s-au înălţat căprui la mal zidurile vechiului Singapur
la intrare scria pe afiş, cu litere mari:
„a fost numit oraşul leilor pe vremuri”
dar eu ştiam asta deja,
că doar de-aia venisem, să-l văd: să văd Singapurul
cel mare, nu orăşele cu centre istorice uitate,
cu catedrale gri şi costelive.

zidurile sînt în stare bună,
fortăreaţa ţine bine, câteva ranforturi sînt chiar periculoase 
cad pietre, 
mă-nchipui războinic, îmi umflu muşchii, mă îndepărtez strategic,
şi simt că fortul vechi râde la mine, de-abia-şi ţine meterezele de râs,
stau să cadă, să-mi cadă-n cap, să mă strivească
îmi vine s-o las dracului şi să beau o bere subţire la floreanţa
dar unde, doamne, unde alt oraş ca Singapur?

intrarea e scundă, trebuie să treci printre doi lei
înalţi de piatră scumpă care te fixează
şi te străpung îndată ce te-ai aplecat
că de-aia-s lei
şi de-aia-s frumoşi,
şi de-aia moare lumea de dragul lor, 
şi vezi atâţi turişti cu flashurile şi cu ghidurile în mână 
cum să vizitezi cât mai multe monumente, să faci întreaga asie în 4 zile
şi de-astea.

noaptea Singapurul e singur,
şi leii cei frumoşi plâng
şi se-ndoiesc atunci
şi-şi zic las-o dracului de treabă că tot un fel de mâţe sîntem până la urmă,
şi-şi scot ochii de onyx că la ce-s buni ochi de onyx în întuneric
şi lumea-atunci se-întunecă puţin.