Capitolul II. Privesc

Când privesc înapoi către spaţiile albe ale copilăriei, colo dintâi chipuri care mi se înfiripă desluşit în minte sunt mama, cu părul ei frumos şi silueta-i tinerească, şi Peggotty, care n-avea deloc siluetă, dar avea ochi atât de negri, încât îi întunecau parcă tot restul feţei, şi obraji şi braţe atât de roşii şi de durdulii, încât mă miram de ce, în loc să ciugulească mere, păsărelele nu veneau s-o ciugulească pe ea.

Parcă mi le amintesc pe amândouă, la oarecare depărtare una de alta, micşorate în ochii mei, pentru că se aplecau sau îngenuncheau pe podea, în vreme ce, împleticindu-mă, eu mergeam de la una la alta. Mi-e prezentă şi astăzi o senzaţie pe care nu sunt în stare s-o desprind din amintire, senzaţia pricinuită de contactul cu degetul arătător pe care Peggotty obişnuia să mi-l întindă şi faptul că era asprit de cusut, ca o mică răzătoare de nuci.

Se prea poate ca acestea să nu fie decât închipuiri, deşi cred că amintirile noastre pot pătrunde mult mai adânc în vârsta copilăriei decât bănuiesc mulţi dintre noi; de asemenea cred că la foarte mulţi copii de vârstă fragedă puterea de observaţie este uimitor de precisă şi ascuţită. Socot că despre oamenii vârstnici care au un spirit de observaţie deosebit s-ar putea spune mai degrabă că nu şi l-au pierdut decât că l-au dobândit; mai mult chiar, după cum îndeobşte am băgat de seamă, aceşti oameni păstrează o anumită prospeţime şi blândeţe şi capacitatea de a se bucura de viaţă, care sunt şi ele daruri păstrate de ei din zestrea copilăriei.

Pentru că am prins să vă spun toate acestea, m-aş putea teme că iar am pornit „să bat câmpii”, dar trebuie să arăt că toate aceste concluzii se întemeiază în bună parte pe propria-mi experienţă; şi dacă din cuprinsul povestirii de faţă va reieşi că am fost un copil înzestrat cu spirit de observaţie sau că, ajuns la bărbăţie, păstrez proaspete amintirile din copilărie, înseamnă că nu mă sfiesc să revendic aceste două însuşiri.

Precum am spus, când privesc înapoi către spaţiile albe ale copilăriei, cele dintâi chipuri care se conturează din vălmăşagul amintirilor sunt mama şi Peggotty. Oare îmi mai aduc aminte şi de altceva? Să vedem.

Se desprinde, din negură, casa noastră, care, în cele mai vechi amintiri, nu-mi pare deloc necunoscută, ci aproape familiară. La catul de jos se află bucătăria lui Peggotty, care dă în curtea din dos; în mijlocul curţii, pe un stâlp, un porumbar fără porumbei; într-un colţ, o cuşcă mare, fără câine; şi o mulţime de păsări, care îmi par uriaşe, se plimbă de colo-colo cu un aer fioros şi ameninţător. Un cocoş, care, vrând să cânte s-a cocoţat pe un stâlp, şi acum când îl privesc de la fereastra bucătăriei, parcă se uită fix la mine, şi atâta e de straşnic, încât mă trec fiorii. Precum oamenii care trăiesc în mijlocul fiarelor sălbatice văd lei în visurile lor, tot aşa şi eu noaptea văd, în vis, gâştele, care mergând legănat şi întinzându-şi gâtul lung, mă urmăresc când trec pe lângă portiţă.

Aici e coridorul cel lung – mi se pare nesfârşit de lung – care duce de la bucătăria lui Peggotty la uşa din faţă. Din el se deschide cămara întunecată, pe lângă care e bine să treci repede noaptea; căci cine ştie ce se poate ascunde printre acele butoaie, garniţe şi cutii de ceai, când nu e nimeni pe acolo cu o lumânare aprinsă ca să deschidă uşa cămării şi să lase să iasă aerul umed, încărcat cu miros de săpun, de murături, de piper, de lumânări şi aromă de cafea, toate amestecate într-o singură boare. Apoi sunt cele două salonaşe; cel în care ne petreceam serile, mama, cu mine şi cu Peggotty – căci, după ce şi-a sfârşit treaba, Peggotty vine să stea cu noi, când suntem singuri – şi celălalt, cel bun, în care stăm duminica; frumos, e drept, dar nu tocmai plăcut. Mie, cel puţin, mi se pare că încăperea asta are ceva jalnic, căci Peggotty mi-a povestit cândva – nu ştiu anume când, cu ani în urmă pesemne – despre înmormântarea tatii şi despre asistenţa înveşmântată în haine negre. În odaia aceasta, într-o duminică seara, mama ne-a citit, mie şi lui Peggotty, despre învierea lui Lazăr. Am fost atât de înfricoşat, încât mai târziu au trebuit să mă scoale din pat şi să-mi arate, prin fereastra dormitorului, cimitirul tăcut, în care, sub lumina solemnă a lunii, toţi morţii dormeau, liniştiţi în mormintele lor.

Nu cred să se găsească nicăieri pe lume iarbă pe jumătate atât de verde, sau copaci pe jumătate atât de umbroşi, sau un loc pe jumătate atât de tihnit ca pietrele de mormânt din cimitirul acesta. Dimineaţa, devreme, când mă ridic în genunchi în pătucul meu, aşezat într-o nişă în dormitorul mamei, şi privesc într-acolo, văd oile care pasc şi lumina roşie a zorilor pe cadranul solar, şi atunci îmi spun: „Oare o fi fericit cadranul solar că poate iarăşi să ne spună cât e ceasul?”

Iată şi strana noastră din biserică. Ce spătar înalt mai are? Alături se află fereastra prin care poate fi şi chiar este văzută casa noastră pentru că în timpul slujbei de dimineaţă, vrând să se încredinţeze că n-au spart-o hoţii sau că n-au mistuit-o flăcările, Peggotty îşi aruncă nu o dată privirile pe fereastră. Dar deşi îşi tot plimbă privirea pe afară, când fac şi eu la fel, Peggotty se supără, se încruntă şi-mi face semn să mă uit la preot. Nu pot să mă uit tot timpul la el – îl ştiu şi fără fâşia aceea albă17 pe spate; şi teamă mi-e să nu se mire de ce îl privesc ţintă şi să nu întrerupă liturghia ca să mă întrebe ce poftesc – şi atunci ce să fac? E foarte urât să caşti gura. Dar trebuie să mă îndeletnicesc şi eu cu ceva. Mă uit la mama, şi dânsa se preface că nu mă vede. Mă uit la un băieţaş din cor, şi el se strâmbă la mine. Mă uit la raza de soare care pătrunde prin uşa deschisă şi pridvorul bisericii şi văd o oaie rătăcită – nu un păcătos, ci chiar o oaie – gata să intre în biserică, şi simt că dacă am să mă mai uit, la ea, n-o să mă mai pot stăpâni să nu spun ceva cu glas tare; şi ce-aş păţi atunci! Mă uit la tăbliţele funerare de pe zid, şi încerc să mă gândesc la răposatul mister Bodgers, din parohia noastră, şi la ce trebuie să fi simţit missis Bodgers când soţul ei s-a chinuit atâta vreme şi medicii nu i-au fost de nici un ajutor. Mă întreb dacă l-or fi chemat şi pe mister Chillip, şi dacă nici el n-a fost în stare să-l ajute; în cazul acesta, cum s-o fi simţind, în fiecare săptămână, când i se aminteşte acest lucru? De la mister Chillip – care poartă jaboul de duminică – privirea mea trece la amvon şi mă gândesc cât de potrivit ar fi pentru joacă şi ce bine ar putea sluji drept fortăreaţă; dacă ar veni un băiat s-o atace, i-aş putea arunca în cap perna de catifea cu ciucuri! După câtva timp, ochii mei se închid încetul cu încetul; şi după o vreme mi, se pare că aud preotul cum cântă o litanie monotonă în zăpuşeala aromitoare, şi apoi nu mai desluşesc nimic, şi deodată cad cu zgomot de pe scaun, iar Peggotty mă scoate afară mai mult mort decât viu.

Şi acum văd faţada casei, şi ferestrele cu vitralii ale dormitorului, deschise spre a lăsa să pătrundă înăuntru aerul înmiresmat; şi vechile cuiburi dărăpănate ale ciorilor, care se leagănă în vârful ulmilor de la capătul grădinii din faţa casei. Şi apoi iată-mă-s în grădina din spatele casei, dincolo de curtea din dos – unde se află porumbarul şi cuşca câinelui, amândouă goale – adevărată împărăţie a fluturilor, cu un gard înalt; pe cât îmi amintesc, şi cu portiţă cu lacăt; aici fructele, pârguite şi zemoase cum nu s-au mai pomenit nicicând în altă grădină, atârnă grămadă pe pomi, iar mama adună câteva într-un coş, în vreme ce eu stau lângă ea, rupând pe furiş coacăze şi căutând să par nepăsător. Se ridică un vânt puternic, şi într-o clipită vara s-a dus. Într-un amurg de iarnă ne jucăm şi dansăm prin odaie. Când mama oboseşte şi se aşază într-un fotoliu, mă uit la ea cum îşi răsuceşte pe degete buclele strălucitoare şi cum îşi îndreaptă rochia pe talie, şi nimeni nu ştie mai bine ca mine cât îi place să arate îngrijit şi ce mândră e de frumuseţea ei.

Acestea sunt câteva dintre cele mai vechi amintiri. Acestea şi sentimentul că amândoi ne temeam un pic de Peggotty şi că, în aproape toate privinţele, ne lăsam conduşi de ea sunt cele dintâi păreri – dacă le pot numi astfel – pe care mi le-am format pe baza celor văzute.

Într-o seară stăteam singur cu Peggotty în faţa focului din salonaş. Îi citisem ceva despre crocodili. Fie că i-am citit deosebit de limpede, fie că biata femeie a urmărit povestirea cu foarte mare atenţie, fapt e că, până la urmă, după câte-mi amintesc, a rămas cu o vagă impresie că crocodilii ar fi nişte legume. Obosisem citind şi picam de somn, dar fiindcă mi se îngăduise, ca o mare favoare, s-aştept până s-o întoarce mama de la o vecină la care fusese poftită, nici mort nu m-aş fi dus la culcare. Mă pălise somnul şi mi se părea că o văd pe Peggotty înălţându-se în văzduh şi crescând neînchipuit de mare. Îmi proptisem pleoapele întredeschise pe degetele arătătoare şi mă uitam ţintă la ea cum stătea şi lucra; mă uitam la mucul de lumânare pe care-l păstra pentru aţa de cusut – cât de bătrân părea, cu zbârciturile lui de tot felul! – mă uitam la ruleta ca o colibă în care era înfăşurat iardul18; la cutia ei de lucru, cu capacul culisant, pe care era zugrăvită catedrala Sfântul Paul (cu cupola vopsită în roşu); la degetarul de aramă de pe degetul ei; la dânsa pe care o găseam drăguţă. Mă răzbea somnul şi-mi dădeam seama că dacă nu mi-aş fi aţintit privirea asupra vreunui obiect, într-o clipită aş fi fost pierdut.

— Peggotty, i-am spus pe neaşteptate, ai fost vreodată măritată?

— Doamne! mi-a răspuns Peggotty. Ce-ţi veni aşa, deodată, cu măritişul, master19 Davy?

Mi-a răspuns atât de brusc, încât m-a trezit de-a binelea. S-a oprit din lucru şi m-a privit, trăgând acul cât era firul de lung.

— Spune-mi, Peggotty, ai fost măritată vreodată? Doar eşti o femeie foarte frumoasă, nu-i aşa?

Fireşte, o socoteam frumoasă, dar altfel, nu ca pe mama; un alt fel de frumuseţe, dar, în felul ei, fără cusur, în salonaşul de duminică se afla un taburet îmbrăcat în catifea roşie, pe care mama pictase un buchet de flori. Mi se părea că între tapiseria taburetului şi tenul lui Peggotty exista o asemănare. Deşi taburetul era neted, iar faţa lui Peggotty aspră, deosebirea mi se părea neînsemnată.

— Doamne! Eu, frumoasă, Davy? mi-a spus Peggotty. Ah, no, dragul meu! Dar ce-ţi veni să vorbeşti de măritiş?

— Nu ştiu! Nu-i aşa, Peggotty, că nu poţi să te măriţi decât cu un singur bărbat deodată?

— Fireşte, mi-a răspuns Peggotty fără nici o şovăire.

— Dar dacă te măriţi cu cineva care pe urmă moare, atunci te poţi mărita cu un altul? Se poate nu-i aşa, Peggotty?

— Se POATE, mi-a zis Peggotty, dacă vrei, dragul meu. Fiecare după cum socoteşte.

— Dar tu, Peggotty, cum socoteşti?

I-am pus această întrebare şi m-am uitat curios la ea pentru că şi ea mă privea foarte curioasă.

După o scurtă şovăire, depărtându-şi privirea de la mine şi reluându-şi lucrul, Peggotty mi-a zis:

— Eu, master Davy, atâta ştiu, că n-am fost niciodată măritată şi nici nu cred c-am să mă mărit vreodată. Asta-i tot ce ştiu!

— Nu te-ai supărat, Peggotty, nu-i aşa? i-am spus după câtva timp.

Credeam că era supărată pe mine, fiindcă îmi vorbise foarte răspicat; dar mă înşelasem, căci lăsă lucrul (cârpea un ciorap) şi, deschizând larg braţele, îmi prinse capul cârlionţat şi mi-l strânse cu putere. Ştiu bine că m-a strâns tare, deoarece, fiind foarte grasă, de câte ori făcea o mişcare mai violentă, îi săreau câţiva dintre bumbii cu care se înheia rochia la spate. Şi ţin minte că de astă data când m-a îmbrăţişat i s-au rostogolit doi bumbi până în celălalt capăt al salonaşului.

— Hai, mai citeşte-mi ceva despre „corcondilii” ăia, mi-a spus Peggotty, care încă nu le prinsese bine numele. Vreau să mai aflu şi alte lucruri despre ei.

N-am priceput prea bine de ce avea Peggotty un aer atât de ciudat şi de ce se grăbea să revină la crocodili. Totuşi, ne-am întors la aceste, dihănii, eu fiind acum ceva mai treaz, şi am lăsat ouăle lor în nisip, să le clocească soarele; şi ne-am depărtat de ei fugind, şi apoi i-am zăpăcit învârtindu-ne mereu în jurul lor, căci fiind foarte greoi, nu ne puteau urmări; şi am intrat după ei în apă, ca băştinaşii, şi le-am vârât pe gât prăjini ascuţite; pe scurt, am parcurs toată gama aventurilor cu crocodili. Asta în ceea ce mă priveşte pe mine; în privinţa lui Peggotty, am oarecare îndoieli, fiindcă tot timpul îşi vâra îngândurată acul în diferite părţi ale obrazului şi ale braţelor.

Tocmai isprăvisem cu crocodilii şi trecusem la aligatori, când am auzit sunând clopoţelul de la portiţă. Am ieşit la uşă, unde ne aştepta mama, care mi s-a părut neobişnuit de frumoasă, însoţită de un domn cu păr negru frumos şi cu favoriţi, care duminica trecută ne petrecuse de la biserică până acasă.

În prag, când mama s-a aplecat să mă ia în braţe şi să mă sărute, domnul a spus că eram ura băieţaş mai norocos decât un rege… sau ceva în felul acesta; aici, pare-mi-se, mă ajută şi înţelepciunea dobândită mai târziu.

— Ce-nseamnă asta? l-am întrebat peste umărul mamei.

Atunci m-a mângâiat pe cap; dar nu-mi plăcea nici domnul, nici glasul lui gros, şi nu voiam ca mâna lui, mângâindu-mă pe mine, să atingă mâna mamei, aşa că i-am depărtat-o cât am putut mai iute.

— Oh, Davy! m-a mustrat mama.

— Drăguţul de el! a zis domnul. Nu mă miră câtuşi de puţin dragostea lui.

Niciodată, până atunci, nu văzusem o culoare atât de frumoasă pe chipul mamei. M-a dojenit cu blândeţe pentru mojicia mea şi, strângându-mă lângă şalul ei, s-a întors, pre a mulţumi domnului pentru osteneala ce-şi dăduse însoţind-o până acasă. În timp ce-i vorbea, i-a întins mâna, şi când dânsul i-a strâns-o, mama s-a uitat, pare-mi-se, la mine.

— Să ne spunem „noapte bună”, drăguţule, mi-a zis domnul după ce-şi plecase capul – l-am văzut! – peste mânuşa mamei.

— Noapte bună! i-am răspuns.

— Hai să fim cei mai buni prieteni din lume! a adăugat râzând. Să dăm mâna.

Cu dreapta ţineam mâna stângă a mamei, astfel că i-am întins-o pe cealaltă.

— Ah, Davy, nu se dă mâna stângă! a râs domnul acela.

Mama mi-a împins mâna dreaptă înainte, dar eu eram hotărât, din pricina arătată mai înainte, să nu i-o dau. Şi nici nu i-am dat-o. I-am întins-o tot pe cealaltă, şi mi-a scuturat-o bine, şi mi-a spus că sunt un băiat de treabă, şi a plecat.

În clipa asta îl văd cum s-a întors, în grădină, şi, înainte de a apuca noi să închidem uşa, s-a mai uitat o dată la noi cu ochii lui negri, de piază-rea.

Peggotty, care nu scosese o vorbă şi nici nu mişcsase un deget, trase îndată zăvoarele şi ne-am dus cu toţii în salonaş.

Mama, în loc să se înfunde în fotoliul de lângă foc, ca de obicei, rămase în celălalt colţ al odăii, unde s-a aşezat, fredonând.

— Cred c-aţi petrecut o seară plăcută, ma'am, i-a spus Peggotty, care stătea în mijlocul odăii, cu sfeşnicul în mână, ţeapănă de parc-ar fi înghiţit un băţ.

— Mulţumesc, Peggotty, i-a răspuns mama cu glas vioi. Am petrecut o seară foarte plăcută.

— E o schimbare plăcută, să întâlneşti oameni noi, insinua Peggotty.

— Într-adevăr, foarte plăcută, i-a răspuns mama.

Peggotty rămase neclintită în mijlocul odăii, mama reîncepu să fredoneze, iar eu am aţipit, căzând într-un somn uşor, prin care le auzeam glasurile, fără a putea desluşi ce spuneau. Când m-am trezit pe jumătate din această toropeală, le-am găsit pe Peggotty şi pe mama vorbind amândouă, cu ochii înlăcrimaţi.

— Lui mister Copperfield, unul ca ăsta nu i-ar fi plăcut, zicea Peggotty. Pot s-o spun şi chiar să jur!

— Doamne-Dumnezeule! se jelea mama. Mă faci să înnebunesc! Cine-a mai pomenit ca o biată fată să fie atât de persecutată de servitoarea ei cum sunt eu? Dar de ce mă nedreptăţesc singură spunând că sunt fată? Ce, n-am fost oare măritată, Peggotty?

— Martor e bunul Dumnezeu c-aţi fost, ma'am.

— Atunci cum poţi îndrăzni… ştii, Peggotty, n-am vrut să spun cum poţi îndrăzni, ci cum te lasă inima să mă faci să sufăr atâta şi să-mi spui vorbe atât de amarnice când ştii prea bine că n-am nici un singur prieten pe lume?

— Cu atât mai mult e datoria mea să vă spun că n-o să fie bine, stăruia Peggotty. Nu! N-o să fie bine I Nu! Pentru nimic în lume! Nu!

Am crezut că Peggotty are de gând să dea cu sfeşnicul de pământ, atât de violent gesticula cu el.

— Cum de poţi fi atât de crudă cu mine? se căina mama, vărsând încă şi mai multe lacrimi, de ce eşti atât de nedreaptă? De ce stărui, ca şi cum totul ar fi hotărât şi pus la cale, când îţi repet mereu, Peggotty, că, în afară de câteva atenţii mărunte din partea lui, nu s-a petrecut nimic între noi? Ah, ce neîndurată eşti! Îmi tot vorbeşti de admiraţia lui! Ce-s eu de vină dacă oamenii sunt atât de proşti că se lasă pradă unui asemenea sentiment? Ce-ar trebui să fac, te întreb? Nu cumva ai vrea să-mi rad părul din cap, să mă mânjesc cu cărbune pe faţă şi să mă sluţesc arzându-mă, opărindu-mă sau făcând altceva de soiul ăsta? Cred, Peggotty, că tu asta ai vrea. Cred chiar că te-ai bucura dac-aş face una ca asta!

Peggotty a pus, pare-mi-se, la inimă aceste cuvinte.

— Şi iubitul meu băieţaş, striga mama apropiindu-se de fotoliul în care stăteam şi mângâindu-mă, micuţul meu Davy! Poate cineva să spună că nu-mi iubesc comoara nepreţuită, cel mai scump băiat care a existat vreodată pe lume?

— Nimeni n-a îndrăznit să spună una ca asta! a sărit Peggotty.

— Chiar tu ai spus-o, Peggotty! o învinuia mama. Ştii prea bine că ai spus-o! S-ar putea înţelege oare altceva din vorbele tale, nesuferito, când ştii la fel de bine ca şi mine că luna trecută numai din pricina lui nu mi-am cumpărat o umbrelă nouă, deşi cea verde, pe care o am, de mult e toată destrămată şi e zdrenţuită la margini! O ştii prea bine, Peggotty; asta nu poţi tăgădui. Apoi, întorcându-se drăgăstoasă către mine şi lipindu-şi obrazul de al meu, a urmat: Spune, Davy, sunt eu o mamă rea? Sunt eu o mamă urâcioasă, aspră, egoistă şi rea? Spune că sunt, copilul meu; spune da, iubitul meu, şi Peggotty o să te iubească; şi să ştii că dragostea ei e mult mai de preţ decât a mea! Nu te iubesc deloc, nu-i aşa?

La aceste cuvinte ne-am pornit toţi pe plâns. Cel mai zgomotos dintre noi mi se pare că eram eu, sunt sigur însă că niciunul nu era făţarnic. Inima-mi era zdrobită, şi mă tem că în cea dintâi pornire de afecţiune rănită să nu-i fi spus lui Peggotty „zgripţuroaico!” Biata femeie, se simţea foarte mâhnită, şi, ţin minte, şi-a pierdut aproape toţi bumbii cu acest prilej; căci, după ce s-a împăcat cu mama, a dat să îngenuncheze lângă fotoliu ca să se împace şi cu mine, şi atunci, ca o salvă de proiectile, i-au sărit toţi bumbii.

Foarte abătuţi, ne-am dus cu toţii la culcare. Multă vreme hohotele de plâns m-au împiedicat să adorm; şi când un hohot foarte puternic aproape că m-a făcut să mă ridic din pat, am găsit-o pe mama aplecată asupra mea, şezând pe plăpumioară. După aceea am adormit în braţele ei şi am dormit un somn adânc.

Nu-mi amintesc dacă pe domnul acela l-am văzut în duminica următoare sau dacă nu cumva a trecut mai multă vreme până s-a arătat din nou. Nu am pretenţia de a fi foarte precis în privinţa datelor. Ştiu doar că l-am revăzut la biserică şi că după slujbă ne-a petrecut până acasă. A şi intrat, ca să admire faimoasa muşcată din fereastra salonaşului. Mi s-a părut că nu prea s-a uitat la ea, dar, la plecare, i-a cerut mamei să-i dea o floare. Mama i-a spus să şi-o aleagă singur, el însă a refuzat – n-am putut înţelege de ce – şi atunci mama i-a rupt una şi i-a dat-o în mână. Dânsul i-a spus că niciodată, niciodată n-o să se despartă de această floare; şi eu m-am gândit că trebuie să fie tare prost încât să nu ştie că până într-o zi sau cel mult două nu va mai rămâne nimic din biata floare.

Serile, Peggotty începu să stea cu noi mult mai rar decât obişnuia altădată. Mama era foarte atentă cu ea – mi se părea chiar că era mai atentă ca mai înainte – şi toţi trei ne înţelegeam foarte bine; cu toate acestea, se schimbase ceva şi nu ne mai simţeam atât de bine împreună ca altădată. Presupuneam că Peggotty o dojenise pe mama pentru că purta toate rochiile frumoase pe care le avea în dulap, sau pentru că se ducea prea des în vizită la vecina aceea, dar n-am izbutit să desluşesc care era pricina.

Treptat, m-am deprins să-l văd mereu pe domnul cu favoriţii negri. Îmi plăcea tot atât de puţin ca şi întâia oară şi mă rodea aceeaşi gelozie; dac-aş fi fost mai mare, poate că mi-aş fi dat seama că nu repulsia instinctivă a copilului ce eram şi gândul că Peggotty şi cu mine puteam să-i purtăm de grijă mamei şi fără ajutor străin, ci altele erau motivele care mă depărtau de el. Aşa ceva însă nu mi-a trecut prin minte. Puteam să observ fapte izolate, dar să ţes o plasă din aceste fapte şi să prind pe cineva în ea, nu eram încă în stare.

Într-o dimineaţă de toamnă stăteam cu mama în grădină, când mister Murdstone20 – aflasem între timp că acesta-i era numele – trecu călare. Strunindu-şi calul, se opri s-o salute pe mama şi îi spuse că se duce la Lowestoft21 să vadă nişte prieteni care se aflau acolo pe un iaht, şi bine dispus, îmi propuse să mă ia cu el pe şa, dacă aş vrei să fac această plimbare.

Aerul era curat şi plăcut, şi calul părea că se bucura şi el la gândul plimbării, căci sforăia şi bătea din picior în timp ce stătea în faţa portiţei, aşa că mi-a venit pofta să mă duc. Am fost trimis sus, în casă, la Peggotty, să mă dichisească, iar între timp mister Murdstone descălecă şi, cu frâul sub braţ, începu să se plimbe încet, în sus şi în jos. De-a lungul gardului viu de răsură, în vreme ce, ca să-i ţină de urât, mama mergea încet, în sus şi în jos, de cealaltă parte. Îmi aduc aminte că Peggotty şi cu mine ne-am uitat la ei prin ferestruica odăii mele; îmi aduc aminte că amândoi parcă cercetam cu băgare de seamă gardul acela de răsură, şi cum Peggotty, care era blândă ca un înger, s-a supărat deodată şi m-a periat în răspăr peste măsură de energic.

Curând am pornit în trap cu mister Murdstone pe covorul de iarbă verde, ce se întindea la marginea drumului. Mă ţinea uşor cu o mână, şi deşi eram, pare-se, un copil potolit, totuşi nu mă puteam hotărî să stau cu spatele la el fără să întorc din când în când capul pentru a-l privi în faţă. Avea ochi negri, spălăciţi – aş vrea să găsesc alt cuvânt spre a descrie ochii aceia lipsiţi de adâncime, în care nu-ţi puteai cufunda privirea – nişte ochi care, atunci când cădea pe gânduri, păreau saşii o clipă, datorită unui anumit joc de lumină. De câteva ori, uitându-mă la el, am băgat de seamă, cuprins de un fel de teamă, acest amănunt şi m-am întrebat la ce s-o fi gândind atât de încordat. Văzuţi atât de aproape, părul şi favoriţii săi erau mai negri şi mai deşi decât crezusem. Bărbia pătrată şi urmele vizibile ale bărbii atât de negre, pe care şi-o rădea cu grijă în fiecare zi, îmi aduceau aminte de o expoziţie de figuri de ceară22, văzută cu vreo jumătate de an mai înainte, când fusese adusă şi pe meleagurile noastre. Toate acestea, ca şi sprâncenele-i drepte şi pielea albă – blestemate fie-i şi pielea şi amintirea! – m-au făcut ca, în ciuda presimţirilor, să-l socotesc foarte chipeş. Şi nu mă îndoiesc că şi biata şi scumpa mea mamă îl găsea la fel!

Ne-am dus la un hotel, lângă ţărmul mării, unde se aflau doi domni care stăteau singuri într-o odaie şi trăgeau din trabuc. Purtau jachete largi, grosolane şi zăceau tolăniţi pe cel puţin patru scaune fiecare. Într-un colţ se afla un maldăr de costume şi mantale de marinar şi un steag, legate laolaltă.

Când am intrat, s-au ridicat alene în picioare amândoi şi au strigat:

— Hei, Murdstone! Credeam c-ai murit!

— Nu încă, a mormăit mister Murdstone.

— Cine-i puştiul? a întrebat unul dintre ei, punând mâna pe mine.

— Davy! i-a răspuns mister Murdstone.

— Care Davy? a stăruit acela. Jones?

— Copperfield, a răspuns mister Murdstone.

— Cum? povara fermecătoarei missis Copperfield? a exclamat acela. Frumoasa văduvioară?

— Quinion, te rog păzeşte-ţi gura, l-a avertizat mister Murdstone. E isteţ.

— Cine? a întrebat râzând acela.

Am ridicat iute privirea, curios să aflu cine.

— Brooks din Sheffield, a zis mister Murdstone.

M-am simţit uşurat că nu era decât Brooks din Sheffield, căci în primul moment crezusem c-ar fi fost vorba de mine.

Se vede că Brooks din Sheffield era cunoscut ca un caraghios, deoarece, auzindu-i numele, amândoi domnii aceia au început să râdă cu poftă, iar mister Murdstone a făcut şi el mult haz. După ce a râs puţin, domnul pe care-l chema Quinion a spus:

— Şi ce crede Brooks din Sheffield despre afacerea pusă la cale?

— Mi se pare că Brooks, deocamdată, n-a priceput destul de bine despre ce e vorba, a răspuns mister Murdstone, dar, în general, nu cred să-i fie pe plac.

La aceste cuvinte au izbucnit din nou în râs, şi mister Quinion a spus că va suna ca să comande nişte vin de Xeres, pe care să-l bea în sănătatea lui Brooks. Zis şi făcut; şi când s-a adus vinul, mi-a dat şi mie puţin, cu un pişcot, şi, înainte de a bea, s-a ridicat şi a zis:

— Pentru ameţirea lui Brooks din Sheffield!

Închinarea a fost primită cu aplauze furtunoase şi cu hohote de râs, şi am început şi eu să râd, ceea ce i-a făcut să râdă şi mai tare. Pe scurt, am petrecut foarte bine.

După aceea, ne-am plimbat pe faleză, ne-am aşezat pe iarbă şi ne-am uitat printr-o lunetă – n-am izbutit să desluşesc nimic când mi-au pus-o la ochi, dar totuşi le-am zis că văd – şi în cele din urmă ne-am înapoiat la hotel, ca să prânzim devreme. Cât timp am stat afară, cei doi domni au fumat fără încetare, ceea ce, judecând după duhoarea veşmintelor lor grosolane, făcuseră, pare mi-se, tot timpul de când le scoseseră de la croitor. Nu trebuie să uit să amintesc că am fost şi pe bordul unui iaht, unde toţi trei au coborât în cabină şi au răscolit nişte hârtii. Când m-am uitat jos, prin spiraiul deschis, i-am văzut lucrând de zor. Mă lăsaseră pe punte cu un omuleţ foarte drăguţ, care avea o coamă roşie, bogată, şi o pălăriuţă foarte lucioasă şi purta un tricou vărgat sau un fel de jiletcă, pe pieptul căreia sta scris cu litere mari: „Skylark”23. Am crezut că aşa-l chema şi că, deoarece locuia pe o corabie şi n-avea uşă la stradă pe care să-şi scrie numele, şi-l pusese pe piept, dar când i-am zis „mister Skylark”, m-a lămurit că acesta era numele iahtului.

Am băgat de seamă că în tot timpul zilei mister Murdstone a părut mai serios şi mai potolit decât ceilalţi domni, care erau foarte, veseli şi n-aveau nici o grijă. Glumeau mereu între ei, dar rareori cu mister Murdstone. Mi s-a părut că era mai rece şi mai cumpătat şi că, de altfel, şi prietenii lui aveau aceeaşi impresie ca mine. Căci l-am văzut pe mister Quinion cum s-a uitat o dată sau de două ori, pe furiş, la mister Murdstone, în timp ce vorbea, spre a se încredinţa că nu îl supără, şi cum l-a călcat pe picior pe mister Passnidge (celălalt domn), care se înflăcărase, şi i-a făcut semn cu ochiul să se uite la mister Murdstone, care şedea tăcut şi serios. Pe mister Murdstone nu l-am văzut râzând decât o singură dată în tot timpul zilei, şi anume la gluma cu Sheffield, pe care, de altfel, chiar el o făcuse.

Ne-am înapoiat devreme acasă, înainte de asfinţit. Era o după-amiază foarte frumoasă, şi mama s-a mai plimbat cu dumnealui pe lângă gardul viu de răsură, iar pe mine m-au trimis în casă să-mi beau ceaiul. După ce a plecat, mama m-a întrebat cum mi-am petrecut ziua şi ce au spus şi au făcut domnii aceia. I-am povestit ce-au zis despre ea, şi mama a râs şi mi-a spus că erau nişte obraznici, care vorbeau prostii, dar eu ştiu că i-a făcut plăcere.

Am ştiut acest lucru atunci, aşa cum îl ştiu şi astăzi. Am găsit şi prilejul s-o întreb dacă nu cumva îl cunoaşte pe mister Brooks din Sheffield, dar mi-a spus că nu-l cunoaşte şi că trebuie să fie vreun fabricant de cuţite şi furculiţe.

Oare pot să spun despre chipul ei – aşa schimbat de împrejurări, cum mi-l amintesc, cu toate că ştiu că dânsa nu mai trăieşte – oare pot să spun despre el că a pierit, când în clipa aceasta îl văd aievea, în faţa mea, tot atât de limpede ca orice figură asupra căreia mi-am oprit privirea pe o stradă forfotind de lume? Oare pot să spun despre frumuseţea ei tinerească şi nevinovată că s-a ofilit şi s-a dus, când simt şi acum răsuflarea ei pe obrajii mei, întocmai ca în noaptea aceea? Oare pot să spun că s-a schimbat, când amintirea-mi îi dă mereu viaţă şi când, mai statornică în fermecătoarea ei tinereţe decât oricare altă făptură de pe lume, îl mai strânge şi acum la piept pe cel pe care l-a iubit atunci?

Scriu despre ea aşa cum am văzut-o în seara aceea când, după ce am stat de vorbă, m-am dus la culcare şi a venit apoi să-mi spună noapte bună. A îngenuncheat, veselă, lângă patul meu, şi-a sprijinit bărbia în mâini şi, râzând, m-a întrebat:

— Cum zici, Davy, că au spus? Mai povesteşte-mi o dată. Nu-mi vine să cred.

— Fermecătoarea”… am început eu.

Mama mi-a pus mâna pe buze, oprindu-mă:

— N-au zis „fermecătoarea”, n-au putut spune „fermecătoarea”! a râs ea. O ştiu prea bine.

— Ba „fermecătoarea missis Copperfield” au zis, am repetat eu ferm. Şi au zis „frumoasa”.

— Nu, nu, n-au zis „frumoasa”. Nu „frumoasa”! m-a oprit mama, punându-mi iar degetele pe buze.

— Ba au zis, „frumoasa văduvioară”.

— Ce smintiţi şi ce obraznici! a exclamat mama, râzând şi acoperindu-şi faţa cu mâna. Ce caraghioşi! Nu-i aşa, Davy, dragul meu?

— Da, Ma24…

— Nu-i spune lui Peggotty. E în stare să se supere pe ei. Şi eu sunt foarte supărată pe ei, dar n-aş vrea să ştie şi Peggotty.

I-am făgăduit, bineînţeles, apoi ne-am sărutat de mai multe ori şi curând am adormit.

Acum, după atâta vreme, mi se pare că Peggotty chiar a doua zi mi-ar fi făcut propunerea tulburătoare şi îndrăzneaţă de care vreau să vorbesc; dar, de fapt, asta nu s-a întâmplat, cred, decât cu vreo două luni mai târziu.

Într-o seară stăteam împreună, ca pe vremuri (mama era plecată), de faţă fiind ciorapul şi ruleta cu iardul, şi mucul de lumânare, şi cutia cu catedrala Sfântul Paul pe capac, şi cartea despre crocodili, când, deodată, după ce m-a privit şi a deschis gura de câteva ori, parcă spre a spune ceva, însă fără să rostească nici un cuvânt – ceea ce m-a făcut să cred că îi venea să caşte, căci altfel m-aş fi alarmat – Peggotty mi-a zis cu o voce îmbietoare:

— Master Davy, nu ţi-ar plăcea să vii cu mine, pentru vreo două săptămâni, la fratele meu, la Yarmouth25? N-ar fi straşnic, ce zici?

— E un om drăguţ fratele tău? am întrebat-o, fără să mă pronunţ.

— O, tare drăguţ! a strigat Peggotty, ridicând braţele. Şi apoi, acolo avem şi marea, şi bărci, şi corăbii, şi pescari, şi plajă, şi mai e şi Am26, cu care o să te poţi juca!

Peggotty se referea la nepotul ei, Ham, de care am pomenit în capitolul întâi, dar i-a rostit numele ca pe o ciudăţenie a gramaticii engleze.

Perspectiva atâtor plăceri m-a înflăcărat şi i-am răspuns c-ar fi într-adevăr straşnic, dar ce va spune mama?

— Pun rămăşag pe o guinee c-o să ne lase să plecăm! mi-a răspuns Peggotty, privindu-mă drept în faţă. Dacă vrei, o-ntreb de îndată ce s-o înapoia. Ne-am înţeles?

— Dar ce o să se facă singură când vom fi plecaţi? am spus eu, punându-mi coatele pe masă, pentru a sublinia astfel importanţa obiecţiei. Nu poate rămâne singură!

Brusc, Peggotty s-a apucat să caute în călcâiul ciorapului o găurică atât de mică, încât, pesemne, nici nu era nevoie s-o cârpească.

— Îţi spun eu, Peggotty, nu poate rămâne singură, ştii prea bine!

— O, dragul meu, mi-a zis Peggotty, ridicându-şi în cele din urmă privirea. Nu ştii? Se duce să petreacă vreo două săptămâni la missis Grayper. Missis Grayper va avea o mulţime de oaspeţi.

O! Dacă aşa stăteau lucrurile, eram gata să plec. Am aşteptat cu nerăbdare să se întoarcă mama de la missis Grayper (vecina la care se tot ducea), ca să văd dacă ne va îngădui să înfăptuim acest plan măreţ. Fără a se arăta atât de mirată pe cât mă aşteptam, mama s-a învoit de îndată; şi chiar în seara aceea am pus totul la cale, hotărându-se că găzduirea şi întreţinerea mea vor fi plătite.

Curând a sosit şi ziua plecării. Era atât de apropiată, încât mi s-a părut şi mie că a venit destul de iute, cu toate că o aşteptam cu înfrigurare, temându-mă să nu se producă vreun cutremur de pământ sau o erupţie vulcanică sau vreun alt cataclism care să zădărnicească expediţia. Urma să călătorim cu harabaua unui cărăuş şi să pornim la drum dimineaţa, după gustare. Aş fi dat orice ca să mi se îngăduie să mă îmbrac de cu seară şi să dorm încălţat şi cu pălăria pe cap.

Cu toate că povestesc glumind aceste întâmplări, sunt răscolit până în fundul inimii când îmi amintesc cât de nerăbdător eram să părăsesc căminul nostru fericit; nici nu bănuiam măcar că-l părăseam pentru totdeauna.

Mă bucur să-mi amintesc că atunci când harabaua a tras la poartă şi mama stătea lângă mine şi mă săruta, am simţit o duioşie plină de recunoştinţă faţă de ea şi de căsuţa aceea pe care nu o părăsisem încă niciodată, şi am început să plâng. Şi mă bucur la gândul că şi mama a plâns şi că i-am simţit inima bătând alături de a mea.

Mă bucur la gândul că atunci când a pornit harabaua, mama a alergat la poartă şi i-a strigat harabagiului să oprească, pentru ca să mă mai sărute o dată. Şi cu tot atâta bucurie îmi amintesc de dragostea şi de emoţia cu care şi-a lipit obrazul de al meu şi m-a sărutat.

O lăsasem în mijlocul drumului, când, deodată, mister Murdstone s-a apropiat de ea şi parcă a dojenit-o pentru că se arăta atât de mişcată. Mă uitam înapoi pe lângă coviltirul harabalei şi mă întrebam ce drept avea dumnealui să se amestece în treaba asta. Peggotty, care se uita şi ea de cealaltă parte, nu părea câtuşi de puţin mulţumită, după cum s-a putut vedea pe faţa ei când şi-a întors capul.

Am rămas câtva timp îngândurat, uitându-mă la Peggotty şi punându-mi următoarea întrebare: oare dacă Peggotty ar fi primit însărcinarea să mă piardă, ca pe băieţaşul din poveste27, aş fi fost eu în stare să găsesc calea înapoi spre casă călăuzindu-mă după bumbii pe care i-ar pierde ea pe drum?