Capitolul XXXVIII. Dizolvarea unei firme

N-am lăsat să se răcească hotărârea ce luasem cu privire la dezbaterile parlamentare. Era unul dintre fiarele puse de mine imediat pe foc, unul dintre fiarele pe care le-am ţinut încinse şi le-am bătut cu o perseverenţă de care, sincer vorbind, mă minunez. Am cumpărat un manual consacrat nobilei arte şi misterelor stenografiei (care m-a costat zece şilingi şi şase pence) şi m-am afundat într-un ocean de enigme care, în câteva săptămâni, m-au dus la marginea nebuniei. Schimbările operate de puncte, care în cutare poziţie aveau un înţeles iar în cutare altă poziţie un altul, cu totul diferit; uimitoarele mutaţii antrenate de îmbinarea unor cercuri; incalculabilele consecinţe ce decurgeau din semne asemănătoare cu picioruşele de muscă şi efectele înfricoşătoare ale unei curbe greşit plasate nu numai că-mi tulburau ceasurile de veghe, dar şi în somn jucau înaintea ochilor mei. După ce, pe dibuite, mi-am croit drum peste aceste obstacole şi am ajuns să stăpânesc alfabetul, care el însuşi reprezenta un templu egiptean, m-am lovit de un nou şir de grozăvii, numite semne convenţionale, cele mai despotice semne din câte am cunoscut vreodată; de pildă, ceva ce aducea cu începutul unei pânze de păianjen însemna „aşteptare”, iar un fel de rachetă trasată cu peniţă şi cerneală însemna „neprielnic”. Când toate aceste semne blestemate mi-au intrat în cap, am băgat de seamă că izgoniseră din minte tot restul; atunci am luat lucrurile de la început, şi am uitat aceste semne; şi în vreme ce încercam să le redobândesc, pierdeam celelalte elemente ale întregului; pe scurt, puţin a lipsit să mă dau bătut.

Şi desigur că m-aş fi dat bătut de n-ar fi fost Dora, reazemul şi ancora corăbiei mele bătute de furtună. Pentru mine, fiecare semn din manual reprezenta un stejar doborât în pădurea greutăţilor, şi am mers înainte, doborându-i unul după altul cu atâta zel, încât după trei sau patru luni am fost în stare să dau o probă cu unul dintre cei mai straşnici oratori de la „Doctors' Commons”. N-o să uit niciodată cum chiar de la început acel straşnic orator mi-a luat-o înainte, lăsându-mi creionul să se poticnească, neputincios pe hârtie, ca apucat!

Era limpede că aşa nu merge. Ţinteam prea sus, şi în felul acesta n-aveam să izbutesc niciodată. M-am dus la Traddles, să-i cer un sfat, şi dânsul mi-a propus să-mi dicteze cuvântări, încet şi făcând pauze, ţinând seama de stângăcia mea. Foarte recunoscător pentru acest ajutor prietenesc, am acceptat propunerea; şi vreme îndelungată, noapte de noapte, aproape în fiecare noapte când mă întorceam de la doctorul Strong, se întrunea în Buckingham Street un fel de parlament.

Mare plăcere mi-ar face să mai văd un asemenea parlament! Mătuşa şi mister Dick reprezentau guvernul sau opoziţia (după cum era cazul), iar Traddles, cu ajutorul Oratorului lui Enfield82 sau al unui volum de cuvântări parlamentare, profesa cu glas tunător cele mai uimitoare invective la adresa lor! În picioare, lângă masă, şi cu degetul pe text, ca să nu piardă şirul, şi gesticulând cu mâna dreaptă deasupra capului, Traddles, în rolul lui Pitt, lui Fox, lui Sheridan, al lui Burke, al lordului Castlereagh, al vicontelui Sidmouth sau al lui Canning83, se înfierbânta foarte tare şi pronunţa rechizitorii ucigătoare, denunţând corupţia şi extravaganţa mătuşii şi a lui mister Dick; iară eu, aşezat ceva mai încolo, cu caietul pe genunchi, mă străduiam din răsputeri să mă ţin după el. Nici un politician adevărat nu l-ar fi putut întrece pa Traddles în ce priveşte inconsecvenţa şi lipsa de scrupule. În cursul unei singure săptămâni îmbrăţişa linii politice de tot felul; arbora cele mai felurite pavilioane în vârful oricărui catarg. Ţeapănă ca un inamovibil cancelar al Eşichierului84, mătuşa îl întrerupea uneori, exclamând, după cerinţele textului: „Auziţi!” sau „Nu!” sau: „Oh!”, ceea ce pentru mister Dick (prototipul perfectului gentleman) era un semnal să repete şi el din toată inima acelaşi strigăt. Dar, de-a lungul carierei sale parlamentare, lui mister Dick i s-au adus atâtea învinuiri şi a fost făcut răspunzător de fapte cu urmări atât de teribile, încât avea mustrări de conştiinţă. Cred că începuse chiar să-i fie teamă că într-adevăr săvârşise nu ştiu ce fapte pentru surparea constituţiei britanice şi pentru destrămarea ţării.

De multe ori continuam dezbaterile până ce pendula bătea miezul nopţii, iar lumânările erau pe sfârşite. Rezultatul acestor excelente exerciţii a fost că încetul cu încetul am început să ţin destul de uşor pasul cu Traddles, şi dac-aş fi fost în stare să şi înţeleg notele mele, triumful ar fi fost deplin. Dar când era vorba de descifratul notelor luate, pricepeam tot atât de puţin cât aş fi priceput dacă aş fi copiat inscripţiile chinezeşti de pe o imensă partida de lăzi de ceai sau literele de aur de pe toate flacoanele roşii şi verzi din farmacii.

Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă întorc şi să iau totul de la început. Mi-a venit foarte greu, dar m-am întors, nu cu inima uşoară, şi am început să parcurg în mod sistematic şi cu multă sârguinţă, ca un melc, aceeaşi materie plicticoasă, oprindu-mă să studiez cu grijă, sub toate aspectele, fiecare amănunt şi făcând eforturi disperate ca să recunosc de la prima vedere toate aceste semne tainice. Eram întotdeauna punctual la birou; de asemenea, şi la doctorul Strong; şi munceam într-adevăr, vorba ceea, ca un cal de povară.

Într-o bună zi, venind, ca de obicei, la „Doctors' Commons”, l-am zărit în uşa biroului pe mister Spenlow, cu un aer foarte grav şi vorbind singur. Întrucât deseori se plângea de dureri de cap – avea gâtul scurt şi cred cu tărie că purta gulere prea scrobite – în primul moment am fost alarmat la gândul că nu s-ar simţi bine despre partea asta; dar foarte curând dânsul mi-a risipit îngrijorarea.

În loc să-mi răspundă binevoitor, ca de obicei, la „bună dimineaţa”, s-a uitat la mine cu un aer distant şi ceremonios şi pe un ton glacial m-a poftit să-l însoţesc la cafeneaua care pe acea vreme avea o uşă ce dădea spre „Doctors' Commons”, chiar lângă portiţa care făcea legătura cu St. Paul's Churchyard. Foarte tulburat, simţeam înţepături fierbinţi în tot corpul, ca şi cum mugurii temerilor mele ar fi plesnit în toate direcţiile. Lăsându-l să treacă puţin înainte, pentru că ulicioara era îngustă, am băgat de seamă că-şi purta capul cu un aer semeţ, care nu prevestea nimic bun; şi atunci mi-a dat în minte că va fi descoperit ceva în privinţa iubitei mele Dora.

Chiar de n-aş fi ghicit acest lucru în drum spre cafenea, tot aş fi înţeles despre ce era vorba în clipa când, urmându-l într-o cămăruţă aflată la etaj, am dat ochii cu miss Murdstone, rezemată de un bufet, pe care erau înşirate câteva cupe cu fundul în sus şi cu lămâi pe deasupra, precum şi două din acele casete extraordinare, cu lăcaşuri şi jgheaburi, anume pentru fiecare cuţit şi fiecare furculiţă, care, din fericire pentru neamul omenesc, au ieşit din modă.

Miss Murdstone mi-a întins vârful degetelor ei îngheţate şi s-a aşezat ţeapănă şi severă. Mister Spenlow a închis uşa, mi-a arătat un scaun şi a rămas în picioare pe preşul din faţa căminului.

— Aveţi bunătatea să-i arătaţi lui mister Copperfield ce aveţi în sacoşa dumneavoastră, miss Murdstone, a spus mister Spenlow.

Cred că sacoşa era una şi aceeaşi cu vechea sacoşă cu fălci de oţel, care se închidea ca o capcană, din zilele copilăriei mele. Strângând buzele, din simpatie pentru închizătoare, miss Murdstone a deschis sacoşa – întredeschizând gura, în acelaşi timp – şi a scos ultima mea scrisoare către Dora, plină de cuvinte de dragoste înflăcărată.

— E, pare-mi-se, scrisul dumneavoastră, mister Copperfield, mi-a spus mister Spenlow.

Mi-era foarte cald şi am auzit o voce care nu semăna deloc cu a mea spunând:

— Da, sir, e scrisul meu!

— Dacă nu mă înşel, a urmat mister Spenlow, în timp ce miss Murdstone scotea din sacoşă un pachet de scrisori, legat cu o delicioasă panglică albastră, şi acestea tot de mâna dumneavoastră sunt scrise, mister Copperfield?

Cu adâncă jale le-am luat din mâna ei; şi când mi-am aruncat ochii asupra unor începuturi de scrisori, ca: „Dora mea în veci iubită”, sau: „Îngerul meu iubit”, sau: „Dragostea mea binecuvântată”, şi aşa mai departe, mi-a năvălit sângele în obraz şi am plecat capul.

Când, fără să vreau, i le-am întins ca să le ia, mister Spenlow mi-a spus foarte rece:

— Nu, mulţumesc! Nu vreau să vă lipsesc de ele. Miss Murdstone, fiţi bună şi continuaţi!

După ce o clipă a cercetat cu luare-aminte preşul, această delicată făptură i-a dat drumul pe un ton sec şi mieros în acelaşi timp:

— Trebuie să mărturisesc că de mai multă vreme nutream bănuieli în privinţa raporturilor dintre miss Spenlow şi mister Copperfield. I-am observat pe miss Spenlow şi mister Copperfield în ziua când s-au cunoscut, şi n-am rămas cu o impresie bună. Stricăciunea inimii omeneşti e atât de…

— V-aş rămâne îndatorat, ma'am, a întrerupt-o mister Spenlow, dacă v-aţi mărgini numai la fapte.

Miss Murdstone a lăsat ochii în pământ, a clătinat din cap, protestând parcă împotriva acestei întreruperi nelalocul ei, şi apoi, cu o demnitate jignită, a urmat:

— Fiindcă trebuie să mă mărginesc numai la fapte, le voi arăta cât mai simplu cu putinţă. Poate că se va găsi că acest fel de a proceda este mai nimerit. Am mai spus, sir, că de mai multă vreme nutream bănuieli în privinţa raporturilor dintre miss Spenlow şi mister Copperfield. Am căutat în repetate rânduri să găsesc o mărturie covârşitoare, care să susţină aceste bănuieli, dar în zadar. De aceea m-am abţinut să vorbesc despre ele tatălui lui miss Spenlow – şi aici s-a uitat foarte aspru la el – ştiind că, în asemenea cazuri, oamenii nu prea sunt dispuşi să răsplătească îndeplinirea conştiincioasă a datoriei.

Mister Spenlow a părut înfricoşat de austeritatea bărbătească de care dădea dovadă miss Murdstone şi a încercat s-o mai îmbuneze, făcând un gest conciliant cu mâna.

— Când m-am înapoiat la Norwood, după absenţa prilejuită de căsătoria fratelui meu, a urmat miss Murdstone cu un glas dispreţuitor, şi când miss Spenlow s-a întors după vizita făcută prietenei sale, miss Mills, mi s-a părut că purtarea lui miss Spenlow îmi dă şi mai mult de bănuit ca înainte. De aceea am supravegheat-o pe miss Spenlow îndeaproape.

Pe scumpa, micuţa şi biata Dora, care nu ştia că o urmăreau aceşti ochi de zmeu.

— Totuşi, până aseară, a urmat miss Murdstone, n-am găsit nici o dovadă. Mi se părea mie că miss Spenlow primea prea multe scrisori de la prietena ei, miss Mills; dar cum prietenia cu miss Mills era aprobată fără rezervă de tatăl lui miss Spenlow (asta reprezenta un usturător reproş la adresa lui mister Spenlow), n-aveam de ce să mă amestec. Dacă nu mi-e permis să amintesc despre stricăciunea sufletului omenesc, ar fi locul – ar trebui – cel puţin să mi se îngăduie să vorbesc de încrederea prost plasată.

Căutând să se scuze în şoaptă, mister Spenlow a încuviinţat.

— Aseară, după ceai, a continuat miss Murdstone, am băgat de seamă cum căţeluşul sărea şi se tăvălea mârâind prin salon, jucându-se cu ceva. Am întrebat-o pe miss Spenlow: „Dora, ce ţine căţeluşul în bot? E o hârtie!” Miss Spenlow şi-a dus imediat mâna la bluză, a scos un ţipăt şi s-a repezit la câine. I-am tăiat calea şi i-am spus: „Dora, draga mea, dă-mi voie!”

Vai, Jip, potaie ticăloasă, aşadar, pocinogul tu l-ai făcut!

— Miss Spenlow, a spus Jane Murdstone, a încercat să mă mituiască sărutându-mă şi oferindu-mi cutii de lucru şi bijuterii mărunte, dar, fireşte, trec peste toate acestea. Când m-am apropiat, căţeluşul s-a ascuns sub sofa şi nu l-am scos de acolo decât cu cleştele de cărbuni, după multă caznă. Chiar când a ieşit, tot mai ţinea scrisoarea în bot; şi când, cu riscul de a fi muşcată, am dat să i-o smulg, a ţinut-o atât de tare cu dinţii, încât, trăgând de document, l-am ridicat şi l-am ţinut suspendat în aer. În cele din urmă, am pus mâna pe el. După ce l-am cercetat, mi-am dat seama că miss Spenlow pesemne că mai avea multe alte asemenea scrisori; şi în cele din urmă am obţinut pachetul care se află acum în mâna lui David Copperfield.

Aici s-a oprit, apoi, închizând la loc sacoşa, şi gura, a rămas neclintită cu aerul că decât să cedeze mai degrabă ar pieri.

— Aţi auzit-o pe miss Murdstone, mi-a zis mister Spenlow, întorcându-se spre mine. Aş vrea să ştiu, mister Copperfield, aveţi ceva de spus?

Imaginile odorului inimii mele, ce mi s-au perindat înaintea ochilor – dânsa plângând cu hohote noaptea întreagă; dânsa, singură, chinuită de groază şi disperare; dânsa cerând şi cerşind îndurare din partea femeii cu inima de piatră şi zadarnic încercând s-o îmbuneze cu sărutări, cutii de lucru şi brelocuri; dânsa, strivită sub apăsarea acestei cumplite nenorociri, şi asta numai şi numai din vina mea – toate aceste imagini, zic, au zdruncinat şi acel rest de demnitate de care eram în stare. Cred că timp de câteva minute am tremurat de emoţie, cu toate că m-am străduit din răsputeri să mă stăpânesc.

— Nu, n-am nimic de spus, sir, i-am răspuns, afară de faptul că sunt singurul vinovat. Dora…

— Miss Spenlow, vă rog, m-a corectat tatăl ei, cu un gest maiestuos.

—… a fost îndemnată şi convinsă de mine, am urmat înghiţind formula rece, „să consimtă a tăinui totul şi acum regret amarnic acest lucru”.

— Sunteţi cât se poate de condamnabil, mi-a zis mister Spenlow, plimbându-se în lung şi în lat pe preşul din faţa căminului şi subliniind tot ce spunea cu mişcări ale întregului corp, nu numai ale capului, din pricină că şira spinării şi cravata îi erau prea ţepene. Aţi săvârşit o faptă mârşavă şi nepermisă, mister Copperfield. Când poftesc în casa mea un gentleman, indiferent dacă are nouăsprezece, douăzeci şi nouă sau nouăzeci de ani, înseamnă că îi acord toată încrederea. Şi dacă mi-o înşală, săvârşeşte o faptă dezonorantă, mister Copperfield.

— Vă asigur că-mi dau seama, sir, i-am răspuns. Dar până acum nu mi-am dat seama niciodată. Vă spun sincer şi cinstit, mister Spenlow, niciodată nu mi-am dat seama. O iubesc pe miss Spenlow atât de mult, încât…

— Mofturi! a spus mister Spenlow roşind. Vă rog, nu-mi spuneţi în faţă că o iubiţi pe fiica mea, mister Copperfield!

— Oare mi-aş putea justifica purtarea, sir, dacă n-ar fi aşa? am întâmpinat, foarte umil.

— Vă închipuiţi, sir, c-aţi putea s-o justificaţi dacă ar fi aşa? m-a interpelat mister Spenlow, oprindu-se brusc la mijlocul preşului. La vârsta dumneavoastră şi la vârsta fiicei mele nu v-aţi gândit, mister Copperfield? Nu v-aţi dat seama că surpaţi încrederea care ar trebui să existe între mine şi fiica mea? Nu v-aţi gândit deloc la situaţia fiicei mele în lume, la proiectele pe care le am pentru a-i asigura un rang mai înalt, la intenţiile testamentare pe care le-aş putea avea în privinţa ei? Nu v-aţi gândit la nimic, mister Copperfield?

— Cred că prea puţin, sir, i-am răspuns, vorbindu-i cu tot respectul şi cu toată amărăciunea de care eram năpădit. Dar vă rog să mă credeţi că am ţinut seama de faptul că aveam şi eu o situaţie în societate. Când v-am dat acele explicaţii, eram gata logodiţi…

— Vă ROG, mister Copperfield, să NU-mi spuneţi mie, că sunteţi logodiţi! a spus mister Spenlow, lovindu-şi energic palmele şi semănând mai mult ca oricând cu Punch85, ceea ce, cu toată deznădejdea mea, n-a putut să-mi scape.

Miss Murdstone, altminteri atât de impasibilă, a râs dispreţuitoare, emiţând un sunet scurt, monosilabic.

— Când v-am povestit schimbarea intervenită în situaţia mea, sir, am urmat, înlocuind cu un alt termen expresia ce-i fusese atât de neplăcută, această tăinuire, la care îmi pare atât de rău c-am îndemnat-o pe miss Spenlow, dând din cap de mai multe ori la rând şi încruntându-se mi-am încordat toate puterile, n-am cruţat nici un efort ca s-o îmbunătăţesc. Sunt sigur că voi izbuti, cu timpul. N-aţi vrea să-mi acordaţi un răgaz… atâta cât veţi găsi cu cale? Suntem atât de tineri amândoi, sir…

— Aveţi dreptate, mi-a retezat vorba mister Spenlow, dând din cap de mai multe ori la rând şi încruntându-se straşnic, sunteţi foarte tineri amândoi. Toate astea-s mofturi! Şi e timpul să se pună capăt mofturilor. Luaţi-vă înapoi scrisorile şi puneţi-le pe foc. Şi daţi-mi mie scrisorile primite de la miss Spenlow, ca să le pun pe foc. Vă daţi seama că de aci înainte, raporturile noastre se vor desfăşura numai aici, la „Doctors' Commons”, dar trebuie să cădem de acord să nu mai pomenim nimic de trecut. Ascultaţi-mă, mister Copperfield, căci nu sunteţi lipsit de bun-simţ; şi asta e cea mai bună ieşire.

Nu. Nici prin gând nu-mi trecea să fiu de acord. Îmi părea foarte rău, dar era aici în joc ceva mai presus decât bunul-simţ. Iubirea era mai presus de orice, consideraţiuni lumeşti, şi eu o idolatrizam pe Dora, iar Dora mă iubea. Nu m-am exprimat chiar aşa; am îndulcit lucrurile cât am putut mai bine; dar i-am dat a înţelege că eram neînduplecat în această privinţă. Nu cred că m-am arătat prea caraghios, dar ştiu că am fost neînduplecat.

— Foarte bine, mister Copperfield, a zis mister Spenlow, nu-mi rămâne decât să încerc s-o influenţez pe fiica mea.

Printr-un sunet expresiv, printr-o răsuflare prelungă, care nu era nici oftat, nici geamăt, dar semăna cu amândouă, miss Murdstone i-a dat a înţelege că asta ar fi trebuit să facă de la bun început.

— Nu-mi rămâne decât să încerc s-o influenţez pe fiica mea, a repetat mister Spenlow, încurajat de acest sprijin. Refuzaţi să luaţi înapoi aceste scrisori, mister Copperfield?

Căci le pusese pe masă.

Da. I-am spus că-l rog să nu mi-o ia în nume de rău, dar că-mi era cu neputinţă să le primesc de la miss Murdstone.

— Nici de la mine? a întrebat mister Spenlow.

Nu, i-am răspuns cu cel mai profund respect; nici de la el.

— Foarte bine! a zis mister Spenlow.

A urmat o lungă tăcere şi am şovăit dacă să plec sau să rămân. În cele din urmă m-am îndreptat încet spre uşă, pregătindu-mă să-i spun că este, poate, cel mai potrivit să mă retrag; când, cu amândouă mâinile în buzunarele hainei (era singurul gest pe care-l putea face) şi cu un aer pe care, în ultimă analiză, l-aş numi foarte evlavios, mi-a zis:

— Pesemne că ştiţi, mister Copperfield, că nu sunt cu totul lipsit de avere şi că fiica mea e fiinţa cea mai apropiată şi mai dragă pe care o am pe lume.

M-am grăbit să-i răspund, exprimându-mi speranţa că greşeala pe care dragostea mea disperată m-a mânat s-o săvârşesc nu-l va face să mă creadă şi lacom de bani pe deasupra.

— Nu m-am gândit la asta, mi-a spus mister Spenlow. Ar fi mai bine, mister Copperfied, şi pentru dumneavoastră şi pentru noi toţi, dacă aţi fi lacom de bani, adică dacă aţi avea mai mult discernământ şi aţi fi mai puţin influenţat de toate mofturile astea tinereşti. Nu. Voiam să ştiu, în cu totul altă ordine de idei, dacă vă daţi seama că am oarecare avere, pe care aş putea s-o las copilului meu.

Fireşte, i-am spus că-mi dădeam seama.

— Având în vedere experienţa lucrurilor ce le vedem zi de zi aici la „Doctors' Commons”, în legătură cu diferitele nesocotinţe şi scăpări cu totul inexplicabile săvârşite de unii oameni în privinţa dispoziţiilor testamentare – o materie care ne oferă, mai mult decât oricare alta, revelaţii dintre cele mai stranii asupra uşurinţei omeneşti – sunteţi desigur convins că am luat măsurile necesare în această direcţie.

Am dat din cap.

— Nu voi îngădui, a urmat mister Spenlow cu o evlavie vădit sporită şi clătinând uşor capul, în timp ce se legăna când pe vârfuri, când pe călcâie, ca dispoziţiile mele testamentare în favoarea copilului meu să fie afectate de o aberaţie ca aceasta. E o curată aberaţie. Curată prostie. În scurt timp va cântări mai puţin decât un fulg. Dar dacă nu veţi abandona cu totul această idee nesăbuită, într-un moment de supărare, aş putea… aş putea să fiu îndemnat s-o apăr pe fiica mea şi să iau anumite măsuri care s-o ferească de urmările unui pas nebunesc în direcţia unei căsătorii. De aceea, mister Copperfield, sper că nu mă veţi sili să redeschid, fie numai chiar pentru un sfert de ceas, această pagină încheiată din cartea vieţii mele şi să schimb, măcar şi pentru un sfert de ceas, rânduielile statornicite mai demult în privinţa acestor importante probleme.

Plutea în jurul lui o aură de linişte, de seninătate, o lumină transparentă, ca de amurg, care m-au mişcat adânc. Era atât de resemnat şi de împăcat cu sine – evident că-şi rânduise perfect treburile pe care le pusese atât de metodic la cale, încât avea de ce să fie emoţionat când se gândea la lucrurile astea. Cred chiar că am văzut că i-au dat şi lacrimi, din pricina puternicului sentiment ce-l stăpânea.

Dar ce puteam face? Nu puteam să mă dezic de Dora şi să înăbuş glasul inimii mele. Aşadar, cum l-aş fi putut refuza când mi-a spus c-ar fi bine să mă mai gândesc o săptămână, dar în acelaşi timp cum aş fi putut să nu-mi dau seama că nici o infinitate de săptămâni n-ar izbuti să exercite vreo înrâurire asupra unei pasiuni, ca a mea?

— Mai sfătuiţi-vă între timp cu missis Trotwood sau cu orice altă persoană care cunoaşte viaţa, mi-a spus mister Spenlow, potrivindu-şi cravata cu amândouă mâinile. Luaţi-vă o săptămână timp de gândire, mister Copperfield.

Am cedat; şi cu o căutătură care dorea să exprime cât mai elocvent o statornicie mâhnită şi disperată, am părăsit cămăruţa. Sprâncenele stufoase ale fioroasei miss Murdstone m-au urmărit până la uşă – spun sprâncenele ei mai degrabă decât ochii, fiindcă ele îi dominau chipul – şi mutra ei era atât de asemănătoare aceleia cu care obişnuia să mă privească odinioară, cam pe la ora aceea, dimineaţa, în salonaşul nostru din Blunderstone, încât mi s-a părut că iar nu mi-am ştiut lecţia şi că greutatea ce o simţeam apăsându-mi creierul era acea îngrozitoare carte de citire cu gravuri în lemn, ovale, pe care copilăreasca mea imaginaţie le asemăna cu nişte sticle de ochelari.

Când am ajuns la birou, mi-am acoperit faţa cu palmele, ca să nu-l văd pe Tiffey, nici pe ceilalţi, şi m-am aşezat la masa mea, în ungherul meu, unde, gândindu-mă la cutremurul întâmplat fără veste şi blestemându-l amarnic pe Jip, am fost cuprins de o asemenea îngrijorare în privinţa Dorei, încât mă mir cum de nu mi-am luat pălăria şi n-am pornit-o într-o goană nebunească până la Norwood. Gândul că ar putea s-o terorizeze şi s-o facă să plângă pe Dora, şi că eu nu voi fi acolo pentru a-i da curaj, m-a torturat în aşa măsură, încât m-am apucat să-i scriu lui mister Spenlow o scrisoare exaltată, rugându-l să nu abată asupra ei urmările groaznicei mele sorţi. L-am implorat să-i cruţe firava făptură – să nu strivească o floare gingaşă – şi, după câte îmi amintesc, i-am scris ca şi cum n-ar fi fost părintele ei, ci vreun căpcăun sau Balaurul din Wantley86. Am pecetluit scrisoarea şi am pus-o pe masa lui înainte de a se fi întors; şi când a venit, l-am văzut, prin uşa pe jumătate întredeschisă a biroului, cum a luat-o şi a citit-o.

N-a pomenit nimic de ea toată dimineaţa; dar după-amiază, înainte de a pleca, m-a chemat şi mi-a spus că nu aveam nici un motiv să fiu neliniştit în ce priveşte sănătatea şi fericirea fiicei sale. O încredinţase, mi-a zis, că nu era decât o prostie; afară de asta nu-i mai spusese nimic. Avea convingerea că dânsul era un tată indulgent (într-adevăr şi era) şi că m-aş putea dispensa de a-mi face griji în privinţa ei

— Dacă vă veţi arăta îndărătnic sau zvăpăiat, mi-a zis, m-aţi putea sili, mister Copperfield, să-mi trimit din nou fiica în străinătate pentru câtva timp; dar am o părere mai bună despre dumneavoastră. Sper că peste câteva zile veţi fi mai înţelept. Cât despre miss Murdstone (căci în scrisoare pomenisem şi de ea), preţuiesc vigilenţa de care a dat dovadă şi îi sunt îndatorat; i-am dat însă instrucţiuni stricte să evite acest subiect. Tot ceea ce doresc, mister Copperfield, e să-l dăm uitării. Singurul lucru ce-l aveţi de făcut, mister Copperfield, e să-l daţi şi dumneavoastră uitării.

Singurul lucru! În epistola pe care i-am scris-o Juliei Mills, am citat cu amărăciune această formulă. Singurul lucru ce-l aveam de făcut, i-am scris, cu un sarcasm întunecat, era s-o dau uitării pe Dora. Acesta era singurul lucru, dar ce însemna acest lucru? Am conjurat-o pe miss Mills să mă primească în seara aceea. În ipoteza că nu m-ar putea primi cu aprobarea şi consimţământul lui mister Mills, îi solicitam o întrevedere în bucătărioara din dos, unde se afla măngălăul. Am înştiinţat-o că raţiunea începuse să mi se clatine pe înaltul ei scaun şi că numai dânsa, miss Mills, ar putea preîntâmpina detronarea ei. Am semnat că rămân al ei, cu mintea rătăcită; şi recitind epistola înainte de a o trimite cu un comisionar, mi-am dat seama că era scrisă în stilul lui mister Micawber.

Cu toate acestea, am expediat-o. Seara, m-am dus pe strada unde locuia miss Mills şi m-am plimbat în sus şi în jos până ce a venit servitoarea, care m-a luat şi, pe furiş, prin spatele casei, m-a condus în bucătărioara din dos. De atunci încoace m-am convins că de fapt nu exista nici un motiv ca să nu intru pe uşa din faţă şi să nu fiu primit în salon, afară doar de deosebita slăbiciune ce o avea miss Mills pentru tot ce era romantic şi misterios.

În bucătărioara din fund m-am dezlănţuit după pofta inimii. Venisem cred, ca să mă dau în spectacol, şi nu mai încape îndoială că am izbutit. Miss Mills primise un bileţel scris în grabă de Dora, care-i spunea că totul ieşise la iveală şi încheia astfel: „O, te rog, Julia, vino la mine, vino, vino!” Dar miss Mills, socotind că prezenţa ei nu va fi pe placul autorităţilor superioare, nu se dusese încă; astfel că ne aflam învăluiţi de tenebre în mijlocul deşertului Saharei.

Miss Mills avea un extraordinar debit verbal şi îi plăcea să şi-l reverse asupra mea. Cu toate că şi-a amestecat lacrimile cu ale mele, n-am putut să nu bag de seamă că nenorocirile noastre îi ofereau o teribilă voluptate. Le alinta, dacă pot spune astfel, şi le răsfăţa. O prăpastie adâncă, mi-a spus, se căscase între mine şi Dora, peste care numai Dragostea, cu curcubeul ei vor putea să dureze un pod. În această lume crudă, Dragostea e sortită să sufere; aşa a fost de când e lumea, aşa va fi în vecii vecilor. Dar n-are a face, mi-a zis miss Mills. În cele din urmă inimile încătuşate în pânze de păianjen se vor elibera, şi atunci Dragostea va fi răzbunată.

Pentru mine asta era o slabă mângâiere, însă miss Mills nu voia să aprindă nădejdi deşarte. M-a făcut să mă simt mult mai nenorocit decât înainte şi mi-am dat seama (ceea ce i-am şi spus, cu cea mai adâncă recunoştinţă) că-mi era o adevărată prietenă. Am hotărât împreună ca a doua zi dimineaţă să se ducă la Dora şi să găsească mijlocul s-o încredinţeze, fie prin priviri, fie prin cuvinte, de devotamentul şi disperarea mea. Ne-am despărţit copleşiţi de durere; şi cred că miss Mills a avut de ce să se delecteze.

Când am ajuns acasă, i-am destăinuit totul mătuşii şi, în ciuda tuturor argumentelor ei, m-am culcat cu totul deznădăjduit. A doua zi m-am sculat deznădăjduit, şi am plecat deznădăjduit. Era sâmbătă dimineaţa, şi m-am dus de-a dreptul la „Doctors' Commons”.

Am fost surprins când, de departe, am văzut că în faţa intrării biroului comisionarii stăteau şi vorbeau între ei şi că mai mulţi trecători se opriseră în stradă şi se uitau la ferestrele închise. Am grăbit pasul şi, croindu-mi drum printre ei şi întrebându-mă de ce s-or fi uitând aşa, am intrat repede în birou, întreg personalul era de faţă, dar nimeni nu lucra. Pentru prima oară în viaţa lui, Tiffey şedea pe alt scaun decât al lui şi uitase să-şi atârne pălăria în cuier.

— Groaznică nenorocire, mister Copperfield! mi-a zis când am intrat.

— Ce-i? am exclamat. Ce s-a întâmplat?

— Nu ştiţi? s-a mirat Tiffey, şi toţi ceilalţi s-au strâns grămadă în jurul meu.

— Nu! am răspuns, rotindu-mi privirea de la unul la altul.

— Mister Spenlow, a zis Tiffey.

— Ce-i cu el?

— A murit!

Când unul dintre funcţionari m-a ţinut să nu cad, am crezut că nu eu, ci biroul se clatină. M-au aşezat pe un scaun, mi-au desfăcut gulerul şi mi-au adus puţintică apă. Nu ştiu dacă a durat mult sau puţin.

— A murit? am întrebat.

— Aseară a luat masa în oraş, mi-a zis Tiffey, şi apoi, după ce a trimis vizitiul acasă cu diligenţa, aşa cum ştiţi că obişnuia uneori, a plecat singur cu faetonul…

— Şi?

— Faetonul a ajuns acasă fără el. Caii s-au oprit la uşa grajdului. Vizitiul a ieşit cu o lanternă. În faeton nu eră nimeni.

— O luaseră razna caii?

— Nu erau înfierbântaţi, a zis Tiffey, punându-şi ochelarii. Vreau să spun că nu erau mai înfierbântaţi decât atunci când mergeau în trap, ca de obicei. Hăţurile erau rupte, căci fuseseră târâte pe jos. S-a ridicat toată casa, şi trei dintre servitori au pornit să-l caute. L-au găsit la vreo milă depărtare.

— La mai mult de o milă, mister Tiffey, s-a amestecat un funcţionar mai tânăr.

— Aşa? Cred că ai dreptate, a zis Tiffey, la mai mult de o milă, nu departe de biserică… zăcea cu faţa la pământ, cu trupul pe jumătate pe marginea şoselei, jumătate pe potecă. Dacă a căzut lovit de dambla, sau dacă a coborât când a simţit că-i vine rău, înainte de a-l fi lovit damblaua, sau dacă era mort când a căzut, deşi nu încape îndoială că-şi pierduse cunoştinţa, asta pare-se că nimeni nu poate şti. Dacă poate mai răsufla când l-au găsit, sigur e că de vorbit nu mai putea. Cât de repede cu putinţă a fost adus un medic; dar totul a fost zadarnic.

Nu pot descrie în ce stare de spirit m-a cufundat această veste. E lesne de înţeles ce şoc a însemnat pentru mine acest accident atât de neaşteptat întâmplat unui om cu care nu fusesem de acord în unele privinţe, ce înspăimântător de pustiu mi s-a părut biroul pe care-l ocupase până mai adineauri, unde scaunul şi masa lui de lucru parcă îl aşteptau şi unde actele scrise aseară de mâna lui mi se păreau nişte strigoi, ce ciudată mi s-a părut neputinţa de a separa persoana lui de locurile acelea şi de a nu aştepta că-l văd intrând ori de câte ori se deschidea uşa, ce impresie mi-a făcut tăcerea şi somnolenţa ce domneau în birou, precum şi interesul neobosit cu care colegii comentau cele petrecute, şi acel du-te-vino al persoanelor care s-au perindat toată, ziua ca să se îndoape cu detalii despre accident. Nu pot însă descrie cum în adâncul inimii mele gelozia se îndrepta chiar şi împotriva Morţii. Cum am fost cuprins de temerea că îmi va răpi locul pe care-l ocupam în gândurile Dorei. Cum, într-un chip josnic, pentru care nu găsesc cuvinte, am ajuns să fiu gelos până şi pe mâhnirea ei, cum mă neliniştea gândul că plânge de faţă cu alţii şi că va fi consolată de alţii. Cum mă stăpânea o dorinţă lacomă şi egoistă de a îndepărta pe toată lumea din preajmă-i, de a rămâne numai noi doi şi de a fi pentru ea totul în acele clipe mai grele decât oricare.

În vâltoarea acelei tulburări sufleteşti – pe care sper că au încercat-o şi alţii – m-am dus în seara aceea la Norwood; şi aflând de la un servitor, când m-am interesat la poartă, că miss Mills se afla acolo, am rugat-o pe mătuşa să-i expedieze misiva pe care îndată i-am scris-o. În ea am deplâns din tot sufletul moartea pretimpurie a lui mister Spenlow, vărsând lacrimi în timp ce-i scriam. Am rugat-o să-i spună Dorei, dacă Dora era în stare, s-o asculte, că mie dânsul îmi vorbise cu cea mai mare bunăvoinţă şi stimă; şi că numele ei îl rostise totdeauna cu dragoste, fără nici un cuvânt de dojană. Ştiu c-am făcut acest gest mânat de o pornire egoistă, vrând ca numele meu să fie pomenit în faţa ei; dar am încercat să mă conving că săvârşisem un act de dreptate faţă de memoria răposatului. Se poate chiar să fi crezut acest lucru.

A doua zi mătuşa a primit un răspuns de câteva rânduri; pe plic era scris numele mătuşii, dar răvaşul dinăuntru mi-era adresat mie. Dora era copleşită de durere; şi când prietena ei o întrebase dacă să-mi trimită un cuvânt de dragoste din partea ei, dânsa doar strigase printre lacrimi, cum striga tot timpul: „Vai, scumpul meu papa! Vai, bietul papa!” Dar nu spusese Nu, şi asta mi s-a părut mai important decât orice.

Câteva zile mai târziu, mister Jorkins, care, în urma accidentului, se deplasase la Norwood, a venit la birou. S-a retras cu Tiffey, şi după ce au discutat câteva minute cu uşile închise, Tiffey a scos capul pe uşă şi mi-a făcut semn să intru.

— O! mi-a zis mister Jorkins. Mister Tiffey şi cu mine ne pregăteam să cercetăm birourile, sertarele şi toate dulapurile şi cutiile răposatului, ca să punem sub peceţi actele lui personale şi să-i găsim testamentul. În altă parte n-am găsit nici urmă de testament, mister Copperfield. Aţi putea să ne daţi o mână de ajutor, dacă binevoiţi.

Ardeam de nerăbdare să aflu ce se va întâmpla cu Dora – cine avea să-i fie tutore şi aşa mai departe – şi această propunere îmi oferea o posibilitate. Ne-am apucat să căutăm fără întârziere. Mister Jorkins descuia birourile şi sertarele, iar noi scoteam toate hârtiile. Puneam de o parte hârtiile firmei, iar pe cele personale (care nu erau numeroase), de alta. Lucram cu un aer grav; şi ori de câte ori dădeam peste un sigiliu, o cutie de creioane, un inel sau alte obiecte mărunte de acel fel folosite de răposatul, vorbeam cu glas scăzut.

Sigilasem mai multe pachete şi lucram mai departe, tăcuţi şi prăfuiţi, când deodată mister Jorkins, folosind exact cuvintele pe care răposatul său asociat le rostise pe socoteala lui, ne-a zis:

— Pe mister Spenlow era foarte greu să-l scoţi din făgaşul lui. Doar l-aţi cunoscut şi dumneavoastră! Îmi vine a crede că n-a lăsat testament.

— O, ştiu precis că a lăsat! am spus.

S-au întrerupt amândoi şi s-au uitat la mine.

— Mi-a spus acest lucru chiar în ziua când l-am văzut ultima oară, am urmat, şi mi-a mai spus că de mult rânduise totul în privinţa averii sale.

Mister Jorkins şi Tiffey au clătinat din cap ca un singur om.

— Asta nu mi se pare încurajator, a zis Tiffey.

— Deloc încurajator, a întărit mister Jorkins.

— Cred că nu puneţi la îndoială… am început eu.

— Scumpe mister Copperfield, m-a întrerupt Tiffey, apucându-mă de braţ şi închizând amândoi ochii, în timp ce clătina din cap, dacă aţi fi lucrat la „Doctors' Commons” atâta amar de vreme ca mine, aţi şti că nu există domeniu în care oamenii să se arate atât de inconsecvenţi şi atât de puţin vrednici de crezare.

— Doamne iartă-mă, acelaşi lucru mi l-a spus şi el! am răspuns eu.

— Asta, a zis Tiffey, mi se pare că exclude orice umbră de îndoială. Părerea mea e: n-a lăsat nici un testament.

Mi s-a părut foarte straniu, dar până la urmă s-a dovedit că nu lăsase nici un testament. Judecând după hârtiile sale, s-ar fi putut crede că nici prin gând nu i-ar fi trecut vreodată să facă un testament, căci printre ele nu s-a găsit nici o însemnare, nici o ciornă, nici o scrisoare care să consemneze vreo intenţie testamentară. Ceea ce mi s-a părut aproape tot atât de ciudat a fost faptul că socotelile sale erau în mare neorânduială. A fost cât se poate de greu, am auzit, să se alcătuiască o catagrafie a averii lui în momentul morţii. Părea probabil că de ani de zile nu ştiuse nici el nimic precis în privinţa patrimoniului lui. Încetul cu încetul a ieşit la iveală că, în dorinţa de a ţine pasul în emulaţia frenetică privind luxul şi eleganţa ce avea loc pe atunci la „Doctors' Commons”, mister Spenlow cheltuise mai mult decât venitul ce-l realiza din profesie, care nu era cine ştie ce mare, împuţinându-şi astfel considerabil mijloacele personale, dacă fuseseră vreodată mari (ceea ce era foarte îndoielnic). Mobila de la Norwood a fost scoasă în vânzare, iar contractul de închiriere a fost cedat; şi Tiffey mi-a spus, fără să bănuiască măcar cât mă interesau toate aceste amănunte, că, după ce vor fi achitate toate datoriile răposatului şi după ce se va scădea cota respectivă din creanţele dubioase sau putrede ale firmei, abia dacă se vor alege vreo mie de lire din toată succesiunea.

Asta a ieşit la iveală după vreo şase săptămâni. Am suferit cumplit în tot acest răstimp şi am fost într-adevăr cât pe-aci să-mi pun capăt vieţii de fiecare dată când miss Mills îmi aducea la cunoştinţă că ori de câte ori se pomenea numele meu, biata Dora, cu inima zdrobită, nu spunea decât: „Vai, bietul papa! Vai, scumpul meu papa!” Am mai aflat că nu avea alte rude decât două mătuşi, surori nemăritate ale lui mister Spenlow, care locuiau la Putney87, şi de ani de zile nu se mai văzuseră decât accidental cu fratele lor. Nu se certaseră niciodată (mi-a povestit miss Mills), dar la botezul Dorei, fiind invitate la ceai, în loc să fie poftite, aşa cum apreciau ele c-ar fi fost cazul, la o masă, trimiseseră o scrisoare, arătând că erau de părere că, „spre mulţumirea tuturor, ar fi mai bine” să nu dea urmare invitaţiei. Din ziua aceea îşi urmaseră drumul lor, iar mister Spenlow pe al său.

Aceste două doamne ieşiseră acum din rezerva lor şi îi propuseseră Dorei să vină să locuiască cu ele, la Putney. Ghemuindu-se la pieptul lor şi plângând, Dora exclamase:

— Vai, desigur, vă rog să mă luaţi la Putney, cu Julia Mills şi cu Jip!

Şi astfel, la scurt timp după înmormântare, au plecat împreună.

Cum am găsit timp să mă duc la Putney, nu ştiu; fapt e că, într-un fel sau altul, am izbutit destul de des să dau târcoale prin vecinătate. Miss Mills, ca să-şi îndeplinească cât mai conştiincios obligaţiile prieteneşti, s-a hotărât să ţină un jurnal, şi ne întâlneam uneori pe izlazul comunal, ca să-mi citească din el, sau (când n-avea timp să zăbovească) mi-l împrumuta. Dau aici câteva mostre de însemnări, pe care le-am păstrat ca pe nişte adevărate comori!

„Luni. Scumpa mea D, e încă tare abătută. Dureri de cap. I-am atras luarea-aminte că J. are părul frumos. D. l-a mângâiat pe J. Amintirile pe care i le-a trezit i-au deschis zăgazurile durerii. Explozie de amărăciune. (Lacrimile nu sunt oare roua inimii? J. M.)

Marţi. D. slăbită şi nervoasă. Frumoasă în paloarea ei. (Oare nu constatăm acelaşi lucru şi în privinţa lunii? J. M.) D., J. M. şi J. au ieşit cu trăsura să ia aer. J. s-a uitat pe portieră şi a lătrat furios la un gunoier, ceea ce a adus un zâmbet pe faţa bietei D. (Din asemenea verigi mărunte e alcătuit lanţul vieţii. J. M.)

Miercuri. D., oarecum mai veselă. I-am cântat o melodie care i se potrivea, Clopotele serii88. N-a liniştit-o, ci dimpotrivă. D. profund mişcată. Mai târziu am găsit-o în odaia ei, plângând. I-am recitat versurile despre dânsa şi tânăra Gazelă. Nici un rezultat. I-am amintit şi de imaginea-ndureratei resemnări89. (Întrebare: de ce în faţa mormântului? J. M.)

Joi. D. simţitor mai bine. Noapte mai liniştită. Uşoare reflexe trandafirii îi colorează din nou obrajii. M-am hotărât să pronunţ numele lui D. C. L-am rostit cu grijă, pe când luam aer. D. imediat răscolită. „Vai, dragă Julia! Am fost un copil rău şi neascultător!” Am consolat-o şi am mângâiat-o. I-am zugrăvit o imagine ideală a lui D. C. ajuns în pragul morţii. D. Din nou răscolită. „Vai, ce să fac, ce să fac? Du-mă de aici, du-mă oriunde!” Foarte alarmată, D. a leşinat. I-am adus un pahar cu apă de la cârciumă. (Imagine poetică. La uşa cârciumii, drept firmă o tablă de şah: o tablă de şah şi viaţa omenească. Vai! J. M.)

Vineri. Zi agitată. Un bărbat cu sac albastru se prezintă în bucătărie, „să ia ghetele cucoanei lăsate la tălpuit”. Bucătăreasa răspunde: „N-avem aşa ceva” Bărbatul stăruie. Bucătăreasa se duce să se intereseze, lăsându-l pe bărbat singur cu J. Când bucătăreasa se întoarce, bărbatul mai insistă, dar în cele din urmă pleacă. J. dispărut fără urmă. D. disperată. Plângere la poliţie. Semnalmentele bărbatului: nas lătăreţ şi picioare cât nişte stâlpi de pod. Se fac cercetări pretutindeni. J. nicăieri. D. plânge amarnic, nemângâiată. Din nou aluzie la tânăra Gazelă. Aluzie nimerită, dar zadarnică. Spre seară vine un băiat necunoscut. Adus în salon. Nas lătăreţ, dar fără stâlpi de pod. Spune că cere o liră că să spună unde e câinele. Alte lămuriri refuză să dea, deşi tare încolţit. D scoate o liră, bucătăreasa e condusă la o căsuţă, unde-l găseşte pe J. singur, legat de piciorul unei mese. D. dansează de bucurie, în timp ce J. mănâncă. Încurajată de această fericită schimbare, îi pomenesc de D. C. D. plânge din nou şi strigă jalnic: „Vai, nu, nu, nu! Ar fi atât de urât să mă gândesc la altceva decât la bietul papa!” Îl sărută pe J. şi suspină până ce adoarme. (Oare nu se cuvine ca D. C. să-şi încredinţeze soarta largilor aripi ale Timpului? J. M.) „

Singura mea mângâiere de-a lungul acestei perioade a fost miss Mills, cu jurnalul ei. Iar singurele mele bucurii au fost să mă întâlnesc cu dânsa, care cu câteva clipe mai înainte se despărţise de Dora, să desenez iniţialele numelui Dorei pe paginile jurnalului cu însemnări atât de prieteneşti şi să mă simt tot mai nefericit din pricina ei. Mi se părea că trăisem într-un castel clădit din cărţi de joc, care se prăbuşise, lăsându-ne numai pe mine şi pe miss Mills printre ruine: mi se părea că un vrăjitor hain trăsese un cerc magic în jurul nevinovatei zeiţe a inimii mele şi că înăuntrul acestuia nu voi fi în stare să pătrund decât cu ajutorul acelor aripi puternice care pe mulţi oameni îi poartă peste atâtea piedici.