XVI

Ioniță venise acasă abătut după ce se văzuse cu vârfurile degetelor stricate. Le risipi pe masă cu clinchet. Rămase pe gânduri cu cotul sprijinit de masă și cu privirea pierdută în lumina slabă a geamului. Se ridică apoi, le vărsă pe toate în colț, în firida geamului din zidul gros, alb și văruit al casei. Plânse Ioniță în seara aceea și Chifor auzea de alături și nu știa cum să facă să-l liniștească pe frate-său. Intră deci și își făcea de treabă pe ici pe colo, se duse apoi la ochiul de geam unde Ioniță vărsase vărfurile săgeților. Le cercetă, unul câte unul, desfăcute. Ioniță îl urmărea din ochi de la masă de unde se găsea și văzu sclipind o lumină de bucurie în ochii lui Chifor. Al dracului și Chifor ăsta, cum se bucură el de răul omului. Se ridică și se apropie, înalt, de Chifor cel bondoc. Acesta ridică și el capul după nen-su, ce-o fi vrând? Ioniță strâmbă din nas. Era poate cu un cap mai înalt decât Chifor cel îmbujorat și-l privea de sus. Chifor îl privi înspăimântat. Ioniță se mai strâmbă odată, de sus. Chifor începu să râdă strâmb cu râs schimonosit. Ioniță rămase uimit. Nimeni nu mai râsese vreodată la strâmbăturile lui din nas. Încă o dată. Uite, Chifor iar râde. Râde, săracul. Poate că Ioniță de fapt strâmbă frumos din nas, cine știe? Prost mai e și Chifor ăsta. Mai se strâmbă o dată: Chifor râse din nou. Aha.

— Ia adu ceară...

Ieși Chifor în grădină să îndeplinească porunca lui frate-său, se duse în fundul prisăcii după ceară neagră, cleiul albinelor. De la stupi scotea el ceara aceasta. Era parfumată, nu ca ceara galbenă din fagure și are miros înțepător și când se întărește, piatră se face. Albinele sunt gângănii care zice că au binecuvântare ca scârna să fie dulceață lumii. Ele astupă găurile în stup cu ceara. Și dacă o culegi de unde au pus-o, ele astupă harnice la loc. Le știa Chifor bine. Și-i lipi la loc vârfurile de săgeți pe degete cu ceară. Încălzi ceara cum știa el, în oala cu încrop peste care turnă o ceșcuță de rachiu; era moale ceara și mirosea tare a lemn, a stup și-a miere; amestecă apoi pasta, îi legă mâna de marginea patului cu cârpe să nu-și strice degetele cele noi peste noapte. Ioniță dormi rău și fără vise, legat așa, dar când se trezi degetele îi erau înțepenite în loc de se mira el însuși cât de tare stau înfipte și, deși nu îndrăznea să le încerce de teamă să nu le strice, le apăsă ușor de marginea mesei să vadă cât poate avea încredere în ele.

Și iar se duse la cramă la Pavăl.

Pavăl râse, cum îl văzu: hai noroc Ioane, dă mâna încoace, mai ai chef de strâns mâna? Și Ioniță știa că avea două degete tari dar că celelalte erau cam slabe și-i dădu mâna cu frică, cum ar veni, așa, doar prinzându-i două degete, ca și când l-ar fi luat de sus. Și Pavăl strânse dar Ioniță chirci repede degetele de Pavăl se tăie și țipă, îi dăduse sângele și-și băgase acum mâna între picioare și înjura aplecat de durere; Ioniță își înăbuși și el țipătul care-i venea că tare era mâna lui Pavălchiar așa fără gheare, lăsată de la Dumnezeu. Dar uite că vârfurile ținuseră bine cu arama ascuțită de la ciunguvăi și cu ceara neagră a lui Chifor și când nu se uită nimeni Ioniță le cercetă deoparte și văzu că se crăpaseră puțin.

Și de-atunci când mai trecea pe la cârciumă Pavăl nu-l mai întreba nici de strânsul mâinii nici de nimic, doar se dădea mai într-o parte, precaut de parcă ce treabă are el să împartă taraba cu toți ciungii lumii, dar vezi că oamenii știau ce s-a întâmplat, și cam râdeau între ei, și atunci Pavăl se uita în altă parte și-și aranja nasturii la cămașă supărat; se făcea că nu vede.

Și-atunci, când se întoarse acasă, Chifor îl privi: ei, nene? Mai pleci fără mine?

— Vino și tu îi zise Ioniță, vino că acum trec.

— Nu pot, făcea Chifor râcâind la stupi că se înnegrise lemnul de ploaie.

— Dar când poți?

— Mâine, poate...

— Mâine să fie.

— Vedem.

Cât despre Pavăl se îngrijise să-l dea afară din încăperea cu tiparniță pe Bogomir care se întorsese la casa lui și boli singur culcat la pat o vreme iar când se se puse în sfârșit pe picioare trecea pe uliță încoace și încolo și oamenii vedeau că începuse iar să predice, să se oprească la casele lor, să bată în portiță și să le vorbească. Și dacă oamenii nu ieșeau ei, împingea el poarta. Și dacă era închisă, strecura singur mâna printre scânduri și trăgea zăvorul de se pomenea omul cu popa în curte, fiecare la nevoile lui, de trebuia să se oprească din lucru, să-și suflece mânecile și se sprijinea de zidul casei că nici nu se cade să-l alungi pe popă când îți calcă în curte. Iar Bogomir se simțea puternic și mare acum, i se părea că nimic nu-i putea sta în cale. Atât de multă bunătate îi locuia în suflet de când pământul se uscase sub el în mlaștină să-l țină ca prin minune încât realizase că el trebuie să-i ridice pe sătenii înnegurați de ignoranță și să-i lumineze cu sufletul său care, ca dar al lui Dumnezeu, era neapărat mai mare decât al tuturor celorlalți, schimonosiți și pricăjiți cum se găseau, fiecare prins în muncile mărunte ale gospodăriilor. Fură deci surprinși Rădenii să-l vadă pe popă venind la porțile lor și vorbindu-le frumos, parcă era unsă cu untură vorba lui, așa zicea Stana proasta care tot în dodii vorbea din ziua cu focurile.

Deci Bogomir le vorbea și zilnic îi alina pe săteni însă aceștia, de unde la început erau bucuroși să le intre lumina în casă, începură să-l înțepe, că omul mai are și treabă, lemne de crăpat, dat apă la animale, uscat noroiul în bătătură, nu doar din mlaștina de unde se salvase el.

— Asta se va întâmpla, îi spuse Bogomir, ai să vezi! Mlaștinile toate vor seca; și pe locul tău, și pe-al tău, și pe-al tău Ioniță, ai să vezi; Tatăl numai să-mi dea puterea.

Dar nu știu dacă Tatăl îi dădea puterea sau ce se întâmpla că după vreo săptămână de tot luminat, Rădenii se oțărâseră de tot împotriva lor că parcă tot îi certa că nu trăiesc cum trebuie că nu lucrează pământul cum s-ar cuveni, că de-aia mlaștina nu seacă și așa mai departe. Și-i făceau viața grea bietului popă și-l înțepau și-l luau în bătaie de joc cu fiecare prilej de se retrăsese Bogomir în spatele gardului și de-abia mai îndrăznea să scoată nasul deasupra gardului și de unde înainte era voios și voia să împartă vestea cea bună, acum se înnegrise de tot la față și bombănea singur privind pământul și numai dacă apărea pe undeva, îl și luau oamenii în bătaie de joc.

Ziua în care Bogomir a înțeles că e el e fiul lui Dumnezeu a fost o zi mare.

Totul a început prin faptul că devenise invizibil. Dacă se întâmpla să coboare în cramă la Pavăl unde stăteau adunați Rădenii, se așeza și el tăcut fără să spună nimic și părea că nu-l vede nimeni; oamenii însă încet-încet se adunau în jurul lui de unde stătuseră toți risipiți fiecare în colțul lui; cocoșați și posaci până atunci, se apucau deodată să vorbească între ei, cuprinși cumva de o voie bună, adunați deodată cu poftă de vorbă, ca păduchii lângă rana mustind de sânge. Se întâmplase de mai multe ori. Bogomir se pusese într-un colț, apoi în altul, plecase și se întorsese. Îi privea cum se adună, unul câte unul, previzibil, fără să se uite, ca mânați de o poruncă nespusă. Nimeni nu-i vorbea. Chiar unde se găseau oameni pe care-i cunoștea deja, chiar dacă-i ajutase înainte de întâmplarea din mlaștină, citindu-le pomelnice sau scriindu-le scrisori, se întorceau cu spatele.

Și doar nu le făcuse nimic.

Dintre cei pe care-i știa, erau care se mai întorceau către el curioși, îl măsurau, poate unul mai și scotea o vorbă iar Bogomir atunci deschidea gura și, cel puțin așa povestea Stana, prin gura lui ieșeau flăcări. Dar Stana vedea moroi peste tot. Și omul care se arătase prietenos se întorcea în cârd cu ceilalți, uitându-se speriat peste umăr.

Ce văd ei oare? se întreba Bogomir. Altădată făcu altfel: scoase doi bănuți din buzunar și-l pofti pe unul dintre oameni. Acesta nu zise nu, luă păhărelul, îl turnă pe gât, apoi se întoarse la loc cu spatele. Într-altă zi începu să zică ceva. Tocmai atunci se nimeri ca altul să povestească ce s-a întâmplat la câmp sau poate devale la parmalâc. Zise iarăși ceva. Fără să-l privească și ca prin minune, oamenii porneau și să vorbească despre ce zisese el. Apoi tăcea din gură. Încet-încet, oamenii tăceau și ei. Vorbea, vorbeau. Tăcea, tăceau. Măi să fie. Se frecă la ochi. Și el deoparte. Poate că făcea el ceva să-i țină deoparte. Se uită din nou la haine. Își privi mâinile neîngrijite, de când cu mlaștina îi crescuse barba rară în dezordine, hainele lui de popă holtei prăfuite și rupte în coate. Poate că el îi ținea deoparte, cumva, poate în puterea aceasta nouă pe care o simțea era și porunca neștiută ca toți să stea deoparte, cine știe. Îi privi cu atenție. Puterea aceea din el îi ținea pe oameni deoparte. Se întristă: atâta amar de omenire în jur și niciunul în stare să treacă peste porunca aceea tăcută. Stăteau toți lângă el, întorși cu spatele. Atâta omenire în jur și degeaba.

Pentru că el de fapt crezuse că oamenii au să se arate bucuroși de vestea lui cea bună și-au să vină împrejurul lui și-au să fie toți prieteni și-au să se veselească. El unul era bucuros să împărtășească, asta era clar. Își luă paharul, vărsă ce rămăsese pe jos de supărare, îl trânti pe tejghea și plecă împleticindu-se, dând din mână și bolborosind că ce proști. Oamenii nu negară dar nici nu răspunseră. Câtă vreme era cu spatele, îl urmăriră cu ochii, se auzeau chicote. Bogomir întoarse capul; vorbeau între ei. Uită să plătească și jupâneasa nu-i aduse aminte.

Era perfect.

După ce făcu cincizeci de pași împleticiți pe drum se întoarse, privi în spate: Rădenii ieșeau și ei de la crama lui Pavăl, se duceau oamenii la casele lor. Terminaseră. Atâta amar de omenire mă. Acasă când ajunse, Bogomir se așeză pe scaun, se uită prostit la peretele alb și se întrebă. Ce să fac?

Păi deci nu era așa cum crezuse el. Se uita prostit la peretele alb din față și parcă se desenau năzbâtii care parcă râdeau și se gândi. Uite că avea puterea să facă și pereții să râdă și ce văzuse el desenat pe perete erau semne că până și piatra seacă se înmoaie sub flăcările privirii sale. Asta trebuie să însemne. Dar când se uita mai bine parcă de fapt de el râdeau, de parcă el, Bogomir, ar fi fost nu numai prostul satului ci prostul lumii și al hăului întreg de unde el până atunci se ținea drept ceva mai mare. Apoi se gândi că poate nu a înțeles el bine. Rămase o vreme așa, cu ochii-n perete. De când oamenii neglijau cele sfinte îl neglijau și pe el. Când oamenii veneau zgâriați de răutățile vieții, mai întâi la el veneau să-l zgârie. Cum era croită și lumea asta. Și realiză că odată cu acest mare adevăr vine și cea mai mare răspundere, aceea a jertfei. Lucrurile se legau deci. Bogomir se cutremură.

Bine, eu cred că acestea i se păreau lui și pentru că era puțin tulburat acolo în fața zidului alb. Noi astăzi știm că viața e mai ușoară, mai schimbi o vorbă, dai drumul la televizor, mai trece timpul. Drept e și că acestea se întâmplau și pe vremuri când oamenii se purtau crunți și se războiau din nimica. Astăzi e pace în jur, trec troleibuze încoace și-ncolo, se întorc oameni acasă cu cumpărături, ce mare lucru. E pace azi în lume, nu-i așa.

Dar Bogomir altele avea pe cap, cred; se socoti că om era și el și oameni erau și ceilalți, cu două mâini și două picioare și că trebuie să se poată cumva. Se ridică de pe scaun iarăși și plecă îndărăt la cramă.

— Vin și eu, zise Chifor.

La cramă se găseau deja Slava și bulgarii așezați în jurul masei și vorbind între ei. Pe masă la mijloc, zăcea trântită scriptura, cartea groasă, adusă de bulgari. Rădenii erau foarte agitați. Intră și Bogomir și se așeză într-un colț, intră și Chifor după el. Cum intră, Chifor se împiedică de prag; înaintă împleticindu-se și se așeză între ceilalți, cu coatele pe masă, dar masa era cam sus pentru Chifor cel bondoc și strigă și el că vrea și el o țuică. Strigă degeaba sau la momentul nepotrivit căci cei din jur tocmai țipau de mama focului și se încinsese aerul și nu cred că auzi nimeni. Din stânga și din dreapta doi meseni îl acoperiseră cu totul, gesticulând. Se supără și se înnegri Chifor de unde era îmbujorat de obicei; se înțepeni și mai tare cu coatele pe masă. Mai încercă să deschidă gura o dată dar tocmai când dădu el să zică ceva i se părea că se făcuse gălăgie prea mare împrejur, ce s-o fi întâmplat, și-atunci tăcu din gură bondocul, mirându-se doar de ce s-or agita așa de mult Rădenii și ce-or avea deodată să-și spună așa important. Ioniță, frate-său, se făcea că nu-l vede sau poate chiar nu-l vedea că era mic Chifor, strâns între oameni cum se afla. Rămase deci tăcut și trase cu urechea poate o pricepe ce spun cei din jur și o găsi și el ceva să spună după care poate va putea chiar cere jupânesei că vrea și el un pahar. La un moment dat i se păru că se mai liniștiseră mesenii și porni bucuros repede să zică ceva, privind Scriptura groasă pravoslavnică întinsă pe masă:

— He he, zise, noroc cu unghiile lui Nefârtate!

Și căuta să audă ce-are să se zică împrejur, dar Rădenii tăcuseră toți și se uitau la el, suprinși, și chiar se lăsase liniște în cramă, de tot.

— Ce?

— Noroc că avea unghii, zic. Gheare! Vrrruu!

Și făcea din degete ca și când ar fi fost zmeu să-i prindă în gheare pe oameni, dar se vede că aceștia nu pricepeau ci doar clipeau din ochi nedumeriți căci nu prea erau Rădenii dumiriți, de unde poate era și sâmbătă dimineață și ieri fusese vineri, după joi.

— Și ce?! întrebă careva după un moment.

Chifor se opri o clipă și își șterse nasul. Insistă:

— Păi altfel și a treia oară s-ar fi întors fără plămadă în mâini.

— Ce mă?

— Plămadă.

— Dă-l încolo de nebun! zise Pavăl.

— Popa să fi fost de față. Ar fi știut despre ce vorbește.

Bogomir era în colț, nevăzut. I se umeziseră ochii lui Chifor. Tăcu din gură și rămase proptit cu coatele pe marginea mesei privind dușmănos în dreapta și-n stânga. Apoi zise cât de tare putu:

— Nu sunt nebun! Ghearele lui Nefârtate sunt de vină, insistă el.

— Ce gheare mă? rânji Pavăl la Chifor. Stai că-ți arăt eu gheare!

Și-l luase de moalele umărului și-l strângea și cu mâna cealaltă își încovoia degetele închipuind gheare și îi zgâria în joacă obrajii buflei, și se făcea că-l schingiuie trăgându-l de nas, în joacă, așa; iar pe Chifor îl durea umărul și începuse să plângă.

— Ia uită-te muierea cum plânge!

Chifor se apropiase necăjit de Ioniță, căutândpe cineva să-l apere dar acesta părea stânjenit și nu știa ce să facă, se depărtă, cu ochii cât cepele, uitându-se în jur și căutând parcă un loc unde să se scape; se puse în rând cu ceilalți oameni. Chifor rămase singur, în mijloc.

— Taci din gură! continua Pavăl. Zi-i Ioniță! Zi-i să tacă din gură!

Ioniță era totuși stingherit de ceva și dar văzând că toată lumea se uită la el și așteaptă se rușină:

— Taci odată din gură! Muiere! Plângăciosule!

Și se juca și el cu ghearele lui de aramă cum se jucase Pavăl adineauri și-l necăjea uitându-se înapoi și întorcând capul să vadă, ceilalți ce zic. Iar Chifor se oprise din plâns și sta înțepenit, cu ochii ațintiți în gol și deschidea gura din când în când ca și cum ar fi vrut să tragă aer în piept și parcă nu putea.

— Să ne iertați, se întoarse Pavăl către bulgari. Popa al nostru nu știu pe unde umblă, e cam bolnav.

Dar Bogomir era acolo, în colț, tăcea. Bulgarii se opriră din vorbă, se uitau unii la alții, la Chifor, apoi la Bogomir.

— Am auzit jupâne că icoanele din biserică sunt la fel de rătăcite cum vă e și legea, zise Slava.

Pavăl tăcea și se uita la cartea bulgarilor, Biblia lor cea grea pe care o aduseseră și-o trântiseră chiar în mijlocul mesei groase.

— Numai creștinul pravoslavnic are cartea în care sunt scrise vremurile vechi, îi arăta Slava. Toate sunt însemnate la carte, le citim cu toții și le știm pe cele din vechime.

— Carte avem și noi, zise Pavăl.

Și le arăta cartea rătăciților din Glavamârcea, fără cruce pe ea.

— Evanghelia și călătoriile Apostolului.

Se tăcu o vreme.

— Vezi jupâne că sub Evanghelie mai e ceva.

Pavăl se uita curios, ce să fie. Bulgarii zâmbiră între ei cu îngăduință.

— Mai e legea veche, jupâne, zise Slava. Istoria pravoslavnicilor. O citim din carte în zi de sărbătoare, duminica. Și ascultă oamenii războaie și cele ce s-au petrecut. Se țin oamenii strânși laolaltă, înnegurați și cocoșați la slujbă; îi unește povestea veche.

Pavăl asculta cu mare atenție.

— Și ce învățătură scrie în cartea aceasta veche? vru să știe.

— Nu învățătură, sunt porunci. Altceva e porunca. Cu ele te înțelegi cu cei din jur.

Auzi.

— Cu vărsare de sânge, zici?

— Războaie și înșelăciuni și tăieri și jafuri.

Jupânului îi sclipeau ochii și își cam rodea buzele și mângâia cu vârful degetelor cotorul gros de piele, își plimbă mâna pe deschizătura cărții de-a lungul marginilor ondulate ale paginilor vechi. Vârî degetul între foi atunci, deschise cu icnet cartea care trosni, carte grea chiar și pentru brațul puternic al lui Pavăl, să vadă cum arăta înțelepciunea ce-o țineau pravoslavnicii legată dar vezi că Pavăl nu știa citi.

— Ce scrie?

Pavăl propti degetul pe pagină. Slava veni lângă el și înclină capul să vadă unde arăta jupânul. Arăta cu degetul tocmai în locul unde se afla o pată ruginie de vreme, drept acolo pusese el degetul. Slava citi cu ochii îngustați:

— Zice... scrie cum opreau pe fugari la vadul Iordanului și-i cercetau punându-i să rostească „șibolet”. Și dacă rosteau stricat „sibolet”, îi cunoșteau că-s efraimiți și-i ucideau pe loc, și-au prăpădit astfel patruzeci și două de mii de suflete...

Slava își ridică ochii de pe pagină și-l privea acum pe Pavăl care își rânjea dinții. Bogomir se încruntă și găsi cumva curajul să intervină și se băgă și el din colț de unde era:

— Ce treabă avem noi cu legea voastră veche?

Pavăl îl împinse cu mâna, taci mă, ca și cum ar fi avut o idee dar nu știa clar ce și ar fi vrut în mijlocul adunării să fi e lăsat în pace să se adune o clipă.

— Poate tu nu, dar ei da, arătă negustorul bărbos cu ochi îngustați. Toți regii lui Iuda, zugrăviți pe biserica cea nouă din deal, aici sunt.

Jupânul se uită la Bogomir, se uită la bulgari; mângâie din nou scriptura cea mare care se lăfăia pe masă și o compara cu cărțulia lor neagră, subțirică și fără cruce ce-o ținea în mână.

— Și chiar scrie tot ce s-a întâmplat?

— Tot.

Jupânul privea cartea mare, trântită pe masă, cum să fi cuprins cartea aceea tot ce s-a întâmplat de la începutul lumii, să cunoască ea toate tainele bulgarilor și ale tuturor. Când la ei aici în Glavamârcea toate le erau tainice căci nu le scrisese nimeni niciodată nici pe o hârtiuță, cu atât mai puțin în așa carte mare, legată și vestită între toate neamurile. Adică toate cele tainice la ei erau cunoscute de toți. Că povestea e taina omului care hotărăște prietenul de neprieten și care care nu se spune în gura mare ci se ghicește mai degrabă dar uite cum pravoslavnicii au scris-o negru pe alb din timpurile vechi până azi, la vedere și-o cunosc toți și citesc toți duminicile din ele la biserică. Și adică la pravoslavnici sunt toți prieteni între ei că dacă istoria e totuna pentru toți, înseamnă că ai numai prieteni, auzi fericire.

— Nu e bine jupâne, îndrăzni Bogomir încet.

Dar Pavăl mângâia cartea trântită pe masă și căuta din ochi pe Slava și pe negustori.

— Chiar și păgânii cunosc proorocii din cartea veche și îi pomenesc la geamie, adăugă Slava.

Chifor urmărise și el cele ce se spunea cu plimbându-și ochii mari de la unul la altul și își aminti ceva parcă și sări către Slava cu o întrebare:

— Părinte, zice, dar de ce e adevărul ascuns?

— Pentru că e lumea rea, Chifore! răspunse Slava înțelept.

— Și lumea de ce e rea?

— Păi dacă nu vrea să se schimbe să fie bună, de-aia e rea...

Slava părea ocupat și răspundea cam în dodii să zică ceva și căutând să închidă cartea la loc. Chifor însă continuă:

— Și de ce nu se lumea schimbă să fie bună?

— Știu eu? E greu lumii să se schimbe...

Chifor se mai gândi, se mai răzgândi.

— Și dacă ar fi bună lumea n-ar mai fi ascuns adevărul? insistă el.

— Ba tot ascuns ar fi.

— De ce?

— E lumea rea.

Bogomir atunci se întoarse către Pavăl:

— Nu e bine jupâne.

Dar Pavăl rămăsese cu mâna pe cărțoi și-l privea cu ochi răi.

— Cum să aibă toți aceeași poveste veche, continuă Bogomir. Stau cu ochii cruciși ani de zile să lămurească ce-au făcut alții și petrec ani de zile să se zbată care a înțeles-o mai bine și după aceea parcă tot lipsește ceva

Se tăcu.

— Doar n-o să stea fiecare să-și scrie scriptura... zise jupânul.

Slava rămăsese cu degetul arătând înspre cărțoiul gros. Pavăl era și el acolo cu mâna pe carte în mijlocul soborului de bulgari și de Rădeni adunați la un loc. Bogomir atunci, ce i-o fi venit, se puse între ei, îi dădu la o parte, puse el mâna pe carte, o trase cu putere înspre el. Slava o reținu. Bogomir trase mai tare. Apucă o dată cu ambele brațe și trase din răsputeri de legătura de piele să rupă cartea, de pocnea cotorul cel gros și ieșea praf; dar se vede că era bine legată și sforile dintre cele două părți țineau tare și cartea nu se rupse deși toată lumea rămăsese fără glas. Pavăl cel dintâi se trezi și puse mâna pe el, îl lovi peste mână.

— Al dracului eretic! făcu el plesnind de furie.

Bulgarii începuseră să cotcodăcească, ce se întâmplă. Pavăl însă repede îl prinsese pe popă de după umeri care se chircise de tot de strânsoarea jupânului. Îl lovi pe Bogomir în moalele capului de căzu Bogomir la pământ lat.

— Ia leagă-l în cămară pe popă!

Îl băgară iarăși în cămară jos la tiparniță. Îl întinseră pe pat și-l legară, mâini și picioare de marginea patului.

— Ereticul!

Sclipeau de ură ochii lui Pavăl. Le făcu semn celorlalți să-l urmeze, coborî în cămăruța cu tiparniță. Împinse ușa cu scârțâit. Îi arătă să-l lege pe Bogomir de scândurile patului. Pe partea cealaltă,înăuntru, se găsea fetița ciunguvăilor. Avea mâinile legate în fiarele mașinii. Ochișorii negri scrutau temători umbra grea a lui Pavăl, proptit în ușă. Privind-o mică jupânul văzu pe tivul cămașa ei tătărească înscris ceva de jos în sus și înapoi în jos de-a lungul cămășii, cu scrierea aceea împărătească neînțeleasă de Pavăl; dar parcă o mai văzuse undeva și amintirea aceasta tulbure îl supără, înaintă cu ochii bulbucați înspre fetița prinsă. Ridică mâna grea și-o lovi cu ură, cu mâna desfăcută, cu degetele neprinse în pumn, doar cu greutatea brațului său teribil și fetița plăpândă icni sub lovitură și se strânse cu mâinile prinse în marginea de fier a tiparniței. O mai lovi odată, peste mâini, se lovi și el de marginea tiparniței. Răsuflă Pavăl, o privi pe micuță, vie, aproape leșinată; se întoarse satisfăcut și ieși trântind ușa la loc, târâindu-și piciorul. Ceilalți veneau din spate aducându-l pe Bogomir. Jupâneasa venise și ea alarmată de zgomot și poate văzuse ce se întâmplase și-l petrecea din ochi clătinând din cap. Ioniță cu ceilalți îl legară pe Bogomir de pat, Pavăl îl aștepta afară.

— Ne botezăm? întrebă Ioniță afară când ieși, scuturându-și mâinile.

— Ce-o fi, numai să ieșim în lume, răspunse Pavăl.

— Creștini?

— Ce-o fi,zic.

Se gândeau amândoi.

— Și bulgarii la fel au făcut, reluă Pavăl. Le merge bine. O să fie și Vodă mulțumit. N-o să ne mai spună rătăciți.