Scrisoarea a zecea

[…] știau că sunt priviți, erau conștienți de asta și se bucurau. S-ar fi zis că cea mai mare necinste pentru un om din Lakedaimon să facă să cadă dezonoarea asupra tribului sau a națiunii sale. S-ar fi zis că fac totul pentru ca ceilalți să fie plini de admirație înspre dânșii, înspre Sparta. Dar chiar în acele moment simțeam mai degrabă, fără să pot încă formula chestiunea în mod direct, că era ceva nenatural în a trăi pentru a pune atâta efort numai pentru a-ți asigura privirea favorabilă a celuilalt […]

Întorși la Sparta Anaxandridas a spus:

— Ea ne-a înșelat. Este vina ei. A lui Metis, pythonesa. Știu eu cine era ea. Era parte din spectacolul de la Didyma, de la falsul spectacol. La Branchidai nu se dau oracolele de pe trepied, în mijloc, cu o femeie, ca la Delfi, erau două coruri cu un trepied în mijloc și cu o femeie pe care cred că o cunosc foarte bine. Ea a dat oracolul acesta care ne-a făcut să pierdem în fața Tegeaților. Trebuie să piară. Veți merge deci la Delfi, veți pune mâna pe această femeie. Vreau să știu cine este în cine e cine în toată tărășenia asta. Totul e vina ei.

S-a întors către noi:

— Helotule, care e numele tău?

— Euphorion.

— Îl vei întovărăși pe fiul meu în misiunea aceasta. Și tu la fel, m-a desemnat.

Ne-a ales pentru că, după toate relele ce i se întâmplaseră, cred că se uita altfel acum la fiul său întâi-născut, la Kleomene. Și ne-a ales pe noi nu pentru că am fi contat pentru ceva între toți acei notabili și aristoi spartani, ci pentru că văzuse el că ne înțelegem bine cu fiu-său și se gândise că poate-i va prinde bine.

Am plecat la drum. Am trecut mai întâi prin Thyreatis, pe la casa lui Pitagora. Aveam săbii în mână, aveam hopliți înarmați cu noi din suta lui Euphorion. Dacă aș fi pus mâna pe Pitagoras nu ar fi scăpat cu viață din mâna mea. Din păcate plecase deja de la casa lui. Avusese mereu fler Pitagora. Făcuse bine că-și părăsise casa laconiană, prea mult nu putea el sta într-un loc oricum, căci acesta era felul lui; făcuse bine să plece; dacă l-aș fi găsit, n-ar mai fi apucat el să-și fondeze școală în Italia.

Eram toți acolo, Kleomenes și cu Euphorion, la fel ca Amphiaraos polemarhul și suta lui de hopliți spartani care ne întovărășeau din ordinul lui Anaxandridas. Am luat calea Arcadiei celei bogate în turme și am coborât din Peloponez înspre Sikyon, de unde am traversat marea îmbarcându-ne spre Kyrra, orașul phokean de la poalele muntelui Parnassos.

Mă gândeam des la Metis. Așa sunt eu făcut, nu știu de ce.

— Își bate joc de tine, să știi, mi-a spus Kleomenes atunci când coasta se apropia.

Nu puteam să cred așa ceva.

Odată debarcați în țara Phokis am urcat coasta abruptă a stâncosului Pytho. Templul, tot în reconstrucție și înconjurat de schelării, ca mai peste tot în țara noastră. Oficiantul ne-a primit cu vorbele ce urmează:

— Străini, iată-vă în centrul lumii. Zeus cel ce adună norii nu știa unde se găsește centrul lumii pentru a-i construi casă fiului său, Phoibos cel luminos, dăruit de divina Leto pe insula binecuvântată și răcorită de valuri, Delos. A lăsat deci doi vulturi să zboare liberi de la cele două margini opuse ale lumii și i-a lăsat să zboare până ce s-au întâlnit; iar ei s-au întâlnit exact aici, la Delfi. Stăpânul lumii cunoștea marginile lumii, vedeți voi, dar nu și centrul său; a trebuit deci să măsoare și nu a avut de unde să știe până când acvilele s-au întâlnit. Și s-a dovedit atunci că centrul lumii este aici, la Pytho. Aici, chiar alături de peștera unde Apollon l-a învins pe timpuri pe balaurul Pytho, pe paznicul locului…

Nu era oficiant de fapt. Ne-am dat seama până la urmă. E mereu așa prin locurile astea. Era un cerșetor care pretindea că e ghicitor sau știu eu ce. Trebuie spus că în locurile astea ale țării Phokis, șarlatanii abundă. Pe cărările ce duc spre înălțimile muntelui Parnassos, în jurul Delfi, străzile put de mincinoși și de ghicitori de doi bani. Cărările ce duc la templu sunt pline de șerpi și de paraziți. Simțind că moșneagul ne bate la cap cu toate detaliile astea într-un scop foarte clar, Euphorion i-a lăsat câțiva bănuți. Am avut astfel pace câteva clipe să admirăm vederea și ne-am oprit să ne tragem suflul. Am privit orizontul înspre mare, atâta deschidere albastră, nu mai e aici pământul închis ce te strivește din toate părțile și pe care trebuie să-l stropești cu trei rânduri de sudoare muncind îndobitocitor pământul cel uscat.

Iernile nu vine multă lume la Delfi. Nu știu ce-avea în cap Anaxandridas trimițându-ne. Ce spera el să mai obțină în plus față de oracolele primite?

Ne odihnisem deja de câteva momente când am observat că ceilalți spartani dispăruseră. Ca și cum îmi citise gândurile, Kleomenes a vrut să spună ceva și apoi ne-a făcut doar semn să-l urmăm. Ne-am grăbit să intrăm în templul lui Apollon.

Soldații spartani, fără știrea noastră, puseseră mâna pe pythonesă, pe Metis. Unul dintre ei, gâfâind, o trăgea de păr:

— Așa, curvă. Ai să ne spui acum exact ce și cum. Cine e armăsarul? Cine e maimuța? Cine e țestoasa? Cine e cine în toate astea?

— Nu știu, se zbătea fata, plânsă.

— Nu ne minți, curvă. Nu ne minți. Ai spus-o chiar tu. Tu spui adevărul, se știe. În subsolurile de la Branchidai, tu le-ai fabricat, oracolele astea. Trebuie să știi. Cine e țestoasa?

— Nu știu.

— Cine e armăsarul?

— Lăsați-mă!

— Ai mințit atunci! E fals ceea ce ai spus și tu ești aici pentru a spune adevărul!

Când ne-am apropiat, ei ne-a văzut, s-au speriat și s-au retras. Soldatul spartan s-a scuzat cumva:

— Iat-o pe curva care a dat falsele oracole lui Anaxandridas.

Ne-a întins atunci cuvintele pe care pythonesa le dăduse și cuvintele ei erau următoarele:

Faceți rău să veniți să mă consultați iarăși, oameni din Lakedaimon,

nu mi-ați sacrificat voi deja boi în Milezia?

nu veți bea de două ori același pahar

umpleți-vă mai degrabă burdufurile la izvorul Kastaliei

și goliți-l apoi pe ulițele cele largi ale Spartei

apa amară din Pytho pe care Ge o face să țâșnească

din chasme și care vindecă răul prin rău.

Iată deci cuvintele pronunțate de pythonesă și care le provocaseră furia. Kleomenes a spus:

— Statul spartan mă trimite pentru a te întreba ce este justiția perfectă.

Dar, fie că-și pierduse mințile, fie că era pur și simplu distrată, fata a făcut câțiva pași, încercând să pară veselă.

— Dansează cu mine, vrei?

Atitudinea spartanilor fusese brutală și biata fată delira. Noi eram acolo cu o misiune precisă, depusesem ofrandele, sacrificiile fuseseră și ele făcute după ritul prescris. M-am simțit obligat să precizez:

— Anaxandridas regele spartan ne trimite să-ți spunem că s-a săturat de răspunsuri vagi ce nu-l ajută niciodată la război. Vrea să aibă un răspuns clar de la zeu, o dată în viață măcar, și pentru aceasta s-a gândit să procedeze altfel: cere să știe ce întrebare poate el să pună zeului pentru ca răspunsul să fie clar și fără ambiguitate.

Dar, fie că anotimpul iernii nu e adecvat consultațiilor, fie că din alt motiv, răspunsul lui Metis ne-a uimit pe toți, și mai ales pe mine.

— Mă iubești?

— Da, am răspuns.

Am răspuns imediat. Păi da, o iubeam de multă vreme, doar n-aveam să m-apuc să mint. E incredibil că pusese întrebarea aceasta așa, de față cu totată lumea. E incredibil totuși. Erau deci posibil, toate acestea.

— Și răspunsul meu pentru Anaxandridas? am adăugat.

S-a enervat și și-a întins degetele spre mine precum gheare. Sunt atât de idiot. Nu era momentul. Probabil că spusesem iarăși o prostie. Fac mereu așa. Ava dreptate, cred, în ciuda tuturor eforturilor mele, inteligența n-a fost niciodată punctul meu cel mai tare. Era pur și simplu mai deșteaptă decât mine și așa avea să rămână și trebuia să mă obișnuiesc cu asta. Am înțepenit drept ca un stâlp așa cum mă învățaseră la antrenamentele militare de la Sparta dar nu cred că era necesar. Ea zâmbea. E totuși incredibil. Am avut apoi senzația aceea caldă că orișice aș fi făcut era bine. Continua să zâmbească și asta-mi făcea un bine teribil. Am luat deci casca de unde o lăsasem. Metis a vorbit:

— Zeul nu este aici astăzi. Ce să vezi. Nu locuiește aici în timpul iernii, el pleacă în Hyperboreea și ne lasă singuri. Am rămas fără zeu, deci, ce să-i faci. Ne-a rămas Dionyssos paznic unic al templului în anotimpul rece, dar zeul acesta este ca toți ceilalți zei: el nu vorbește.

A spus și s-a îndreptat ușoară către ieșire. Spartanii urmăriseră toate aceste cuvinte mormăind între ei, prost dispuși.

— Va trebui să moară, l-am auzit pe unul dintre ei, o vorbă grea, ca o consecință implacabilă a ceva monstruos și de neînțeles.

S-au luat după biata fată și au vrut din nou să pună mâna pea ea. Atunci am înțeles că Anaxandridas nu glumea, că el chiar trimisese suta de spartani pentru a o omorî pe preoteasă.

Atunci i-am răpus. Ca pe boi i-am sacrificat, hecatomba, la altar, ca pe boii aduși la sacrificiu i-am înjunghiat și i-am adus în dar zeului. Curgea sângele spartanilor și noi ne bucuram. Până la ultimul i-am omorât. Le-am străpuns inimile, le-am tăiat picioarele, mușchii, mâinile, le-am desprins capetele. N-am ce să vă povestesc pentru simplul motiv că nu-mi amintesc altceva din acest moment decât o dezlănțuire enormă a unei violențe nemăsurate. Când măcelul s-a terminat de-abia mă mai țineam pe picioare, plin de răni și tăieturi, nu mai simțeam nimic parcă, lumea se învârtea cu mine, eram înconjurați de cadavrele spartanilor în bălți de sânge pe dalajul templului.

Kleomenes și el era plin de sânge, dar vesel. Eram vii cu toții, și Euphorion. Am tăcut cu toții, ne-am inspectat rănile […]

[…] în peștera korykiană, nu departe de Delfi, îmi pare că pielea mi se uscase cumva, erau ca un fel de solzi ce creșteau și-mi acopereau trupul. Abia puteam să-mi mai țin ochii deschiși. Erau acolo toți, ocupați, nu știu cu ce, cu bustul gol și murdari. Cei scăpați din uciderea asta, noi trei […] jambierele lăsate într-un colț, își lăsa casca, minunat, și creasta roșie lungă până la pământ […] Un foc aprins în mijloc scânteia, era foarte cald înăuntru în ciuda iernii.

Mă simțeam foarte slăbit, supraviețuiserăm noi, noi trei și cu fata, heloții lui Euphorion făcuseră foc la gura peșterii, numai că eu devenisem mut și nici ei nu spuneau mare lucru, așa e viața, uneori se întâmplă lucruri rele, am scăpat cu toți. Mici, înnegriți, cu trupurile goale abia acoperite cu cârpe în jurul șalelor în semiobscuritatea peșterii […]

[…] în peștera korykiană, în locul precis unde Delianul Apollon Phoibos luptase cu Pytho, drakonul. Priveam flacăra focului și simțeam în febra care mă cuprindea cum coaja rănilor se întărește și devine osoasă, cum carnea mea devine gazda febrilă a solzilor incrustați, armura drakonului. Urmele loviturilor devenite tari ca o a doua piele reptiliană, străină, încrustată de armele lor și de cuvintele lor ca niște cuțite, care marchează fiecare diferență ca pe ceva neliniștitor, fiecare rană ca o monstruozitate, fiecare necunoscută ca o crimă.

Cât despre mine, nu mi se mai părea că sunt atât de diferit. Vedeam doar că prin singura punte ce mă lega de ei, limba, ei mă numeau acum Pytho. Mă arătau cu degetul și eram pentru ei drakonul legendar, Pytho, balaurul, monstrul, singurul, înspăimântător. Eu ajunsesem să fiu Pytho. Îmi părea că vorbeau despre mine ca despre un monstru, mă evitau, mă arătau cu gesturi paralele ca fiind balaurul din vechime. Iar dacă cineva m-ar fi întrebat cine sunt, indicându-mi întrebător solzii, n-aș fi avut probabil de ales decât să răspund, febril și șuierând, cu limba despicată în două : sunt nimeni altul decât oglinda voastră, sunt eu, sunt voi, sunt Pytho, sunt cel ce m-ați făcut.

Dar nu. Nu aveam să urmez limba aceasta rea pe care mi-o încrustaseră odată cu loviturile. Aveam să tac. Aveam să fiu, orice-ar fi, altceva decât ceea ce călăii mei vruseseră să facă din mine.

Și tot în aceeași peșteră korykiană într-o bună dimineață mi s-au desprins solzii, ca printr-o minune, în mod natural, nu știu cum, ca un veșmânt pe care-l lași să alunece seara pentru a te sui în pat, și am rămas, gol și viu, uman, eu. Eram om, liber, homoios întreg care-și ține casă de om cu căpătâi în țara Elis. Mai erau cu mine Euphorion și mai era Kleomenes spartanul. Și mai era Metis, pythonesa. Limba mea nu mai era despicată, brațele îmi erau din nou ale mele, cele dinainte, picioarele și ele așa cum le știam. Nu mai aveam solzi, nu mai aveam aripi, nu mai aveam ghiare și nici limbă despicată, nu mai avea demăsura terifiantă a drakonului.

O aveam mai ales alături pe Metis, îmi șoptea ceva. Kleomenes spunea și el ceva lui Euphorion. Nu înțelegeam exact cele ce-și spuneau, parcă îmi pierdusem limba dar cuvintele curgeau înspre mine ca un vin dulce, probabil spuneau ceva foarte important dar nu reușeam să pricep ce anume, îi priveam cu ochii măriți, nu mai voiam să înceteze vreodată, voiam să le primesc în mine ca pe o hrană dulce și vindecătoare. Îmi priveam cu uimire brațele, albe deodată, de om. Seniorul Phoibos, divin fiu al lui Leto și al lui Zeus tatăl […]

[…] care trebuiau poate să se regăsească la intrarea peșterii, căci era acolo carul lor luminos, apăruseră cu toții, era Kypris, frumoasa zeiță cipriană cu diademă strălucitoare și se auzeau și cântecele celorlalți olimpieni, era mai ales Zeus tatăl ce râdea tare și gros, Hera cea frumoasă, stăpânul războiului Enyalios, Poseidaon cel ce zguduie pământul și Kybele, marea zeiță frigiană. Era și Dionyssos […] îl jignisem un pic, făceam asta zeilor pe vremuri. Avea obrajii roșii și bucălați ai unui copil și-mi părea plin de chef, a intrat precaut, a inspectat colțurile umbrite ale peșterii […] s-a prezentat, un pic grăbit, apoi s-a scuzat și a șters-o în carul cu patru cai ai divinei Kypris.

Am povestit aici și în alte părți poveștile zeilor pe care i-am găsit la întâmplare în periplurile mele. Cineva mi-ar putea imputa că dau pe față lucrurile zeului, în loc să le las, după cuviință, ascunse. În apărarea mea am să spun: mi-ar fi plăcut poate mai mult decât orice altceva să rămân și să țin conturile lui Aiakes și să fac asta cu simț de răspundere, dar nu suntem întotdeauna stăpâni a ceea ce ne călăuzește pașii. Și în acel caz, putem uneori greși numărând cifrele tranzacțiilor, dar le putem mereu și corecta în ziua ce urmează. În schimb, un cuvânt greșit asupra lucrurilor zeului nu rămâne nepedepsit. Am precizat acum lucrurile acestea. Au plecat din nou […]

[…] în ziua ce a urmat, sau în săptămâna ce a urmat, sau în luna următoare. M-am ridicat cu dificultate. La gura peșterii se găsea un lup și alături de mine era Metis. A văzut că am deschis ochii și mi-a zâmbit:

— Nu mai sunt pythonesă.

N-am mai cerut explicații. Am făcut iar dragoste. Când ne-am desfăcut era încă zi, am privit afară, lupul cu blana aproape albă și cu ochii albaștri. Se așezase la gura peșterii, a întors capul și ne-a privit o secundă apoi și-a deschis gura într-un râs larg și s-a întins la gura peșterii ca un paznic cu limba scoasă și cu labele încrucișate. Afară, Kleomenes și Euphorion se jucau cu lupușorul […]

Acestea deci. Suntem pe coasta asiatică și așteptăm sfârșitul luptei navale, este sfârșitul anotimpului rece, conducătorii de cămile dardanieni s-au revoltat și s-au refugiat în Magnezia, portul a fost inundat, stelele din piață s-au stricat. A plouat. Cele patruzeci de trireme ale phokaienilor stabiliți în Hyele în țara tyrrhenienilor au fost prinși din urmă de șaisprezece nave din Rhegion, paisprezece din Akragas, zece din Syrakosion și alte trei din Zankle. Douăsprezece pentekontere au fost furnizate de oamenii din Khalkidike. Într-un total exact de nouăzeci și cinci de vase complet echipate și gata de luptă. Au venit toți să ne ajute și ceea ce vedem, navele acestea rânduite în larg, sunt mai puțin de o treime din forțele totale iar restul nu va întârzia să ajungă.

Lucruri ce-au fost consemnate în luna lui Lenaion în orașul binecuvântat Kyme în Aiolia de către mine, Zalmoxis fiul lui […]