, prăjitura cu chimen şi zahăr, iar cele două foarte mărunţele surori se delectau ciugulind seminţe de chimen şi fire de zahăr, ca nişte păsărele; miss Lavinia ne privea binevoitoare şi cu un aer protector, ca şi cum dragostea noastră fericită ar fi fost opera ei; şi toţi ne-am simţit foarte mulţumiţi unul de altul şi fiecare de sine.

Agnes a cucerit toate inimile prin caracterul ei săritor şi delicat. Interesul ce l-a manifestat pentru tot ce o interesa pe Dora; felul în care a ştiut să se apropie de Jip (care numaidecât s-a împrietenit cu ea); tactul încântător de care a dat dovadă când Dora s-a codit să vină să se aşeze lângă mine, ca de obicei modestia şi graţia spontană cu care a primit din partea sfielnicei Dora un şir întreg de mici mărturii de încredere – toate laolaltă au venit parcă să întregească armonia micii noastre familii.

— Sunt foarte fericită că vă sunt pe plac, i-a declarat Dora după ceai. Nu speram acest lucru; şi acum, când Julia Mills a plecat, am nevoie, mai mult ca oricând, să ştiu că am prieteni.

În paranteză fie spus, bag de seamă c-am uitat să relatez acest fapt. Miss Mills se îmbarcase, şi Dora şi cu mine ne dusesem la Gravesend, unde am vizitat-o pe bordul unei corăbii care făcea regulat cursa spre Indiile Răsăritene; fusesem reţinuţi la dejun şi trataţi cu dulceaţă de ghimbir, cu guave7 şi alte bunătăţi de acelaşi soi; şi o lăsasem pe miss Mills pe covertă, pe un scăunaş pliant, plângând, ţinând sub braţ noul ei jurnal intim, în care avea de gând să-şi însemne reflecţiile originale; suscitate de contemplarea Oceanului.

Agnes i-a răspuns că pesemne eu am descris-o ca pe o persoană ursuză din fire; dar Dora a protestat îndată.

— Vai, nu, a zis privindu-mă şi scuturându-şi buclele, n-a făcut decât să vă laude! Ţine atât de mult la părerea dumneavoastră, încât mi-a fost, de-a dreptul frică.

— Dragostea pe care o poartă anumitor persoane, a spus Agnes zâmbind, e atât de mare, încât bunele mele păreri n-ar putea s-o sporească; aşadar, nu au nici o importanţă.

— Vă rog, totuşi, dacă se poate, să-mi spuneţi părerea! i-a zis Dora, alintându-se ca de obicei.

Am făcut haz de dorinţa Dorei de a fi iubită, şi atunci Dora mi-a spus că sunt un prostănac şi că nu mă mai iubeşte deloc, şi seara a zburat pe nesimţite ca funigeii. Era ceasul la care urma să vină tramcarul să ne ia. Stăteam singur în faţa căminului, când Dora s-a apropiat pe furiş să-mi dea, ca de obicei, un mic sărut înainte de plecare.

— Nu crezi, Doady, că dacă m-aş fi împrietenit mai demult cu ea, acum aş fi fost poate şi eu mai deşteaptă? m-a întrebat Dora cu o deosebită strălucire în ochii ei limpezi şi răsucindu-mi de zor, cu mâna dreaptă, un nasture de la haină.

— Lasă prostiile, dragostea mea! i-am zis.

— Crezi că-s prostii? Eşti sigur? m-a întrebat Dora, fără să se uite la mine.

— Sigur că sunt!

— Am uitat ce rudă eşti tu cu Agnes, băiat scump şi rău, mi-a spus Dora, tot răsucindu-mi nasturele.

— Nu suntem rude de sânge, dar am fost crescuţi laolaltă, ca frate şi soră.

— Mă mir cum de te-ai îndrăgostit de mine, mi-a zis Dora, apucând un alt nasture.

— Poate pentru că te-am văzut şi n-am putut să nu mă îndrăgostesc de tine, Dora!

— Să presupunem că nu m-ai fi văzut niciodată, a urmat Dora, trecând la un al treilea nasture.

— Hai să presupunem că nici nu ne-am fi născut, i-am întors râzând.

În timp ce priveam tăcut şi admirativ mânuţa-i gingaşă, cum trecea de la un nasture la altul, şi părul ei buclat, care mi se revărsa pe piept, şi genele ochilor ei sfioşi, care se ridicau încet, urmărind jocul degetelor, mă întrebam la ce anume s-o fi gândind. În cele din urmă s-a uitat drept în ochii mei, s-a ridicat în vârful picioarelor, ca să mă sărute, mai îngândurată ca de obicei – o dată, de două ori, de trei ori – şi a fugit din odaie.

Cinci minute mai târziu, când toată lumea s-a întors în odaie, umbra aceea neobişnuită de pe chipul Dorei se risipise fără urmă. Râzând, luase hotărârea ca, până va veni tramcarul, să-l pună pe Jip să facă o demonstraţie a întregului său repertoriu. Asta a ţinut destul de mult (nu atât pentru că ar fi avut un repertoriu prea vast, ci mai degrabă din pricina îndărătniciei lui Jip), aşa că reprezentaţia încă nu se terminase când tramcarul a oprit la poartă. Agnes şi-a luat rămas bun în grabă, dar foarte călduros, de la Dora; Dora i-a făgăduit că-i va scrie (rugând-o să nu se supere dacă scrisorile ei vor fi copilăreşti), iar Agnes i-a promis că-i va răspunde: şi-au mai luat rămas bun încă o dată în faţa portierei tramcarului, şi apoi a treia oară când Dora, în ciuda mustrărilor ce i le-a făcut miss Lavinia, s-a mai repezit o dată la fereastra tramcarului, ca să-i amintească lui Agnes să-i scrie şi să-şi mai scuture buclele, privindu-mă cum şedeam sus, lângă vizitiu.

Tramcarul trebuia să ne lase lângă Covent Garden, unde urma să luăm un alt tramcar spre Highgate. Am aşteptat cu nerăbdare clipa când vom putea face câţiva paşi împreună pentru ca Agnes să mi-o poată lăuda pe Dora. O, ce frumos a lăudat-o! Cu câtă dragoste şi căldură mi-a recomandat să-i port de grijă drăgălaşei făpturi pe care o cucerisem şi ale cărei daruri s-a priceput să le pună la lumină cu atâta simplitate! Cu câtă delicateţe mi-a amintit, fără a avea câtuşi de puţin aerul că vrea să mă dăscălească, de răspunderea ce-o aveam faţă de această copilă orfană!

Niciodată, niciodată n-am iubit-o pe Dora mai profund şi mai sincer decât în noaptea aceea. Când din nou am coborât din tramcar şi am apucat pe aleea liniştită, luminată de stele, care ducea spre casa doctorului, i-am spus lui Agnes că ei îi datoram totul.

— Când şedeai lângă ea, mi s-a părut că nu eşti numai geniul meu bun, ci şi al ei; şi aşa îmi pare şi acum, Agnes.

— Un geniu ca vai de lume, dar credincios.

Sunetul limpede al vocii ei mi-a mers drept la inimă; aşa că, fără a sta pe gânduri, i-am spus:

— Azi am băgat de seamă că ţi-ai redobândit voioşia şi seninătatea care-ţi sunt proprii, aşa că încep să nădăjduiesc că eşti mai mulţumită acasă, nu-i aşa?

— Sunt împăcată cu mine însămi, mi-a spus. Mi-e inima mai uşoară şi sunt bine dispusă.

M-am uitat la chipul ei senin, care privea în sus, şi m-am gândit că poate licărirea stelelor îi dădea o expresie atât de nobilă.

— Acasă nu-i nici o schimbare, a adăugat Agnes după câteva clipe.

— Nu s-a mai pomenit nimic despre… ştii, n-aş vrea să te necăjesc, Agnes, dar nu mă pot opri să te întreb… despre ce am vorbit la despărţire, ultima dată?

— Nu, nimic, mi-a răspuns.

— M-am gândit mult la asta…

— Ar trebui să te gândeşti mai puţin. Ţine minte că nu mă bizui decât pe dragoste şi pe adevăr. Şi după o clipă a adăugat: Nu-ţi fie teamă pentru mine, Trotwood, nu voi face niciodată pasul de care ţi-e frică.

Deşi cred că în această privinţă nu fusesem niciodată cu adevărat îngrijorat, când cântărisem lucrurile la rece. – totuşi m-am simţit nespus de uşurat să primesc această asigurare din gura ei. Şi i-am şi spus-o, cu toată seriozitatea.

— Şi după vizita asta, cât timp va mai trece, Agnes dragă, până ce vei veni din nou la Londra? Te întreb acum fiindcă altă dată s-ar putea să nu fim singuri.

— Pesemne că va trece mult timp. Pentru tata cred că e mai bine să rămână acasă. Probabil că nu ne vom mai vedea prea des un timp, dar am, să-i scriu regulat, Dorei, şi în felul acesta vom avea mereu veşti unul despre altul.

Ajunsesem în curticica vilei doctorului. Se făcuse târziu. Fereastra odăii ocupate de missis Strong era luminată, şi arătându-mi-o, Agnes mi-a spus noapte bună.

— Nu te frământa pentru necazurile şi grijile noastre, mi-a spus, întinzându-mi mâna. Nimic nu mă poate face mai fericită decât fericirea ta. Dacă vreodată voi avea nevoie de ajutorul tău, fii sigur că ţi-l voi cere. Dumnezeu să te aibă în pază!

În surâsul ei radios, precum şi în ultimele sunete ale glasului ei calm şi plăcut am văzut-o şi am auzit-o parcă din nou pe Dora alături de ea. Am rămas câtva timp uitându-mă peste verandă la stele, cu inima plină de dragoste şi de recunoştinţă, şi apoi am pornit încet mai departe. Îmi oprisem un pat la un han curăţel din apropiere, şi tocmai ieşeam pe poartă, când, întorcând din întâmplare capul, am văzut lumină în biroul doctorului. M-am gândit, cu o mustrare de cuget, că lucra la dicţionar fără ajutorul meu. Vrând să văd dacă aşa era, şi, în orice caz, dorind să-i spun noapte bună, dacă-l voi găsi zăbovind printre cărţile sale, m-am întors, şi trecând tiptil prin hol, am deschis uşor uşa şi am intrat.

Spre marea mea mirare, primul pe care l-am văzut în lumina scăzută a lămpii cu abajur a fost Uriah. Stătea în picioare, lângă lampă, cu una din mâinile scheletice la gură şi cu cealaltă pe masa doctorului. Doctorul şedea în fotoliul său, acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile. Mister Wickfield, profund tulburat şi mâhnit, sta aplecat înainte, atingându-i braţul cu oarecare şovăire parcă.

O clipă am crezut că doctorul se simţea rău. Sub această impresie, am făcut repede un pas înainte, când deodată am întâlnit privirea lui Uriah şi am înţeles ce se întâmplase. Am vrut să mă retrag, dar doctorul m-a oprit cu un gest, aşa că am rămas.

— În orice caz, a spus Uriah, contorsionându-şi făptura slută, ar trebui să ţinem uşa închisă. Nu-i nevoie să afle TOT oraşul.

Şi rostind aceste cuvinte, păşind în vârful picioarelor, s-a dus la uşa pe care o lăsasem deschisă şi a închis-o cu grijă. Apoi s-a întors şi şi-a reluat poziţia. În vocea şi în felul său de a se purta era o ostentaţie de compătimire care – mie, cel puţin – mi-era mai nesuferită decât orice altă schemă pe care ar fi putut s-adopte.

— Am socotit de datoria mea, master Copperfield, mi-a zis Uriah, să-i dezvălui şi doctorului Strong lucrurile despre care am vorbit dumneata şi cu mine. Numai că nu m-ai înţeles prea bine.

I-am aruncat o privire, dar nu i-am dat nici un alt răspuns, şi m-am apropiat de bunul şi bătrânul meu profesor, spunându-i câteva cuvinte menite să-l mângâie şi să-l încurajeze. Mi-a pus mâna pe umăr, aşa cum obişnuia pe vremea când nu eram decât un băieţaş, dar n-a ridicat capul cărunt.

— Întrucât nu m-ai înţeles, master Copperfield, a urmat Uriah cu acelaşi ton oficial, îmi îngădui supus să-ţi aduc la cunoştinţă, căci suntem între prieteni, că i-am atras luarea-aminte doctorului Strong asupra purtării lui missis Strong. Este, te asigur, Copperfield, cu totul împotriva firii mele să mă amestec în lucrări atât de neplăcute; dar, de fapt, ne vedem amestecaţi în fel de fel de lucruri care n-ar trebui să se întâmple. Asta voiam să-ţi spun şi nu m-ai înţeles, sir.

Acum, când îmi amintesc de privirea lui chiorâşă, mă mir că nu l-am luat de gât şi n-am încercat să-l sugrum.

— Se prea poate că nu m-am exprimat prea limpede, a urmat el, şi nici dumneata. Fireşte, nu eram înclinaţi să dăm prea mare amploare acestei chestiuni. Totuşi, până la urmă, m-am hotărât să vorbesc deschis; i-am arătat doctorului Strong că… Aţi spus ceva, sir?

Se adresase doctorului Strong, care gemuse. Un geamăt ce ar fi mişcat orice inimă omenească, dar care asupra lui Uriah n-a avut nici un efect.

—… i-am arătat doctorului Strong, a reluat el, că oricine poate vedea că mister Maldon şi drăguţa şi amabila missis Strong sunt prea tandri unul cu celălalt. A venit vremea (căci iată că ne vedem cu toţii amestecaţi în lucruri care n-ar trebui să se întâmple) să i se spună şi doctorului Strong că pentru toată lumea acest lucru a fost limpede ca lumina zilei chiar înainte de plecarea lui mister Maldon în India; că mister Maldon doar pentru asta a umblat cu pretexte, ca să vină înapoi; şi că doar pentru asta e toată ziua aici. Când ai intrat, tocmai îi ceream, asociatului şi colegului meu, şi în clipa aceea s-a şi întors către el, să-i declare pe cuvânt de onoare doctorului Strong dacă – da sau nu – împărtăşeşte şi el de multă vreme aceeaşi părere. Aveţi cuvântul, mister Wickfield! N-aţi vrea să fiţi atât de bun să ne spuneţi? Da, sau nu, sir? Poftim, colega!

— Pentru numele lui Dumnezeu, doctore dragă, a spus mister Wickfield, punând din nou, cu oarecare şovăială, mâna pe braţul doctorului, nu trebuie să dai prea multă importanţă unor bănuieli pe care le-aş fi putut avea.

— Poftim! a exclamat Uriah, clătinând din cap. Ce tristă confirmare, nu-i aşa? Din partea lui! Din partea unui prieten atât de vechi! Ei, Doamne, Copperfield, nu eram decât un biet scrib în biroul lui, şi l-am văzut de zece ori, nu o dată, cât de preocupat era, cât de necăjit era (şi avea tot dreptul ca părinte, nu pot să-l condamn) la gândul că miss Agnes era amestecată în lucruri care n-ar trebui să se întâmple.

— Dragă Strong, a zis mister Wickfield cu un tremur în glas, bunul meu prieten, mai e oare nevoie să-ţi spun că am avut cândva păcatul de a căuta scopul principal al fiecărui om şi de a judeca toate actele după acest criteriu îngust? Se prea poate ca din pricina acestui păcat al meu să fi ajuns şi la asemenea bănuieli.

— Ai avut însă bănuieli, Wickfield, a zis doctorul, fără a ridica privirea. Ai avut bănuieli.

— Vorbeşte, colega! i-a dat ghes Uriah.

— La un moment dat am avut, desigur. Dar… să mă ierte Dumnezeu… credeam că aveai şi dumneata.

— Nu, nu, nu! a protestat doctorul, cât se poate de îndurerat.

— La un moment dat mi s-a părut că ai fi vrut să-l trimiţi pe Maldon peste hotare tocmai ca să realizezi o despărţire care era de dorit.

— Nu, nu, nu! Am vrut să-i fac plăcere lui Annie ajutându-l pe prietenul ei din copilărie. Nimic altceva.

— M-am convins, a zis mister Wickfield. După ce mi-ai spus că aşa stau lucrurile, n-am mai avut nici o îndoială. Dar am crezut… te rog să ţii seama de felul meu strâmt de a interpreta, care a fost păcatul meu cel mai grav… că acolo unde există o atât de mare diferenţă de vârstă…

— Vezi? Aşa trebuie pusă problema, master Copperfield, a intervenit Uriah, afişând o milă făţarnică şi jignitoare.

—… o femeie atât de tânără şi de atrăgătoare, oricât de mult te-ar fi respectat, n-a putut să fie împinsă la această căsătorie decât din consideraţiuni de ordin material. N-am ţinut însă seama de nenumărate simţăminte şi împrejurări care puteau s-o influenţeze în bine. Pentru numele lui Dumnezeu, nu uita lucrul acesta!

— Ce delicat se exprimă! s-a minunat Uriah, clătinând din cap.

— Am privit-o întotdeauna dintr-un singur punct de vedere, a urmat mister Wickfield, dar, pe tot ce am mai scump pe lume, te conjur, dragă prietene, să înţelegi; acum, neavând scăpare… sunt nevoit să mărturisesc…

— Nu! N-aveţi scăpare, mister Wickfield, a întărit Uriah, de vreme ce lucrurile au ajuns până aici.

—… că am avut, a urmat mister Wickfield, uitându-se neputincios şi deznădăjduit la asociatul său, că am avut anumite îndoieli în privinţa ei, crezând că şi-ar călca îndatoririle faţă de dumneata; şi dacă trebuie să spun tot adevărul, voi recunoaşte că uneori n-am fost de acord ca Agnes să fie atât de prietenă cu ea şi să vadă ceea ce vedeam sau ceea ce, din pricina teoriei mele greşite, îmi închipuiam că văd. N-am pomenit nimănui de toate acestea niciodată. Şi nici n-am avut vreodată intenţia să împărtăşesc cuiva aceste lucruri. Cu toate că trebuie să-ţi vină foarte greu să asculţi, cred că, de ai şti cât de greu îmi vine să ţi le spun, m-ai compătimi, a încheiat mister Wickfield, zdrobit.

În bunătatea lui, doctorul i-a întins mâna. Mister Wickfield i-a ţinut-o câtva timp într-a sa, cu capul plecat.

— Sunt convins că subiectul acesta e cât se poate de neplăcut pentru toată lumea, a zis Uriah, insinuându-se în tăcerea generală cu zvârcoliri ca de ţipar. Dar pentru că am ajuns atât de departe, trebuie să mai adaug că şi Copperfield a băgat de seamă acelaşi lucru.

M-am întors către el şi l-am întrebat cum de îndrăznea să invoce mărturia mea.

— O, e foarte frumos din partea dumitale, Copperfield, mi-a răspuns Uriah, contorsionându-se cumplit. Ştim cu toţii cât eşti de îndatoritor: dar trebuie să recunoşti că aseară, când ţi-am vorbit, ai înţeles ce voiam să-ţi spun. Trebuie să recunoşti că ai înţeles ce voiam să-ţi spun, Copperfield. Nu tăgădui. Tăgăduieşti mânat de cele mai bune intenţii, dar nu tăgădui, Copperfield!

Privirea plină de blândeţe a bunului şi bătrânului doctor s-a oprit o clipă asupra mea şi am simţit că mărturisirea bănuielilor mele de altădată se citea prea limpede pe chipul meu pentru a fi trecută cu vederea. N-avea nici un rost să mă înfurii. Nu puteam schimba nimic. Orice aş fi spus, nu mai puteam tăgădui.

S-a lăsat din nou o tăcere pe care nimic n-a tulburat-o, până ce doctorul s-a ridicat şi s-a plimbat de vreo două-trei ori, de-a curmezişul odăii. Apoi s-a întors la locul lui; şi lăsându-se pe speteaza fotoliului şi ducând din când în când batista la ochi (cu o sinceritate care, după părerea mea, îi făcea mai multă cinste decât orice ţinută ar fi putut să-şi impună), ne-a spus:

— Am o vină mare. Cred că am o vină foarte mare. Am expus o fiinţă dragă inimii mele la bănuieli şi defăimări – le numesc defăimări, chiar dacă au rămas numai în mintea celor care le-au conceput – care, de n-aş fi fost eu, n-ar fi mânjit-o niciodată.

Uriah Heep a emis un sunet fornăit. Pesemne ca să-şi exprime simpatia.

— De n-aş fi fost eu, n-ar fi atins-o niciodată, a repetat doctorul. Precum ştiţi, sunt un om bătrân; în seara asta mi se pare că nu prea mai am pentru ce să trăiesc. Dar chezăşuiesc cu viaţa mea, cinstea şi credinţa scumpei doamne care a fost obiectul acestei convorbiri!

Cred că nici cea mai desăvârşită întrupare a spiritului cavaleresc, nici cea mai frumoasă şi mai romantica figură zugrăvită vreodată de un pictor n-ar fi putut rosti aceste cuvinte cu o mai tulburătoare şi mai impresionantă demnitate decât au fost rostite de bătrânul şi prozaicul doctor.

— N-aş vrea să tăgăduiesc însă, a urmat doctorul – se prea poate că am fost chiar gata să recunosc, într-o anumită măsură – că fără voia mea am atras-o într-o căsătorie nefericită. Nu prea sunt deprins să observ cele ce se petrec în jurul meu; şi nu pot decât să cred că observaţiile mai multor oameni, de diferite vârste şi situaţii, care converg într-o singură direcţie (şi asta-i cât se poate de firesc), pot fi mai exacte decât ale mele.

Cum am mai relatat şi în alte locuri, am admirat adeseori blândeţea şi generozitatea lui faţă de tânăra-i soţie, dar delicateţea plină de respect de care a dat dovadă ori de câte ori a amintit de ea în această împrejurare şi deferenţa cu care a îndepărtat până şi cea mai vagă umbră de bănuială în privinţa fidelităţii ei l-au ridicat nespus de mult în ochii mei.

— Am luat-o în căsătorie când era încă foarte tânără, a spus mai departe doctorul. Am luat-o de nevastă într-un moment când caracterul ei abia se închega. A fost o mare mulţumire pentru mine să pot contribui la formarea lui. Îl cunoşteam bine pe tatăl ei. O cunoşteam bine şi pe ea. De dragul frumoaselor şi aleselor ei însuşiri, am învăţat-o tot ce mi-a stat în putere s-o învăţ. Dacă i-am făcut vreun rău – şi mă tem că i-am făcut, profitând (fără să-mi dau seama) de recunoştinţa şi dragostea ei – îi cer din toată inima iertare!

Din nou a străbătut odaia de-a curmezişul, după care s-a întors la loc; şi, apucând speteaza fotoliului cu mâinile-i care tremurau întocmai ca şi glasul gâtuit de emoţie, a continuat:

— Am socotit că aş putea fi pentru ea un adăpost împotriva primejdiilor şi încercărilor vieţii. Mi-am zis că, în ciuda nepotrivirii de vârstă, are să poată trăi, alături de mine, în tihnă şi mulţumire. M-am gândit însă că va veni o vreme când am să-i redau libertatea şi că atunci va mai fi nu numai tânără şi frumoasă, dar că va avea o judecată mai matură… da, m-am gândit… pe cuvântul meu!

Figura lui, destul de comună, părea iluminată de nobleţea şi devotamentul de care dădea dovadă. Fiecare cuvânt rostit de el avea o forţă la a cărei obârşie nu puteau fi decât aceste sentimente.

— Viaţa ce am dus-o cu ea a fost cât se poate de fericită. Până astă-seară, am avut mereu prilejul să binecuvânteze ziua în care i-am făcut cel mai mare pocinog.

Glasul lui, tot mai tremurător pe măsură ce a rostit aceste cuvinte, s-a stins câteva clipe; după aceea a urmat:

— O dată trezit din acest vis – toată viaţa am fost, într-un fel sau altul, un biet visător – îmi dau seama că-i foarte firesc ca să-şi aducă aminte cu nostalgie de vechiul ei tovarăş de joacă din copilărie, care-i de o vârstă cu ea. Cred că-i foarte adevărat că-l priveşte cu o părere de rău nevinovată, că se gândeşte, poate, la ceea ce ar fi putut fi de nu m-aş fi ivit în calea ei. Mi-au venit în minte, cu un tâlc nou, în ceasul acesta de grea încercare, multe lucruri văzute, dar neluate în seamă de mine. Dar mai presus de orice, numele scumpei mele doamne nu se cade să fie niciodată atins nici cu o vorbă, nici cu o umbră de îndoială.

O clipă privirea i s-a aprins, şi glasul i-a devenit ferm; apoi din nou s-a recules. Dar peste puţin a continuat:

— Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să port, cu cât mai multă resemnare, povara remuşcării de a fi pricinuit o asemenea nefericire. Dânsa e aceea care-i îndreptăţită să se plângă, nu eu! Datoria mea e s-o feresc de interpretări greşite, de interpretări greşite şi maliţioase, de care nici prietenii mei n-au fost în stare să se apere. Cu cât vom trăi mai retraşi, cu atât îmi va fi mai uşoară această sarcină. Şi când îmi va suna ceasul – o, Doamne, să sune cât mai curând dacă aşa e voia ta! – când moartea mea îi va reda libertatea, voi închide ochii pentru totdeauna privind cu nemărginită dragoste şi încredere chipul ei cinstit şi o voi lăsa cu inima uşoară să trăiască o viaţă mai bună şi mai fericită.

Nu-l mai vedeam desluşit, deoarece, la auzul acestor cuvinte, a căror seninătate şi bunătate încununau admirabila lui simplitate, lacrimile-mi înceţoşaseră privirile. După ce a făcut câţiva paşi spre uşă, a adăugat:

— V-am destăinuit ce am pe inimă. Nu mă îndoiesc că veţi păstra secretul. Lucrurile despre care am vorbit aici astă-seară nu se cade să fie repetate. Wickfield, dă-mi braţul tău de bun şi vechi prieten, ca să urc scările!

Mister Wickfield s-a grăbit să-i dea braţul. Şi fără nici un cuvânt, au ieşit încet din odaie, urmăriţi de privirile lui Uriah.

— Ei, master Copperfield! a zis Uriah, întorcându-se mieros către mine. Lucrurile au ieşit altfel decât ar fi fost de aşteptat să iasă, căci bătrânul cărturar… ce om cumsecade!. e orb ca un liliac! Dar cu familia asta am mântuit pentru totdeauna, cred!

Când i-am auzit glasul, m-a cuprins o furie turbată, o furie cum niciodată înainte şi niciodată de atunci încoace nu m-a mai cuprins.

— Mişelule! i-am zis. Cum îndrăzneşti să mă vâri în intrigile tale? Cum te încumeţi, secătură mincinoasă, să-mi ceri acum mărturie, ca şi cum am fi discutat vreodată problema asta?

Cum stăteam faţă în faţă, am văzut limpede, în bucuria ascunsă ce i se citea pe obraz, ceea ce ştiam bine; mă silise să-i ascult destăinuirile anume ca să mă facă să sufăr şi că, de fapt îmi întinsese cu bună-ştiinţă o cursă; şi asta n-am putut răbda. Obrazul lui scofâlcit îmi stătea înainte ca o ispită, şi l-am plesnit cu atâta putere, încât m-au usturat degetele ca fripte.

Mi-a apucat mâna şi am rămas nemişcaţi, uitându-ne unul la altul. Am stat astfel multă vreme; destul de mult, ca să văd cum urmele albe lăsate de degetele mele pe purpuriul aprins al obrazului au dispărut, pentru ca apoi să se coloreze într-un roşu şi mai intens.

— Ţi-ai pierdut minţile, Copperfield? m-a interpelat cu răsuflarea tăiată.

— Nu mai vreau să am de-a face cu tine! i-am zis, smulgându-mi mâna dintr-a lui. Câine spurcat, nu vreau să te mai cunosc!

— Nu vrei? mi-a spus şi, silit de usturime, şi-a pus mâna la obraz. Poate că n-ai să ai încotro. Nu crezi că eşti cam nerecunoscător?

— Ţi-am arătat nu o dată că te dispreţuiesc. De astă dată ţi-am arătat-o mai făţiş. Să mă tem c-ai să faci încă şi mai mult rău tuturor celor din jurul tău? Oare nu faci totdeauna tot răul ce-ţi stă în putere să-l faci?

A înţeles cât se poate de bine această aluzie la motivele care până atunci mă siliseră să mă stăpânesc în raporturile mele cu el. Cred că nici nu l-aş fi plesnit, nici n-aş fi lăsat să-mi scape această aluzie dacă Agnes nu mi-ar fi dat cu puţin înainte asigurarea aceea. Dar n-are a face.

A urmat o nouă pauză, destul de lungă. Şi în timp ce mă privea, mi s-a părut că ochii lui băteau în toate nuanţele culorilor celor mai respingătoare.

— Copperfield, mi-a zis, luând mâna de pe obraz, întotdeauna ai fost împotriva mea. Ştiu că încă pe vremea când stăteai la mister Wickfield erai împotriva mea.

— N-ai decât să crezi ce pofteşti! i-am răspuns, fierbând încă de mânie. Dar faptul că ceea ce afirmi e inexact te caracterizează.

— Şi totuşi eu întotdeauna am ţinut la dumneata Copperfield!

N-am găsit cu cale să-i mai răspund; şi luându-mi pălăria, mă pregăteam să mă duc la culcare, când mi-a tăiat calea spre uşă.

— Copperfield, mi-a zis, pentru sfadă e nevoie de doi. Şi eu, unul, nu înţeleg să mă sfădesc.

— Du-te dracului! i-am spus.

— Nu vorbi aşa. Ştiu c-are să-ţi pară rău mai târziu. Cum poţi să te înjoseşti în faţa mea, dând dovadă de asemenea îndărătnicie? Dar te iert.

— Mă ierţi tu pe mine? l-am îngânat eu cu dispreţ.

— Te iert, şi n-ai ce face, mi-a răspuns Uriah. Auzi dumneata. – să mă loveşti tocmai pe mine, care întotdeauna ţi-am fost prieten! Dar pentru sfadă e nevoie de cel puţin doi, şi eu, unul, nu înţeleg să mă sfădesc. Am să-ţi rămân prieten, în pofida dumitale. Aşadar, acum ştii la ce te poţi aştepta!

Faptul că, pentru a nu-i tulbura pe cei din casă la o oră atât de nepotrivită, am fost nevoiţi să purtăm această discuţie (în care el vorbea domol, în vreme ce eu îi răspundeam repezit) cu glas scăzut nu era de natură să mă potolească, deşi furia începuse să-mi treacă. Spunându-i că nu mă voi aştepta de la el decât ce am aşteptat întotdeauna, fără ca dânsul să mă fi dezamăgit niciodată, am deschis uşa peste el, ca şi cum ar fi fost o nucă uriaşă aşezată acolo să fie spartă, şi am ieşit. Dar nici el n-a întârziat acolo, căci se ducea să doarmă la maică-sa; şi n-am apucat să fac nici o sută de iarzi. Când iată că m-a ajuns din urmă.

— Ştii, Copperfield, mi-a zis la ureche (căci nici n-am întors capul), te-ai pus într-o situaţie proastă. (Îmi dădeam seama că are dreptate, şi asta mă irita încă şi mai tare.) Cu asta n-ai făcut nici o scofală, şi de împiedicat să te iert nu mă poţi împiedica. N-o să-i spun nimic mamei şi nimănui pe lume. Sunt hotărât să te iert. Dar mă mir cum de ai putut să ridici mâna asupra unui om pe care-l ştii atât de umil şi neînsemnat!

Mă simţeam aproape tot atât de vrednic de dispreţ ca şi el. Mă cunoştea mai bine decât mă cunoşteam eu singur. Dacă mi-ar fi răspuns sau dacă m-ar fi zgândărit, ar fi fost o uşurare şi o scuză pentru mine; dar aşa, m-a făcut să mă perpelesc şi n-am putut adormi până după miezul nopţii.

A doua zi dimineaţă, când am ieşit, tocmai suna clopotul bisericii, şi l-am găsit plimbându-se în sus şi în jos cu maică-sa. Mi-a vorbit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi am fost nevoit să-i răspund. Presupun că-l plesnisem destul de tare ca să-i dau dureri de dinţi. Fapt este că era legat cu o batistă de mătase neagră, care, cu pălăria aşezată deasupra, în vârful capului, era departe de a-l face mai atrăgător. Am aflat că luni dimineaţă fusese la un dentist la Londra şi că-i scosese un dinte. Nădăjduiesc c-o fi fost o măsea.

Doctorul a anunţat că nu se simte bine, şi în fiecare zi, până la plecarea oaspeţilor, a stat singur cea mai mare parte a timpului. Abia la o săptămână după plecarea lui Agnes şi a tatălui ei ne-am reluat lucrul ca de obicei. Cu o zi înainte de a-l relua, doctorul mi-a înmânat o scrisoare, într-un plic deschis. Mi-era adresată mie şi cuprindea, în câteva cuvinte călduroase, rugămintea de a nu vorbi niciodată despre cele discutate în seara aceea. Îi destăinuisem mătuşii, dar altcuiva nu. Asemenea lucruri nu le puteam discuta cu Agnes, şi nu încape îndoială că nici nu bănuia ce se întâmplase.

Sunt încredinţat că nici missis Strong n-a bănuit nimic atuncea. Au trecut câteva săptămâni până ce am putut observa o schimbare în felul ei de a fi. Şi aceasta a venit încet, încetişor, ca un nor într-o zi fără vânt. La început a apărut mirată de compătimirea delicată cu care-i vorbea doctorul şi de dorinţa lui de a o pofti la ei pe mama-soacră, ca să mai învioreze monotonia vieţii pe care o ducea. Deseori, în timp ce lucram, iar ea şedea lângă noi, în birou, am băgat de seamă cum se oprea şi se uita la el cu aerul acela de neuitat. După aceea, am observat că uneori se ridica cu ochii plini de lacrimi şi părăsea odaia. Încetul cu încetul, umbra unei mâhniri i-a întunecat frumuseţea şi s-a adâncit zi de zi. Între timp, missis Markleham se mutase la ei, dar nu mai contenea cu vorba şi nu vedea nimic.

În vreme ce Annie, care fusese cândva ca o rază de soare în casa doctorului, se transforma astfel, doctorul a început să pară mai grav şi mai îmbătrânit; dar blândeţea firii lui, precum şi bunătatea şi bunăvoinţa ce i le arăta s-au accentuat, dacă mai era cu putinţă să se accentueze. L-am văzut în dimineaţa zilei ei de naştere, când dânsa a venit să se aşeze în dreptul ferestrei biroului (obişnuia să facă acest lucru dintotdeauna, dar în vremea din urmă îl făcea cu un aer sfios şi nehotărât, pe care-l găseam foarte mişcător), cum, după ce i-a cuprins fruntea cu mâinile şi i-a sărutat-o, s-a depărtat în grabă, fiind prea emoţionat ca să stea. Am văzut-o cum a rămas locului, împietrită ca o statuie; şi apoi şi-a înclinat capul, şi-a împreunat mâinile şi a început să plângă, nespus de mâhnită.

După aceea mi s-a părut uneori, în momentele când rămâneam singuri, că dânsa ar fi dorit să-mi vorbească. Dar n-a scos niciodată o vorbă. Doctorul mereu o îndemna să se ducă cu maică-sa în oraş, ca să se distreze; iar missis Markleham, care era mare amatoare de distracţii, primea bucuroasă aceste propuneri şi le sprijinea cu multă căldură. Dar Annie, tristă şi apatică, se lăsa mânată oriunde, dar parcă nu se mai bucura de nimic.

Nu ştiam ce să cred. Mătuşa nici ea nu ştia: şi cred că tot plimbându-se prin odăi, ca să se dumerească, a străbătut uneori şi câte o sută de mile. Şi ce e şi mai ciudat e faptul că în sferele tainice ale acestei nefericirii conjugale singura alinare venea din partea lui mister Dick.

Ce gândea el în această privinţă, sau ce anume observase, n-aş fi în stare să spun, aşa cum nici el cred că nu mi-ar fi putut spune. Dar, precum am arătat când am depănat amintirile mele de la şcoală, mister Dick avea o nemărginită veneraţie pentru doctorul Strong. Nici mintea cea mai ascuţită nu poate înţelege subtila legătură care stă la baza oricărui ataşament adevărat, nici chiar atunci când nu e vorba decât de acela al unui biet animal inferior faţă de om. Fapt e că mister Dick avea, dacă mi-e îngăduit să mă exprim astfel, o inimă trează, în care pătrunsese direct o rază de adevăr.

Îşi reluase cu mândrie privilegiul de a se plimba în sus şi în jos prin grădină, împreună cu doctorul, în numeroasele lui ceasuri de răgaz, aşa cum obişnuia să-l însoţească odinioară pe aleea aceea de la Canterbury. Curând, însă, şi-a consacrat tot timpul liber acestor plimbări, sculându-se uneori mai devreme dimineaţa, ca să mai câştige timp. Pe vremuri, cea mai mare fericire a lui era să-l asculte pe doctor cum îi citea din minunata lui realizare, dicţionarul. Acum se simţea foarte nenorocit până ce doctorul şi-l scotea din buzunar şi începea lectura. Când doctorul şi cu mine aveam treabă, mister Dick luase obiceiul să se plimbe cu missis Strong şi s-o ajute să-şi îngrijească florile preferate sau să plivească grădina. Pot spune că rareori scotea mai mult de o duzină de cuvinte într-un ceas; dar interesul susţinut pe care-l arăta şi aerul lui atent aflau un răsunet în inimile lor; fiecare din ei ştia că şi celălalt îl iubea, şi că dânsul îi îndrăgea pe amândoi; şi astfel a ajuns să joace un rol pe care nimeni altul nu l-ar fi putut îndeplini; a devenit o verigă între ei.

Când îmi amintesc cum se plimba în sus şi în jos cu doctorul, cu un aer de înţelepciune de nepătruns, încântat că avea de a face cu grelele cuvinte ale dicţionarului, când îl revăd cum căra stropitorile acelea uriaşe, după Annie; sau cum stătea în genunchi, cufundat în munca migăloasă de a strânge cu răbdare frunzuliţele de pe jos, fără a-şi scoate mănuşile mari; şi cum în tot ce făcea exprima – aşa cum nici un filosof n-ar fi fost în stare să exprime – dorinţa lui sfioasă de a li se arăta prieten, împrăştia parcă simpatie, dragoste şi încredere prin fiecare găurică a sitei stropitorii; când îmi amintesc cum, călăuzit de inima lui trează, sensibilă la toate necazurile prietenilor, nu divaga niciodată şi cum, în grădină, niciodată nu aducea vorba despre nefericitul rege Carol I, şi niciodată nu şovăia să-şi arate recunoştinţa, făcându-le servicii, şi cum niciodată nu se lăsa abătut nici de la faptul că era o neînţelegere între ei, nici de la voinţa de a o aplana, mai-mai că mă simt ruşinat când îmi dau seama câte a făcut el, deşi nu era tocmai în minţile lui, şi câte am făcut eu, care eram sănătos la cap.

— Nimeni, în afară de mine, nu ştie cât preţuieşte omul acesta! îmi spunea foarte mândră mătuşa când venea vorba despre el. Dick o să ajungă departe!

Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să mai relatez ceva. Cât timp oaspeţii se mai aflau în casa doctorului Strong, am băgat de seamă că în fiecare dimineaţă poştaşul aducea două-trei scrisori pentru Uriah Heep, care n-a plecat de la Highgate decât odată cu toţi ceilalţi, fiind sezon mort; şi că pe toate acestea adresele erau scrise de mâna lui mister Micawber, care-şi însuşise scrierea rondă a juriştilor. Judecând după aceste semne mărunte, m-am bucurat să pot trage concluzia, că lui mister Micawber îi merge bine; şi de aceea am fost foarte surprins când, cam pe vremea aceea, am primit următoarea scrisoare de la amabila lui soţie!

CANTERBURY, luni seara.

Veţi fi, fără îndoială, foarte mirat, dragă mister Copperfield, când veţi primi această scrisoare. Cu atât mai mult de conţinutul ei. Şi încă şi mai mult, de rugămintea de a păzi secretul acestei scrisori. Dar simţămintele mele de soţie şi de mamă îşi caută o uşurare; şi cum nu vreau să mă consult cu familia mea (şi aşa atât de nesuferită lui mister Micawber), nu am pe nimeni mai apropiat căruia să-i pot cere un sfat decât pe dumneavoastră, care-mi sunteţi prieten şi fost chiriaş.

Aţi băgat desigur de seamă, dragă mister Copperfield, că între mine şi mister Micawber (pe care nu-l voi părăsi niciodată) a existat întotdeauna un spirit de încredere reciprocă. S-a mai întâmplat uneori ca mister Micawber să semneze o poliţă fără să mă întrebe sau să-mi ascundă scadenţa ei. Da, s-a întâmplat. Da, în general, mister Micawber nu ascundea nimic faţă de aceea căreia i-a închinat dragostea sa – mă refer la soţia lui – şi totdeauna, înainte de a adormi, îi recapitula întâmplările zilei.

Vă puteţi închipui, dragă mister Copperfield, ce amarnică trebuie să-mi fie suferinţa când am să vă spun că mister Micawber s-a schimbat cu desăvârşire. Este rezervat. Este plin de secrete. Viaţa lui a devenit un mister pentru aceea care-i împărtăşea bucuriile şi necazurile – mă refer din nou la soţia lui – şi vă asigur că în afară de faptul că îşi petrece tot timpul, de dimineaţă până seara, la birou, ştiu tot atâta despre el cât despre omul de la miazăzi pe seama căruia copiii nerozi repetă nişte scorneli în legătură cu un porridge8 cu prune rece, ca să folosesc o eroare populară9 pentru a exprima un fapt real.

Dar asta încă nu-i totul. Mister Micawber e morocănos. E sever. S-a înstrăinat de fiul nostru cel mare şi de fiica lui. Nu se mai mândreşte cu gemenii lui şi priveşte cu răceală până şi pe copilul nevinovat care a venit acum în urmă să mărească cercul familiei. Nu pot obţine de la el mijloacele pecuniare trebuitoare pentru acoperirea cheltuielilor noastre, care la noi sunt chibzuite până la ultimul farthing10, decât cu mare greutate şi numai după groaznice ameninţări că-şi va face singur seama (chiar aşa spune); şi refuză, neînduplecat, să dea orice explicaţie asupra acestei politici, care le duce la disperare.

Asta-i greu de suportat. Asta-mi sfâşie inima. Dacă veţi avea bunăvoinţa să mă sfătuiţi, cunoscând slabele mele puteri, şi să-mi spuneţi cum le-aş putea folosi mai bine în această dilemă atât de neaşteptată, aţi adăuga încă un prietenesc serviciu, pe lângă atâtea altele, făcute până acum. Cu multă dragoste din partea copiilor şi un surâs din partea noului-venit, care are fericirea de a fi încă inconştient, rămân, scumpe mister Copperfield, a dumneavoastră îndurerată, EMMA MICAWBER.

Nu m-am simţit îndreptăţit să dau unei femei, cu atâta experienţă ca miss Micawber alt sfat decât să încerce, cu răbdare şi bunăvoinţă, să recâştige încrederea lui mister Micawber (cum eram, de altfel, încredinţat că va face în orice caz); dar scrisoarea m-a pus foarte mult pe gânduri în privinţa lui.