Când ţi-am descris inima mea-n cuvinte am minţit puţin
nu am întins chiar totul, m-am hotărât pe ici pe colo,
că nu ştiu cum e s-aranjez puterea în cuvinte,
iar gura ce se dezlipeşte numa-ntr-un târziu,
plesneşte-n tuse cioburi tăioase de ulcior
şi-azvârle mormoloci enormi muraţi în zeamă, nefăcuţi
pociţi şi chiori cu vine verzi ca de lepădătură.

Nu pot să spun viaţa,
că nu-s adolescent, 
că nu-s copil, 
poate bebeluş dacă eram, 
înainte să învăţ limba lor uitând în plată totul,
de frică să nu greşesc cuvintele.

Ce mai, nu vreau să tai din putere vorbind,
eu care aş vrea să fiu totul, iar, la loc, 
când colo, cuvântul acoperă ce se nimereşte
nu ce cred
şi ce-ul ăla e un alt cuvânt,
nehotărât, mucos şi mizerabil

Când fac un pas îl fac pe urmă de cuvânt, 
de-aş trage-un pumn, l-aş trage-ntr-o bărbie
care cuvânt este şi ea;
când merg pe calea binecuvântată 
exist-atâtea drumuri neumblate
că de ce să fiu eu mai puţin decât totul
că de ce nu acopăr eu tot pământul?

Or eu calc cu discreţie de balerin pe pietre, 
pe drumul înfundat
să nu deranjez,
să nu mă murdăresc pe cipicii albi,
pe dresul parfumat călcat cu grijă de mama, săraca,
cu atâta grijă că nici nu văd scăpare.