Aceasta-i ţara mea, cu poveşti fantastice şi inimă aprinsă
acesta-i fierul, apa şi pământul meu, mortarul, cărămizile ce mă susţin,
acesta-i casa-n care stau, 
cu compatrioţii mei, oameni cu cap de leu şi ţeasta îmbrăcată-n aur.
Ţara mea are ape negre colcăind de crocodili,
plute, sticle de pepsi acidulate şi Ella Fitzgerald
aceasta-i credinţa mea şi scaunul meu şi singurul lucru pe care-l pot atinge,
acesta-i duhul sfânt, domnul de viaţă făcător.

Masa asta?
Nisipul prins în chip de inimă pătrată 
cu mustăţi aurii din care se preling rânjete de smiley
zâmbetul reproductibil al secretarei, 
ochiul fix a colegului,
gestul cântărit, 
experienţa profesională, 
trotuarul, 
bara de oţel inoxidabil din metrou,
sînt toate numai vis. 

Sendvişul din care muşc la ora prânzului,
serile în care-mi plâng strămoşii

Or eu nu în vis vreau să trăiesc, ci în realitate.
Eu realitate vreau, eu vreau lucruri tangibile, măi, 
lucruri cărora să le pipăi hotarul, 
şi să le simt duritatea, 
şi imposibilitatea de a fi altfel 
şi enorma greutate şi gravitate şi înfricoşare, eu asta vreau,
ca de exemplu scroafe grele cu ţâţe de căţea, 
sau vrăjitoare sure ce trec în jos pe râu în bărci caiace sub podu-ntunecat
că nu în vise vreau eu să trăiesc, ci-n realitate.

M-am mutat atunci în ţara mea cea veche cu hotar tăios,
înstrăinat şi nărăvit şi dezlânat la vorbă
cu burta mare şi cu pieptul strâmt
cu ochiu repede scrutător, întristat şi viclean,
cu colţu gurii strâmb — 
că vreau să-mi iau cetăţenia.