Capitolul III.Se întâmplă o schimbare

Calul harabagiului era cea mai leneşă mârţoagă din lume; umbla cu capul în pământ şi târa picioarele de parcă i-ar fi făcut plăcere să-i lase să aştepte pe cei cărora le ducea coletele. Mi s-a părut chiar că, la gândul acesta, pufnea uneori în râs, dar harabagiul mi-a spus că-l necăjea tusea.

Întocmai ca mârţoaga lui, harabagiul ţinea şi el capul în jos şi, cu coatele pe genunchi, moţăia în timp ce mâna. Zic „mâna”, dar cred că am fi ajuns la Yarmouth la fel de bine şi fără el, căci calul mergea de capul lui; afară de asta, poftă de vorbă nu prea avea şi se mulţumea doar să fluiere.

Peggotty ţinea în poală un coş cu merinde, care ne-ar fi ajuns cu prisosinţă chiar dacă ar fi fost să mergem cu harabaua până la Londra. Am mâncat mult şi am dormit bine. Peggotty aţipea mereu, cu bărbia sprijinită pe mânerul coşului, căruia nu-i dădea drumul din mână nici o singură clipă; şi de n-aş fi auzit-o cu urechile mele, niciodată n-aş fi crezut că o biată femeie fără apărare e în stare să sforăie atât de zdravăn.

Am făcut atâtea ocoluri în sus şi în jos, pe tot felul de drumuri de ţară, şi am pierdut atâta vreme până am descărcat un pat la un han şi ne-am oprit şi în alte locuri, încât m-am simţit foarte obosit şi am fost fericit când am zărit Yarmouthul. Când mi-am aruncat privirea asupra şesului pustiu şi trist, care se întindea dincolo de fluviu, mi s-a părut tare mocirlos şi murdar; şi m-am întrebat, cum e cu putinţă, dacă pământul e într-adevăr rotund precum scrie în cartea mea de geografie, ca o parte a lui să fie atât de netedă? Mi-am zis însă că Yarmouth trebuie să fie aşezat la unul din cei doi poli ai globului pământesc, ceea ce explica totul.

Apropiindu-ne şi văzând întreaga privelişte înconjurătoare desfăşurându-se otova sub înaltul cerului, i-am spus lui Peggotty că o movilă sau ceva asemănător ar fi înfrumuseţat, peisajul şi că ar fi fost mai atrăgător dacă uscatul ar fi fost întrucâtva mai despărţit de mare şi dacă oraşul şi marea n-ar fi fost amestecate, ca o bucată de pâine prăjită, muiată în apă. Dar Peggotty mi-a răspuns, vorbind mai apăsat ca de obicei, că se cuvine să luăm lucrurile aşa cum sunt şi că, în ceea ce o priveşte, se mândreşte cu numele de „scrumbie-de-Yarmouth”.

Când am ajuns pe uliţă (care mi s-a părut destul de ciudată) şi am simţit mirosul de peşte, de catran, de câlţi şi de gudron şi când am văzut marinarii care se plimbau şi căruţele huruind încoace şi încolo pe caldarâm, mi-am dat seama că fusesem nedrept cu orăşelul acesta atât de activ; şi i-am spus-o lui Peggotty, care a ascultat cu multă plăcere cuvintele mele admirative şi mi-a zis că era un lucru îndeobşte cunoscut (acelora care avuseseră norocul să se fi născut la Yarmouth, bănuiesc eu) că Yarmouthul era cel mai frumos oraş din lume.

— Iată-l şi pe Am al meu! a strigat Peggotty. A crescut de nu-l mai recunoşti!

Ne aştepta, într-adevăr, la han; şi ca o veche cunoştinţă, m-a întrebat ce mai fac. La început mi s-a părut că nu-l cunoşteam chiar atât de bine cum mă cunoştea el pe mine, fiindcă din noaptea în care mă născusem nu mai venise niciodată pe la noi, şi în privinţa asta, fireşte, nu mă puteam măsura cu el. Ne-am împrietenit însă curând, căci m-a luat în cârcă şi m-a dus până acasă. Era acum un flăcău spătos, voinic, înalt de vreo şase picioare28, bine legat şi cu umeri vânjoşi, dar avea o faţă copilăroasă şi zâmbitoare şi păr bălai, cârlionţat, care-i dădeau un aer de prostănac. Purta o bluză de pânză şi o pereche de pantaloni atât de scorţoşi, încât şi singuri ar fi stat ţepeni. Şi nu s-ar putea spune că purta o pălărie, căci asemenea unei vechi clădiri, avea un acoperământ smolit.

Ham, cu mine în cârcă şi cu o lădiţă de-a noastră sub braţ, şi Peggotty cărând altă lădiţă de-a noastră au apucat-o pe ulicioare presărate cu surcele şi grămăjoare de nisip şi am trecut pe lângă distilerii de gaz, ateliere de frânghierie, şantiere de construcţii şi de armare, parcuri de epave, ateliere de călăfătuit, magazii cu vele şi odgoane, fierării şi o sumedenie de alte locuri de acelaşi soi, până ce am ajuns pe întinderea pustie şi tristă pe care mai înainte o văzusem din depărtare; aici Ham a strigat:

— Ete, colo e şi casa noastră, mas'r Davy!

M-am uitat în toate părţile, până hăt-departe cât puteam cuprinde, peste coclauri şi spre larg, şi în susul fluviului, dar n-am zărit nici o casă. Nu prea departe, pe uscat, se afla un barcaz negru nu ştiu ce alt soi de ambarcaţie veche de tot, bine înfiptă şi proptită pe plajă, peste care se înălţa un chip de horn, un coş de fier ce fumega liniştit; încolo, n-am văzut nimic care să semene a locuinţă.

— Doar n-o fi asta? am zis. Asta care seamănă a corabie.

— Ba aia e, mas'r Davy, a răspuns Ham.

Nici de-ar fi fost palatul lui Aladin, sau oul păsării măiestre, sau vreo altă năzdrăvănie, nu cred c-aş fi putut fi mai fericit decât eram la gândul plin de romantism că voi locui acolo. Avea o uşă ciudată, încântătoare, tăiată într-o coastă, şi avea un acoperiş şi câteva ferestruici; dar farmecul cel mai mare era că fusese cândva un vas adevărat, care, fără îndoială, brăzdase de sute de ori întinsul apelor şi nu fusese făcută ca să fie locuită pe uscat. Pe mine asta m-a cucerit. Dacă ar fi fost construită să servească drept locuinţă, aş fi găsit, poate, că-i mică, strâmtă sau singuratică, dar, nefiind croită ca atare, mi s-a părut o casa ideală.

Înăuntru totul strălucea de curăţenie şi domnea ordinea cea mai desăvârşită. O masă, o pendulă nemţească şi un scrin mobilau încăperea, iar pe scrin, rezemată de perete, se afla o tavă pe care era zugrăvită o doamnă cu o umbrelă de soare, plimbându-se cu un copil care avea un aer marţial şi se juca cu un cerc. O Biblie împiedica tava să nu alunece; căci dacă ar fi alunecat tava, ar fi spart o sumedenie de ceşti, de farfurioare şi un ceainic, rânduite în jurul cărţii. Câteva reproduceri în culori după picturi mediocre, cu subiecte din Sfânta scriptură, frumos înrămate, atârnau pe pereţi; de atunci încoace, ori de câte ori am dat peste asemenea reproduceri pe la anticari, îndată în faţa ochilor mei a reînviat imaginea interiorului casei acestui frate al lui Peggotty. Dintre aceste poze, cele mai izbitoare îl reprezentau pe Avram, în veşminte roşii, ducându-se să-i jertfească pe Isaac, zugrăvit în albastru, şi pe Daniil, în galben, aruncat într-o groapă plină cu lei verzi. Deasupra căminului se afla un tablou înfăţişând vasul cu trei catarge „Sarah-Jane”, construit la Sunderland, pe care era aplicată o pupă în miniatură, lucrată în lemn; o lucrare de artă, ce îmbina pictura cu meşteşugul dulgheriei şi care pe atunci îmi părea lucrul cel mai de preţ din câte existau pe lumea aceasta. De grinzi atârnau cârlige al căror rost nu l-am înţeles; şi mai erau risipite prin încăpere câteva lădiţe şi dulăpioare şi alte obiecte de acelaşi soi, folosite drept scaune.

Toate acestea le-am văzut dintr-o privire, de cum am trecut pragul – căci, aşa cum am spus, copiii au acest dar – apoi Peggotty a deschis o uşiţă şi mi-a arătat iatacul meu. Se afla la pupa barcazului şi era cel mai plăcut şi mai drăguţ iatac ce s-a pomenit vreodată; avea o ferestruică unde odinioară fusese cârma; în perete era prinsă o oglinjoară potrivită la înălţimea mea, cu o ramă de scoici; se mai găseau acolo un pătuc tocmai bun pentru mine şi, într-o vază albastră, pe masă, un bucheţel de alge. Pereţii, proaspăt spoiţi, erau albi ca laptele, iar învelitoarea patului, făcută din petice multicolore, îţi lua ochii. Ceea ce m-a izbit îndeosebi în această căsuţă încântătoare a fost mirosul de peşte, care era atât de pătrunzător, încât, când mi-am scos batista ca să-mi şterg nasul, am băgat de seamă că trăsnea, de parcă în ea ar fi fost învelit un hoinar. Când, în taină, i-am împărtăşit lui Peggotty această descoperire, mi-a spus că fratele ei se îndeletnicea cu negoţul de homari, crabi şi raci; iar mai târziu, în şopronul în care se păstrau oalele şi cratiţele, am găsit, foindu-se într-un amestec vrednic de mirare, o mulţime de asemenea vietăţi, care apucau în cleşte tot ce găseau.

Am fost întâmpinaţi de o femeie foarte cuviincioasă, cu şorţ alb, pe care, căţărat în spinarea lui Ham, o văzusem de la o depărtare de vreun sfert de milă, stând în prag şi salutându-ne. De asemenea, ne-a ieşit înainte o fetiţă tare frumoasă (cel puţin aşa mi s-a părut), cu mărgele albastre la gât, care, când am dat s-o sărut, nu s-a lăsat şi a fugit de s-a ascuns. Ceva mai târziu, după ce am sfârşit masa îmbelşugată, la care am mâncat cambulă29 cu unt topit şi cartofi, şi un cotlet anume făcut pentru mine, şi-a făcut apariţia un bărbat păros, cu chip de om tare cumsecade, întrucât i-a spus lui Peggotty „fetiţo” şi a sărutat-o cu dragoste pe obraz şi ţinând seama şi de purtarea ei, n-am avut nici o îndoială că era fratele ei; ceea ce s-a şi adeverit pe loc. Căci mi-a fost prezentat drept mister Peggotty, stăpânul casei.

— Mă bucur să vă văd, sir, mi-a spus mister Peggotty. O să găsiţi, poate, că suntem cam neciopliţi, dar să ştiţi, sir, că suntem săritori.

I-am mulţumit şi i-am răspuns că eram încredinţat că mă voi simţi bine într-un loc atât de încântător.

— Ce mai face mămica 'neavoastră? m-a întrebat mister Peggotty. Aţi lăsat-o bine sănătoasă?

I-am dat a înţelege că mama era cât se poate de bine şi că îi trimisese salutări, ceea ce nu era altceva decât o invenţie scornită din politeţe.

— Mulţumesc frumos, a spus mister Peggotty. Dac-o să binevoiţi să staţi aici două săptămâni şi o să vă înţelegeţi bine cu ea – şi arătă spre sora lui – cu Ham şi cu micuţa Em'ly, o să fim mândri şi bucuroşi, sir, să vă avem printre noi.

După ce făcu onorurile casei în chip atât de primitor, mister Peggotty se duse să se spele cu apă caldă, spunând că „apa rece n-ar fi în stare să-i scoată toată murdăria”. Se întoarse curând, mult mai arătos, dar atât de roşu, încât, fără să vreau, m-am gândit că faţa lui avea ceva comun cu homarii, cu crabii şi cu racii, căci şi ei intră negri şi ies foarte roşii din apa caldă.

După ce am luat ceaiul, uşa a fost zăvorâtă şi totul a fost potrivit ca să ne simţim cât mai bine (nopţile erau reci şi ceţoase acum). Am avut impresia că mă aflu în cel mai plăcut adăpost imaginabil. Era o încântare să asculţi cum vuia vântul pe mare, să ştii că afară ceaţa se furişa peste şesul pustiu şi, privind focul ce ardea în cămin, să te gândeşti că prin apropiere nu se mai află nici o altă locuinţă în afară de aceasta, care nu era decât un barcaz. Micuţa Em'ly îşi biruise sfiala şi stătea lângă mine, pe cea mai joasă şi mai mică lădiţă din odaie, aşezată în colţul căminului, pe care abia aveam loc amândoi. Missis Peggotty, cu şorţul alb, stătea de cealaltă parte a căminului şi tricota. Peggotty a mea, cu mucul de lumânare şi cu poza catedralei Sfântul Paul alături, cârpea de zor, ca acasă, şi ai fi zis că niciodată n-a locuit în altă parte. Ham, după ce începuse să mă înveţe un joc de cărţi, încerca acum să-şi amintească cum se ghiceşte, mânuind nişte cărţi de joc soioase; şi tot întorcându-le, lăsa pe ele urmele degetelor sale unsuroase. Mister Peggotty îşi fuma pipa. Am simţit că venise momentul să stăm de vorbă şi să ne facem mărturisiri.

— Mister Peggotty! i-am zis.

— Sir! mi-a răspuns.

— I-aţi pus fiului dumneavoastră numele de Ham pentru că locuiţi într-o corabie30?

Mister Peggotty a avut aerul că găsea această idee foarte profundă, totuşi mi-a răspuns:

— Nu, sir, nu eu i-am pus acest nume.

— Atunci cine i-a pus acest nume? am grăit, punându-i lui mister Peggotty cea de a doua întrebare din catehism.

— Păi, sir, i l-a dat taică-său, m-a lămurit mister Peggotty.

— Credeam că dumneata îi eşti tată!

— Taică-său a fost Joe, fratele meu, mi-a zis mister Peggotty.

— Şi nu mai e în viaţă, mister Peggotty? l-am iscodit după o clipă de reculegere.

— A murit înecat, mi-a spus mister Peggotty.

Am fost foarte mirat că mister Peggotty nu era tatăl lui Ham; şi m-am întrebat dacă nu cumva mă înşelasem asupra legăturilor sale de rudenie cu ceilalţi din casă. Eram însă atât de curios, încât m-am hotărât să-l descos mai departe pe mister Peggotty.

— Dar mica Em'ly, am zis uitându-mă la ea, ea e fiica dumitale, mister Peggotty, nu-i aşa?

— Nu, sir. Cumnatu-meu, Tom, i-a fost tată.

Am rămas totuşi nedumerit.

— Şi nu mai e în viaţă? l-am iscodit după o clipă de reculegere.

— A murit înecat! mi-a spus mister Peggotty.

Nu-mi venea să reiau subiectul, dar încă nu eram pe deplin lămurit şi mă simţeam dator să fac întrucâtva lumină, De aceea i-am zis:

— N-aveţi nici un copil, mister Peggotty?

— Nu, sir, mi-a răspuns râzând. Sunt burlac.

— Burlac! am zis eu mirat. Dar atunci dumneaei cine-i? am întrebat, arătând către persoana cu şorţ alb care tricota.

— E missis Gummidge, m-a lămurit mister Peggotty.

— Aţi spus Gummidge, mister Peggotty?

În clipa aceea, însă, Peggotty – Peggotty a mea, vreau să spun – mi-a făcut semn foarte energic să nu mai pun întrebări, aşa că, nemaiavând încotro, m-am stăpânit şi, până ce a venit vremea de a merge la culcare, am stat şi m-am uitat în tăcere la cei din jur. Apoi, când a fost singură cu mine în iatacul meu, Peggotty mi-a povestit că Ham şi Em'ly erau nişte nepoţi orfani, pe care gazda mea îi înfiase de când erau mici. Pentru că rămăseseră fără nici un sprijin, iar missis Gummidge era văduva unui fost tovarăş de pescuit, care murise foarte sărac. „E şi el om nevoiaş – mi-a zis Peggotty – dar are o inimă de aur şi-i de nădejde ca oţelul”, metaforele îi aparţin. Mi-a mai spus despre el că nu-şi ieşea din fire şi nu ocăra decât dacă amintea cineva de mărinimia lui. Când vreunul aducea vorba despre asta, izbea cu pumnul drept în masă (o dată a şi crăpat-o în două) şi rostea o afurisenie înfricoşătoare adăugând că dacă mai pomeneşte careva de bunătatea lui, îşi ia câmpii. Din cercetările mele a rezultat că nimeni nu ştia ce însemna acea afurisenie, dar toţi îl socoteau drept un blestem cumplit.

Am fost adânc mişcat de mărinimia gazdei şi, foarte încântat datorită faptului că eram somnoros, am stat şi am ascultat cum femeile s-au dus la culcare, în celălalt capăt al barcazului, unde era un pat mic cât al meu, şi cum mister Peggotty şi Ham şi-au prins două hamace de cârligele ce atârnau din tavan, pe care le văzusem mai devreme. Pe când somnul îşi întindea aripile asupră-mi, auzeam vântul urlând departe în larg şi năpustindu-se cu asemenea turbare asupra ţărmului jos, încât m-am temut o clipă că peste noapte adâncurile s-ar putea revărsa. Dar mi-am adus aminte că, la urma urmelor, mă aflam pe un vas şi că, de s-ar ivi vreo primejdie, mister Peggotty care se afla pe bord era un om de nădejde.

Nu s-a întâmplat însă nimic rău decât că s-a luminat de zi, îndată ce soarele a strălucit pe rama de scoici a oglinzii, am sărit din pat şi am ieşit cu micuţa Em'ly să culegem pietricele de pe plajă.

— După cât se pare eşti un adevărat marinar, i-am zis Em'lyei.

Nu ştiu dacă credeam asta, dar i-am spus aşa ca să fiu curtenitor; o velă strălucitoare de lângă noi se oglindea atât de frumos în ochii ei frumoşi, încât mi-a dat în gând să-i spun astfel.

— Nu, mi-a răspuns Em'ly, dând din cap. Mă înspăimântă marea.

— Te înspăimântă? i-am zis cu un aer îndrăzneţ, măsurând cu o privire trufaşă întinderile oceanului. Şi am adăugat: Pe mine, nu!

— Ah! Dar e neîndurată, mi-a spus Em'ly. Am văzut cât a fost de neîndurată cu unii dintr-ai noştri. Am văzut-o sfărâmând în bucăţi o corabie mare cât casa noastră!

— Sper că nu era barca în care…

— În care s-a înecat tata? a grăit Em'ly. Nu. Pe aceea n-am văzut-o niciodată.

— Nici pe tata? am întrebat-o.

Micuţa Em'ly a dat din cap.

— Nu, nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată!

Ce coincidenţă! M-am grăbit să-i povestesc că nici eu nu-l văzusem niciodată pe tata; că totdeauna trăisem singur cu mama în cea mai deplină fericire ce se poate închipui şi că şi acum trăiam tot astfel şi că aveam de gând să trăim mereu la fel; că mormântul tatii se afla în curtea bisericii de lângă casa noastră, umbrit de un copac pe sub frunzişul căruia treceam adesea în dimineţile însorite şi auzeam cântecul păsărelelor. Dar erau unele deosebiri între situaţia mea şi aceea a lui Em'ly. Ei îi murise mai întâi mama, iar mormântul tatălui ei, pierdut undeva, în adâncurile mării, nu ştia nimeni unde se află.

— Afară de asta, a adăugat Em'ly, căutând scoici şi pietricele, tată-tău a fost un gentleman şi mama ta e o lady, pe când tată-meu a fost pescar, şi mama, fată de pescar, iar unchiul meu, Dan31, e şi el tot pescar.

— Dan e mister Peggotty, nu-i aşa? am întrebat-o.

— Unchiul Dan e acolo, mi-a răspuns Em'ly, arătând spre barcazul prefăcut în locuinţă.

— Da, de el vorbeam. Trebuie să fie, cred, un om tare bun.

— Bun? a zis Em'ly. Dacă mi-ar fi dat s-ajung o lady vreodată, i-aş dărui o haină albastră ca cerul, cu nasturi de diamant, pantaloni de nankin, o vestă de catifea roşie, un tricorn, un ceas mare de aur, o pipă de argint şi un cufăr plin cu bani.

I-am spus că, fără îndoială, mister Peggotty era vrednic de aceste comori. Mărturisesc însă că nu-mi venea a crede că s-ar fi simţit bine îmbrăcat după gustul micuţei sale nepoate recunoscătoare, şi mai ales mă îndoiam că i s-ar potrivi un tricorn; dar gândurile astea le-am păstrat pentru mine.

În timp ce înşira aceste minunăţii, micuţa Em'ly se oprise şi privea cerul, de parcă le-ar fi văzut aievea în toată strălucirea lor. Am pornit mai departe, culegând scoici şi pietricele.

— Ţi-ar plăcea să ajungi o lady?

Em'ly m-a privit, izbucnind în râs, şi a dat din cap:

— Mi-ar plăcea foarte mult! Atunci am fi cu toţii oameni înstăriţi. Şi eu, şi unchiul, şi Ham şi missis Gummidge. Nu ne-am mai sinchisii când se strică vremea. În ceea ce ne priveşte, vreau să spun. Ne-ar părea însă rău, fireşte, pentru bieţii pescari şi i-am ajuta cu bani dacă i-ar lovi vreo năpastă.

Perspectiva mi s-a părut atrăgătoare şi de aceea nu tocmai imposibilă. Am spus că mi-ar fi plăcut şi mie, şi micuţa Em'ly a prins curaj şi m-a întrebat cu sfială:

— Acum nu te mai înspăimântă şi pe tine marea?

Marea era destul de liniştită ca să nu-mi inspire, nici o teamă, dar nu încape îndoială că, de-aş fi văzut un val nu prea înalt rostogolindu-se spre mine, aş fi luat-o la goană, îngrozit de amintirea rudelor ei înecate. Totuşi, i-am zis:

— Nu! Şi am adăugat: Dar nici tu nu prea pari înspăimântată, deşi spui că eşti, căci mergea mult prea aproape de marginea vechiului chei sau a podiştii de lemn pe care ne plimbam, şi îmi era teamă c-ar putea să cadă.

— Nu, de asta nu mi-e frică, mi-a zis micuţa Em'ly. Dar noaptea, când şuieră vântul, mă trezesc şi tremur gândindu-mă la unchiul Dan şi la Ham şi mi se pare că-i aud strigând după ajutor. De aceea aş vrea atât de mult s-ajung o lady. Dar de asta nu mi-e frică. Câtuşi de puţin, ia te uită!

Şi, depărtându-se de mine, a început să alerge pe o bârnă nu tocmai bine făţuită, care, din punctul unde ne aflam, înainta la oarecare înălţime deasupra apei adânci. Isprava asta mi-a rămas atât de bine întipărită în minte, încât, de-aş fi desenator, cred c-aş putea să schiţez aici bârna întocmai cum era în ziua aceea şi pe micuţa Em'ly sărind înainte spre pierzanie (aşa cum mi s-a părut atunci), cu o privire aţintită departe, spre larg, pe care n-o voi uita niciodată.

Micuţa făptură, uşoară, cutezătoare, neastâmpărată, s-a întors şi a ajuns teafără lângă mine şi m-a făcut să râd de temerile mele şi de ţipătul ce-l scosesem degeaba, căci nu se afla nimeni prin apropiere. Dar de multe ori de atunci, în anii maturităţii, m-am întrebat: Nu cumva între virtualităţile întâmplărilor nepătrunse s-ar putea ca această neaşteptată izbucnire a fetiţei şi privirea-i sălbatică, pierdută în depărtări, să fi fost un răspuns dat unei chemări mântuitoare a tatălui ei, care o atrăgea în adâncuri, spre a-şi afla mântuirea în ziua aceea? De atunci a venit o vreme când m-am întrebat dacă, de mi-ar fi fost dat să întrevăd dintr-o singură privire viaţa care o aştepta şi s-o pot înţelege cu mintea mea de copil, s-ar fi cuvenit să-i întind mâna ca s-o salvez, dacă viaţa ei ar fi depins de această mâna. De atunci a venit o vreme – nu pot spune că a durat mult, dar a venit – când mi-am pus întrebarea dacă n-ar fi fost mai bine pentru micuţa Em'ly ca valurile s-o fi înghiţit în dimineaţa aceea, în faţa ochilor mei, o vreme când la această întrebare am răspuns: Da, ar f: fost mai bine.

Poate că-i prea devreme să spun acestea. Poate că m-am pripit aşternându-le pe hârtie. Dar le las aşa cum au venit.

Ne-am mai plimbat până departe, ne-am încărcat cu fel de fel de lucruri ciudate şi am pus cu grijă în apă câteva steluţe-de-mare, aruncate pe nisip – nu posed nici până în ziua de azi destule cunoştinţe despre această specie ca să fiu sigur dacă se cuvenea să ne rămână îndatorate pentru ce-am făcut sau dimpotrivă – şi după aceea ne-am îndreptat spre casă, spre locuinţa lui mister Peggotty. Ne-am oprit lângă şopronul cu homari pentru o sărutare nevinovată, şi apoi, strălucitori de voie bună şi de sănătate, am intrat să luăm gustarea de dimineaţă.

— Parcă-s doi pui de cocoşar! a zis mister Peggotty.

Mi-am dat seama că asta, în vorbirea din partea locului, înseamnă ca doi pui de sturz, şi am socotit acestea drept cuvinte de laudă.

Fireşte că mă îndrăgostisem de micuţa Em'ly. Nu mă îndoiesc defel că dragostea mea pentru fetiţa aceasta era tot atât de adevărată, tot atât de duioasă, dar mai curata şi mai dezinteresată decât cea mai puternică dragoste pe care o poţi cunoaşte mai târziu în viaţă, oricât ar fi de sublimă. Închipuirea mea a ţesut desigur în jurul acestei copiliţe cu ochi albaştri ca cerul un fel de aureolă care o idealiza şi o făcea să pară un înger. Dacă, într-o dimineaţă însorită, şi-ar fi întins aripile şi şi-ar fi luat zborul în faţa ochilor mei, nu cred că mi s-ar fi părut lucru nefiresc.

Ca doi îndrăgostiţi, obişnuiam să ne plimbăm ceasuri întregi pe şesul monoton al Yarmouth-ului. Nici nu simţeam cum treceau zilele însorite, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc – copil şi el gata de joacă, la fel ca noi. I-am mărturisit că o iubesc şi că, dacă nu-mi împărtăşeşte dragostea, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să-mi iau viaţa, cu o sabie. Mi-a zis că mă iubeşte, şi n-am nici o îndoială că mă iubea cu adevărat.

Micuţa Em'ly şi cu mine nu ne schimbasem câtuşi de puţin şi nici de inegalitatea dintre noi, nici de faptul că eram prea mici, nici de alte piedici care ne stăteau în cale, căci nu aveam noţiunea viitorului. Nici prin minte nu ne trecea să ne gândim la vremea când vom îmbătrâni, aşa cum nu ne gândeam c-am putea întineri. Stârneam admiraţia lui missis Gummidge şi a lui Peggotty, care, când ne vedeau cum stăteam seara, unul lângă altul, drăgăstoşi, pe lădiţa noastră, adesea şuşoteau: „Doamne, ce drăguţi mai sunt! Mister Peggotty ne surâdea, trăgând din pipă, iar Ham zâmbea toată seara. Cred că le făcea plăcere să ne vadă, aşa cum le-ar fi făcut plăcere o jucărie frumoasă sau o miniatură înfăţişând Coliseul32.

Curând mi-am dat seama că missis Gummidge nu era totdeauna atât de drăguţă pe cât ar fi fost de aşteptat, mai ales dacă ţinem seama de situaţia ei în gospodăria lui mister Peggotty. Missis Gummidge era, ca să zic aşa, o fire neliniştită şi se văicărea uneori atâta încât îi scotea din răbdări pe ceilalţi. Îmi părea rău pentru ea, dar câteodată socoteam c-ar fi fost mult mai plăcut dacă missis Gummidge ar fi avut o încăpere deosebită, unde să se poată retrage până se liniştea.

Uneori mister Peggotty se ducea la o cârciumă numită „Băiatul de viaţă.” Am aflat asta a doua sau a treia zi după sosirea noastră, băgând de seamă că missis Gummidge se tot uita la pendula nemţească, seara, între 8 şi 9, spunând că mister Peggotty trebuie să fie acolo, căci încă de dimineaţă avusese o presimţire că avea să se ducă la cârciumă.

Missis Gummidge fusese abătută toată ziua, şi de dimineaţă, când începuse soba să fumege, izbucnise în plâns.

— Mi-s o făptură orfană şi oropsită, căreia toate-i merg anapoda! s-a căinat ea în legătură cu acest incident neplăcut.

— Ei, lasă, că se risipeşte, i-a spus Peggotty – şi de astă dată de Peggotty a mea e vorba – şi de altfel ştii prea bine că nu-i mai puţin neplăcut pentru noi decât e pentru dumneata.

— Ba nu, pentru mine e mai neplăcut! i-a întors-o missis Gummidge.

Era o zi foarte friguroasă şi bătea un vânt tăios. Colţul de lângă cămin unde şedea missis Gummidge mi se părea cel mai călduros şi cel mai plăcut, iar jilţul ei era fără îndoială cel mai moale din toată casa, dar în ziua aceea nimic nu-i era pe plac. Se plângea mereu de frig şi zicea că din pricina lui avea, cum spunea ea, „furnicături”. În cele din urmă, a izbucnit în plâns şi din nou a început să se vaiete că e „o biată făptură orfană şi oropsită, căreia toate-i merg anapoda”.

— E într-adevăr foarte frig, a încredinţat-o Peggotty.

Îl simţim cu toţii.

— Ba nu, mie mi-e mai frig decât oricui, a spus missis Gummidge.

Apoi ne-a aşezat la cină; pe missis Gummidge o serveau întotdeauna îndată după mine, căci, fiind un oaspete de vază, aveam întâietate. Peştele era mic şi plin de oase, dar cartofii erau puţin cam arşi. Ne-am arătat cam dezamăgiţi cu toţii; dar missis Gummidge a pretins că ea este mai dezamăgită decât noi şi făcând această declaraţie cu mare amărăciune, a început să plângă.

Seara, pe la ceasurile 9, când mister Peggotty s-a înapoiat acasă, nefericita missis Gummidge stătea în colţul ei, tare abătută şi nenorocită, şi tricota. Peggotty, bine dispusă, cârpea de zor. Ham îşi dregea o pereche de cizme pescăreşti, iar eu, cu micuţa Em'ly lângă mine, le citeam cu glas tare. De când luasem ceaiul, missis Gummidge nu scosese nici un cuvânt, ci doar oftase adânc din când în când şi nu-şi ridicase privirea nici o singură dată.

— Hei, fraţilor, ne-a interpelat mister Peggotty, aşezându-se la locul său, ce mai faceţi?

Fiecare i-am spus un cuvinţel sau i-am adresat o privire de bun venit, în afară de missis Gummidge, care doar a dat din cap, cu ochii aţintiţi asupra lucrului de mână.

— Ce-ai păţit? a întrebat, bătând din palme, mister Peggotty. Sus inima, mămuco! (Mister Peggotty înţelegea prin aceasta „bătrânico”.)

Dar missis Gummidge pare-se că nu era în stare să-i urmeze îndemnul. Şi-a scos o veche năframă de mătase neagră şi şi-a şters ochii; dar în loc s-o bage la loc în buzunar, a lăsat-o afară şi şi-a mai şters o dată ochii cu ea şi a lăsat-o afară ca s-o aibă la îndemână.

— Ce-ai păţit, cucoană? a întrebat-o iar mister Peggotty.

— Nimic! i-a răspuns missis Gummidge. Vii de la „Băiatul de viaţă”, nu-i aşa Dan'l?

— Fireşte, am dat astă-seară o raită pe la „Băiatul de viaţă”, a încuviinţat mister Peggotty.

— Îmi pare rău că te-am împins să te duci acolo, i-a zis missis Gummidge.

— Împins! N-am nevoie să mă împingă nimeni! îi răspunse mister Peggotty, râzând din toată inima. Acolo mă duc bucuros oricând.

— Foarte bucuros, îl corectă missis Gummidge dând din cap şi ştergându-şi ochii. Da, da, foarte bucuros! Îmi pare rău că de când suntem împreună eşti atât de bucuros să te duci acolo.

— De când suntem împreună? Nu-i deloc aşa! i-a zis mister Peggotty. Nu-ţi băga-n cap asemenea prostii.

— Ba da, ba da, aşa e! a strigat missis Gummidge. Ştiu eu ce sunt. Ştiu că mi-s o făptură orfană şi oropsită, căreia toate-i merg anapoda, şi mai ştiu că sunt şi o povară pentru toată lumea. Da, da, îmi dau seama de asta mai bine decât alţii şi nu pot s-o ascund! Asta-i nenorocirea mea.

Ascultând-o mi-am zis, fără voia mea, că nenorocirea ei îi apasă şi pe ceilalţi membri ai familiei, deopotrivă ca şi pe missis Gummidge. Dar mister Peggotty nu i-a spus acest lucru, ci a îndemnat-o din nou să zâmbească.

— Nu sunt ce-aş dori să fiu! i-a zis missis Gummidge. Departe sunt de a fi. Ştiu eu cum sunt. Necazurile m-au făcut să nu mă mai împac cu nimic. Îmi dau scama că din pricina lor am ajuns nesuferită. Aş vrea să nu-mi pese de ele, dar n-am ce face. Aş vrea să mă arăt tare, dar nu pot şi-i sâcâi şi pe toţi ai casei. Parcă nu văd? Azi toată ziua i-am sâcâit, şi pe sora dumitale, şi pe master Davy.

M-am simţit deodată înduioşat şi foarte tulburat şi am strigat:

— Nu, missis Gummidge, nu ne-aţi sâcâit.

— Nu-i frumos ce fac, a zis missis Gummidge. Nu este o răsplată potrivită. Mai bine-aş face să mă duc să mor la azil. Mi-s o făptură orfană şi oropsită şi n-ar mai trebui să vă supăr. Dacă mi-e scris ca totul să-mi meargă anapoda şi să devin povară, mai bine lasă-mă, Dan'l, să mă întorc în satul meu. Mai bine să intru la azil şi să mor acolo, să scape lumea de mine!

După ce a rostit aceste cuvinte, missis Gummidge s-a sculat şi s-a dus la culcare. După plecarea ei, mister Peggotty, care nu s-a supărat nici o clipă şi care i-a arătat tot timpul cea mai caldă înţelegere, s-a uitat în jur, la noi, şi, însufleţit de aceeaşi înţelegere, a dat din cap şi ne-a şoptit:

— Iar se gândeşte la bătrânu!

N-am prea înţeles de ce bătrân era vorba şi la cine se gândea missis Gummidge, dar seara, când m-a dus la culcare, Peggotty mi-a povestit că fratele ei amintise de răposatul mister Gummidge, şi de câte ori aveau loc asemenea scene, dădeau mereu aceeaşi explicaţie, pe care o socotea un adevăr de netăgăduit, simţindu-se întotdeauna foarte mişcat. Ceva mai târziu, când s-a întins în hamac, l-am auzit repetându-i lui Ham: „Biata femeie! Iar se gândeşte la bătrânu!” Şi în tot timpul cât am mai stat la ei, de câte ori missis Gummidge îşi ieşea din fire (ceea ce s-a întâmplat de câteva ori), el repeta acelaşi lucru, totdeauna cu duioşie şi compătimire.

Astfel s-au scurs cele două săptămâni, fără alte evenimente decât schimbarea orelor de flux şi de reflux, după care se schimba ceasul când mister Peggotty pleca de acasă şi se înapoia, precum şi îndeletnicirile lui Ham. Când n-avea de lucru, Ham se plimba uneori cu noi, arătându-ne luntrile pescarilor şi corăbiile, iar o dată sau de două ori ne-a plimbat cu barca. Nu ştiu de ce, anumite amintiri rămân mai puternic legate de un loc decât altele, ceea ce, pare-mi-se, se întâmplă mai ales când e vorba de amintirile copilăriei. Nu pot să aud sau să citesc cuvântul Yarmouth fără să-mi evoce o dimineaţă de duminică, petrecută pe plajă, clopotele care sunau, chemând credincioşii la biserică, şi pe micuţa Em'ly, care se sprijinea de umărul meu, pe când Ham arunca alene pietre în apă. În vreme ce, departe, în largul mării, soarele tocmai răzbea prin pâcla deasă, conturând umbrele corăbiilor.

În cele din urmă veni şi ziua plecării. Eram pregătit să înfrunt despărţirea de mister Peggotty şi de missis Gummidge, dar la gândul că trebuia s-o părăsesc pe micuţa Em'ly, mi se rupea inima. Ne-am dus la braţ până la hanul unde trăgea harabagiul, şi, pe drum, i-am făgăduit că îi voi scrie. (Mi-am ţinut această făgăduială mai târziu, scriindu-i cu litere mai mari decât cele folosite în anunţurile de mână pentru casele de închiriat). Am fost amândoi foarte tulburaţi la despărţire, şi dacă vreodată în viaţă am simţit un gol în inimă, a fost în ziua aceea.

Tot timpul cât fusesem acolo, mă arătasem foarte ingrat faţă de casa părintească şi nu mă gândisem deloc sau prea puţin la ea. Dar de îndată ce am pornit spre casă, cugetu-mi tânăr, plin de remuşcări, părea că-mi arată cu un deget neclintit drumul, şi pe măsură ce îmi creştea mâhnirea, simţeam tot mai mult că mama îmi era singurul sprijin şi prieten, iar casa părintească – adevăratu-mi cuib.

În timpul călătoriei, simţământul acesta a pus tot mai mult stăpânire pe mine; şi pe măsură ce ne apropiam şi priveliştile îmi erau şi mai cunoscute, mă simţeam tot mai nerăbdător să mă arunc în braţele mamei. Peggotty, în loc să împărtăşească elanul meu, se silea (ca multă blândeţe) să-l potolească şi părea fâstâcită şi tulburată.

Totuşi, prin bunăvoinţa mârţoagei şi în ciuda lui Peggotty, nu se putea să nu ajungem la Blunderstone şi la „Crângu-Ciorilor”, şi aşa s-a şi întâmplat. Cât de bine îmi amintesc scena sosirii, într-o după-amiază cenuşie, rece, sub un cer mohorât prevestitor de ploaie!

Uşa se deschise şi, râzând şi plângând totodată, o căutai din ochi pe mama. Dar nu era dânsa, ci o servitoare străină.

— Cum, Peggotty? am întrebat neliniştit. Mama nu s-a întors?

— Ba da, ba da, master Davy. S-a întors. Stai puţin, master Davy, că… am să-ţi spun ceva.

Stângăcia-i obişnuită când era vorba de a coborî din haraba şi tulburarea ce o cuprinsese o făcură pe Peggotty să se încurce în propriile ei fuste, dar prea eram năucit ca să i-o pot spune. Se dădu jos, mă luă de mână şi, spre uimirea mea, mă duse la bucătărie şi închise uşa.

— Peggotty! i-am zis înspăimântat. Ce s-a întâmplat?

— Nimic, master Davy, Doamne fereşte! mi-a răspuns, încercând să pară veselă.

— S-a întâmplat ceva, sunt sigur. Unde-i mama?

— Unde-i mama, master Davy? a repetat Peggotty.

— Da! De ce n-a ieşit să ne întâmpine la poartă, şi de ce am venit aici? Vai Peggotty!

Ochii îmi erau plini de lacrimi şi simţeam c-am să mă prăbuşesc.

— Vai, Doamne, drăguţule! a strigat Peggotty şi m-a luat în braţe. Ce ai? Spune, iubitule!

— N-a murit şi ea? O, nu, nu-i aşa că n-a murit, Peggotty?

Cu o voce uimitor de puternică, Peggotty a strigat:

— Nu.

Şi apoi s-a aşezat, căci începuse să gâfâie, şi mi-a spus că i-am tras o spaimă.

Ca s-o potolesc şi s-o fac să uite, am îmbrăţişat-o, şi apoi am rămas în picioare în faţa ei, cu o privire cercetătoare şi neliniştită.

— Vezi, dragul meu, mi-a zis Peggotty, ar fi trebuit să-ţi spun până acum, dar n-am avut prilejul. Ar fi trebuit s-o fac, dar izact. N-am putut, ceea ce, în felul cum pocea Peggotty cuvintele, însemna „ „exact”, n-am putut să mă hotărăsc”.

— Hai, Peggotty, spune odată! am îndemnat-o încă şi mai înspăimântat.

— Master Davy, mi-a zis Peggotty, dezlegându-şi boneta cu o mână tremurândă şi vorbind cu glas stins. Nu ştii? Ai un tată!

M-a trecut un fior şi m-am făcut alb ca varul. Ceva – nu ştiu ce şi cum – în legătură cu mormântul din cimitir şi cu învierea morţilor părea că mă izbeşte în faţă ca o pală de vânt.

— Unul nou! a adăugat Peggotty.

— Unul nou? am repetat.

Peggotty a gemut de parc-ar fi înghiţit un nod şi, întinzându-mi mâna, mi-a zis:

— Hai să-l vezi!

— Nu vreau să-l văd!

— Nici pe mama?

Nu m-am mai împotrivit şi ne-am dus de-a dreptul în salonul cel bun, unde Peggotty m-a lăsat singur. De o parte a căminului şedea mama, de cealaltă mister Murdstone. Mama şi-a lăsat lucrul şi s-a sculat repede, dar cu oarecare sfială, mi s-a părut.

— Ei, dragă Clara, i-a zis mister Murdstone. Nu uita ce am vorbit. Stăpâneşte-te, trebuie întotdeauna să te stăpâneşti! Davy, băiatule, ce mai faci?

I-am dat mâna. Mi-a ţinut-o o clipă, apoi m-am dus şi am îmbrăţişat-o pe mama; m-a sărutat şi ea, m-a bătut drăgăstos pe umăr şi după aceea s-a aşezat la loc, reluându-şi lucrul. Nu m-am putut uita la ea, nu m-am putut uita la el, ştiam prea bine că ne privea pe amândoi; m-am întors spre fereastră şi mi-am aruncat ochii asupra unor arbuşti care îşi plecau capetele în frigul de afară.

De îndată ce am putut să mă furişez din odaie, m-am târât pe scări, sus. Fusesem mutat din vechiul, şi dragul meu dormitor, şi de aci înainte aveam să dorm departe de mama. Am coborât şi am rătăcit prin casă, doar voi găsi ceva care să fi rămas ca odinioară, atât de schimbate mi se păreau toate; am ieşit în curte. Dar foarte curând am fugit şi de acolo, pentru că în cuşca goală se afla acum un dulău cu fălci mari şi păr negru, ca stăpânul lui. Când m-a văzut, a început să mârâie şi a sărit să mă muşte.