XVII

Când Bogomir se trezi, se frecă la ochi. Fusese legat de pat. Cât timp să fi trecut? Se credea singur în odaie și tresări simțind o prezență. Înspăimântat, vru să-și găsească cuțitul, legat cum era de pat. Mâna sa legată se zbătea pipăind cu disperare împrejur, căutând junghiul și încercând totodată să se lămurească, era cineva lângă el? Tot zbătându-se așa, cuțitul căzu cu zgomot alături de pat pe pardoseală și se străduia să-l apuce cumva, când mogâldeața de alături îl împinse cu piciorul și se duse cuțitul cât colo, învârtindu-se și râcâind pardoseala de piatră. Bogomir întoarse capul: de partea cealaltă a tiparniței, fetița ciunguvăilor zăcea cu mâinile legate de fierul solid al tiparniței. Bogomir imploră, în sfârșit :

— Ajută-mă!

Reuși să se ridice în capul oaselor întorcând capul cu greutate. Își amintea acum, fusese tulburat. Își lovi mâinile trase de sfoara groasă, fusese legat de mâini, se zbătu. Îl dureau mânile, îl durea încheietura umerilor.

— Nu poate nimeni să mă ajute? izbucni el.

Fetița îl privea de unde se afla fără să spună nimic. Era palidă, slăbită, avea cearcăne. Aplecă doar căpșorul spre bârna de lemn a tiparniței unde-i erau legate mâinile ca să poată să pună degetul în dreptul buzelor, făcu: șșș. Bogomir nu-și dăduse seama că trezirea lui înspăimântată făcuse zgomot. Afară se auzeau pași. Ușa râcâi podeaua și se trânti de perete. Intră Pavăl, posomorât. Cei doi prizonieri tresăriră.

— Au să ne lase să ne botezăm.

Vor să se boteze pravoslavnici!

— Bogomire, ai să vii cu noi.

— Cum să vă botezați?

— Tu știi toate ponoasele pe care le tragem de la atâta rătăcire.

Bogomir prinse culoare în obraji și îl privea neîncrezător pe jupân și o speranță parcă licărea, poate are să fie mare.

— Bine, zise.

Pavăl rânji.

— Noi o să ne botezăm. Tu o să te botezi altfel.

Bogomir înțepeni de spaimă. Cum adică? Ioniță și încă cineva se apropiară, îl dezlegară, îl apucară de anteriu și-l trăgeau afară din odaie.

— Pot să țin măcar casa? încercă el.

Ceilalți îl târau și râdeau la rugămințile schimonosite ale popii.

— Dacă te botezi.

— Bine, mă botez.

— Al dracului eretic, făcu Pavăl,din urmă.

Îl împingeau dar cum popa se împiedicase nu mai aveau răbdare să-l lase să se ridice și trăgeau de el, lovindu-l de pereți; ieșind afară îl târau prin noroi, ținându-l unul de un braț, altul de celălalt; ajunseră așa în ulița mare, chiar în dreptul locului unde se găsea casa lui, în fața celei a lui Ioniță, la ieșirea înspre Gorna. Erau și oamenii adunați.

— Hai să terminăm odată.

Era gâdele. Pentru el venise, pentru Bogomir. Era gras și neliniștit, ținea cu un topor în mână și se uita la Pavăl să-i spună ce să facă. Acesta îi făcu un semn doar și gâdele îl împinse pe osândit. Bogomir era osânditul. Nu înțelegea. Ce se întâmpla, de ce se înrăiseră așa. Mai ales că. Și doar nu le făcuse nimic. De ce trăgeau așa de el. Parcă nu mai era om, deodată, parcă. Doar n-aveau să. Gâdele cel gras îl măsură un timp, întins la pământ pe ulița desfundată și încercă să-l ia cu binișorul:

— Nu așa...

Dar Bogomir nu auzea, rămăsese trântit la pământ cu gura căscată, încremenit în mijlocul unui hohot amuțit, ai fi zis privindu-l că încremenise timpul în loc dacă un fir de bale nu i s-ar fi scurs încetișor, sclipind, din colțul gurii. Stingherit de situație, gâdele încercă prevenitor să-i atragă atenția nenorocitului să se mute în poziția inversă. Îl înțepă de câteva ori cu degetul în umăr fără succes. Popa sta prăvălit la pământ și înecat în muțenia sa de sfârșit de lume. Văzând că nu se întâmplă nimic, gâdele se scărpină la ceafă, se mai gândi un pic și schimbă el strategia și mută buturuga pe partea cealaltă și așteptă cuminte până consideră că osânditul e astfel poziționat încât să i-o poată vârî sub cap cu îndemânare; răsuflă bucuros, privind împrejur. Gras și masiv, gâdele se legănă un timp de pe un picior pe altul, luă toporul cu cealaltă mână, îi verifică tăișul cu degetul, se tăie, băgă degetul în gură să-l sugă, privind iarăși împrejur. Toată lumea se uita, văzuseră toți. Scoase atunci degetul din gură repede, se șterse de marginea nădragilor și lăsă o dungă. Văzuseră și asta. Chifor atunci care urmărea și el cele ce se întâmplau ieși din spatele celorlalți Rădeni și căzu și el la pământ lângă Bogomir, încercând să-l ajute, să-l ridice cumva, și el cu lacrimi pe obraz.

Se încruntă gâdele și-l îndepărtă pe bondoc, ceilalți săteni îl traseră și ei deoparte, vino Chifore. Gâdele ridică toporul, apoi îl lăsă iarăși. Privi ceafa asudată și spatele strâmt al nenorocitului, convulsionat în hohotul său mut. Parcă era ceafa unui copil plâns și adormit așa cu fundul în sus de amar. Se auziră niște oftaturi dimprejur. Gâdele ridică toporul. Trupul neajutorat continua să se zguduie încetișor în hohote fără sunet. Gâdele era dintre săteni și el, și știa; mai taiase porcul anul trecut, pe-al lui și pe-al lui Pavăl; ajunul trecut înjunghiaseră chiar vaca stearpă a lui Ioniță; îi tăiaseră gâtul încet-încet cu un cuțit tocit prin salba grasă lăsată și așteptaseră ca animalul să se stingă încetișor cu răbdarea lui milenară de ierbivor, cu ochii aceia încrezători care parcă întrebau ce se întâmplă și așteptau o confirmare că se înșeală că de fapt durerea era o amăgire și că nu se poate să se întâmple așa ceva. Căzuse pe genunchii din față, apoi se prăvălise cu totul. Îi spusese mai târziu un țigan din sălaș că mai bine i-ar fi împlântat un cuțit în spatele capului, ar fi căzut pe loc, așa se taie vitele. Nu știuse.

Gâdele își cântărea deci toporul descumpănit când niște femei trecură în fugă, agitate, făcându-și loc cu greu prin mulțime, coborând de sus dinspre Gorna. Gâdele se întoarse atunci, erau bulgăroaice, țipau, alergau, se poticneau în fuste și în mulțime. Gâdele se uită la jupân să-i spună ce să facă dar acesta nu mai era de față se vede.

— Jupâne! strigau ele.

Se adunară toate în jurul lui Ioniță, trăgându-și răsuflarea. Unde-i jupânul? Ioniță le primi și vru să știe ce-i cu ele dar ele vorbeau toate deodată. Ioniță plecă înspăimântat să-l aducă pe Pavăl.

— Strigă bulgăroaicele jupâne. Zic ceva de tătari!

Pavăl ieși la poartă, Gorna se vedea de aici de jos. Un fuior de fum.

— Ce să caute ciunguvăii în Gorna?

— Nu ciunguvăii jupâne, tătarii lui Carahan!

Jupânul ieși în poartă să privească înspre deal. Gâdele rămăsese sprijinit de topor cu Bogomir trântit la pământ, cum am văzut.

— Stai așa.

Pavăl se sprijini de gard. Asta e un zi cum nu sunt multe, se întâmplă lucruri neîntâmplate, stai, să nu ne pierdem cumpătul. Păi n-are cum. Ce să caute ciunguvăii în partea cealaltă a satului, pe unde să fi trecut. A nu, tătari zice! Tătarii negri ai lui Carahan!

Femeile îi confirmau, plânse. Tătari cu mârzaci în frunte și trăgând uite-așa pușcă grea după ei trasă de bou. Jupânul rămase lovit cumva de un gând. Păi tătarii nu pot veni dinspre câmpurile ciunguvăilor unde au ei întăritură, ei nu calcă stepa ciunguvăilor. Înseamnă că a căzut Moldovatoată. Toată Moldova a căzut, de la Bacău încoace, or fi luat cetatea, de vreme ce-au putut ajunge pe aici. Deci trimisul lui Vodă chiar avea dreptate. Chiar vin. Și ei tot n-au capul. Doamne, mare ești.

— Au ieșit toți?

Dinspre bulgari nu venise niciodată vreo primejdie. Doar cât îi amânau cu cumpăratul grâului și-i vorbeau de rău. Singurul atac de care se temuseră cu adevărat era cel dinspre ciunguvăi, de-aceea și zidiseră parmalâc. Cu bulgarii ce-aveau de-mpărțit, că doar erau creștini, chiar dacă-i țineau pe Rădeni de măritori de diavol erau totuși pământeni ca și ei, muncitori ai pământului și nu era nevoie să zidească gard, căci puști și giudele ruginite în poduri aveau și unii și alții.

Pavăl duse mâna la gură și întoarse capul: ce-are să facă cu copiii și cu femeia lui? O luă înapoi înspre culă șchiopătând, intră în casă, scormoni sub pat, scoase o mână de cuțite vechi rânduite sub pat. Le cercetă, le șterse cu mâneca. Se aplecă, mai pipăi cu cu mâna sub pat, mai scoase unul. Ieși înapoi și îi arătă celui mare: s-o apărați pe mama, să n-o lăsați! Băiatul încuviință serios uitându-se curios la arma din mână ca la o jucărie nouă, întorcându-l de o parte și de alta.

Oamenii se strânseseră între timp la ieșirea din sat cu moartea-n suflet, înarmat fiecare cu ce-avea. Jupânul îi așeză. Răsturnară bulumaci la intrarea în sat, între casa popii și gardul lui Ioniță. Jupânul dădu poruncă să se aducă puștile de la parmalâc să se pună aici; să se tragă o căruță de-a lungul drumului; să se aducă saci cu pământ, scânduri, se se înălțe întăritură. Puse și el mâna la treabă; cărau oamenii baloți de paie, scânduri, roabe de bălegar pe care le stivuiau în mijlocul drumului un pic mai încolo de casa lui Ioniță, să stăvilească iureșul, să nu intre în sat călărimea de-a dreptul, când se auzi:

— Ciunguvăii! De partea cealaltă, la parmalâc!

Parmalâcul rămăsese fără puști, le aduseseră aici să le îndrepte cu gura înspre Gorna. Erau prinși în clește acum, dintr-o parte și din alta. Pavăl se ridică în picioare cu greu, ținea mâna la spate. Arătă către un băț și Chifor se repezi să-l ridice și să-l aducă. Se sprijini în băț. Ăsta e sfârșitul, părea că-și spune jupânul în inima lui, rămase o clipă cu barba în piept, apoi vorbi înspre ceilalți, adus cum era de spate:

— Hai măcar să murim ca oamenii.

Multe răutăți a făcut Pavăl de când a început povestea că doar sunteți martori. Dar asta, frumos a zis. Ce-i drept pe-atunci murea omul deodată lovit de fier, nu ca azi, viclenit și ros de neajunsuri. Dinspre Gorna se vedea fum, să fi pus foc la sat? Bulgăroaicele când au văzut asta începură să urle, trebuiră să le bage într-o casă să se ocupe femeile satului de ele.

Dar se vedeau deja călăreți galopând încoace cu mârzacul tătar ținându-se drept în frunte și ei nici n-aveau întăritură înălțată să-i oprească. De partea cealaltă, dinspre parmalâc, se auzeau acum împușcături, zovn, tropăituri; Pavăl întoarse capul, era strigătul jupânesei parcă. Unul dintre ciunguvăi tocmai ieșise pe poarta culei cu fetița. Cu fetița pe care o ținuse Pavăl închisă și-acum o scoseseră. Păgânul o ridică de mijloc, micuță, o așeză alături în șa. Restul cetei intrase deja în galop în Glavamârcea și câțiva dintre pământeni se adăpostiră pe lângă garduri de iureșul cetei de ciunguvăi, Doamne ce prăpăd au să facă în satul descoperit! Erau așa cum îi știau, văzându-i de departe, colorați cu capetele învelite în turbane, înalți. Înviaseră, iarăși înviaseră, întinși ca coardele arcurilor pe care le purtau în spate.

Nu apucară Rădenii să mai facă nimic. Se străduiseră să așeze puștile pe întăritură înspre Gorna și-acum ciunguvăii zădărniciseră totul venind din partea cealaltă. N-au să moară arși de tătari, ci tăiați de ciunguvăi, așa părea. Așteptau să vadă ce-are să facă ceata revărsată de călăreți păgâni. Sătenii călcau încurcați pe puștile întinse în drum, nu aveau cum amenința șirul de ciunguvăi înarmați. Aceștia nu tăiaseră pe nimeni încă, numai cât se vede că intraseră cu forța jos în odăița de la cramă să dea drumul hoaței de cununi.

Ajungând la întăritura neterminată ciunguvăii făcură doar semn Rădenilor care se aflau acolo să se dea la o parte. Sătenii care se găseau acolo se supuseră, pierduți, fără să știe ce se întâmplă, cine poruncește cui, ce-i cu ciunguvăii, cine i-a chemat, ce părere are Pavăl și de ce stătea el, jupânul, pierdut, așa, sprijinit de zăplaz și privind și nenimica făcând; pe scurt, se supuseră. Pâlcul de tătari ce venea dinspre Gorna, văzând de departe aglomerația de ciunguvăi în sat se opri, nu mult, doar cât să se așteptea cu un al doilea grup, mai numeros și mai veneau în spate niște săteni, poate bulgarii de sus din Gorna. Se opriseră toți acolo, în mijlocul drumului, la sfat. Porniră și în curând ajunseră aici la întăritură. Veneau în galop ținând înălțat prapur ce închipuia pe Carahan cel bătrân. Cele două grupuri de păgâni se opriră față în față, la intrare.

Ciunguvăii rămaseră drepți iar tătarii se opriră în fața lor; lui Pavăl nu-i venea să creadă.

În spatele mârzacului tătar se adunaseră tovarășii săi cu brațe groase și ilice îmblănite, privind împrejur să se pândească vreo primejdie din partea sătenilor, dar aceștia era atât de uimiți de toată turnura întâmplărilor că nu aveau nicio inițiativă, stăteau ca la bâlci, mulțumiți că aveau pe umeri capetele, cu gura căscată să vadă, ce s-o mai întâmpla? Mare le fu deci mirarea când recunoscură printre cei care urmau mârzacului pe Goleman, trimisul lui Vodă la Carahan pe care-l cunoaștem din cele ce s-au întâmplat la începutul poveștii.

— Ai uitat, jupâne! strigă acesta.

Goleman! Păi înseamnă că Vodă i-a trimis. Și pe tătari după Goleman. Deci n-a căzut nicio Moldovă, a venit Goleman cu potera cum a promis și cu tătarii după el și bulgarii sunt mână în mână cu ei, să ceară ce-au de cerut.

— Dar Vodă n-a uitat, adăugă.

Cele două cete, tătarii și ciunguvăii rămăseseră față în față. Se salutară păgânește, cu mâna la inimă. Călărețul ce se găsea în fruntea cetei de ciunguvăi, cel care tocmai luase fetița, coborî din șa, lăsând-o pe hoață singură călare. Căută ceva ce legase în dosul șeii, în cârpe vechi murdare, ca o legătură cât un pepenaș, ba, dacă mă uit bine, chiar cât un cap de om. O aruncă la pământ la picioarele mârzacului și legătura se înfundă ca un dovleac sec în pământul moale. Mârzacul sări din șa atunci, își tropăi picioarele cu satisfacție pe pământ. Întinse mâna și desfăcu legătura și dintre cârpele murdare se văzu țeasta goală și murdară a mortului, cu câteva smocuri de păr lipite de os ca fire vechi și murdare de cânepă; țeasta pe care o căutaseră atâta vreme Rădenii și pe care uite că o găsiseră ciunguvăii. Tătarul o apucă cu două degete înfipte în găurile ochilor și o legă mulțumit cu curea în dosul șeii. Pavăl sări atunci cu deznădejde și se prăvăli peste mârzac, să-i ia capul. Acesta se feri, îl lovi pe jupân, și Pavăl se prăvăli la pământ. Mârzacul îl lovi apoi cu piciorul pe Pavăl, culcat la pământ cum era, tare îl lovi, în spate, acolo unde începe șira spinării de se încovoie jupânul de durere și se zvârcolea cu frică de moarte ca șarpele tăiat la mijloc. Jupânul se prăvălise chiar lângă Bogomir, care-și aștepta moartea și el, și care, se vede, nu mai venea, căci gâdele scăpase toporul de ceva vreme în noroi și înspăimântat de cele ce se întâmplau nici nu prea știu pe unde se făcuse nevăzut. Rămăsese deci popa trântit la pământ, uitat de gâde, de săteni și de păgâni. Goleman îi făcu atunci semn să se ridice și el se ridică speriat, scuturându-se.

— Hai popo că ți s-a făcut milostenie.

Mârzacul se apropie de Goleman și acesta îi înmâna ceva ca niște veșminte colorate erau, da, niște cămăși tătărești din serasir lucitor. Înaintă apoi către fetiță se aplecă și-i sărută condurul, cum se găsea ea înălțată în șa și-i înmână darul acela. Dar calul fetiței se sperie de apropierea mârzacului și se feri și pânzele căzură, brocartul se despături și căzu la pământ. Bogomir se repezi atunci să le culeagă din noroi și ridicându-le, cămășile se despăturiră, lăsând să se vadă scrierea aceea păgânească, de o parte și de alta.

— Ce scrie acolo?

Uite că Bogomir nu se trezise bine din grozăvie și voia iarăși să știe ce scrie acolo.

— Șirul părinților domniței până la Batuhan.

Bogomir rămăsese cu gura căscată căci nu se auzise de Batuhan pe ulița înfundată a Glavamarâcei cum nu se auziseră nici de alte fapte mari ale lumii; nici jupânul nu știa despre care han vorbea Goleman dar înțelegea că trebuie să fi fost strămoș cu greutate al neamului tătăresc.

— Acum știi pe cine ai ținut închisă în pivniță, mai zise Goleman lui Pavăl, trântit la pământ.

Știa pe dracu, Pavăl, se uita numai buimac la grupul de tătari care veniseră buluc să-i taie și-acum făcea calea-ntoarsă înspre Gorna. Plecaseră tătarii, plecaseră în fața ciunguvăilor, ba le-au făcut și plocon! După cap se vede că veniseră, și-acum plecaseră cu capul și gata. Lui Pavăl nu-i venea să creadă. Se uită la ciunguvăii călări pe ulița Crainei, înfășurați în pânzele pe care le umfla ușor vânticelul care adia. Ciunguvăii lui pe care îi ținea de atâta vreme după parmalâc, ei au pus tătarii pe fugă? Dându-le capul? Ce taină aveau ei? Sunt păgâni, își cunoasc tainele între ei. Dar cum se face că pe ei i-au apărat? Se uită la biata întăritură pe care încercaseră să o ridice, dărzi, sule, puști rostogolite de o parte. Tătarii plecând, Goleman rămăsese numai, și cu el cei câțiva bulgari care îi urmaseră pe tătari. Pavăl acum îi cerceta și îi cunoscu, era și Slava. Se gândi apoi că tătarii au plecat numai ca să-i lase pe mâna ciunguvăilor care aveau să se răzbune după atâția ani de amaruri. Se întoarse jupânul:

— Ai milă Golemane. Tu ne știi, că te-am primit.

— Ai uitat datoria către Vodă.

Povestea cea veche cu dijma și cu rătăcirea. Căpetenia ciunguvăilor îi făcu semn puternic cu brațul întins de parcă ar fi căutat să-l străpungă, de se sperie jupânul. Strigase la el iarăși strigătul pe care-l auziseră cu toți când erau cu Bogomir pe înălțimea parmalâcului. Un strigăt mare și-o privire mânioasă, neagră, strălucitoare. Din treacăt, nu s-a oprit. Jupânul a plecat privirea, adus de spate cum era acum. Păgânul aprinsese o făclie și se apropia de gardul înalt al vecinului lui Ioniță. Doar n-o să-i pună foc. Pavăl îl privea cu ochii ieșiți. Ăștia o să se apuce să dea foc la sat, să vezi.

— Stați, strigă jupânul. Stați!

Goleman și cu căpetenia ciunguvăilor se opriră.

— Stai, Golemane. Stai. Ne-am răzgândit. Popa ne-a dus pe căi rătăcite. Popa.

Și-l arăta pe Bogomir, vina lui era, adică.

— Noi vrem să intrăm în rândul lumii.

— I-auzi.

— Nu mă lua în râs, Golemane, vrem să intrăm în rândul lumii. Tu știi cum e viața noastră aici. Stai. Nu puneți foc. Coborâți. Adu mai bine un berbec, Ioniță să-l frigem, să vedem. Coborâți, hai.

Era de plâns jupânul, scos din minți umilindu-se așa la cizma lui Goleman. Au coborât călăreții, s-au adunat cu toții și-au jupuit Rădenii berbecul și l-au pus la proțap să-i împace poate pe Goleman și pe păgâni. Pentru prima oară ciunguvăii se găseau așa aproape și Rădenii îi priveau cu atenție, caii lor n-aveau nici cocoașe cum auziseră ei, și nici nu se întovărășeau cu câini cu trei capete și mistreți cu colți cât sulița. Unul dintre ciunguvăi se adresă Rădenilor cu vorbă aspră și necunoscută. Apoi omul făcuse gestul cu mâna la inimă ceea ce parcă îi mai domoli pe Rădeni. Atunci Bogomir le traduse:

— Se bucură că vă vede. Asta vrea să spună. Și mai zice că așa cum vă sunt inimile să vă fie și vorbele.

Iar oamenii se lămuriră și răsuflară ușurați. Așa era vorba lor, scurtă și uscată, după felul ținutului pe care-l locuiau. Pavăl mai ales era grăbit să câștige bunăvoința ciunguvăilor și îi spuse: Aceleași urări și noi domniei sale. Zi-i! Tălmăcește, ce stai? Bogomir, care tocmai se trezise din groaza celor întâmplate, se apucă să traducă iar după ce căpitanul înfășurat la cap răspunse cu o licărire în glasul său gros.

— Spune că străinul ăsta... adică eu... spune că vorbesc limba lor, dar că o vorbesc prost.

Oamenii se hliziră, iar jupânul se grăbi să adauge:

— Păi lasă, că și limba noastră tot prost o vorbește... Zi-i mă!

Fără să-l privească, știi, ca și cum nu despre el ar fi vorbit. Oaspetele înalt și înarmat părea binevoitor. Știind că spusese o glumă și doritor să știe ce-are să spună oaspetele care se arăta binevoitor, de gluma lui, îl bătu pe umăr pe drumeț, fără să-l privească și-l îndemnă cu putere: Zi-i mă, zi-i să înțeleagă! Zi-i! Iar Bogomir ascultător dădu să spună, apoi se răzgândi și refuză să mai vorbească. Se întoarse doar, își culese cămașa murdară de pe jos, se acoperi.

— Și-a pus popa cămașa pe față, observă careva.

Bogomir se uita și el mirat la cămașa murdară pe care o îmbrăcase. Păgânii cu capete înfășurate zâmbeau și ei, și Rădenii râseră către ei pentru prima dată parcă nu se mai priviră ca dușmani și parcă turbanele lor nu mai era așa păgâne și străine și parcă și ceata de turcaleți deveniseră mai primitori și se lăsară îmbiați la voie bună. Jupâneasa puse la vedere bucatele mai mari. Și vedeau ciunguvăii că apa e bună și rece și au întrebat ceva iar Bogomir a tălmăcit de bunăvoie:

— A întrebat, zice, de ce țineți apa sălcie înspre noi iar apa bună o țineți în casele voastre iar noi murim de sete? Căci dacă ați da drumul la apă curată și limpede prin jgheaburi de piatră puse trainic, cap la cap și noi v-om răsplăti cu fildeș de nârgheț din înălțimile Sundiniei și alabastru din inimă de răvăune aduși din pustiului Kahlabarului. Și mlaștina ar seca, cu timpul, s-ar face pământ bun de lucru ca celelalte pământuri pe care le aveți.

Pavăl se încrunta și dădea din cap, cine știe, și privea înspre bulgari.

— Luați din berbec... zise el.

— Berbec? întrebase unul din ei pe Ioniță arătând înspre bucata de friptură și cum acesta era singur că nu-i înțelegea limba, își punea degetele drept coarne încovoiate și behăia ca să priceapă. Îi confirmă subțirel, și el cu degetele încârligate ca niște coarne mici:

— Berbec! Behehe!

Iar păgânul răspunse serios chiar pe rumânește și fără să ia în seamă prosteala lui Ioniță, chiar spre mirarea acestuia:

— Berbec.

Apoi omul păru că pricepe ceva și se întoarse, palid la față:

— Cum ai zis?

Celălalt aștepta mirat, nefiind sigur ce e întrebat.

— Berbec.

— Berbec, da

— Aha.

— Așa zicem și noi.

— Berbec!

Omul acum îi chema pe ceilalți rădeni: ei zic la fel ca noi la berbec. Ia zi mă, arată-le. Îl puse pe străin să repete și se dovedi că vorbea rumânește ca toți Rădenii. Dar cum se face că știe rumânește, vru să știe omul.

— Mă, dac-am fi știut. Dar cum sunteți voi muți mereu!

— N-are cum, zisă Pavăl rezervat. Sunt păgâni.

Ceea ce-i dădu lui Ioniță apă la moară:

— Sunteți păgâni! Nu la Maomet vă închinați?

— La Allah cel mare și la Muhamad, profetul său, slăvit să-i fie numele!

Pe fețele Rădenilor ce citea uluiala.

— Nu se poate. Stai așa. Păi și-atunci cum de sunteți păgâni?

— Nu suntem păgâni.

— Nu la Maomet te-nchini?

— Ba da, la Muhamad sfântul.

— Și nu ești păgân atunci?

— Nu.

Pavăl rămase atunci trist, cu ochii în pământ căci era ceva ce el nu putea să înțeleagă și anume cum se făcea că oamenii ăștia vorbeau aceeași limbă și vorbeau de lucruri pe care ei cel puțin nu le auziseră vreodată spuse și nu credeau că se pot formula în aceleași cuvinte pe care le știau și ei, de-acum și până la sfârșitul lumii. Și uite, păgânii ăștia adică nu păgâni, că vorbeau rumânește ca tot creștinul, dar nici ei nu erau creștini, dacă era s-o luăm așa, căci ceilalți îi țineau toți de rătăciți, Doamne mare, nimic nu se mai înțelege. Cum sunt și cuvintele acestea făcute! Când ți-e lumea mai dragă și crezi că lumea e alcătuită după cum sunt cuvintele înșirate, te trezești doar cu o pungă de vorbe goale și lumea se dovedește a fi cu totul altfel și cuvântul tău greu e pleavă pentru altul și dimpotrivă, cuvântul lui de taină pentru tine e nimica. Unde cuvintele-s hotărâte lumea nu-i, și unde lumea-i despărțită între încoace și încolo, păzește câte-o vorbuliță amărâtă și nefăcută, de nimeni cunoscută. Vorbe. Cum le-ai învățat, așa ți-e și lumea; și dacă le-ai învățat rău n-ai decât să le dezveți și să le arunci deoparte să trăiești muțește cum trăiește vulpea în pădure sau ca ciunguvăii, uite.

— Vorbesc mă sau nu? întrebă Pavăl atunci.

— Dacă aud cuvântul pe care l-ai spus, îl zic și ei, zise Ioniță. Altfel, tac.

Glasul și-l voia aspru parcă să nu se vadă tulburarea lui dar ciunguvăii îi priveau amuzați și începură să muște din carnea de pe frigări stăpânindu-și ca un chef de râs reținut din respect pentru gazde. Iar Ioniță îl lua deoparte pe Pavăl că au prăpădit tot berbecul.

— Dă-l dracului de berbec, bine că am mâncat și uite-i sunt mulțumiți, poate că ne vom înțelege ca oameni. Că oameni sunt și ăștia până la urmă, și se uită cu îndoială la el: oameni erau, avea două mâini și două picioare deși fața era arsă rău de vânt și liniile feței nu vădeau niciun pic de grăsime. Și ochii lor așa de negri că băteau în albastru.

Prinși de întâmplări nimeni nu văzuse că odată cu ceata de tătari veniseră nebăgați în seamă și un șir de popi ciudați, alături de bulgari; mârzacul cu ceata de tătari plecase înapoi cu capul; Goleman rămăsese însă, și cu el rămăsese grupul de prelați care se înșirau cu mantiile lor purpurii și acoperiți cu tichii cum nu mai văzuseră pământenii. Pavăl își spunea că mare lucru trebuie să fie credința aceasta nouă de vreme ce uite cât bâlci se face cu atâta sobor de preoțime înșirată. Dincolo de șirul de preoți se găseau sulițași cu coif rotunjit și câțiva tătari mustăcioși; un bou aduce după ei balimezul, pușca grea de fier de hârâiau roțile de lemn sub ea, ce le-o fi trebuit lor pușcă să bată Glavamârcea că doar n-aveau ziduri, altele decât parmalâcul pe partea cealaltă. Dar dacă ei au adus, însemnez și eu că au adus ca să se știe. Și stătea dezhămat boul în fața carului cu tun, trăgându-și răsuflarea și privea înțelegător la cele ce se întâmplau.

— E mai bine așa, ai să vezi, se apropie unul dintre preoții înțoliți cu anterie purpurii și cu tichie purpurie în cap.

— E mai bine așa, conveni Pavăl.

— Întreita dumnezeire, buna credință în Glavamârcea.

— Mda...

— ...în numele Sfintei Treimi: al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh...

— Și o să putem vinde grâul și ceara la același preț ca bulgarii?

— Trei persoane tainic întrunite...

— Că acum, ni-l iau cam la o treime grecii, și dau dublu la turci...

— Pavăle, ascultă: Fiul purcede din Tatăl!

— Dar trebuie să scrie zapiscă, să fie înscris!

— ...mai întâi să vă botezați și să mărturisiți!

— Mărturisim.

— ...iar Duhul Sfânt purcede și din Tatăl și din Fiul! Aici e marea taină!

— Plata să se facă înainte, banii jos, în primii trei ani!

— Jupâne, interveni și Slava, chiar ești încredințat? Asta nu e hotărâre de luat așa, cu ușurință...

Pavăl, cu ochii repede împrejur să vadă ce zic ceilalți. Ce se băga și Slava acum?

— Cum să nu, ne-am hotărât, ne-am sfătuit, ce mai, gata, suntem gata să ne convertim la dreapta credință.

— Dar trebuie să-l ai pe Hristos în inimă și pe sfânta biserică apostolică, continuă prelatul înțolit.

— Îl avem, cum să nu, și pe sfânta biserică, și pe ea! Haidem!

— Primiți dreapta credință?

— Primim...

— Dar pământul e făcut de Nefârtate, părinte, șopti Chifor de alături.

— Cine te întreabă cine-a făcut pământul? răspunse prelatul. Tu pupă crucea aici. Stai să mă dau la o parte, așa — și preotul se uită împrejur să vedă toți, își dădu mantia la o parte ca să nu se piardă nimic, apoi întinse bastonul cu crucea. Pavăl se lăsă în genunchi și își lipi buzele de lemnul de jos al crucii pe care i-l întindea prelatul.

— In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti. Ego te absolvo a peccati tuis. Amen.

Ce îndrugă popii la bisericile din jur nu înțelege nimeni, numai bulgarii ce mai înțeleg câte ceva. Bulgarii chicoteau parcă, i se păru lui, uitându-se de unde era înspre adunare. Așa era obiceiul să nu înțelegi nimic la biserică dar nu era mare lucru, cât stăteai acolo, o oră la slujbă după care scăpai de păcate și gata. Ceremonia se termină și jupân Pavăl se alătură acum țanțoș nevoie mare de bulgari.

— Bine că v-ați botezat papistași, zise Slava.

— Cum papistaș? întrebă Pavăl

— Păi Goleman e slujbașul lui Vodă care ține episcop ungurean. Nu știai?

Pavăl rămase prostit locului.

— Ave Maria! mai zise Slava în timp ce se întorcea să ajungă din urmă congregația de pravoslavnici care se îndepărta râzând și nu mai știu ce zicând și arătând cu degetele din când în când înapoi. Atâta rușine rar încercase Pavăl. Rămase de o parte cu Ioniță, amândoi cu capetele plecate.

— Catolici nu fusesem mă.

— Asta încă nu.

— Ne-am făcut și catolici.

— Păi da... Cum facem?

— Dacă pun eu mâna pe Bogomir...

— Cu ce-a greșit săracul?

— Din vina lui. N-a zis el că n-a fost nuntă și că să ne convertim?

— N-a zis să ne convertim.

Pavăl îl țintui o clipă de departe, căci Bogomir se adăpostise la coada calului lui Goleman și parcă simțea că se vorbea de el și se uita cu ochi speriați când înspre Pavăl când înspre Goleman, sus în șa.

— Al dracului eretic.

Bulgarii vezi că se îndepărtaseră deja și o porniseră înapoi spre Gorna.

— Stați! se ridică Pavăl deodată. Vino Bogomire!

Auzindu-se chemat Bogomir se prezentă, palid.

— Bogomire... se auzi din spate chemarea lui Goleman.

Bogomir întoarse capul dar arăta cu degetul către Pavăl, că-l chemase jupânul cum ar veni și dacă-l chemase jupânul, se ducea, că-l chemase, deci. Se clătina Bogomir, se întâmplaseră multe. Pavăl și Ioniță se ridicară și după ce se sfătuiră scurt cu alți Rădeni, oamenii porniră.

— În deal!

Porniră muntenii să urce, rupți și murdari după cele ce se întâmplaseră. Urcară un timp în tăcere. Bogomir și el după ei. În spate, la distanță, Goleman și ciunguvăii urmăreau și ei în trap liniștit alaiul de Rădeni.

— Doamne, mare e dealul, se opri Pavăl o clipă îndreptându-se de spate și se uită înainte și se închină cu trei degete așa cum îl învățaseră bulgarii. Să fi rămas, era cald. Porni din nou, adus de spate.

Sus în deal se vedea de-aici biserica cea albă cu coif argintiu, era împodobită de sărbătoare. Când intrară în Gorna femeile erau îmbrăcate cu șorțuri colorate și cimpoaiele zbierau și femeile cântau alături. Mândră era biserică cea nouă, pravoslavnică, albă și înaltă, cu geamlâc colorat și acoperiș argintat; lanțuri atârnau din vârful crucii; domnea maiestuoasă peste deal și peste împrejurimi și mlaștina nici nu se mai vedea de atâta strălucire. Porți mari de lemn, de două staturi de om și îmbrăcate în fier nou cu lemnul porților verde și proaspăt lăcuit. Iar preoții mari și burtoși îmbrăcați în odăjdii aurii de camhă și ținând înainte molitvelnicul legat și el în argint, cu două rânduri de paftale iar pe mijloc bătut cu piatră rară și mare cât oul; cântări se auzeau dimprejur ca din ceruri, pe trei glasuri, ca de arhangheli, Doamne, săracă era biata muntenime cu bisericuța ei crăpată-n mlaștină și gardul înălțat înspre Glavamârcea de-l săreau acum și găinile.

Bulgarii intrară în biserică și muntenii dădură să intre după ei dar popa cel bulgar striga tare din dvera altarului, „Porțile, porțile!” și muntenii rămăseseră afară. Dar Bogomir nebunul băgă piciorul și împinse ușa să se deschidă și femeile cu basmale se închinară că nu se face așa ceva și muntenii prinseră și ei curaj și se apropiară.

— Lăsați oamenii lui Dumnezeu să intre strigă Bogomir, din poartă și toată bulgărimea se întoarse către el. Lăsați oamenii lui Dumnezeu să intre-n sfânta biserică căci creștini suntem!

Lumea rămăsese uimită de intrare și porțile înalte deschizându-se larg lăsaseră lumina să intre și Bogomir rămase în ușă ca o siluetă neagră în lumina care intra de afară. Muntenii se strecurau în biserică pe lângă el. Popa din altar însă continuă să cădelnițeze, zise doar ceva lui Slava care se strecură prin mulțime și se duse direct la Pavăl. Acesta ascultă și ceva se întâmpla acolo ca o ceartă și omul trimis de popă îi arătă cu semn scurt. Pavăl și toți muntenii intraseră îngrămădiți și îl lăsaseră pe Bogomir singur în poarta bisericii. Acesta ca de obicei nu văzuse cele ce se petrecuseră și continua să strige din poartă. Popa cel negru și încă câțiva veniră să închidă porțile și îl împinse pe Bogomir afară:

— Nu poți intra.

— Cum nu?

— Nu ești botezat.

Atunci sări și Chifor dinăuntru care se amestecase și el cu Rădenii.

— Nici ceilalți nu sunt botezați, zise el, arătând înspre muntenii care intraseră deja în biserică.

— Nu poate intra, insistă preotul.

Bogomir rămase la ușa bisericii. Chifor sări și el atunci și ieși din biserică. Porțile bisericii se trântiră și cei doi rămaseră afară. Se întoarseră atunci, privind spre Glavamârcea. Din spate, urcând dealul după munteni dinspre Glavamârcea, Goleman cu fetița și cu ceata de ciunguvăi se apropiau.

— Vezi? îi zise acesta când ajunse în poarta bisericii.

Nu știu dacă vedea Bogomir căci după cele ce se întâmplaseră abia se mai ținea pe picioare.

*

Acestea sunt faptele care s-au petrecut în Craina Glavamârcei. Întocmai cum s-au întâmplat le-am povestit și eu, pe cele pe care le-am văzut cu ochii; iar pe cele pe care nu le-am văzut, am întrebat la cei care-au știut mai bine și ce-am aflat am scris ca să se știe și să rămână. Astfel și-au schimbat Rădenii credința, rătăcirea lor cea veche dovedindu-se mincinoasă așa cum mincinoasă s-a dovedit a fi și nunta părintelui lor, Rădeanul, boierul cel bătrân. Și rămânând totodată oameni cu mintea la cap întreagă cum a fost și nu lunatici să umble căi întunecate; și tot cu limba lor cea veche au rămas, cu găurile și văgăunile ce s-au văzut, atât numai că se pot acum arăta de sărbători, tăcuți și umili, la cinstita coadă a soborului pravoslavnic.

De partea cealaltă, șirul de ciunguvăi se îndepărta; urcau acum linia dealului urmând lui Goleman și fetiței care se vedeau călărind drept în față; iar în spate Bogomir și cu Chifor li se alăturaseră și urmau pe jos șirul de călăreți. Se vede că Bogomir scosese cărțulia lui și le citea ceva din spate arătând cu degetul în sus iar doi dintre ciunguvăi poate râdeau. Iar dacă Bogomir se înfuria cum îi era obiceiul sau de ce râdeau călăreții, acestea nu le putem ști căci s-au micșorat de tot, abia se mai zăresc pe deal ca niște mogâldețe și se îndepărtează și bate cam tare și soarele târziu al după-amiezei.