II

Drumul se desena pe mijloc. Pe stânga, dincolo de câmpuri, curge încet apa Noapteșei. De partea cealaltă, piciorul dealului împădurit al bulgarilor. Satul care se vede în față trebuie să fie satul care dă în craina ciunguvăilor. Deoparte și de alta oamenii erau încă la muncă pe locurile lor; ziua se încheia. Un timp drumețul auzi tot strigăte în bulgărește. Mai încolo, o altă limbă, parcă. Un rând de ciolpani de sălcii. Se făcuse liniște. Într-un sfârșit auzi și rumânește: un cântecel.

Locurile muntenilor erau îngrădite. Chiar aici la capul locului se vedea o jumătate de gard început și neterminat. Dincolo trăgea un bou; un om alături mai înalt îl urma la pas, altul apăsa rarița. Se auzea cum cel din spate, bondoc și gras, fredona sacadat după cum se răsturna și se împiedica fierul care despica pământul:

        Bat-o sfântul de lupo a ie

        mă mănâncă ca pe-o o a ie

Bondocul strigă cu necaz:

— Stai mă frate, nu mai trage!

Se lăsase liniște odată cu seara, se auzea parcă tot, din depărtare și până aici la drumeț pe drum, unde era el și unde suntem și noi să vedem ce fac că mi se pare că are să se întâmple ceva. Boul se oprise și cei doi inspectau acum rarița târându-și încălțările îngreunate de pământul moale și plin de rădăcini și bătându-și tălpile de pământ. Fratele strigat se întorsese și încuviința, ca o constatare tristă:

— S-a ros... De tot s-a ros...

Ridică apoi o rădăcină care se întindea pe jos ca un nerv al pământului, lungă și năclăită, încercând să o dea la o parte dar parcă nu se mai termina. Se opintea tare, doar-doar o rupe-o, dar degeaba, rădăcina ținea bine, tare, înglodită. Scoase cuțitul și reuși cu greutate; celălalt rămăsese în picioare, asistând trist la zbaterile lui.

— Lasă, nene, nu mai tăia și tu toate rădăcinile...

Celălalt se ridicase fără suflu de atâta efort. Rămăseseră amândoi descumpăniți, privind pe deasupra pământului. Se înserase repede; cerul cobora enorm și gol până jos de tot la linia caselor, învelit doar în câteva fâșii de nori vineții. Din când în când se auzea ca un zvon care venea dinspre sat, ca niște bătăi molcome. Muntenii cei doi lăsară ce făceau și ieșiră la drum ocolind gardul; trăgeau după ei boul care-i urma cuminte și ritmat.

Între timp, pe locul alăturat și separat de gard, câțiva lucrători auziseră și ei necazul muntenilor și se arătaseră la cap de loc. Drumețul trăgea cu urechea; îi ghicea încruntați. Le ghici brațele puternice; dezveliți peste brâu, întorși de la munca câmpului, înnegriți de muncă. Cei doi munteni se opriseră și ei alături și cel mai înalt strigă înspre umbre:

— Vine mă careva să ia grâul ăla?

Unul dintre vecini întinsese mâna și arăta ceva în josul gardului. Drumețul tocmai sosea pe drum la locul acesta al întâlnirii de seară; trebui și el să ocolească gardul, care depășea capul locului și încurca drumul. Atâta doar că nu trecea multă lume pe-aici.

Dintre cei doi munteni, cel mai scund rămăsese în urmă parcă voia să priceapă sau să mai zică ceva; însă tovarășul său mai înalt nu-l lăsă și-l trase după el. Grăbiră deci amândoi pasul cuprinși poate de-o teamă; boul, tras în lanț, schimbă cadența cuminte a tropăitului, dezechilibrându-se o clipă.

Drumețul nu pricepuse decât că trebuie să fi fost primejdioase acele umbre. Se grăbi deci să îi ajungă din urmă pe munteni și fu bucuros, privind înapoi, să vadă că nimeni nu vine după ei. Rămăseseră așa înșirate și tăcute în spate, urmărindu-i din ochi poate, cine știe. Mergeau toți înspre sat. Cei doi munteni, înglodiți, tropăiau cu picioarele de pământ să se desprindă noroiul întărit de pe încălțări, și-și dezlipeau rădăcinile de pe încălțăminte și scaieții de pe cracii nădragilor.

Drumețul îi ajunse din spate. Cel mai înalt dintre munteni tresări, îl măsură o clipă, zice:

— Ce, a și venit jitnicerul?

Care jitnicer? Celălalt continuă:

— De unde vii?

— Dinspre Gorna.

— Și nu ești cu jitnicerul?

— Nu, ridică străinul din umeri.

Drumețul nu preciză nimic în plus. Cel înalt se întoarse către tovarășul lui:

— Ce voiau bulgarii, Chifore?

Numitul Chifor își bătea cizmele de pământ tropăind:

— S-a înmuiat pământul de tot, lângă gard...

Era răspuns la întrebare sau doar un comentariu obidit la tropăitul lui?

— Ce voiau? insistă cel înalt.

Chifor clătină numai din cap. Înaltul continuă:

— Nimic dintr-ale noastre nu le vine la socoteală.

Întoarseră toți capetele spre umbrele rămase în spate, tăcute și proiectate cum erau pe cerul vinețiu. Drumețul se miră:

— Dar sunt vecini, nu-i înțelegeți?

— Sunt bulgari, sunt pravoslavnici ăștia. Altă limbă, altă socoteală!

— Cum se țineau de încruntați... observă străinul.

— Așa e la hotar. Oamenii nu-s moi ca cei din câmp sau înfometați ca sus prin grohotișuri. Știu să scoată și junghiul dacă trebuie...

— Aga nu-i potolește?

— Ce să zică aga? Oamenii lui vodă nu prea ajung în Craina Glavamârcei; trebuie să ne apărăm singuri, fiecare pe limba și pe faptele lui. Vodă se bucură că-i păzește cineva hotarul că n-are el oameni să trimită aici. Au oamenii cai, au puști...

Erau cam războnice spusele lui și drumețul crezu că e mai bine să tacă. Munteanul înalt se domoli, indicând cu degetul în sus, ca și cum ar fi spus o înțelepciune, ceva:

— E totuși viața slabă și fărâmicioasă rău...

Degetul pe care îl ridicase era ciung; mâna dreaptă îi era toată ciungă de fapt; degetele erau tăiate toate de la mijloc. Ridicat așa în sus, pe jumătate, degetul ciuntit era înfricoșător căci era ca și cum ar fi arătat direcția cerului dar lipsea tocmai capătul care ar fi putut arăta unde se găsește precis adevărul pe care-l indica. Plecară toți capul o clipă abătuți de concluzia lui tristă. Pe câmpuri împrejur seara se întindea de-acum albastră. Porniră iarăși. Un timp se-auzi doar ritmul bont al copitelor boului.

— Bag seama c-aici fiecare sat vorbește altă limbă, reluă străinul.

— Fiecare om la capul lui. Cu neamurile lui, au loc împrejmuit și vorbesc aceeași limbă. Care nu-s neam, nu stau la un loc.

— Și cum mergi o poștă dai de altă biserică.

— Ba în jur mai toți sunt pravoslavnici acum... zise ciungul.

— Păi asta e: sus în deal ziceau că voi nu sunteți!

— Ei! Lasă-i să zică. Fiecare cu-ale lui și cu biserica pe care i-a lăsat-o bătrânii! Omul trebuie să stea la capul locului, prieten cu prietenii și dușman cu dușmanii! Au vorbele lor și apucăturile lor. Nici ei nu ne înțeleg pe noi, nici noi pe ei.

Chifor băiatul care ascultase cuminte se băgă și el în vorbă:

— Ba ei mai veneau la noi, înainte. Tata zicea...

— Dar de când s-a crăpat biserica, au mai călcat?

— N-au mai venit, nene Ioniță, ai dreptate.

— Dar nu ieșiți din sat? vru să știe străinul.

— Prea departe nu pleacă nimeni... Limbile sunt altele, obiceiurile altele, zise Ioniță.

— Când trăia tata, altfel stăteau lucrurile, zise și Chifor.

— Ce, înainte vorbeau toți aceeași limbă?

— Nu, dar bulgarii acum s-au botezat cu toții și ne țin ei pe noi de rătăciți, explică Chifor. Ce știu ei? Bilezicuri și șahmarand din cel turcesc din Ibrail pentru mirese.

— Și ei mi-au zis că vă închinați la moroaie.

Nu răspunse nimeni nimic.

— Zice că vă bat ciunguvăii, că ies moroi, insistă străinul.

— Nu iese nicio moroaie, se supără Ioniță.

— Și călăreții?

— Ciunguvăii?... De-aia am zidit parmalâc și garduri peste tot, să-i ținem deoparte.

Iarăși se tăcu o vreme. Ioniță reluă:

— Ciunguvăii nici nu vorbesc baremi, de muți ce sunt, nimeni nu i-a auzit vorbind.

— Ba cântă, zise Chifor. I-am ascultat cu Pavăl noaptea trecută.

— Și când cântă ce, nu și vorbesc?

— Ba parcă și îngână vorbe de-ale lor...

— Ție, Chifore, de vorbele ciunguvăilor îți arde... Limba bună e limba în care zici cuvântului pe nume! Nu să-ți strâmbi capul să găsești altă vorbă pocite să zici același lucru!

— Pe lumea asta sunt oameni și oameni... arbitră străinul, înțelept.

Ioniță întoarse capul, se șterse la frunte:

— Oameni suntem cu toții, dar vezi tu că noi aici nu suntem orice oameni. Suntem oamenii Rădeni și ne aflăm la locul numit Craina Glavamârcei; avem nevoile noastre și la nevoile noastre avem vorbele noastre.

— Ca toată lumea...

— Nu ca toată lumea, părinte! Nu ca toată lumea! Avem ape, avem ciolpani, gropane, văgăuni și rădăcini, astea-s cuvinte de-ale noastre. Și mai avem săgețile ciunguvăilor și tulpini care zac roase în mocirlă. Ăsta e locul, așa sunt vorbele. Omul la locul lui trebuia să știe să netezească, să-îndrepte pământul, să îngrijească gropanul primăvara și să astupe mușuroiul iarna. Că dacă n-are vorba care trebuie, nici nu poate să-l lucreze, așa-i?

— Și ce, alte neamuri n-au cuvinte din astea?

— Păi vezi că neamurile nu s-au așezat toate în același câmp: rutenii erau încolo după pădure la malul apei, iar bulgarii primesc turcii cu inele groase în negustorie tocmai în vârful dealului Gornei; tătarii sunt după ciunguvăi încolo, umblă craina călare și-e vai și-amar de moldoveni când le împung hotarul. Iar muntenii noștri au coborât aici jos în vale, la hotar și-aici au rămas. Alte griji au ei, în stuful lor și alte pescării și alte cuvinte. Uite de pildă, la tătari, ia zi-i și lui Chifore, câte feluri de cai au tătarii? El știe, se întoarse către străin arătând cu degetul tăiat iarăși înspre Chifor și drumețul nu putu să nu observe că Chifor se arăta bucuros de spusa lui frate-său chiar împungând așa aerul cu degetul ciuntit înspre el.

Intraseră în sat de pe-acuma, Ioniță se opri la prima poartă pe dreapta, zice:

— Trec pe-acasă mai întâi, să nu fi trecut...

— N-are cum, făcu Chifor. Trece noaptea...

— S-a făcut seară...

— Cine să treacă? întrebă drumețul.

— Chifore, du-l pe părinte la jupân Pavăl să știe de el. Și vezi dacă i s-au mai retezat din pomi prin grădină și adu-i aici să-i ascuțim să-i facem araci să legăm via că se cam face timpul.

— Lasă, nene, via, mai las-o și nelegată, se împotrivi Chifor copilărește.

Ioniță înălță însă mâna dreaptă înspre el. Chifor făcu câțiva pași înapoi:

— Mă duc, mă duc...

— Du-te. Dar vezi de leagă boul mai întâi.

Ioniță se întoarse către străin:

— N-apucă să crească pomii, dintr-al doilea an sunt roși și se usucă... Araci, de făcut garduri din ei, de-asta-s buni.

Îi făcu semn apoi străinului să aștepte. Deschise poarta și intră și el după Chifor care trăgea boul greoi de lanț. Drumețul rămase în drum. Privi încoace, încolo. Ulița era largă, dar se strâmtase căci de-a lungul ei erau înșiruite căruțe acoperite cu pânză ceruită. De ce-și scoseseră oamenii căruțele-n drum? Era deja aproape întuneric. Drumețul mai privi o dată în jur apoi se apropie de primul car, trase de-un colț al pânzei să vadă, ce-i înăuntru? Pipăi. Boabe. Grâul de care vorbeau adineauri trebuie să fi fost. Luă între degete câteva boabe. Grâu? Pipăi bine încercând să vadă ceva în lumina slabă a înserării. Ronțăi un bob. Grâu, da. Ptiu. Prinsese mucegai, pesemne că era de ceva timp afară. Își cufundă adânc mâna în căruța plin de boabe: era mai uscat înăuntru. Înseamnă...

— Te uiți la grâu?

A! Trase repede mâna de sub pătura carului! Era Chifor... Puse mâna la inimă. Cum de se întorsese așa pe neauzite?

— E de vânzare! Tot așteptăm să vină să ni-l ia... explică el.

Of, Doamne, ce sărise așa inima în el?...

— De ce puneți grâu aici, la loc cu mlaștină? se interesă ascuțit drumețul și își aranja gulerul care era deja aranjat.

— Așa pun toți în jur. Dar ce te-ai speriat așa?

— Și crește?

— Crește și nu prea; că au și ei, și e mai bun ca al nostru că spre deal încolo nu sunt câmpurile înmuiate ca aici... Mergem?

Porniră împreună înspre fundul satului. Zise Chifor:

— Că Pavăl stă în fundul satului, chiar lângă parmalâc.

— Și dincolo de parmalâc ce e?

Chifor întoarse capul.

— Ce să fie? Smârcuri...

— Dar ce bate așa?

— Lasă acum părinte... Fiecare cu povestea lui; cum zicea nenea mai devreme...

Drumețul tăcu un timp dar se vede că îl muncea un gând.

— De ce e ciung nen-tu Ioniță?

— I-a tăiat tata mâna cu toporul.

— Cum așa?

— Din greșeală... Mâna dreaptă, la lemne, demult, eram copii.

Și după o pauză Chifor continuă:

— Îl cam iau oamenii în râs. Dar trage cu pușca-n ciunguvăi, cu degetul lui așa cum e!

— Ciunguvăii de ce neam sunt?

— Tătari ar fi, după neam! Decât că sunt rătăcitori încoace, în Craina Glavamârcei. Vezi tu că tătarii, cum sunt ei de lege împărătească și totuși, și pe ei îi țin de rătăciți. Chiar ei! A trebuit să înalțăm parmalâc să-i ținem deoparte! Aici la hotar, noi suntem de-o parte, ei de alta. Dar ei, rătăcitori fiind, știu bine mlaștina, că noi ne-am tras încoace de ceva vreme, unde era pământul uscat, dar se-nmoaie pământul pe zi ce trece și ne ajunge mlaștina din urmă. Zice că ei știu mai bine locurile uscate și tari, zice că ei știu pe unde se poate trece.

Și iarăși merseră un timp în tăcere după care iarăși drumețul întrebă:

— Și ce zicea nen-tu de caii tătarilor?

— Ce zicea? Aa, zicea de vorbele tătarilor! Zicea că, vezi, la tătari nu e ca la noi unde calul e cal și dacă nu-i iapă se cheamă că e cal și cu asta ai isprăvit. Ei au o sută de cuvinte... La ei iapa tânără nu se zice la fel cu iapa în floarea vârstei și bună de fătat și nici la fel se cheamă cu mârțoaga; au opt feluri de mânji, după culoare, felul capului, al nărilor și după păr; soiuri de armăsari feluriți, iarăși, după umblet iar telegarul lui Carahan nu poartă același nume cu gloaba calicului. Cal pentru bărbat și cal pentru muiere. Deosebesc cuvinte pentru fiecare...

Străinul asculta atent.

— Altă limbă, altă lume, conchise Chifor. Dar la noi, în atâta șerpărie? Cum să-i lămurești să-nțeleagă? Cum să-i tălmăcești, de pildă, uite: ce-i o broască? Iaca o lighioaie moale, mică și verde, în baltă, sare de colo-colo și când nu sare zace mută și când nu zace mută orăcăie la suratele ei că-i curioasă foc să afle ce-i cu ele...

Drumețul rânji cam din colțul gurii și Chifor continuă:

— De-aia nici nu-și bate capul tătarul să priceapă! La ce i-ar folosi? Până se lămurește totul, te prinde seara cu treaba nefăcută. Alta e lumea lor: au cerul deschis până-n zare, iarba uscată, apa puțină și rară... Altă lume, alte cuvinte. Ei nu au văgăuni, nici vulpi și nici gropane ci câini au, câini cu dinți de fier și câte două capete și pustietăți încinse iar cuvintele lor nu au potrivă în limba noastră. Și sus în Gorna la fel. Doar vezi că bulgarii... de când s-au botezat cu toții s-au urcat în deal unde-i uscat, umblă la praznic cu moldovenii și cu rutenii pravoslavnici ba chiar primesc pe grecii și pe subașa gras din Ibrail și se fac că nu mai știu despre ce e vorba. Dar ei le știu pe-ale noastre... Am ajuns...