Capitolul XXXIX „Wickfield & Heep”

Mătuşa, începând să fie serios îngrijorată de apatia mea prelungită, a pretextat, presupun, că ţinea neapărat să merg la Dover, să vizitez casa (care fusese dată cu chirie), să mă conving dacă totul era în bună ordine şi să închei un contract pe termen mai lung cu actualul chiriaş. Janet intrase în serviciul doctorului Strong, unde o vedeam în fiecare zi. Înainte de a părăsi Doverul, stătuse la îndoială, dacă să dea sau nu lovitura de graţie doctrinei renunţării la viaţa lumească, în spiritul căreia fusese educată, şi să se mărite cu un pilot naval, dar până la urmă hotărâse să nu facă acest pas. Nu atât de dragul principiilor, cred, ci mai degrabă pentru că, din întâmplare, nu-i plăcea băiatul.

Deşi îmi venea greu să mă despart de miss Mills, m-am învoit aproape cu plăcere să îndeplinesc pretinsa dorinţă a mătuşii, care-mi oferea prilejul să petrec câteva ceasuri senine cu Agnes. I-am cerut bunului doctor părerea dac-aş putea lipsi trei zile; iar doctorul, fiind de acord că ar fi bine să mă odihnesc – m-a îndemnat chiar să-mi iau o vacanţă mai lungă; dar n-aveam putere să suport mai mult – m-am hotărât să plec.

Cât despre îndatoririle mele la „Doctors' Commons”, n-aveam motive să mă sinchisesc cine, ştie cât. La drept vorbind, firma noastră începuse să aibă nume nu prea bun în rândul proctor-ilor mai de seamă, şi aluneca rapid în jos pe pantă către o situaţie îndoielnică. Afacerile nu fuseseră strălucite nici pe vremea lui mister Jorkins, înainte de venirea lui mister Spenlow; şi deşi se mai îmbunătăţiseră datorită noului impuls şi prestigiului lui mister Spenlow, totuşi nu erau clădite pe o temelie destul de serioasă ca să nu se resimtă de lovitura neaşteptată ce s-a abătut asupra ei prin pierderea conducătorului ei activ. Ele au scăzut simţitor. Mister Jorkins, în ciuda faimei de care se bucura în cadrul firmei, era un om comod, nu prea capabil, a cărui reputaţie în lumea dinafară nu era de natură să îmbunătăţească situaţia. Lucram cu el acuma, şi când îl vedeam cum priza tabac şi lăsa treburile să meargă în voia lor, regretam mai amarnic decât oricând cele o mie de lire ale mătuşii.

Dar nu asta era partea cea mai rea. La „Doctors' Commons” se învârteau o sumedenie de trepăduşi şi de lingăi care, fără a fi proctor-i, angajau tot felul de afaceri ce intrau în categoria formalităţilor uzuale pe care le treceau apoi adevăraţilor proctor-i, care-şi împrumutau numele în schimbul unei cote din pradă. Şi erau destui de soiul acesta. Întrucât firma avea nevoie de afaceri cu orice preţ, am intrat şi noi în această nobilă gaşcă; am căutat să-i ademenim pe trepăduşi şi pe lingăi ca să ne aducă afaceri. Alergau cu toţii mai ales după autorizaţii de căsătorie şi după succesiuni mărunte, care aduceau câştig bun, şi concurenţa pentru acest soi de afaceri era foarte mare. Pe toate uliţele care duceau la „Doctors' Commons” stăteau la pândă ademenitori de profesie, care aveau instrucţiuni să facă tot ce le stătea în putinţă ca să intercepteze toate persoanele în doliu, precum şi pe toţi gentlemen-ii mai timizi şi să-i atragă în birourile firmelor de la care patronii lor căpătau comision; aceste instrucţiuni erau respectate cu atâta străşnicie, încât şi pe mine, până au ajuns să mă ştie din vedere, m-au umflat de două ori şi m-au dus în birourile principalului nostru concurent. Interesele contradictorii ale acestor vânători de procese fiind de natură să le aţâţe pornirile, aveau loc încăierări; şi toată lumea de la „Doctors' Commons” a fost scandalizată când principalul nostru agent (care lucrase mai întâi în negoţul de vinuri, iar apoi fusese telal) a umblat timp de câteva zile cu un ochi umflat. Niciunul dintre aceşti copoi nu se sfia, după ce ajuta politicos unei doamne bătrâne şi cernite să coboare din trăsură, să-i spună că proctor-ul de care întreba se prăpădise, şi informând-o că patronul său era succesorul şi reprezentantul de drept al proctorului pe care-l căuta, o conducea pe bătrâna doamnă (uneori profund îndurerată) la biroul acestuia. Multe victime mi-au fost aduse chiar mie în chipul acesta, în ce priveşte autorizaţiile de căsătorie, concurenţa devenise atât de aprigă, încât oricărui tânăr sfios, care avea nevoie de o autorizaţie, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se dea pe mâna primului vânător de procese ce-i ieşea în cale sau să-i lase să se încaiere pentru el şi să devină prada celui mai tare. Când aveau loc asemenea încăierări, unul dintre funcţionarii noştri, recrutat dintre aceşti trepăduşi, n-avea altă sarcină decât să stea cu pălăria pe cap, gata să conducă în grabă victima, care ar fi putut să ne pice în birou, înaintea vicarului spre a depune jurământul. Acest sistem de a prinde clienţii cu arcanul mai dăinuieşte, pare-mi-se, şi în ziua de-azi. Ultima oară când am fost la „Doctors' Commons”, un bărbat cuviincios, corpolent, cu un şorţ alb, s-a repezit la mine din pragul unui gang, mi-a şoptit la ureche: „Autorizaţie de căsătorie”, şi numai anevoie l-am împiedicat să nu mă ia pe sus şi să nu mă depună în biroul unui proctor.

După această digresiune, fie-mi îngăduit să mă deplasez la Dover.

Am găsit casa în bună stare; şi am fost în măsură să-i fac mătuşii plăcerea de a-i aduce la cunoştinţă că cel care o închiriase preluase toate animozităţile ei şi că ducea un război permanent împotriva măgarilor. După ce mi-am dus la bun sfârşit mandatul, am dormit acolo o noapte, iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, am pornit-o pe jos la Canterbury. Venise din nou iarna; şi vântul şi vremea rece, precum şi priveliştea dulce a dealurilor din partea locului mi-au mai dat niţeluş curaj.

Ajuns la Canterbury, am hoinărit pe bătrânele-i străzi cu o plăcere sobră, care mi-a liniştit gândurile şi mi-a uşurat inima. În faţa prăvăliilor am regăsit vechile firme şi vechile nume, iar înăuntru serveau aceiaşi oameni ca altădată. Mi se părea că trecuse atâta vreme de când fusesem şcolar aici, încât m-am mirat cum se face că oraşul era aşa de puţin schimbat, până ce mi-am dat seama cât de puţin schimbat eram şi eu. Ar putea să pară straniu, dar fapt e că acea linişte, care în mintea mea era indisolubil legată de Agnes, parcă plutea şi peste întreg oraşul în care locuia. Venerabilele turnuri ale catedralei, pe care croncănitul bătrânelor ciori şi stăncuţele le făceau să pară mai singuratice decât cea mai deplină tăcere; portalurile dărăpănate, care cândva fuseseră împodobite cu statui de mult prăvălite şi transformate în ţărână, la fel ca şi cucernicii pelerini care le admiraseră odinioară; ungherele retrase, unde iedera crescută de veacuri se căţăra pe ziduri roase de vreme şi pe acoperişuri ţuguiate; vechile clădiri, priveliştile pastorale oferite de ogoare, de livezi şi de grădini; pretutindeni – peste fiecare din ele – am simţit acea atmosferă senină, acel duh de blândeţe şi de chibzuinţă calmă.

La locuinţa lui mister Wickfield, în odăiţa de jos, de la parter, unde altădată lucra Uriah Heep, l-am găsit pe mister Micawber, care mânuia de zor condeiul. Purta un costum negru, cum se cuvine să poarte un adevărat jurist, şi în acea mică încăpere părea mare şi voinic.

Mister Micawber a fost foarte bucuros când m-a văzut, dar şi puţin cam stânjenit. A vrut să mă conducă îndată la Uriah Heep, dar am refuzat.

— Precum ştiţi, cunosc casa de mult, i-am spus, şi ştiu drumul sus. Cum vă împăcaţi cu profesiunea juridică, mister Micawber?

— Dragă Copperfield, mi-a răspuns, pentru un om înzestrat cu o fantezie deosebit de bogată, neajunsul pe care-l prezintă studiile juridice constă în mulţimea amănuntelor pe care le implică. Până şi în corespondenţa noastră profesională, a adăugat mister Micawber, aruncând o privire asupra scrisorilor care le avea în faţă, mintea nu-i liberă să se avânte într-o formă de expresie mai elevată. Totuşi, e o barieră straşnică! O carieră straşnică!

După aceea mi-a spus că locuia în fosta casă a lui Uriah Heep şi că missis Micawber va fi încântată să mă primească sub acoperişul lor.

— E o casă umilă şi neînsemnată, a zis mister Micawber, ca să folosesc vorba preferată a prietenului meu Heep; dar s-ar putea să se dovedească o trambulină către alte domicilii mult mai luxoase.

L-am întrebat dacă era mulţumit de felul cum se purta prietenul meu Heep cu el. S-a dus să se încredinţeze că uşa era închisă şi apoi mi-a răspuns în şoaptă:

— Dragă Copperfield, un om care trăieşte sub apăsarea nevoilor băneşti se află într-o situaţie neprielnică în raport cu marea masă a oamenilor. Şi când nevoile te silesc să ceri plata salariului înainte ca suma respectivă să fie datorată şi exigibilă, această situaţie neprielnică nu este întru nimic ameliorată. Tot ce pot spune e că prietenul meu Heep a răspuns, într-un mod care face cinste deopotrivă minţii şi inimii sale, unor apeluri, în privinţa cărora nu-i nevoie să intru în amănunte.

— N-aş fi crezut că-i atât de larg când e vorba de bani, i-am spus eu.

— Iartă-mă, a spus mister Micawber cu un aer jenat, nu vorbesc de prietenul meu Heep decât aşa cum îl cunosc pe baza experienţei mele proprii.

— Mă bucur c-aţi avut o experienţă atât de fericită, i-am răspuns.

— Îţi mulţumesc foarte mult, dragă Copperfield, mi-a zis mister Micawber, şi a început să îngâne o melodie.

— Pe mister Wickfield îl vedeţi des? l-am întrebat eu, ca să schimb vorba.

— Nu cine ştie ce, a zis mister Micawber batjocoritor. Aş putea spune că mister Wickfield e un om cu excelente intenţii, dar e… într-un cuvânt, e cam demodat.

— Presupun că aşa caută să-l arate asociatul său, i-am zis.

— Dragă Copperfield, mi-a replicat mister Micawber, după ce, cam stingherit, s-a foit de câteva ori pe scaun, dă-mi voie să fac o precizare! Îndeplinesc sarcini confidenţiale. Deţin un post de încredere. De aceea socotesc că discutarea anumitor chestiuni, chiar şi cu missis Micawber (care de atâta vreme împărtăşeşte diferitele mele necazuri şi care e o femeie de o luciditate remarcabilă), e incompatibilă cu atribuţiunile ce-mi incumbă. Iată de ce îndrăznesc să propun, ca în relaţiile noastre prieteneşti – care nădăjduiesc că nu vor fi tulburate niciodată – să stabilim o linie de demarcaţie. De o parte a acestei linii, a spus mister Micawber aşezând o riglă pe masă, se află tot ce poate atinge mintea omenească, cu o unică şi neînsemnată excepţie; de cealaltă parte, se află această excepţie, adică afacerile firmei „Wickfield & Heep”, cu tot ce ţine de ele şi cu tot ce le priveşte. Sper că nu aduc nici o jignire prietenului meu din tinereţe supunând această propunere judecăţii sale imparţiale.

Cu toate că am constatat la mister Micawber o schimbare, care nu-i venea bine, ca şi cum noile sale îndatoriri ar fi fost incompatibile cu persoana lui, am găsit că n-aveam nici un drept să mă simt jignit. Când i-am spus acest lucru, mi s-a părut că a răsuflat uşurat; şi mi-a strâns mâna.

— Te asigur, Copperfield, a spus mister Micawber, că sunt încântat de miss Wickfield. E o fiinţă superioară, cu însuşiri, daruri şi virtuţi cu totul remarcabile. Pe cuvântul meu, îi prezint omagiile mele lui miss Wickfield! Hâm! a încheiat mister Micawber, sărutându-şi mâna şi făcând o plecăciune cu aerul lui cel mai galant.

— Cel puţin de asta mă bucur foarte mult, i-am spus.

— Dragă Copperfield. Dacă nu ne-ai fi povestit, în acea plăcută după-amiază pe care am avut plăcerea să o petrecem împreună, că litera dumitale, preferată este D., fără îndoială aş fi presupus că este A., mi-a zis mister Micawber.

Cunoaştem cu toţii întrucâtva o senzaţie care câteodată pune stăpânire pe noi, şi anume senzaţia că facem şi spunem lucruri pe care le-am mai făcut şi le-am mai spus cândva; că aceiaşi oameni, aceleaşi lucruri şi aceleaşi împrejurări ne-au mai înconjurat cândva în trecutul îndepărtat; că ştim foarte precis ceea ce ni se va spune, ca şi cum subit ne-am fi adus aminte! Nicicând n-am încercat mai puternic această inexplicabilă impresie decât în clipa în care mister Micawber a rostit aceste cuvinte, Mi-am luat rămas bun de la mister Micawber, rugându-l să transmită celor de acasă cele mai bune salutări. Când m-am depărtat, văzându-l cum s-a aşezat la loc pe scaun, luând din nou condeiul în mână şi potrivindu-şi poziţia capului astfel încât să poată scrie mai uşor, mi-am dat limpede seama că, de când îşi luase în primire noul post, intervenise ceva între noi care ne împiedica să vorbim deschis ca altădată, ceva care schimbase cu desăvârşire caracterul relaţiilor noastre.

Nu era nimeni în vechiul salonaş, cu toate că am găsit semne ce arătau că nu demult missis Heep trecuse pe acolo. M-am uitat în odaia care şi acum mai era ocupată de Agnes şi am văzut-o şezând la o masă frumoasă, de modă veche, lângă cămin, şi scriind.

Umbra mea a făcut-o să-şi ridice privirea. Ce plăcere să bag de seamă că pot determina înseninarea chipului ei încordat şi că sunt binevenit şi întâmpinat cu bucurie!

— Vai, Agnes! i-am zis după ce ne-am aşezat unul lângă altul. Mi-ai lipsit nespus de mult în ultimul timp!

— Adevărat? Din nou! Şi atât de repede?

Am clătinat din cap.

— Nu ştiu cum se face, Agnes; mi se pare că-mi lipseşte o însuşire a minţii pe care ar trebui s-o am. În zilele fericite de odinioară erai atât de obişnuită să gândeşti pentru mine, şi eu veneam să-ţi cer sfat şi sprijin în chip atât de firesc, încât cred că într-adevăr n-am reuşit să dobândesc acea însuşire!

— Şi care e aia? m-a întrebat Agnes, veselă.

— Nu ştiu cum s-o numesc. Cred că serios şi perseverent sunt, nu-i aşa?

— Fără îndoială.

— Şi răbdător, Agnes? am iscodit-o cu oarecare şovăială.

— Da, mi-a răspuns Agnes râzând. Destul.

— Şi totuşi mă simt atât de nefericit şi de zbuciumat şi sunt atât de schimbător şi de nehotărât când e vorba să am încredere în mine, încât îmi dau seama că-mi lipseşte, pesemne, ca să zic aşa, nădejdea.

— Zi-i aşa, dacă vrei, mi-a spus Agnes.

— Fie! Uite, să vezi! Când vii la Londra, mă bizui pe tine, şi îndată am un ţel şi îmi aleg o cale. Când le pierd, vin aici, şi într-o clipă mă simt alt om. Împrejurările din pricina cărora eram amărât nu s-au schimbat de când am intrat în această încăpere; dar am şi simţit, în acest scurt răstimp, o înrâurire care mă transformă, mă înviorează! Ce-o fi asta? Care-ţi e secretul, Agnes?

Cu capul plecat, privea focul din cămin.

— E vechea poveste, am urmat. Să nu râzi când ţi-oi spune că aşa a fost întotdeauna, fie că era vorba de lucruri mici, fie că era vorba de lucruri mari. Necazurile mele de altădată erau nişte fleacuri, acum însă sunt grave; de câte ori am plecat de la surioara mea adoptivă…

Agnes şi-a ridicat capul – avea o căutătură de-a dreptul îngerească! – şi mi-a întins mâna, pe care i-am sărutat-o.

— De câte ori n-ai fost lângă mine, Agnes, ca să mă sfătuieşti şi să încuviinţezi un lucru de la început, am luat-o razna şi m-am izbit de tot felul de greutăţi. Şi când, în cele din urmă, am venit la tine (cum am făcut mereu), am găsit liniştea şi fericirea. M-am întors acum la tine, ca un călător ostenit, şi simt cum coboară asupra mea o pace binecuvântată.

Atât de adânc simţite erau aceste cuvinte şi eram atât de sincer mişcat, încât am amuţit şi, acoperindu-mi faţa cu mâna, am izbucnit în plâns. Nu scriu decât adevărul. Oricare vor fi fost contradicţiile şi ezitările care-mi sfâşiau sufletul, aşa cum sfâşie sufletele multor altora; în orice privinţă voi fi fost poate altfel şi mai bun decât alţii; orice pas voi fi făcut, nesocotind în mod vinovat glasul inimii, am uitat cu desăvârşire în clipa aceea. Nu-mi dădeam seama decât că eram sigur că în preajma lui Agnes mă simţeam liniştit şi la adăpost.

Purtându-se cu mine blând ca o soră, cu ochii ei radioşi, cu vocea ei plăcută şi cu acel calm şi cu acea delicateţe care în ochii mei de multă vreme transformaseră casa ei într-un lăcaş sacru, a izbutit în curând să mă ridice deasupra acestei slăbiciuni şi m-a îndemnat să-i povestesc tot ce se întâmplase de la ultima noastră întâlnire încoace.

Când am ajuns la capătul destăinuirilor, i-am zis:

— Nu mai am nimic de adăugat, Agnes. Şi acum în tine mi-i nădejdea.

— Dar nu în mine ar trebui să-ţi pui nădejdea, Trotwood, mi-a răspuns Agnes, zâmbind. În altcineva ar trebui să ţi-o pui.

— În Dora?

— Desigur.

— Ah, nu ţi-am spus, Agnes, i-am mărturisit puţin cam jenat, că Dora nu e omul pe care… n-aş vrea pentru nimic în lume să spun că e un om pe care nu te-ai putea bizui, căci este o întruchipare a nevinovăţiei şi a devotamentului… dar e cam greu să… crede-mă, Agnes, nu găsesc cuvintele care să exprime ceea ce vreau să spun. E o fiinţă micuţă, sfioasă, care se tulbură şi se sperie lesne. Acum câtva timp, înainte de moartea tatălui ei, când am crezut că trebuie să-i aduc la cunoştinţă că… dar, dacă ai răbdare, am să-ţi povestesc cum s-a întâmplat.

Aşadar, i-am relatat lui Agnes cum îi adusesem la cunoştinţă Dorei că eram sărac, precum şi conversaţia noastră despre cartea de bucate, despre ţinerea socotelilor gospodăriei şi toate celelalte.

— O, Trotwood! m-a dojenit ea, zâmbind. Ai rămas la fel de năvalnic! Poţi foarte bine să-ţi croieşti drum în viaţă cu seriozitate şi cu energie, fără să te porţi atât de brutal cu o fată timidă, duioasă şi lipsită de experienţă. Biata Dora!

Niciodată nu mi-a fost dat să aud o voce în care să vibreze atâta bunătate şi atâta înţelegere câtă a vibrat în vocea cu care mi-a dat acest răspuns. Am văzut-o parcă îmbrăţişând-o cu căldură şi admiraţie pe Dora şi făcându-mi, prin ocrotirea ce i-o acorda, reproşuri tacite pentru maniera impulsivă, precipitată în care tulburasem biata-i inimioară. Am văzut-o parcă şi pe Dora, cu naivitatea ei fermecătoare, mângâind-o pe Agnes şi mulţumindu-i şi plângându-se de mine, totodată iubindu-mă cu toată inocenţa sufletului ei copilăresc.

Cât de recunoscător i-am fost preabunei Agnes şi cât de mult am admirat-o! Le vedeam împreună, într-o perspectivă luminoasă, legate printr-o strânsă prietenie şi înfrumuseţându-se reciproc.

— Şi atunci, ce ar trebui să fac, Agnes? am întrebat, după ce câtva timp am privit focul. Ce crezi c-ar fi nimerit să fac?

— S-ar cuveni, cred, să le scrii celor două doamne. Nu găseşti că a umbla cu ascunzişuri e nedemn?

— Ba da. Dacă aşa găseşti tu, i-am zis.

— Nu prea sunt eu îndreptăţită să mă pronunţ în asemenea probleme, mi-a răspuns Agnes, modestă şi şovăielnică, dar sunt convinsă, pe scurt, sunt sigură că este incompatibil cu tine însuţi să te ascunzi şi să faci lucrurile pe furiş.

— Cu alte cuvinte, incompatibil cu opinia exagerat de bună pe care o ai despre mine, dragă Agnes.

— Incompatibil cu firea ta cinstită, şi de aceea, în locul tău, le-aş scrie celor două doamne. Le-aş relata cât mai pe larg şi mai sincer cu putinţă tot ce s-a petrecut; şi le-aş cere voie să vin, din când în când, în vizită la casa lor. Pentru că eşti tânăr şi pentru că lupţi să-ţi croieşti un drum în viaţă, cred c-ar fi nimerit să le spui că eşti gata să accepţi orice condiţii pe care ar dori să ţi le impună. Le-aş ruga stăruitor să nu-mi respingă cererea înainte de a o consulta şi pe Dora; şi să discute cu ea această cerere când vor socoti potrivit. Nu m-aş arăta prea impetuos şi nici n-aş face promisiuni prea mari, a adăugat blând Agnes. Aş avea încredere în propria mea statornicie şi stăruinţă… şi în Dora.

— Dar, Agnes, dacă, vorbindu-i, o voi speria din nou? Şi dacă Dora va începe să plângă şi nu va spune nici un cuvânt despre mine?

— E posibil? m-a întrebat Agnes, cu aceeaşi expresie blândă şi înţelegătoare.

— Dumnezeu s-o aibă în paza lui, e sperioasă ca o păsărică. E posibil! Sau dacă s-ar întâmpla ca aceste două miss Spenlow (femeile mai în vârstă sunt cam ciudate din fire uneori) să nu fie persoanele nimerite cărora să mă adresez în felul acesta?

— Nu, Trotwood, asta cred că n-aş lua în consideraţie, mi-a răspuns Agnes, ridicându-şi duios privirea. Poate că ar fi mai bine dacă te-ai mărgini să chibzuieşti dacă-i just să procedezi astfel; şi dacă este, s-o faci.

Nu mai aveam nici o îndoială în această privinţă. Cu inima uşoară, dar pătruns de importanţa hotărâtoare a demersului, am închinat toată după-amiaza ciornei acestei scrisori; şi pentru acest scop înalt Agnes mi-a pus la dispoziţie biroul ei. Dar înainte de a mă apuca de această treabă, am coborât să-i văd pe mister Wickfield şi pe Uriah Heep.

Pe Uriah l-am găsit instalat în biroul cel nou construit în grădină şi care mai mirosea a tencuială; înconjurat de vrafuri de cărţi şi de hârtii, părea cât se poate de josnic. M-a primit cu slugărnicia lui obişnuită, prefăcându-se că n-ar fi aflat de la mister Micawber de sosirea mea; dar mi-am permis să nu-l cred. M-a condus în biroul ocupat de mister Wickfield, care nu mai era decât umbra biroului său de altădată – fel de fel de obiecte fuseseră scoase pentru a mobila cabinetul noului asociat – şi a stat deoparte în faţa căminului, încălzindu-şi spatele şi frecându-şi bărbia cu mâna-i scheletică, în timp ce mister Wickfield şi cu mine ne-am salutat călduros.

— N-ai vrea să locuieşti la noi, Trotwood, cât timp vei rămâne la Canterbury? m-a întrebat mister Wickfield, nu fără a-i fi cerut din ochi încuviinţare lui Uriah.

— Aveţi loc şi pentru mine? am întrebat.

— Desigur, master Copperfield, voiam să spun mister, dar îmi vine mai greu, a intervenit Uriah. Dacă vă face plăcere, bucuros vă cedez vechea dumneavoastră cameră.

— Nu, nu! a spus mister Wickfield. De ce te-am deranja? Mai este o odaie.

— Vai, dar ştiţi că mi-ar face într-adevăr o deosebită plăcere? a protestat Uriah, rânjind.

Ca să scurtez discuţia, am declarat că dacă nu-mi dau cealaltă odaie, renunţ; şi atunci s-a stabilit îndată că mi se va da cealaltă odaie; după care mi-am luat adio de la cei doi asociaţi, până la cină, şi m-am întors sus.

Nădăjduiam că voi fi singur cu Agnes. Dar missis Heep ceruse voie să se instaleze acolo lângă cămin cu andrelele şi cu lucrul ei, sub cuvânt că pentru reumatismul ei încăperea aceea e mai sănătoasă decât salonul sau, sufrageria, având în vedere cum bătea vântul, cu toate că fără nici o remuşcare aş fi lăsat-o pradă vântului în vârful celui mai înalt turn al catedralei; totuşi, am făcut haz de necaz şi am salutat-o prietenos.

— Vă mulţumesc plecat, sir, mi-a zis missis Heep când am întrebat-o de sănătate, o duc binişor. N-am de ce să mă laud. Dacă l-aş vedea pe Uriah al meu că şi-a făcut un rost în viaţă, cred că n-aş avea ce să-mi mai doresc. Cum găsiţi că arată Ury al meu, sir?

Îl găseam mai nesuferit ca niciodată, dar i-am răspuns că nu mi se părea deloc schimbat.

— A, nu-l găsiţi deloc schimbat? a zis missis Heep. În privinţa asta trebuie să vă cer voie să nu fiu de părerea dumneavoastră. N-aţi băgat de seamă c-a slăbit?

— Nu-i mai slab ca de obicei! i-am răspuns.

— Aşa, nu vi se pare! a exclamat missis Heep. Asta numai fiindcă dumneavoastră nu-l vedeţi cu ochi de mamă!

Când i-am întâlnit privirea, am reflectat că ochii ei de mamă, oricât de afectuoşi vor fi fost când priveau la el, cătau cam hain la tot restul omenirii; dar cred că ţineau mult unul la altul. De la mine, ochii ei s-au întors către Agnes.

— Nu găsiţi că scade şi slăbeşte, miss Wickfield? a întrebat-o missis Heep.

— Nu, i-a răspuns Agnes văzându-şi liniştită de lucrul ei. Îi purtaţi prea mult de grijă. Arată foarte bine.

Pufnind înciudată, missis Heep s-a apucat din nou de tricotat.

Nu s-a întrerupt niciodată şi nu ne-a slăbit nici o singură clipă. Sosisem devreme dimineaţa şi mai aveam încă vreo trei sau patru ceasuri până la cină, dar ea a stat tot timpul acolo, fluturându-şi andrelele la fel de monoton cum se scurge nisipul dintr-o clepsidră. Şedea de o parte a căminului: eu lucram la masa de scris aşezată în faţa focului; iar ceva mai încolo, de cealaltă parte, şedea Agnes. Ori de câte ori îmi ridicam privirea de la scrisoarea pe care o ticluiam încetişor şi dădeam peste faţa gânditoare a lui Agnes, care se uita la mine cu o expresie angelică, insuflându-mi curaj, îndată simţeam ochiul cel hain al lui missis Heep oprindu-se o clipă asupra mea, apoi trecând la Agnes şi întorcându-se iar la mine, pentru a coborî apoi, furiş, asupra lucrului. Nu ştiu ce anume tricota, căci nu cunoşteam acest meşteşug; dar aducea cu o plasă; şi cum îşi flutura andrelele, care semănau cu beţişoarele folosite de chinezi la mâncat, părea, în lumina focului, ca o vrăjitoare urâtă, pe care radioasa întruchipare a bunătăţii, aliată în faţa ei, o stânjenea, şi care se pregătea să-şi arunce plasa pentru a prinde prada.

La cină n-a contenit să ne vegheze cu aceeaşi privire neclintită. După masă, feciorul ei i-a luat locul; şi când am rămas singuri, mister Wickfield, dânsul şi cu mine, Uriah atâta m-a privit cu coada ochiului şi atâta s-a răsucit, până am simţit că nu mai pot răbda. În salon am dat din nou peste maică-sa, care tricota şi veghea. Cât timp Agnes a cântat la pian şi din gură, nu s-a depărtat de pian. La un moment dat a rugat-o să cânte o baladă, care, a explicat ea, îi plăcea nespus lui Ury al ei (care căsca într-un fotoliu); din când în când se uita la el, pentru ca apoi să-i spună lui Agnes că era nebun după muzică. Rareori scotea o vorbă – mă întreb dacă se întâmpla să deschidă gura vreodată – fără să pomenească de el. Se vedea limpede că era o sarcină pe care dânsul i-o încredinţase.

Asta a durat până ne-am dus la culcare. Viziunea că mama şi fiul, ca doi lilieci uriaşi, pluteau deasupra întregii case, întunecând-o cu formele lor hidoase, m-a obsedat în aşa măsură, încât aş fi preferat să fi rămas jos, în ciuda tricotatului şi a tuturor celorlalte neajunsuri, decât să merg la culcare. N-am prea dormit. A doua zi, tricotatul şi pânda au început din nou şi au ţinut toată ziua.

N-am avut posibilitatea să vorbesc cu Agnes nici zece minute. Abia i-am putut arăta scrisoarea. I-am propus să facă o plimbare cu mine; dar missis Heep, plângându-se în mod repetat că se simte mai prost ca de obicei, Agnes, filotimă, a rămas să-i ţină de urât. Către apusul soarelui am ieşit singur la plimbare, chibzuind ce se cuvenea să fac şi întrebându-mă dacă mai aveam dreptul să-i ascund lui Agnes ceea ce Uriah Heep îmi destăinuise la Londra, căci treaba asta începuse să mă neliniştească foarte tare.

O apucasem pe şoseaua ce duce spre Ramsgate, de-a lungul căreia era o potecă plăcută, dar nu ajunsesem încă afară din oraş, când, prin amurg, cineva m-a strigat din urmă. L-am recunoscut îndată după umbletul lui bălăbănit şi după paltonul cam scurt. M-am oprit, şi Uriah Heep m-a ajuns.

— Ei? l-am întrebat.

— Ce repede mergeţi! mi-a zis. Am picioare destul de lungi, şi totuşi le-aţi dat de furcă, nu glumă!

— Încotro?

— Vreau să vă însoţesc, master Copperfield, dacă o să-mi acordaţi plăcerea de a face o plimbare cu o veche cunoştinţă.

Rostind aceste cuvinte, cu o contorsiune a întregului trup, care putea fi luată drept plecăciune sau batjocură, şi-a potrivit pasul cu al meu.

— Uriah! i-am zis după un răstimp, silindu-mă să fiu cât mai politicos.

— Master Copperfield! a răspuns Uriah.

— Ca să-ţi spun adevărul (care nu se cade să te ofenseze), am ieşit singur la plimbare pentru că sunt sătul de atâta societate.

S-a uitat pieziş la mine şi mi-a zis, rânjind înfiorător!

— Vă referiţi la mama?

— Da, bineînţeles, i-am răspuns.

— Vai, dar ştiţi bine că noi suntem atât de neînsemnaţi! a urmat el. Şi fiindcă ne dăm seama cât de neînsemnaţi suntem, trebuie să avem grijă să nu fim daţi la o parte de cei care nu-s neînsemnaţi ca noi. În dragoste sunt îngăduite orice tertipuri, sir.

Ridicându-şi labele mari, le-a dus la bărbie, şi-a frecat-o uşor şi a râs pe înfundate; mi s-a părut că semăna cu un babuin viclean cum nici o altă făptură omenească n-ar fi putut semăna.

— Vedeţi, mi-a spus el, clătinând din cap şi mângâindu-şi mai departe bărbia în felul acela respingător, dumneavoastră, mister Copperfield, sunteţi un rival primejdios. Ştiţi prea bine că întotdeauna aţi fost.

— Adică din pricina mea ai pus strajă împrejurul lui miss Wickfield şi ai făcut-o să nu se mai simtă acasă în casa ei?

— O, master Copperfield! Folosiţi cuvinte tare aspre.

— Tradu ce ţi-am spus în ce cuvinte pofteşti. Ştii însă tot atât de bine ca mine, Uriah, ce vreau să spun, i-am răspuns.

— Vai nu! Dumneavoastră trebuie să alegeţi cuvintele. Zău! Eu, unul, n-aş putea.

— Îţi închipui oare că o privesc pe miss Wickfield altfel decât ca pe o scumpă surioară? l-am întrebat, silindu-mă, de dragul lui Agnes, să fiu cât mai calm şi mai ponderat.

— Ei, master Copperfield, vă daţi seama că nu pot fi ţinut să răspund la această întrebare. Poate că nu. Dar, vedeţi, poate totuşi o priviţi şi altfel!

Niciodată n-am văzut ceva care să semene cu viclenia mârşavă a chipului său, şi a ochilor săi, fără urmă de gene.

— Ascultă! i-am zis. De dragul lui miss Wickfield…

— Agnes a mea! a exclamat dânsul cu o contorsiune maladivă, dizgraţioasă. Fiţi atât de bun, master Copperfield, şi ziceţi-i pe scurt: Agnes!

— De dragul lui Agnes Wickfield… Dumnezeu s-o binecuvânteze…

— Vă mulţumesc pentru binecuvântare, master Copperfield! mi-a tăiat el vorba.

—… am să-ţi spun ceea ce, în alte împrejurări, nu i-aş fi mărturisit nici lui Jack Ketch90.

— Cui, sir? a întrebat Uriah, întinzând gâtul şi ducând mâna la ureche.

— Călăului, i-am răspuns. Adică ultimului om la care m-aş fi putut gândi (deşi chiar mutra lui îmi sugera în chip firesc această imagine). Sunt logodit cu o altă fată. Nădăjduiesc că asta te mulţumeşte.

— Pe cuvântul dumneavoastră?

Tocmai mă pregăteam, indignat, să dau afirmaţiei mele întărirea ce mi-o ceruse, când mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o.

— O, master Copperfield! Dacă în noaptea când v-am stânjenit atât de mult, culcându-mă în faţa căminului din salonaşul dumneavoastră, aţi fi avut bunătatea să-mi fi răspuns cu aceeaşi încredere când v-am dezvăluit tot focul inimii mele, niciodată nu m-aş fi îndoit de dumneavoastră. Dacă lucrurile stau aşa, voi fi foarte fericit s-o scot pe mama din calea dumneavoastră. Ştiu că-mi veţi ierta măsurile de prevedere pe care le-am luat, nu-i aşa? Ce păcat, master Copperfield, că n-aţi binevoit atuncea să răspundeţi destăinuirilor mele! Sunt, sigur că v-am oferit prilejuri destule, dar niciodată nu mi-aţi arătat încrederea pe care aş fi dorit-o. Ştiu că niciodată n-aţi ţinut la mine aşa cum ţin eu la dumneavoastră.

Şi cât a vorbit, mi-a strâns mâna cu degetele-i jilave şi lipicioase, în vreme ce eu mă străduiam să scap din strânsoare, fără a-l jigni. Dar zadarnic. Mi-a luat braţul la subsuoara paltonului său de culoarea dudelor, şi, vrând-nevrând, am mers mai departe braţ la braţ.

— Nu vreţi să ne înapoiem? m-a întrebat Uriah, întorcându-mă în acelaşi timp cu faţa spre oraşul deasupra căruia luna, care abia răsărise, strălucea, muind în argint ferestrele ce se vedeau în depărtare.

— Înainte de a părăsi acest subiect, i-am spus eu după o tăcere destul de lungă, trebuie să înţelegi că, după părerea mea, Agnes Wickfield e cu atât mai presus de dumneata şi tot atât de aparte de aspiraţiile dumitale ca luna.

— Într-adevăr, e atât de liniştită! Nu-i aşa? a zis Uriah. Foarte! Şi acum, master Copperfield, trebuie să recunoaşteţi că niciodată n-aţi ţinut la mine aşa cum ţin eu la dumneavoastră. Fără îndoială, tot timpul m-aţi socotit prea neînsemnat, nu-i aşa?

— Nu-mi plac declaraţiile de umilinţă, am răspuns, nu-mi plac declaraţiile de nici un fel.

— Asta-i! a exclamat Uriah, care părea puhav şi livid în lumina lunii. Ştiam eu! Nici nu vă daţi seama cât de umil şi neînsemnat trebuie să se arate un om în situaţia mea, master Copperfield! Şi tata şi eu am fost crescuţi la o şcoală de copii săraci; şi mama a fost educată într-o instituţie publică de binefacere. Acolo, pe cât îmi amintesc, de dimineaţă până seara nu ne-au învăţat aproape nimic altceva decât să ne arătăm umili şi neînsemnaţi. Trebuia să ne arătăm umili faţă de cutare şi faţă de cutare; şi să ne descoperim în dreapta, şi să ne ploconim în stânga; şi totdeauna să ne cunoaştem lungul nasului şi să fim plecaţi în faţa mai-marilor noştri. Şi mai-marii noştri erau mulţi, foarte mulţi! Pentru că s-a arătat foarte umil, tata a primit medalia de monitor. Şi eu la fel. Tot datorită umilinţei, tata a ajuns să fie paracliser. Pentru că se bucura în rândul oamenilor cumsecade de faima că-i un om la locul lui, i-au dat slujbă. „Fii umil şi neînsemnat, Uriah, îmi spunea tata, şi o să răzbeşti. Asta ne-au învăţat la şcoală şi pe mine şi pe tine; asta prinde cel mai bine, Fii umil şi neînsemnat, îmi spunea tata, şi o să răzbeşti.” Şi într-adevăr, am răzbit!

Atunci mi-am dat seama întâia oară că acest ipocrit şi respingător limbaj de falsă umilinţă putea să aibă originea în familia Heep. Văzusem rodul, dar încă niciodată nu mă gândisem la sămânţă.

— De când eram mic mi-a fost dat să cunosc foloasele pe care le aduce umilinţa şi m-am deprins cu ea, a urmat Uriah. M-am smerit cu plăcere. Am mers cu învăţătura cât mi-a îngăduit umilinţa şi apoi m-am oprit şi mi-am zis: „Stai!” Când mi-aţi propus să-mi daţi lecţii de latină, am ştiut eu ce fac refuzând. „Oamenilor le place să se simtă domni, spunea tata, de aceea tu să stai plecat.” Mai sunt şi acum foarte umil şi neînsemnat, master Copperfield, dar am ceva putere!

Mi-a spus toate astea – văzându-i chipul în lumina lunii, mi-am da seama îndată – ca să mă facă să înţeleg c-avea de gând să se folosească de puterea lui ca să se despăgubească. De josnicia lui, de vicleşugul şi de răutatea lui nu mă îndoisem niciodată; acum, însă, pentru întâia oară înţelegeam pe deplin câtă mârşăvie, ce înverşunată sete de răzbunare va fi fost stârnită de această timpurie şi îndelungată înfrânare.

Depănarea amintirilor a avut însă şi un rezultat plăcut: l-a făcut să-şi retragă mâna de pe braţul meu, ca să-şi poată mângâia bărbia din nou. O dată scăpat, m-am hotărât să păstrez distanţa; şi ne-am înapoiat împreuna, dar vorbind foarte puţin.

Nu ştiu dacă buna lui dispoziţie fusese stimulată de destăinuirea ce i-o făcusem sau această evocare a trecutului; fapt este că fusese stimulată de ceva. La cină a vorbit mai mult decât îi era obiceiul; a întrebat-o pe maică-sa (care, cum ne-am întors, a încetat să mai facă de santinelă) dacă nu socotea c-ar fi depăşit vârsta burlăciei, şi la un moment dat i-a aruncat lui Agnes o asemenea privire, c-aş fi dat bucuros orice ca să-i pot suci gâtul.

După cină, când am rămas singuri, numai noi, cei trei bărbaţi, a devenit mai întreprinzător. Vin nu băuse decât foarte puţin sau deloc; presupun că era îmbătat doar de un sentiment de triumf pe care se prea poate că prezenţa mea îl stârnea îndemnându-l să se manifeste.

Băgasem de seamă, în ajun, că-l tot îmbia pe mister Wickfield să bea; ghicind înţelesul privirii ce mi-o aruncase Agnes înainte de a se retrage, mă mărginisem la un singur pahar, după care propusesem să ne retragem şi noi. Aveam de gând să repet propunerea; dar Uriah mi-a luat-o înainte:

— Prea rar avem prilejul, sir, să-l vedem pe oaspetele nostru, a zis Uriah, îndreptându-se către mister Wickfield, care şedea la celălalt capăt al mesei. Aş zice, de aceea, dacă n-aveţi nimic împotrivă, să mai bem un pahar sau două în cinstea lui. Pentru sănătatea şi fericirea dumneavoastră, mister Copperfield!

De voie, de nevoie, am acceptat mâna pe care mi-a întins-o peste masă; pentru ca apoi, cu sentimente cu totul diferite, să strâng mâna nefericitului gentleman care-i era asociat.

— Scumpe asociat şi colega, a zis Uriah, dacă mi-e îngăduit să vă spun astfel, e rândul dumneavoastră să faceţi o închinare care să-i facă plăcere lui Copperfield.

Trec peste închinările lui mister Wickfield în sănătatea mătuşii, a lui mister Dick, a instituţiilor de la „Doctors' Commons” şi a lui Uriah, şi peste faptul că a golit câte două pahare pentru fiecare; peste conştiinţa propriei lui slăbiciuni, peste străduinţa lui zadarnică de a i se împotrivi; peste conflictul dintre ruşinea ce i-o pricinuia purtarea lui Uriah şi dorinţa de a nu-l supăra; peste vădita bucurie cu care Uriah se sucea şi se învârtea, făcându-mi semn să mă uit la el. M-a durut în suflet să văd toate astea şi mâna-mi refuză să scrie despre ele.

— Iar acum, scumpe asociat şi colega, a zis Uriah în cele din urmă, să mai închinăm un rând, dar smerit cer să umplem paharele până în buză, pentru că vreau să bem în cinstea celei mai divine reprezentante a sexului ei.

Tatăl ţinea paharul gol în mână. Am băgat de seamă că-l pune jos, că se uită la tabloul cu care dânsa semăna atât de mult, că-şi duce mâna la frunte şi că se lasă pe speteaza fotoliului său.

— Sunt prea umil şi neînsemnat pentru a închina în sănătatea ei, a urmat Uriah, dar o admir… o ador!

Cred că niciodată bătrânul ei părinte nu îndurase o mai cumplită durere fizică decât tortura morală ce-i muncea acum capul încărunţit, pe care-l apăsa cu amândouă mâinile.

— Pot spune, a urmat Uriah, fie pentru că nu se uitase la el, fie pentru că nu bănuia ce se petrecea în sufletul lui, că Agnes, Agnes Wickfield, este cea mai divină întruchipare a sexului ei. Pot să vorbesc deschis între prieteni? Este o deosebită mândrie să-i fii tată, dar a-i fi soţ…

Niciodată n-aş vrea să-mi mai fie dat să aud un ţipăt ca acela dat de tatăl ei ridicându-se brusc de la masă!

— Ce v-a apucat? a sărit Uriah, livid ca un mort. Sper că n-aţi înnebunit, mister Wickfield? Am şi eu dreptul să spun, ca oricare altul, că doresc fierbinte ca Agnes a dumneavoastră să devină Agnes a mea. Am chiar mai mult drept la asta decât oricare altul!

L-am cuprins în braţe pe mister Wickfield şi, în numele a tot ce mi-a trecut prin minte, dar mai ales în numele dragostei ce i-o purta lui Agnes l-am conjurat să se liniştească. A fost ca nebun; îşi smulgea părul, se lovea cu pumnul în cap, încerca să mă dea la o parte cu forţa şi să se smulgă din braţele mele, fără a-mi răspunde nici un cuvânt, fără a privi şi fără a vedea pe nimeni; zbătându-se orbeşte să apuce nu ştiu ce, cu o privire sticloasă şi cu faţa schimonosită – într-un cuvânt, un spectacol înfiorător.

Rostind cuvinte fără şir, dar pline de patimă, l-am implorat să nu se lase târât de furie şi să mă asculte. L-am rugat să se gândească la Agnes, la Agnes şi la mine, să-şi aducă aminte că crescusem împreuna, că am admirat-o şi am iubit-o, că dânsa era mândria şi bucuria lui. Am încercat să-i evoc imaginea ei; i-am reproşat chiar că n-avea destulă voinţă ca s-o scutească pe Agnes de a afla de o scenă ca asta. Fie că vorbele mele au avut oarecare ecou, fie că i-a mai trecut furia, nu ştiu, dar, încetul cu încetul, a început să se zbată mai puţin şi a început să se uite la mine, mai întâi ca la un necunoscut, iar apoi, recunoscându-mă. În cele din urmă mi-a spus:

— Ştiu, Trotwood! Fetiţa mea iubită şi dumneata… ştiu! Dar uită-te la el!

Şi mi-a făcut semn să mă uit la Uriah, care, palid şi cu priviri rătăcite, stătea într-un colţ, evident descumpănit, căci greşise socotelile şi fusese luat pe neaşteptate.

— Uită-te la călăul meu, a urmat mister Wickfield. În faţa lui am abdicat, pas cu pas, de la numele şi reputaţia mea, am renunţat la pace şi la linişte, la casa şi căminul meu.

— Eu v-am apărat şi numele, şi reputaţia, şi pacea, şi liniştea, şi casa, şi căminul, s-a grăbit să întâmpine Uriah posomorât, încercând să dreagă lucrurile. Lăsaţi prostiile deoparte, mister Wickfield. Chiar dacă am mers puţin mai departe decât v-aţi fi aşteptat, pot să retractez, pare-mi-se. Nu-i nici o nenorocire.

— Am căutat întotdeauna să descopăr ţelul urmărit de fiecare, a continuat mister Wickfield, şi eram convins că nu-l leagă de mine decât interesele băneşti. Dar uită-te cine e… vai, uită-te cine e!

— Ai face bine să-l opreşti, dacă poţi, Copperfield! a strigat Uriah, întinzând înspre mine degetul lui lung. E-n stare să spună lucruri de care mai târziu se va căi că le-a spus, iar dumitale – ascultă ce-ţi spun – îţi va părea rău că le-ai auzit!

— Voi dezvălui totul! a izbucnit mister Wickfield exasperat. De ce nu m-aş da pe mâna tuturor, din moment ce m-am dat pe a ta?

— Bagă de seamă, îţi spun! m-a avertizat Uriah. Dacă nu-l faci să tacă, nu-i eşti prieten! Ştiţi de ce nu trebuie să vă daţi pe mâna tuturor, mister Wickfield? Fiindcă aveţi o fiică. Noi doi ştim ce ştim, nu-i aşa? Vântul aţâţă focul, şi vorba – vrajba. Vedeţi bine că sunt cât se poate de la locul meu! V-am spus doar că-mi pare rău dacă am mers prea departe. Ce mai vreţi acum, sir?

— O, Trotwood, Trotwood! a strigat mister Wickfield, frângându-şi mâinile. Cât am decăzut din ziua când ai păşit pentru prima oară în casa asta! Încă de pe atunci începusem coborâşul, dar ce cale îngrozitoare, îngrozitoare am străbătut de atunci! Inerţia, lipsa de măsură m-au dus la dezastru. M-am complăcut să trăiesc din amintiri, m-am complăcut, căutând să uit. Durerea firească, pricinuită de pierderea mamei copilului meu. A devenit boală; dragostea firească pentru copilul meu a devenit şi ea boală. Am otrăvit tot ce am atins. Numai nenorociri am adus celor pe care-i iubesc mai presus de orice, o ştiu… O ştii şi dumneata! Am crezut că e cu putinţă să iubesc sincer o singură fiinţă pe lume şi să nu-mi pese de rest, am crezut că e cu putinţă să port doliu toată viaţa după o fiinţă care a părăsit această lume şi să nu iau parte la durerea tuturor celor îndoliaţi. În felul acesta, lecţiile pe care mi le-a oferit viaţa au fost denaturate! Mi-am măcinat inima asta bolnavă, ticăloasă, şi ea, la rândul ei, m-a măcinat pe mine, egoist în durerea mea, egoist în dragostea mea, egoist în jalnica-mi încercare de a fugi de tot ce era întunecat în amândouă. Vai, iată ce ruină am ajuns! Urăşte-mă, ocoleşte-mă!

S-a prăvălit pe un scaun, plângând domol. Surescitarea care pusese stăpânire pe el începuse să se potolească. Atunci Uriah a ieşit din colţul lui.

— Nu mai ştiu tot ce am făcut în prostia mea, a zis mister Wickfield întinzând mâinile, vrând parcă să mă roage să nu-l osândesc. El ştie mai bine, a urmat mister Wickfield, arătând spre Uriah Heep, căci tot timpul a stat lângă mine şi mi-a şoptit ce să fac. Vezi bine că-i o piatră de moară legată de gâtul meu. Locuieşte în casa mea, mi-a devenit asociat. L-ai auzit adineauri. Ce să spun mai mult?

— Nu era nici o nevoie să spuneţi toate astea, nu era nevoie să spuneţi nici pe jumătate, nu era nevoie să spuneţi nimic, i-a reproşat Uriah, sfidător şi mieros totodată. De n-aţi fi băut un păhărel, n-aţi fi luat aşa lucrurile. Mâine o să vă daţi mai bine seama. Care-i paguba dac-am trăncănit prea mult sau dac-am spus mai multe decât aş fi avut de gând? Doar n-am insistat!

În clipa aceea s-a deschis uşa, şi Agnes, fără urmă de culoare în obraz, s-a strecurat încet în sufragerie şi, petrecându-şi braţul după gâtul lui mister Wickfield, i-a spus cu glas ferm:

— Papa, nu te simţi bine, vino cu mine!

Dânsul, apăsat parcă de ruşine, şi-a lăsat capul pe umărul ei şi au părăsit odaia împreună. Privirile noastre s-au încrucişat doar o clipă, dar mi-am dat seama că ştia ce se întâmplase.

— Nu m-aş fi aşteptat s-o ia în nume de rău, master Copperfield, mi-a zis Uriah. Dar nu face nimic. Ne împăcăm noi mâine. E spre binele lui. Cu neînsemnatele mele puteri, mă frământ pentru binele lui.

Fără a-i răspunde, m-am dus sus, în odaia liniştită, unde, când învăţam, Agnes a venit de atâtea ori să stea cu mine. Până târziu noaptea n-a venit nimeni. Am luat o carte şi am încercat să citesc. Tocmai auzisem orologiul bătând miezul nopţii, şi tot mai citeam, fără a înţelege nimic, când Agnes m-a atins uşor.

— Mâine, în zori, vei pleca, Trotwood! Să ne luăm rămas bun acum!

Plânsese, dar chipul îi era senin şi frumos!

— Domnul să te ocrotească! mi-a spus, întinzându-mi mâna.

— Draga mea Agnes, i-am răspuns, îmi dau seama că nu vrei să-ţi vorbesc de cele întâmplate astă-seară… Oare nu-i nimic de făcut?

— Trebuie s-avem încredere în Dumnezeu.

— N-aş putea oare să fac ceva… eu, care-ţi împărtăşesc toate micile mele necazuri?

— Şi care le uşurezi atât de mult pe ale mele. Nu, dragă Trotwood, nu!

— Dragă Agnes, e o îndrăzneală din parte-mi să mă îndoiesc de judecata ta sau să-ţi dau sfaturi, căci îmi lipsesc calităţile pe care tu le ai din plin – bunătate, hotărâre şi toate celelalte însuşiri alese; dar ştii cât ţin la tine şi cât de mult îţi datorez. Spune-mi, Agnes, nu-i aşa că nu te vei jertfi niciodată dintr-un simţ al datoriei greşit înţeles?

Tulburată, pentru un moment, cum n-am văzut-o nicicând, şi-a tras mâna dintr-a mea şi s-a dat un pas înapoi.

— Spune-mi, dragă Agnes, că nu te gândeşti la aşa ceva! Tu, care-mi eşti mai mult ca o soră! Gândeşte-te ce dar nepreţuit e o inimă ca a ta, o dragoste ca a ta!

Vai! Multă, multă vreme după aceea mi s-a părut că văd chipul ei, cu căutătura aceea, în care nu se citea nici mirare, nici reproş, nici părere de rău. Vai, multă, multă vreme după aceea mi s-a părut că revăd cum căutătura ei s-a preschimbat în zâmbetul acela adorabil, cu care m-a încredinţat că în privinţa ei înseşi n-avea nici o teamă – n-aveam nici eu deci a mă teme pentru ea – şi şi-a luat rămas bun de la mine spunându-mi” frate” şi s-a dus!

A doua zi dimineaţă, când m-am suit în diligenţă în faţa hanului, era încă întuneric. Tocmai se crăpa de ziuă şi eram gata să plecăm, când, în timp ce stăteam la locul meu, gândindu-mă la dânsa, am zărit ivindu-se, din amestecul de întuneric şi lumină, capul lui Uriah, care se căţărase pe marginea diligenţei.

— Copperfield, mi-a şoptit cu glas răguşit, ţinându-se de barele de fier de pe acoperişul diligenţei, m-am gândit c-are să-ţi facă plăcere s-auzi înainte de plecare că ne-am împăcat. M-am dus la el în odaie, şi lucrurile s-au aplanat. Deşi sunt umil şi neînsemnat, ştii, are nevoie de mine; şi când nu-i cherchelit, îşi cunoaşte interesul. La urma urmei, e un om cumsecade, nu-i aşa, master Copperfield?

M-am silit să-i spun că eram mulţumit că-şi ceruse iertare.

— Vai, fireşte, mi-a spus Uriah. Când un om e umil şi, neînsemnat, ce contează să-şi ceară iertare? E un fleac! Ascultă! Presupun, a adăugat smucindu-se, că ţi s-o fi întâmplat şi dumitale vreodată să rupi o pară necoaptă, master Copperfield.

— Presupun că da, i-am răspuns.

— Asta am făcut şi eu aseară, a zis Uriah. Dar n-am nici o grijă, o să se coacă ea! Trebuie numai îngrijită. Timp de aşteptat am!

Nemaicontenind cu urările de drum bun, s-a dat jos în clipa când vizitiul s-a suit pe capră. După câte am putut vedea, mesteca ceva, ca să se încălzească; dar mişca din fălci de parcă fructul s-ar fi copt şi-ar fi lins buzele după el.

SFÂRŞIT

1 Cartier londonez situat pe locurile unde se întindea altădată satul Charing; aci regele Eduard I (1272-1307) a ridicat o cruce gotică în locul în care a fost depus sicriul soţiei sale Eleanor.

2 Termen uzitat în Anglia în corespondenţa adresată persoanelor care, fără a aparţine nobilimii, se bucură de oarecare vază datorită poziţiei lor sociale (liber profesionişti, comercianţi, proprietari etc.).

3 Teatru londonez întemeiat în 1732 care-şi trage numele de la piaţa Covent Garden în a cărei vecinătate este situat.

4 Tragedie istorică de Shakespeare.

5 În original pattens – încălţăminte cu talpă de lemn ce se purta, pe vreme de ploaie, peste pantofi sau ghete, spre a le feri de noroi.

6 Margaretă, părăluţă; se foloseşte şi la figurat, cum e cazul aici, pentru a desemna persoane nevinovate, încântătoare; în ce priveşte pronunţarea, Daisy este foarte apropiat de David şi mai ales de diminutivul Davy.

7 Statuia lui Carol I, lucrare a sculptorului Hubert Le Sueur, ridicată în 1674 la Charing Cross, pe locul unde au fost executaţi regicizii.

8 În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Highgate se afla în afara Londrei, fiind o suburbie a oraşului.

9 Adică un mare tablou circular, expus într-o încăpere rotundă, luminată anume pentru a da spectatorului iluzia unei imagini reale; la Londra primele tablouri panoramice au fost expuse în anul 1827.

10 Este vorba de Muzeul britanic (British Museum) întemeiat în 1753, care deţinea, încă de pe atunci, foarte bogate şi variate colecţii de obiecte de artă şi piese etnografice.

11 Vezi cap. VIII.

12 Refrenul unei balade din secolul al XVII-lea, prelucrată de Thomas Campbell (1777-1844).

13 Referire la o povestire morală inclusă într-un abecedar folosit în şcolile din Anglia între 1756 şi 1847.

14 Cuvintele rostite de Macbeth la ospăţ după dispariţia duhului lui Banquo.

15 Ixion: erou al mitologiei eline, osândit de Zeus să fie aruncat în Infern şi să fie legat de o roată roşită în foc ce avea să se învârtească de-a pururi.

16 Tip de velier cu linii simple, dezvoltat la sfârşitul secolului al XVIII-lea de corsarii americani.

17 În limba engleză numele de Walker – fie izolat, fie asociat cu Hookey în sintagma Hookey Walker – are valoarea unei interjecţii exprimând neîncredere: „Minţi! Fugi de-aici, nu cred!”

18 Idem 17.

19 Numele făptaşei unor crime senzaţionale săvârşite la Londra în preajma anului 1850.

20 Diminutiv al lui James.

21 Parafrază a începutului unei arii din The Beggar's Opera (Opera săracului) de John Gay (1685-1732): Polly este numele uneia dintre eroinele acestei piese muzicale.

22 A şaptea soţie a lui Barbă-Albastră, eroul povestirii cu aceiaşi nume a lui Charles Perrault (1628-1703), stăpânită de o curiozitate care era s-o coste viaţa.

23 Aluzie la o replică din Richard al III-lea, V.3.

24 Aceste cuvinte (care, în traducere, înseamnă: „Bod a înjurat”) sunt apropiate, în pronunţarea lor engleză (bob suor), de expresia franţuzească bon soir (bună seara).

25 Complex de clădiri datând din secolul al XVI-lea, în care îşi aveau sediul Asociaţia doctorilor în drept din Londra (1509-1858) şi o serie de instanţe bisericeşti şi maritime; a fost dărâmat în 1867.

26 În Anglia, apărarea intereselor juridice ale persoanelor este împărţită între două categorii de jurişti: de o parte, solicitor-ii, care se mărginesc să dea avize, să întocmească contracte, să strângă probe şi să pregătească acte procedurale, iar de altă parte, barrister-ii, care singuri au dreptul să reprezinte şi să pledeze în numele părţilor în faţa instanţelor de judecată.

27 Perioada domniei celor şase regi cu numele de Edward, care au domnit în Anglia în secolele XIV-XVI.

28 Veche piaţă în City; îşi trage numele de la una dintre cele patru mari asociaţii profesionale ale juriştilor englezi, „Lincoln's Inn”, întemeiată în secolul al XIV-lea, al cărui sediu ocupă o latură a pieţei.

29 Instanţă ecleziastică de apel a eparhiei de Canterbury.

30 Consistoriul bisericii anglicane (Consistory Court).

31 Instanţă de apel a eparhiei de Canterbury.

32 Instanţă bisericească, având jurisdicţie specială asupra testamentelor şi a foilor de zestre.

33 Tribunalul maritim (Admiralty Court).

34 Suprema instanţă ecleziastă a bisericii anglicane (Delegates' Court).

35 Unul dintre eroii popularului spectacol de marionete Punch and Judy (Punch şi Judy), reprezentat de păpuşarii englezi începând din secolul al XVII-lea; Punch (de la italienescul Pulcinello sau Punchinello) este reprezentat ca un ins cocoşat, sfrijit, cu nas nemăsurat de lung.

36 Vechi orăşel la nord-vest de Londra.

37 Piftie de viţel.

38 Arie din The Beggar's Opera de John Gay.

39 Lari: în mitologia romană, numele zeilor care ocroteau căminul şi familia.

40 Aluzie la o replică din Othello. Actul II, scena 3.

41 Remember, remember, /The fifth of November – cunoscut vers dintr-o poezie populară în legătură cu conspiraţia prafului de puşcă descoperită la 5 noiembrie 1605.

42 Aluzie la o replică din Hamlet, III, 1.

43 Administraţia tezaurului, adică Ministerul de Finanţe.

44 Frumuseţe ideală (fr.).

45 Orăşel la nord-est de Londra, unde au loc anual reuniuni hipice care atrag spectatori din toate colţurile Angliei.

46 Guy Fawkes (1570-1606) – unul dintre uneltitorii conspiraţiei prafului de puşcă, care de obicei este reprezentat cu mănuşi cu degete foarte lungi.

47 Vers din balada The Lass of Richmond Hill (Fata din Richmond Hill) de Leonard Mc Nally (1752-1820).

48 Rufus – roşcat (lat.).

49 The Stranger, titlul unei adaptări englezeşti a piesei Mizantropie şi căinţă (Menschenhass und Reue) a dramaturgului german August von Kotzebue (1761-1819).

50 Spre a apăra anacronismele de la Doctors' Commons, mister Spenlow invocă, într-o formă vădit absurdă, sofismul folosit de marii proprietari funciari englezi în susţinerea Legii cerealelor (Corn Law, 1815-1846); răspunzând atacurilor partizanilor comerţului liber împotriva acestei legi, care avea menirea să înlăture concurenţa străină şi să asigure desfacerea grânelor indigene în condiţii avantajoase, moşierii pretindeau că, bunăstarea naţiunii fiind legată de preţul grâului, orice scădere a acestuia ar însemna un adevărat dezastru pentru ţară.

51 Ghilda marinarilor din flota comercială engleză, înfiinţată în 1514.

52 „Hyde Park”: cel mai întins şi cel mai frecventat dintre parcurile Londrei.

53 Stimulent gastric extras din capsulele unor plante originare din India.

54 În limba engleză, cooper înseamnă şi aramă, şi cazan de aramă, iar full înseamnă plin; autorul vrea să spună că, pentru missis Crupp, „Copperfull” înseamnă poate „cazan plin de rufe”.

55 Missis Crupp îl sfătuise să joace popice – în englezeşte skittles – şi între skittles şi Traddles există într-adevăr, din punct de vedere sonor, oarecare asemănare.

56 Cartier sărac, situat în partea de nord a Londrei.

57 În aceeaşi stare ca şi înainte (lat.).

58 Geoffrey Chaucer (1340-1400), părintele literaturii engleze, a imortalizat catedrala din Canterbury, recrutându-i pe eroii Povestirilor din Canterbury din rândurile unui grup de credincioşi care se duceau în pelerinaj la racla lui Thomas ŕ Becket, aflată în numita catedrală.

59 În Bow Street se afla sediul Poliţiei criminale londoneze.

60 În mitologia greacă, zeul căsătoriei.

61 Condiment foarte iute, care se extrage din seminţele unei specii de ardei sud-american (Capsicum annuum).

62 Versuri din cântecul popular scoţian Auld Lang Syne.

63 Barclay, Perkins, Truman, Hanbury şi Buxton – mari fabrici de bere, dintre care unele mai există şi în zilele noastre.

64 Arteră în inima Londrei, de-a lungul căreia se înşiră reşedinţe, cluburi, hoteluri şi restaurante aristocratice.

65 Cântec pe muzică de Henry Bishop (1812).

66 Cântec de Stephen Storace (1795).

67 Una dintre marile asociaţii profesionale ale juriştilor englezi.

68 Valetul şi prietenul lui Roderick Random, eroul romanului cu acelaşi titlu de Smollett.

69 Aluzie la Charles Bryne (1761-1783) un irlandez înalt de peste 2,5 m, prezentat la Londra ca un fenomen.

70 Iniţial, biserica unei mănăstiri cu acelaşi nume situată la marginea de apus a Londrei, construită în secolul al XIII-lea pe locul unei biserici ridicate de Eduard Confesorul (1002? – 1066). Serveşte ca sanctuar naţional şl ca loc de încoronare a suveranilor englezi.

71 Aceste terme se numără printre puţinele vestigii arhitectonice ale vechii aşezări romane cunoscute sub numele de Ludinium sau Londinium (sec. I î.e.n.

— V e.n.).

72 Missis Crupp întrebuinţează cuvântul Judy – numele eroinei popularului spectacol pentru marionete Punch şi Judy – în locul cuvântului Jury – termenul prin care e desemnată în Anglia instituţia juraţilor.

73 Cazarma Regimentului de Gardă călare, unde schimbarea gărzii se efectuează zilnic cu deosebit fast.

74 În original: Tom Tidler's grounds – joc de copii practicat în Anglia; aici metaforic, în sensul de afaceri riscante.

75 Şi Dickens învăţase stenografia spre a se califica pentru meseria de reporter parlamentar.

76 Începutul formulei pe care, potrivit tipicului bisericii anglicane, o rosteşte mireasa cu ocazia cununiei religioase.

77 William Blackstone (1723-1780), jurist şi magistrat englez, autorul vestitei lucrări Commentaries on the Laws of England (Comentarii pe marginea legislaţiei engleze).

78 Cu alte cuvinte, ocupând postul de lord-cancelar, adică de şef al justiţiei britanice. Potrivit tradiţiei, pe fotoliul rezervat lordului-cancelar, în Camera Lorzilor, se află, în loc de pernă, un sac pătrat, umplut cu lână.

79 Cântec inspirat de versurile bardului irlandez Thomas Moore (1779-1852).

80 Joc de cărţi.

81 Amestec volatil de substanţe puternic mirositoare (carbonat de amoniu cu fenol sau camfor), întrebuinţat în trecut pentru trezirea din leşin.

82 William Enfield, autorul manualului de elocvenţă intitulat Oratorul (The Speaker), care a văzut lumina tiparului în 1774.

83 Principalii protagonişti ai luptei politice în Anglia între 1789 şi 1830; al conservatorilor ultrareacţionari, organizatorul coaliţiei împotriva Franţei revoluţionare:

Charles James Fox (1749-1806), lider al liberalilor şi simpatizant al Revoluţiei franceze, elocvent adversar al lui Pitt;

Richard Brinsley Sheridan (1751-1816), cunoscut dramaturg şi orator partizan al lui Fox;

Edmund Burke (1729-1797) orator şi publicist, ostil Revoluţiei franceze;

Henry, viconte de Castlereagh (1769-1822) şi Henry Addington, viconte de Sidmouth (1757-1844), continuatorii politicii lui Pitt în perioada napoleoneană şi postnapoleoneană;

George Canning (1770-1827), conservator moderat, a sprijinit răscoala din Grecia şi emanciparea Americii Latine.

84 Eşichierul (The Exchequer), numele departamentului finanţelor în Anglia.

85 Personaj comic din spectacolul de marionete, Punch and Judy.

86 Balaur cumplit care mânca vitele şi copiii oamenilor; isprăvile lui sunt istorisite într-o vestită baladă cu substrat satiric inclusă în culegerea Reliques of Ancient English Poetry (1765) publicată de Thomas Percy.

87 Suburbie situată în partea de sud-vest a Londrei.

88 E vorba de cântecul Evening Bells de poetul irlandez Thomas Moore (1779-1852).

89 Metaforă din A douăsprezecea noapte, Actul II, scena 4 transformată cu timpul în zicală.

90 Jack Ketch (? – 1686), călău englez; numele lui, schimbat în poreclă, se foloseşte pentru a desemna călăii în genere.