I

Zisese ceva.

Gospodarii încetaseră vorba ca să priceapă ce voia drumețul acesta care se oprise lângă ei în mijlocul răspântiei:

— Călăreții ciunguvăi, încotro?

Drumețul era om cu comănac tare care-i strângea capul deasupra frunții și anteriu de culoarea pământului legat cu șnur la mijloc. Când se uitară mai bine, anteriul îl purta pe dos. Avea răsuflarea tăiată căci pentru a ajunge aici, în vârf de deal, trebuie să urci tot drumul spre Gorna. Cei mai mulți nici nu se încumetă să urce cu căruțele drumul rău pietruit până la răspântia care dă înspre hotar. Târgoveții urcă doar până la poarta Gornei și nici nu mai trec dincolo. Cei care vin, vin cu treburi, iau coșuri cu pește sărat, miere, ce le mai trebuie, negustorește. Își fac treburile și pleacă. Nimeni nu urcă drumul pietruit până în vârful dealului. Ce să caute?

Gospodarii stăteau deci de vorbă în limba lor căci Gorna e sat pravoslavnic de bulgari așezat chiar în deal, în marginea Bugeacului, în margine de apă cum sunt mai toate satele pe-aici. Dar oamenii se vede că nu înțelegeau limba boantă a străinului și rămăseseră încurcați: cine era drumețul acesta cam sfios și ce voia de la ei. Dar se vede că străinul pricepu el mai întâi că trebuie să schimbe limba și le vorbi pe înțeles în bulgărește cam cele ce urmează, zice:

— Drumul înspre hotar! Pe unde e?

Oamenii se bucurau să audă cuvinte cunoscute. Își descoperiră capetele:

— Aa, așa! Bună ziua, părinte, bună ziua.

Drumețul nu se descoperi la rândul lui cum poate s-ar fi cuvenit. Comănacul cel tare îi rămăsese țintuit pe cap și întrebarea zugrăvită pe față. Oamenii băgară de seamă, dar cine știe, o fi vreun popă mare deși hainele nu-l prea arătau. Unul răspunse:

— Înspre hotar? Uite, la vale, înainte de hotar ajungi, dai de Glavamârcea...

— Loc cu mlaștină, se numește... preciză drumețul.

— Mlaștină! Cum cobori drumul, uite-așa, în jos. În jos, ai priceput? și-i făcea semn cu mâna, în jos.

— Unde?

Unde! Păi tocmai arătase! Bulgarul privea încruntat pe omul ăsta care nu era îmbrăcat ca cei de-ai locului și parcă aducea a popă și nu era de-al lor dar uite că le vorbea limba, deși suna cam prost în gura lui.

— Dar ce treabă ai acolo, părinte, că ăia-s rătăciți! Ăia nu-s de legea noastră, bată-i Dumnezeu! Ești pravoslavnic?

Străinul era rasla față, cum rar vezi călugări. „Papistaș o fi”, mormăi el către tovarășul său, ținând barba în piept și gura strânsă ca și când i-ar fi fost frică să nu se simtă omul insultat de vorba lui.

— De cesă bată, dacă-i bun? întrebă drumețul cu ochi isteți și parcă binevoitor, așa.

O femeie grasă cu basma auzind zvon străin scosese capul de după gard și trăgea cu urechea să audă, ce se spune? Auzind întrebarea străinului, se băgă și ea în vorbă:

— Păi dacă ei nu fac sfânta împărtășanie, părinte? Se închină la toate boadzele și urâțeniile? Nici nu-i de mirare că le putrezește grâul în căruțe că nimeni nu se duce să li-l ia! Îi bat moroaiele care se arată nopțile ba și-n faptul zilei și le schilodesc animalele și le găsesc a doua zi cufundate în mlaștină. Ei nu se-nchină la biserică, se-nchină la moroi morți așa să știi, părinte!

Femeia părea speriată. Drumețul se îndreptă de spate și privi satul ce se întrezărea în vale. Strânse ochii și încercă să deslușească formele din zare. Casele din sat se vedeau de aici, mici, negre și pricăjite, toate îngrădite. Satul se termina cu o culă întărită, singura mai acătării din tot satul, după care se făcea un gard de bulumaci și mai înalt și dincolo se mai vedea doar mlaștina în ceața albastră și murdară a serii.

— Au biserică acolo... observă drumețul.

— Aia-i biserică ce au ei acolo? Nici cruce n-are! răspunse gospodarul.

N-avea cruce, într-adevăr, nu se vedea, pe acoperiș, însă alături se distingea un turn ascuțit cum au geamiile în orașele Împăratului:

— E mecet din cel păgân și e crăpat de sus și până jos și îl înghite pământul și li se-afundă casele-în pământ!În bisericile așezate aprind oamenii candela în taină, numai la ei se vede prin crăpături jocul dracilor la foc de nu pot copiii să doarmă de frică...

Drumețul nezicând nimica și rămânând dus pe gânduri, femeia continuă:

— Cel puțin unde aveau biserica-nainte s-a făcut mlaștină, de tot; nu mai poate să umble omul că te scufunzi până la genunchi, îți lași oasele prin vreun gropan dacă te încumeți; poate acuma dacă s-o mai răci vremea; nu mai e pământ ăla, gura iadului e, iese și foc uneori la gura mlaștinii, noaptea se vede, din râurile de foc ale lui Scaraoțchi, că s-au apropiat de pământ! Barem Rădenii s-au tras încoace...

— Taci mă țață nu mai zice și tu toate alea... o întrerupse gospodarul.

Însă drumețul părea interesat:

— Cine-s Rădenii?

— Așa îi cheamă mai pe toți, Rădeni. Și-au lăsat biserica în smârcuri de lucesc noaptea arătări prin ea, zău, sclipesc până aici! Și-au ridicat parmalâc la marginea mlaștinii și se mai duc când și când, că nu-i de-a noastră, că-s rătăciți, cum am spus. Dar degeaba, cu gard cu tot, pământurile lor nici ele nu mai sunt ca pe vremuri, s-au înmuiat și s-au umplut de zeama puturoasă pe care zac, de s-a umplut locurile lor de șerpărie. Ăla nu-i loc de trăit. Rătăciți!

Străinul sorbea cuvintele cu ochii aprinși.

— Cum erau și unii de la noi din sat pe vremuri, oftă femeia. Rătăciți! Dacă se închină la diavol?

Drumețul îi urmărea spusele cu mare interes și parcă tot voia să o descoasă și repeta:

— La diavol?

Dar gospodarul băgase de seamă și se cam încruntă:

— La diavol părințele. La diavol... Dar ia lasă că prea văd că toate vrei să le știi! Și cine știe ce hram porți. Oamenii întregi la minte n-au ce căuta acolo, atâta să știi! Dacă te duci nu te mai întorci.

Și se întorsese la tovarășul lui de vorbă, dar mai întoarse capul:

— Vezi poate o să-și dea jos căciulile să-ți dea bună ziua.

Drumețul oftă și el și duse mâna la comănac, dar tot nu se descoperi:

— Mulțumesc și ziua bună! dar urarea lui era cam mieroasă și oamenii nu-i răspunseră că se întorseseră deja și-și vedeau de vorba lor. Însă cum lui i se păru poate că auzise un răspuns, se mai întoarse o dată; nu-l asculta nimeni.