Scrisoarea a opta

[…] printre înspăimântătoarele flote de război ale Lesbosului, ale Miletului și ale Samosului care se înfruntau în tăcere. Hula lovește uneori cu putere bordul penteconterului și ne scaldă puntea, udându-ne pe toți.

Am fost fericiți să regăsim coasta laconiană printre pescari, bărci și pescărușii croncănitori și neliniștiți. M-am gândit la Arion din Methymna, cântătorul din harpă pe care tâlharii l-au aruncat peste bordul navei sale cu bănci bine legate, cu care își transporta comoara din Italia la Korinth. Spun că a fost salvat de un delfin și adus în siguranță într-un port pașnic, poate unul ca acesta. În port, femei alegeau pești ce se zbăteau și îi ridicau sus de tot cu cele două mâini să le vadă solzii sclipind în soare, râdeau cu zgomot iar pescarii întorși în port, auzindu-le râzând așa își pierdeau crisparea sărată a depărtării.

Sparțiații au coborât cu platoșele și cu căștile lor, înfigând sulițele în nisip pe post de bastoane și târându-și după ei scuturile pe nisipul ud și lăsând în urmă cărări în nisip. Una din femei a scos un țipăt scurt când a văzut grupul de hopliți că se apropie. După un timp s-au apropiat […]

[…] astfel am ajuns la Sparta, orașul meu de adopție, țara unde am fost numit întâia oară vindecător și unde mi s-au atribuit minuni. Aici oamenii arătau către țestoasa desenată pe capul meu ca înspre un semn de vază. Eram destul de mândru căci Anaxadridas mă prezenta peste tot și mi se părea că lumea se învârte în jurul meu și că, mai presus de toate, acestea toate fuseseră proorocite de oracol.

Alții mai pe urmă au arătat minunile ce mi s-au atribuit pentru a mă califica drept șarlatan. Și am să vă povestesc eu în ce a constat una din minunile pe care le-am făcut dar gura lumii e slobodă și orice le iese din obișnuințe li se pare o minune. Căci dacă ar fi mai atenți la ei înșiși, viața chiar li s-ar părea o minune, cu tot ceea ce se întâmplă, cu fiecare respirație, în fiecare zi și în fiecare minut. Eram și eu destul de reticent față de miracole căci de se întâmplă vreodată să vindeci pe vreun bolnav care nu ți-a cerut-o se ridică vajnic pe cele două picioare care îi erau până atunci amorțite și te umple cu scuipat și cu insulte. Trăiam din mila publică, îți spune, din ce voi mai trăi de-acum înainte, o, vindecătorule ?

Așa m-am obișnuit eu să întorc și eu capul, exact ca ceilalți. Cei ce nu vor să se vindece, dragă Phalanthos, își merită soarta, și cu exces.

În tot cazul, reputația mea a crescut. Mai precis n-aș putea să spun, ce și cum. Sunt sigur că a fost cumva legat de Anaxandridas și de salvarea fiului său. Cât despre știința mea de doctor, tot ce pot spune este că oamenii suferă în toate felurile posibile, și dintre cele mai infernale, dar că toate aceste dureri nu sunt decât manifestări ale unui singur rău de origine, așa cum arată de altfel și Demokedes medianul, în tratatul său, celor ce l-au citit.

Așa că și cel mai bun dintre noi moare într-o zi. Dar e suficient să privești moartea unui om pentru a-i cunoaște viața pe care a trăit-o. Vulgarii mor în cele mai incredibile combinații de putreziciuni ale corpurilor și ale sufletelor. Numai cei mai buni dintre noi, aristoi, mor obosiți și înconjurați de prieteni și de familie. Căci aristoi, trebuie știut, există la fel de bine printre greci ca și printre barbari. Nu suntem toți egali, asta e adevărat. Sunt deseori cei ce se găsesc în primele linii, cum a fost de pildă Herakles fiul Alkmenei, sau cum a fost Kyros Barbarul în Persia sau Kleisthenes și Theseus din Atena sau aici, în Lakedaimon, pe vremuri, Theopompos, fiul lui Nikander.

Acești sunt deci aristoi în Hellas și nimeni altcineva. Spițele lor durează până în zilele noastre și unii se mândresc cu ascedența lor sau își potrivesc genealogiile ca să coboare din ei; dar să nu ne înșelăm: chiar printre aceștia se întâmplă să fie dintre cei mai vulgari.

Cât despre mine, eram cât se poate de nerăbdător să-mi cunosc noua țară: Sparta, țara libertății mele. Mă aflam deodată om liber și nu mă așteptasem în niciun fel la aceasta, realizez că toată viața mea înainte îmi fusese ocupată de a găsii remedii și paleative de tot felul ale condiției mele fundamentale de sclav, scurtături care de obicei nu făceau decât să mă înrobească și mai tare. Anaxandridas mă prezenta tuturor ca pe un mare vindecători și făcător de minuni și am profitat de aceasta pentru a cere acces la templele și la arhivele Spartei. Mă interesa deci să-mi cunosc orașul cel nou în detaliu și mai ales legea Spartei, căci în legea lor specială îmi părea mie că-și pun ei cele mai mari nădejdi. Am întrebat deci în jur. Au vrut să știe cine sunt și ce fac :

— Ești ghicitor? au râs. Foarte bine. Căci dacă legea noastră te interesează, ea nu e scrisă nicăieri: va trebui să o ghicești.

Eu nu mă consideram ghicitor însă am învățat din peregrinările mele atâta lucru că nu trebuie să-ți bați capul prea tare cu etichetele pe care ți le lipesc pe frunte o rasă sau alta. Mi-au explicat :

— În Sparta, vezi tu, legea este perfectă. Ea nu este nici scrisă și nici predată ci trebuie ghicită — căci să nu uităm, Sparta e cea mai tare dintre orașele din Hellas !

Făceau dovada, într-adevăr, cel puțin a unui excelent limbaj !

M-am apucat deci să observ și să studiez legea și obiceiurile Spartei. Eram foarte curios să învăț în ce consistă fascinația față de lege a acestei excelente țări.

În incinta templului Athenei Axiopoinos, am vizitat într-o zi Ephorionul unde își are sediul instutiția legii la Sparta. În fața clădirii câțiva rebeli mesenieni săpau de zor într-o vâlcea, înroșită de frumosul mac ce creștea în partea aceea a anului peste tot pe câmpii Peloponezului. Chiar alături, în spatele templului Artemisei Orthia se afla pe atunci o fântână care se găsește și azi cred, chiar în intersecție, cu figura sculptată a unui leu cu coadă de rață. Din acest izvor curgea o apă tulbure într-una din acele mari amphorai pe care au lăsat-o emisarii sciți veniți pe vremuri să caute alianța Spartei. În ea aveau obiceiul să verse vinul pe care-l beau neîndoit cu apă dar spartanii o foloseau ca fântână publică.

M-am oprit într-o zi din întâmplare pentru a discuta cu unul dintre mesenienii captivi ce săpa un șanț. Acesta mi-a povestit că s-a întâmplat să găsească în șanțul în care săpau bănuți de argint și chiar figuri de satiri de aur, conținând fiecare la bază câte un vers al legii și care sunt colecționate și depuse, spunea el în firidă, în templu. M-am gândit că acesta ar putea fi un punct de intrare pentru mine pentru studiul legii cetății.

Aleximakhos era unul dintre Ephori. El îmi fusese recomandat de către rege și îi mărturisisem căutările mele legate de legea Spartei. Chiar el m-a condus într-o zi la templu. Am intrat și mi-a arătat nișa unde se găsesc un număr dintre aceste prețioase figurine. Dar! — de nu s-ar fi întâmplat cele ce-am să povestesc! Până să ajung la statuete, trecând pe acolo am remarcat pe o masă laterală o ofrandă ce tocmai fusese făcută zeiței. Erau niște prăjituri, apetisante cum nu mai văzusem prin alte părți, și bune, cu exces. Erau împodobite cu un fruct ce are pulpa de culoare galben-portocalie și despre care hieromnemonul mi-a confirmat că are coaja verde sau roșie, cam la fel ca merele noastre; și ele sunt bune la gust dincolo de măsură; bula portocalie este înfășurată într-un strat care seamănă cu biscuiții cu unt pe care îi fac femeile noastre la Samos, dar cumva mai subțiri; și se așează pe un fund crocant care se topește în gură. Cum mi-era foame, l-am lăsat și pe hieromnemon și pe ephor și-am început să car în gură prăjitură după prăjitură sub privirile lor binevoitoare și cred că înainte să-și dea seama, înghițisem deja poate jumătate din ce se afla pe masă, într-atât erau de bune. Și nu prea îmi venea să mă opresc; iar preotul a început să se neliniștească văzându-mă cum car în gură una după alta toate ofrandele și a încercat cu discreție și cu bunătate să-mi atragă atenția asupra uneia din vechile statui de aur ale lui Minos pe care se găsea înscrisă legea pe care venisem să o caut. Dar prăjiturile acelea erau atât de bune! M-am oprit câteva clipe din mestecat, ca să respir doar, și preotul, crezând că am terminat de mâncat, a profitat imediat pentru a-mi indica nișa secretă dar, imediat cum mi-am revenit, mi-am și văzut de treabă și am continuat să le înghit pe următoarele. El, bunul preot, m-a așteptat cu răbdare și, văzând că nu prea sunt pe punctul de a mă opri, resemnat, s-a sprijinit și el de zid și a luat și el o prăjiturică și a gustat și a mestecat în tăcere cu gura sa știrbă, clătinând din cap din când în când în singurătate, și părând că-și spune: „destul de bune, într-adevăr”.

Când m-am oprit, într-un sfârșit, aveam răsuflarea tăiată și abia am găsit puteri să întreb ce aveau prăjiturile acelea de erau așa de bune. Oficiantul, pe nume Therseas, era unul dintre acei arkadieni ce fuseseră luați prizonier și care arase pământurile tegeate atunci când s-a dat cunoscuta bătălie. El m-a informat că aduc acest fruct delicios tocmai de prin părțile lacului Tritonis, din țara lotofagilor, singurul loc de pe pământ, spunea el, unde crește acest fruct. Atâta despre fructul acesta, că am vorbit destul despre el. Doar atât să mai adaug dacă mi se dă voie, că are particularitatea că crește numai la libyenii de dincolo de lac și, din câte se pare, niciodată de dincoace; cauza ar fi umiditatea mlaștinilor din locurile acelea; și nici în alte părți ale lumii, din câte știu ei, nu crește, cel puțin din câte reiese din raporturile călătorilor pe care le-am recensat până aici. În afară de aceste prăjituri, ce să mai spun? Și în Ephorion, și în templul Artemisei Orthia, se găsesc ce se găsește în toate templurile, figuri aurite și încă alte statui prăfuite dăruite de Amasis egipteanul și de nu mai știu cine, că bune au fost prăjiturile acelea, doamne, și de asemenea mi se pre că mai au o vază de bronz ce datează din vremea lui Kroissos sau de nu știu când și care este aurită pe margine cu aur ce a fost luată, zic ei, din picioarele statuii lui Apollon de Amyklai, pe scurt, și grămezi de alte lucruri minunate și diverse; le mâncasem aproape pe toate, mi-era și rușine acum; și mi-amintesc că vaza de bronz păstra încă inscripția în vechile caractere kylikiene sau cine știe ce mâzgălituri; și am mai văzut acolo și alte lucruri căci așa sunt templele astea, pline de obiecte, ce să-i faci, statuete și minunății și așa a fost mereu și așa o să și rămână, și nu o să facem noi acum mare brânză dar, în tot cazul, clar este că mi se păruseră prăjiturile acelea așa de bune iar eu, în momentul acela nu mai știam decât un singur lucru foarte clar și anume că mă durea burta foarte tare. Și, cum era foarte frig înăuntrul templului, căci camera aceea fiind întunecată și mică, de-abia se poate intra, doar aplecându-te și împiedicându-ți șoldurile destul de penibil în pereții portiței strâmte, m-am străduit cât de repede pot să ies afară cu mâna la burtă.

Când am reușit să ies am mulțumit repede hieromnemonului. Eram răcit de tot și îmi curgea și nasul. M-am refugiat în grabă în spatele templului și am regăsit acolo vaza aceea sculptată în piatră și care era și plină de mormoloci. Preotul și ephorul se consultau în fața templului, nu știu ce-și spuneau, eu eram singur și mi-am ridicat atunci polelele tunicii și m-am ciucit pe marginea fântânii cu apă tulbure și, glorie olimpienilor! m-am eliberat de presiunea insuportabilă pe care mi-o cauzaseră acele binecuvântate prăjituri.

După ce i-am regăsit în fața templului, slujitorii anamnemoi ai templului voiau să continuăm vizita și mi-au indicat fântâna din spatele templului, tocmai aceea pe care o vizitasem :

— Iată! Acolo este izvorul de apă ce alimentează Sparta.

Eu, ce să mai spun, am tăcut.

Mi-au arătat apoi o altă tabletă pe care se găsea inscripția următoare și pe care am avut timp acum să o studiez pe îndelete și am notat ce se găsea înscris pe ea :

„După ce s-a stabilit cultul lui Zeus Syllanios și al Athenei Syllania, după ce s-au stabilit triburile și s-au obit obii, după ce s-a stabilit Adunarea Bătrânilor Gerousia de treizeci de membri inclusiv regii, de-a lungul anotimpurilor sunt chemați să țină Apellai între Babyka și Knakion. Gerousia trebuie să introducă propozițiile și să se țină deoparte. Demosul trebuie să poată da verdictul decisiv. Dar dacă demosul vorbește necinstit, atunci Gerousia și regii se vor interpune”.

Aceasta, mi-au spus, era toată constituția Spartei. Câteva rânduri. Era uimitoare scurtimea ei căci aici chiar și pașii pe care îi făceau la război, și pe care avusesem să îi studiez în timpul antrenamentelor la gimnaziu, chiar și pașii aceia, zic, îmi păreau codificați.

— Asta e tot? am întrebat dezamăgit.

— Restul nu s-a scris.

— Și cum se poate studia atunci legea Spartei, dacă nu s-a scris?

— Restul trebuie ghicit și trebuie să arăți că știi și că aplici legea.

Să arăt că știu și aplic legea, deci. Să arăt. Trebuie să mărturisesc că pe moment nu am văzut nimic rău în aceasta. Dar simțeam în aer ceva nespus teribil, simțeam ceva ca un pericol. Toată lumea când spunea ceva, parcă reținea o amenințare sau un secret teribil, sau un pericol iminent. M-am gândit atunci la heloți și la experiența pe care o avusesem la Gytheion, la oamenii aceia atât de mulți cu mâinile ciuntite.

S-a lăsat seara și a trecut și noaptea, cu stele căzătoare, cum s-a spus de poeți. Ca să ilustrez sub ce zodie bună mă aflam, să mai spun și că în ziua ce-a urmat Anaxandridas m-a chemat la el și în fața tuturor mi-a spus:

— De când ai trecut tu pe la templu, apa Spartei s-a limpezit… Ești cu adevărat un vindecător al orașelor! Nu știu ce-ai făcut, nu știu cum ai procedat, în tot cazul, felicitări ! Oameni și femei din Sparta, iată-l pe vindecătorul care la Samos a salvat viața fiului meu Kleomenes! Tot el, aici la Sparta, ne-a redat apa limpede.

Am tăcut atunci cum nu s-a mai tăcut vreodată. Mi-am încleștat fălcile de mă dureau mușchii obrazului. Când am putut, când mi s-a părut mie că a trecut pericolul, m-am interesat în jur:

— Ce s-a întâmplat?

— A, nimic, m-a lămurit unul dintre Ephori. Puțea fântâna, ceva de speriat. I-au trimis pe curățători și au găsit-o plină de murdărie. Au găsit tot felul de mizerii pe fund și viermăraie. Le-au scos. Acum apa e bună și limpede. Apa Spartei. Nu există alta mai bună!

Cred și eu.

Când am revenit către Anaxandridas, acesta m-a prezentat:

— Ne-a curățat apa așa cum Epimenides cretanul, pe vremuri, a scăpat orașul Spartei de ciuma cea neagră.

Și mi-au dat să beau un pahar cu apă, în fața tuturor.

— Nu, mulțumesc, am zis.

Anaxandridas a insistat.

— Nu mi-e sete, am spus.

Anaxandridas m-a lovit atunci ușor cu cotul și mi-a șoptit:

— Nu fi naiv, asta e politică. Bea când îți zic !

Am luat paharul atunci, am mirosit cu precauție, am gustat apoi: n-avea niciun gust special. Atunci am plăscăit din buze și am mai și pus de la mine, am exclamat satisfăcut, „ha!” în fața tuturor.

Așa s-au întâmplat acestea, mie nu mi s-a părut mare lucru și totuși ce mă bucur că au trecut.

Pe unul dintre oamenii de război ai lui Anxandridas, pe enomotarkul Dionyssios l-am întrebat într-o zi:

— Nu prea am văzut pe la voi artiști, nu prea am văzut poeți.

— Nu mai sunt poeți pe-aici. Au plecat toți.

Când i-am exprimat uimirea mea, mi-a explicat:

— De ce? Tot ceea ce-și spuneau, noi ne apucam să punem în aplicare, în detrimentul lor și cu bună știință. Pe pielea lor sufereau fiecare aproximare, fiecare greșeală. Nu așteptam să ne impregnăm de spiritul poemelor ca de o ploaie caldă de vară. Am pus imediat spusele lor în practică precum ca un fel de instrucțiuni de război, dar acest război se îndrepta în cele din urmă împotriva poeților noștri. Nu știu ce s-a mai petrecut dar ieșea mereu rău. Ceea ce în cântec părea drept, la noi ieșea durere și orori. I-am mutilat, și-au pierdut încrederea în noi, și noi ne-am pierdut încrederea în ei. Au plecat aiurea, peste tot, au plecat la Orkhomenos, au plecat în Argos, la Atena sau pe drumurile Italiei. S-au risipt în munții Traciei și prin insule. N-a mai rămas niciunul.

— Dar cine vă obligă să puneți în aplicare orice spun? De ce nu găsesc poeții trecere în ochii voștri?

— Dacă poți spune orice, atunci poți face orice !

— Cum așa?

— Eh… Poeții aceștia își cântă durerile lăsându-și tristețea ca un blestem pentru umanitate! Mai sunt aezi precum Arion care au cântat cântece frumoase și au fost omorâți de către trădători și tâlhari, ceea ce a transformat iarăși cântecul său în blestem! Dacă e vorba de scris blesteme, putem și noi să o facem, dar noi o facem cu vârful sabiei și în carnea altora!

Ciudat sistem! Mi-a zburat gândul atunci la Phrynikhos, la poetul acela care a fost condamnat de atenieni să plătească o amendă pentru că le-a prezentat o piesă în care le amintea nefericirile lor și a cărui poveste aș detalia-o aici dacă printre anchetatorii ăștia mai noi nu sunt unii care țin să-l facă trăitor mult târziu decât ar conveni poveștii mele.

— Realizezi că e rău ce faceți? am întrebat.

— Bineînțeles.

— Știți!

— Știm.

— Și de ce faceți atunci?

— Facem ce-au scris poeții. Cei care scriau binele au plecat acum prin alte părți. Au rămas câțiva, vai de capul lor, cei care scriu răul. Atât le-a mai rămas. Să vezi ce orori prin scrierile lor!

— Nu mă miră, după cum îi tratați. Dar de ce aplicați la literă tot ceea ce citiți? Nu vă puteți să gândiți cu capul vostru?

— Ei scriu, noi facem. Dacă sunt slabi la treaba lor, suntem și noi slabi la a noastră.

— Și dacă cineva ar scrie ditirambi frumoși? N-ați mai putea să faceți răul atunci, nu-i așa? Ar trebui să faceți numai binele.

A tăcut câteva clipe.

— Ei, nu înțelegi… a spus apoi. Orice ai scrie, orice ai face, nu poți să scrii numai că lumina strălucește și că păsărelele cântă. Scrii tu și ceva mai deosebit. Și atunci, lovitura ! Ce să-ți spun! Au fost aici niște războaie uitate, nu le știi tu. N-au cum să scrie frumos poeții noștri, după ce vieți le-am făcut.

Am rămas chiar uimit.

— Dar acum că dispunem de oracole, a adăugat, o să le aplicăm pe acestea, ele vin din gura zelului și nu ne putem înșela. Astfel vom avea justiția totală.

M-a lăsat cu gura căscată. Ceea ce auzeam mă uimea peste măsură.

*

Studiul legii se suprapunea pregătirilor pentru război. Spartanii pregăteau un război împotriva cetății Tegeei. Trimiseseră deja pe agathoergoi, care sunt un fel de spioni, să caute osemintele lui Oreste, fiu al lui Agamemnon, după instrucțiunile oracolului, iar aceștia se întorseseră cu raportul. Îl găsiseră din întâmplare în curtea unui fierar din cetatea Tegeei. Acum voiau să le aducă la Sparta dar trebuia ca armatele sparțiate să le asigure ieșirea din Tegea. Acele oseminte aveau să asigure supremația Spartei asupra Peloponezului întreg, după spusele oracolului și așa gândea și Anaxandridas și arăta ca temei înscrisul oferit de oracol.

— Avem acum toate oracolele. O să le folosim cum știm noi. O să avem în sfârșit justiția perfectă. Statul perfect cu justiția perfectă în excelenta cetate a Spartei! O să câștigăm toate războaiele posibile, nu vom mai pierde niciodată!

Anaxandridas era atât de fericit.

— De-acum știm tot ! Metis a crezut că mă poate păcăli, dar am avut oracolul ei. Știu tot acum. Pitagoras: păstrează-le. Vezi că nu avem voie să greșim!

Le-a înmânat lui Pitagoras care nu prea reușea să se obișnuiască cu ideea că eu eram de-acum om liber și mă evita. Fusese însărcinat de Anaxandridas să rânduiască trupele pentru bătălie în acord optim cu predicțiile oracolului pentru ca, urmând direcțiunile zeului, să câștigăm bătălia fără greș.

Apoi s-a întors către mine și mi-a spus :

— Ascultă bine cuvintele pe care ți le voi spune. Într-o zi poate o să ajungem la Delfi. Dar drumul până acolo trece prin țări multe : prin Arkadia, prin Argolis și prin Akhaia. Delfi este abia dincolo de mare. Putem să-l consultăm din când în când și păstrăm cu grijă răspunsurile. Dar în ziua în care Lacedemonul se va putea duce la Delfi nestingherită ca la sine acasă, pentru a pune în genunchi în fața sa pe zeul pythian, ca să răspundă imediat cum se prezintă vreo nevoie, atunci viața va fi dulce și frumoasă. Până atunci însă, fierul și războiul e viața noastră și Pytho e încă departe. Dar când Tegea va fi căzut, o să putem, cine știe, vedea de acolo în zilele senine crestele Muntelui Parnassos, și vom putea măcar visa că într-o zi Pytho va fi al nostru. Ne vom putea oferi sacrificiile pythonesei și aceasta se va face de pe pământurile noastre, nu vom mai fi străini în lume, vom fi și noi în centru, în locul zeului pe care-l vom fi îngenuncheat. Puternica națiune a Spartei va fi atunci în centrul lumii. Dar până atunci, va trebui să ne mulțimim să fim paznici ai amhictyoniei din Delfi.

— Nu ar fi mai simplu să luați drumul mării? am întrebat cu naivitate.

Naivitatea m-a salvat pe mine mereu. Însă când am vrut să-l interoghez mai serios, Anaxandridas a refuzat. Atunci abia am realizat că scopul lor, fără niciun recurs, era pur și simplu de a pune mâna, de a stăpâni și controla Delfi, în modul cel mai total cu putință. Centrul lumii, în jurul căruia Grecia crescuse așa cum crește o ființă vie, Anaxandridas voia să-l jefuiască, să-l aibă în stăpânire și să-l controleze, exact așa cum făcuse persul la Branchidai în Milezia.

Dionyssios, care era unul dintre căpitani, enomotarkhes, mi-a reproșat că nu l-am susținut îndeajuns pe rege în discursul său căci clătinam din cap a îndoială:

— Nu înțeleg toată nebunia asta, i-am mărturisit.

— Asta din cauză că voi la Samos sunteți niște molâi și nu mergeți la război!

— Se luptă și prin părțile acelea.

— Nimeni nu este așa de tare la război ca excelentisima cetate a Spartei care posedă în cel mai înalt grad în lume arta războiului.

— Acolo se războiesc cu dușmanii din afara țării. Nu-și omoară proprii oameni, asta e tot. Căci nu heloții cei sărăciți și lipsiți de toate sunt greu de supus ci dușmanii, ascunși și ei sub scuturile și sub coifurile lor de fier, la fel ca și voi! Vă omorâți heloții iar cu adevărații voștri dușmani vă mulțumiți să faceți concursuri de pași. Mi se pare o lașitate asta !

— Ce vrei? Sunt doar niște heloți… Nu le mai plânge tu de milă.

— De ce tratați astfel niște străini?

— Nu sunt străini. Sunt din același sânge ca și noi. În sfârșit, aproape același sânge, vreau să spun, dar împuțit.

Am privit atunci banda de heloți ciungi.

— Privește-i! Nu sunt ăștia capabili să lupte!

— Puturoși. Au luptat ei cât au luptat în cetatea lor, dar le-am luat cetatea. Nu mai luptă acum. Acum ne servesc pe noi.

—Ce cetate este aceea?

— Cetatea lor, Messenia. Cetate de robi. A fost mare măcel pe vremuri. Mare. Din cauza asta am convenit că o să facem altfel cu tegeații. Am adoptat un sistem de luptă foarte codificat. Vrem, mai ales, să nu reproducem măcelurile din războaiele messeniene. Atunci am schimbat regulile războiului: atunci când un rând face un pas greșit, pierde și trebuie să se dea înapoi. Am repertoriat toate greșelile posibile, fiecare pas greșit, fiecare suflu, fiecare privire nepotrivită, fiecare strănut. Fiecare trebuie să le cunoască și, mai ales, să le arate. Iată legea perfectă a Spartei. În fine, aproape perfectă pentru că acum, după oracolele astea, cunoaștem chiar tot ce trebuie cunoscut și acum o să-i învingem. Dar sunt patru ani de când ne batem și nu reușim să-i împingem pe tegeați măcar cu un pas în spate. Dar acum vom avea în sfârșit justiția perfectă. A trebuit să codificăm absolut totul, locația, rânduirile, mișcările coatelor, ale picioarelor și ale gleznelor. Dar a meritat, nimic nu mai este lăsat acum întâmplării. Pristavul strigă „greșeală !” Când se adună cinci greșeli succesive se ridică un trofeu, și gata, plecăm cu toții acasă modificând puțin frontiera. Uneori nici măcar nu e nevoie, căci se va schimba în sens invers mâine. Ne plictisim un pic, totuși. Atunci, ne-am amuzat pentru o perioadă să luăm textele poeților și să încarnăm personajele făcându-i pe ei să poarte măștile grotești ale personajelor pe care le-au inventat, în mijlocul celor două armate în timp ce toată lumea le aruncă pietre și îi lovesc cu picioarele și cu pumnii. Era un pic mai amuzant. Dar, mutilați, însângerați, poeții ne-au plecat în alte părți.

Trebuie să mărturisesc atunci uimirea de a afla în ce consista cu adevărat această faimoasă artă sparțiată a războiului. Enomotarkhul Dionyssios își freca acum mâinile.

— Dar acum, cu oracolul ăsta, mergem la sigur, o să-i batem. Știm deja cum vor reacționa. Am pus totul de partea nostră: am țestoasa, iat-o, am troienii aici, stai, ce îmi mai trebuie, am armăsarul, osemintele lui Orestes urmează să vină. Am totul !

Era de asemenea în rândurile sparțaților un anume Aristoklides, un om din Aigina care își imprimase pe coif o țestoasă. Auzise și el oracolul și îl interpretase în sensul că țestoasa trebuie neapărat să fie orașul Aiginei care are ca egidă o broască țestoasă ca cea tatuată pe capul meu. Își umflase pieptul cu aer și de sub coiful înalt coada roșie plutea în vânt. Am tras și eu aer în piept cu putere. Numai eu, între toți acești oameni, știam că, în adevăr, țestoasa aceea mă simboliza pe mine ! Eram mândru.

Între timp se fluierase plecarea. Plecasem la marș, rânduri după rânduri. Mi se dăduse și mie armură și arme, ca și celorlalți. Teroarea luptei se instala auzind zăngănitul jambierelor și simțind greutatea scuturilor. În urmă, heraldul șuiera în aulis chiar la urechea mea de-mi țiuiau urechile !

— De ce șuieri așa tare, am urlat înspăimântat.

— Ca să nu auzim moartea venind, a urlat el la rândul lui.

Frumos spus, și mi-am imaginat imediat o luptă ca în războiul Ilionului. Dar am văzut eu cu ochii mei din ce e făcut războiul lor. În Lakedaimon, atunci când se declară război, pristavul ajunge gâfâind : „Au venit !”. Se fac atunci sacrificii și se aruncă astragalii. Se întreabă zeul : „trebuie să plec la război sau nu?” sau „să mă aliez cu cutare sau nu”? și tot așa. Odată ce și-au găsit răspunsul se pregătesc de luptă, se încalță, își trag căștile pe ochi, scot sulițele și pleacă rânduiți la luptă. Pe drum, dacă întâlnesc încă un sanctuar sau vreun izvor sau vreun templu sacru, țin consiliu iarăși, de data aceasta cu zeii locului. Și iarăși libații și sacrificii, arde grăsimea și fumul se înalță la cer. „Pe unde s-o luăm, pe aici și sau pe dincolo?”. Și iarăși la drum. De-abia a trecut după-amiaza că iar cad pe niște bocheți ai zânelor și iarăși îi apucă cheful de pălăvrăgeli divine.

Astfel ne apropiam noi, încet, încet, de cetatea Tegeei. Mesagerii aduseseră știrea că osemintele lui Teisamenos, fiul lui Orestes, fuseseră deja aduse din Akhaia. Agathoergii aflaseră acestea depunând seara ca ofrandă un bănuț de fier în foișorul templului lui Hermes Agoraios din Pharai. După obiceiul acestui templu, au ieșit astupându-și urechile iar primul cuvânt pe care l-au auzit după ce-au ieșit în piața publică le-a indicat amplasamentul precis al osemintelor. Acum treaba noastră, rostul oastei spartane era să proteje pe chiar acești agathoergi care erau deci pe punctul de a scoate în secret din orașul Tegeei coșciugul cu ciolanele cele vechi ale lui Orestes. Credeau cu tărie că posesia acelor relicve, conform cu spusele oracolului, avea să le permită dominația totală asupra Peloponezului. Manevra care se intenționa era ca armata sparțiată să se apropie cât mai mult, tiptil și în tăcere, de-a lungul umbrelor arborilor de pe colnic, de așa natură încât tegeații să nu afle că există ajutor armat pe drum. Socoteau să-i înfrunte într-o luptă deschisă abia în momentul când, după ce și-ar fi dat seama de furt, s-ar fi pornit în urmărirea hoților în afara zidurilor Tegeii.

Eu, din partea mea, eram sigur de succes. Mă simțeam cumva ales, simțeam că toată lumea se mișcă în jurul meu ca și cum aș fi fost centrul lumii, căci fusesem desemnat de oracol. Pitagora era și el acolo, cu înscrisurile în mână, înjurând în dreapta și în stânga rândul de hopliți grei și încercând să-i așeze după un plan subtil al cărui formulă secretă o descoperise el probabil, urmând o interpretare matematică a oracolelor. Am zâmbit căci nu știa un singur lucru bietul de el: toate eforturile lui erau de tot râsul căci sub eșarfa care-mi acoperea mie capul se găsea tocmai desenul țestoasei pe care-l prezisese oracolul!

Am să detaliez în cele ce urmează felul uimitor de luptă despre care prea puțini au pomenit și iată că pomenesc eu acum. Spartanii se împopoțonaseră ca de obicei cu tot felul de platoșe și de închizături de bronz, cu creste de toate culorile ce le atârnau lungi la spate până la pământ, cu scuturi pe care avuseseră ei grijă să le lustruiască timp de ore, purtând emblema patriei lor și cu marginile de aramă strălucind în soare. Printre ei, în rând, așteptam și eu, înspăimântat, începutul luptei. Odată convoiul agathoergilor primit, s-au auzit și primele strigăte de uimire ale spartanilor care inspectau conținutul coșciugului. La scurt timp s-au văzut deschizându-se porțile largi ale Tegeei iar ostașii tegeați au ieșit dintre ziduri și ne-au văzut deodată bine rânduiți. Am observat deruta în rândurile lor din cauza surprizei. Curând s-au văzut toți strânși sub fluierele căpitanilor în rând de bătălie, s-au apropiat și s-au așezat în fața noastră, ca câteva suliți de distanță. Câteva strigăte scurte ale căpitanilor noștri și rândurile Spartei s-au așezat și ele imediat în formație.

Tegeații învățaseră și ei de bine de rău arta războiului, din atâtea zeci de ani de hărțuieli din partea Spartei. Fuseseră nevoiți să învețe să lupte și au învățat chiar de la dușmanii lor, de la spartani. Eram terorizat în fața strigătelor sălbatice și furioase ce veneau din față și așteptam cu teamă rumoarea luptei, loviturile de scuturi, împunsăturile de sulițe, așteptam moartea însăși ; se simțea mirosul de sudoare ce se scurgea la pământ în dâre pe pulpele păroase și pe sandalele scorojite și legate laolaltă cu aramă; printre atâtea mirosuri, odată cu frica, se degajau deodată sublim curajul de a fi alături de celălalt în orice condiții, dorința comună de victorie și un fel de convingere de fond de a nu da înapoi indiferent ce s-ar întâmpla. Cunoscusem deja teroarea războiului la Priene, cunoscusem sulițele lungi ce pătrundeau cu sălbăticie printre scuturi căutând orb carnea moale și descoperită, nu era prima dată când participam la luptă.

Dar spre surpriza mea, aici nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. S-au aranjat doar și s-au răsaranjat în față câtva timp. Au tropăit într-o direcție, apoi în cealaltă. Ai noștri au răspuns la fel. S-au format rânduri și s-au deformat și s-au pus la loc în formație. Avansau câte un pas, avansam și noi, dădeau înapoi alt pas, ca într-un fel de dans greoi și ritmat de zgomotul bronzului și al fierului platoșelor în frecare. Parcă eram într-o arenă și executam un dans greoi și bizar, împlătoșați și îngreunați de arme. La un moment dat, plictisit și imaginându-mă mai viteaz decât sunt, mi-am aruncat eu sulița cu putere înspre rândul advers. „Greșeală!” mi s-a părut că aud din rândurile celorlallți. Șșșșș!, am auzit dinspre ai mei. Am privit la ceilalți aiurit. Mă lămurisem în momentul acela că se puseseră toți de acord asupra a ceva care mie îmi scăpa. E clar că nu erau aici să se omoare. Mai ales enomotarkhul, care tot ritma schimbările de rânduri prin fluierături scurte, măsura pașii, striga din când în când greșeală!, — el părea pe deplin lămurit. Câteva fluierături mai târziu rândurile s-au rupt, scuturile au fost lăsat cu un suspin de ușurare, în tăcere, am făcut cu toții cale întoarsă. Ăsta fusese tot războiul. Câștigasem, se pare. Spartanii au montat un trofeu în urma noastră, nu o stelă de marmură cum se mai văd încă pe alocuri pe drumurile Peloponezului, lăsate de vitejii de pe vremuri; acesta era un fel de caricatură, făcut din lemn și cu rotile ca să poată să fie mutat de colo-colo cu ușurință, cu câteva litere vopsite și cu loc lăsat gol pentru a fi completat la locul faptei de ephorul eponim; făcute deci de așa natură încât să poată fi refolosite și data viitoare, la următorul război cum ar veni. Căpitanii au notat ceva pe o hârtiuță, și-au strâns mâinile și s-au despărțit. Ăsta fusese tot războiul.

N-am asistat deci la nimic războinic, doar o nervozitate extremă, o atenție la cele mai mici gesturi, și din când în când s-au auzit niște strigăte înăbușite. Dar, mai ales, fiecare tabără voia neapărat să urmărească tot ce ceea ce făcea celălalt și în general tot ce se putea urmări și supraveghea. Rezulta că orice inițiativă în final ducea la o greșeală, trebuie să urmezi mișcarea generală cât mai fidel. Dacă din întâmplare unul dintre combatanți ar fi avut ideea să facă vreo mișcare de război dintre acelea care sunt permise pe oriunde altundeva prin Hellas, așa încât să iasă din aceastră extremă nervozitate comună a dansului de pași, ar fi atras asupră-și imediat atenția combinată a celor două oști, și cea inamică și cea prietenă, căci simplul fapt de a te comporta normal, în acel fel de război ce n-am mai văzut nicăieri altundeva, — era anormal.

Așa s-a luptat deci în ziua aceea la Sparta.

Singurul rezultat al acestui fel de război a fost o ură și o frustrare enormă care se acumulaseră și pe care combatanții o ascundeau din ce în ce mai greu. Aceasta constituia, deci, arta exemplară a războiului spartan.

Deodată a început să plouă, și cu putere.

S-au neliniștit. Nu mai putea executa pașii prevăzuți. Deși se hotărâse câștigătorul după cine știe ce criterii care îmi scăpau, am realizat că tegeații nu se risipeau ci se apropiau acum, corp la corp. În ploaie, hopliții spartani, grei, de-abia reușeau să-și păstreze aliniamentul și alunecau în nămol și încercau cu disperare să urmeze dansul greoi pe care erau obligați să-l execute. S-a auzit atunci din rândurile tegeate:

— Iar au schimbat pasul. E și mai greu acum. De ce tot facem pași în noroiul ăsta?

— Nu știu. Ca să facem ca ei, cred.

— E o tâmpenie, nu?

— Plouă. Alunecă în noroi, nici nu se mai pot mișca. Am putea acum să-i rupem în bătaie.

— Am putea.

Și în momentul acelea au atacat tegeații. Rândurile din față ne-au fost trântite în noroi. Când am văzut avalanșa de luptători tegeați dărâmându-ne rândurile și îndreptându-se spre noi cu sulițele aplecate de atac, atunci am știut că e sfârșitul. Dionyssios înțepenise de mirare și îi dădea instrucțiuni purtătorului său de arme:

— Fie ce-o fi. Ăștia au înnebunit. Chiar vor război. Să faci cum îți spun. Dacă mă ucid, să ne îngropi pe toți în aceleași loc; să nu mă lași să mă sfâșie câinii și șobolanii și corbii. Ne vei pune o piatră la capete ca într-o groapă comună. Nu vreau să fiu lăsat pe câmp, singur, fără să fiu îngropat. Vreau să știu că n-am să fiu lăsat singur să putrezesc pe câmpuri, c-au să mă îngroape și c-au să scrie pe o piatră aci zace Dionyssios lacedemonianul care nu i-a părăsit pe ai lui și care nu și-a abandonat niciodată scutul…

Atâta loialitate și spirit de clan. Neașteptata pătrundere tegeată a ajuns până la noi și ne-a destabilizat și pe noi, pe mine și pe cei din rândul meu. Alunecam în noroi iar unii în loc să vadă evidența și anume că războiul pornise cu adevărat, se întrebau încă dacă executam acel dans de pași corect. Sulițele au pătruns printre scuturi și și-au găsit drum spre carnea moale. Loviturile au pătruns prin rândul desfăcut de scuturi, hopliții au fost culcați la pământ, ne-au acoperit cu scuturile și ne-au trântit la pământ și dușmanii au călcat pe noi, fierul săbiilor ne-a secerat și ne-a acoperit vălul morții.

Norocul nostru în ziua aceea a fost că printre ostași erau și heloți, înarmați nu cu scuturi grele ca hopliții noștrii, ci cu praștii și bețe și te miri ce. Dar dacă nu ar fi fost acei aruncători de pietre, nu cred că aș fi rămas în viață astăzi ca să povestesc, nici eu și nici ceilalți, poate nici chiar regele Anaxandridas. Căci în timp ce rândurile spartane intrau în derută și se desfăceau, din spate, tot felul de pietre, mici și mari, săgeți și proiectile s-au abătut asupra rândurilor de tegeați care ne rupeau nouă rândurile. Încă un val de proiectile. Și încă unul. Lașii ăștia de heloți, îi auzeam pe tegeați iar noi, spartani liberi, nu mai repetam după ei ceea ce nu mai departe de ieri am fi spus cu toții în cor. Proiectile. Auzi, să câștigi un război cu pietre și bețe. Ce curaj din partea lor, să să înfrunte astfel soliditatea faimoasei falăngi. Și iarăși un val de pietroaie asupra lor.

Asta i-a oprit pe tegeați și ne-a permis să ne repunem în rând și să-i respingem. Căci în ziua aceea, luptătorii ușori heloți au împiedicat măcelul să secere întreaga oaste lacedemoniană.

Tegeații se retrăgeau înspre cetate, spartanii își inspectau morții și răniții iar Pitagora își smulgea părul, își consulta fițuicile și plângea:

— Prevăzusem totul! Am făcut o primă retragere strategică. Ne-am întors, după plan. Ne-am făcut că ne retragem înspre crâng. Succesiunea de pași a fost fără greș! Nu-i așa Anaxandridas? Iarăși ne-am întors. Au mușcat la fiecare etapă! Am luat oracolele toate, unul câte unul, le-am analizat și le-am tradus în fapte așa cum au fost recomandate de către ghicitori. Am comandat chiar o copie a inelului atât de norocos al lui Polikrate! Toate amuletele, obiectele, figurinele care corespondeau de bine de rău ziselor oracolului. Prevăzusem totul! Cunoșteam oracolul!

Se ducea și se întorcea printre luptătorii căzuți, cu sandalele lipăind prin noroi, își mușca pumnii. S-a tăcut un timp. Pitagora a privit cerul cu mânie, norii cenușii de după ploaie se urmărea mânați de vânt unul pe altul.

— Nu se poate prevedea chiar totul, l-am auzit spunând în cele din urmă, ridicând exasperat din umeri.

În noroiul luptei se făcuseră în urma ploii bălți de apă; se vedea acum o mică țestoasă de pământ care se străduia să-și scoată capul afară din apa pe care o formase ploaia. Își scosese cele două nări minuscule ale boticului la suprafața apei și privea uimită în aerul proaspăt lăsat de ploaie. Plutea tăcere deodată în aer și plutea pace. Eram toți înnoroiți până la brâu, murdari și însângerați iar bronzul armelor noastre era acoperit de nămol.

Eram singurul cred care observase broscuța și mă simțeam deodată atât de idiot. Mi-am scos bandajul ce-mi acoperea tatuajul la lumina soarelui, priveam împrejur și eram fericit că nimeni nu știe ce fusese în capul meu, toate scenariile ciudate pe care mi le făcusem, cum mă crezusem eu în centrul lumii.

Exact în momentul acela, în strălucirea soarelui de după ploaie, s-a arătat și stăpânul Enyalios, stăpân al războiului. Și gleznele îi era strălucitoare iar brațele îi erau puternice și coiful aurit. A pronunțat cuvintele ce urmează, în fața grămezii de cadavre și de răniți:

„Căutați justiția totală ? Iată-vă justiția totală. Căutați mai aproape. Priviți-vă prietenii, ciungii, răniții, rănile și nefericirile. Priviți-vă durerile ce lăsați moștenire copiilor. Iată-vă justiția ! Mai vreți justiție ? Și mai perfectă ? Nu veți putea atinge vreodată dreptatea totală din Pytho, de pe crestele Parnassosului. Căutați mai aproape!”

Sunt cuvintele pe care le-a spus stăpânul Enyalios pe câmpul de bătălie, în fața adunării înfrânte a prea-mândrilor sparțiați.

Iar Ananxandridas târa disperat prin noroi coșciugul cu oseminte pe care-l furaseră agathoergii dinăuntrul Tegeii. L-a deschis. Înăuntru, nicio mască de aur, nicio sabie strălucitoare, nici bronz și nici podoabă. Numai, adunate într-un colț al coșciugului, o grămăjoară de oase și de praf.

— Toate astea pentru asta…

A prins cu pumnul o mână de pulbere și lăsat-o să se risipească în vânticelul umed.

— Dădătorii mei de dreptate, toți morți. Toți cei ce se mândreau cu distribuția justiției în Sparta, morți pe câmpul de bătaie. Toate astea pentru asta!

Câteva picături de apă pătrunsese și înăuntrul coșciugului iar praful din cenușa seculară se transformase pe alocuri în nămol:

— Morți, morți de-a binelea!

Auzeam rumoarea victorioasă a cetei de zdrențăroși înarmați cu praștii care sfârșiseră prin a deruta pe tegeați. Platoșele noastre frumoase, greaua noastră infanterie, învinsă și salvată de grămada aia de heloți ciungi și mizerabili.

Și a mai urmat ceva. În ultimele momente ale bătăliei, într-un șanț unde zăceau cadavre de spartani puși la pământ în câmpia tegeată, se găsea un om rănit. Tegeații nu se retrăseseră încă în partea aceea și unul dintre tegeați se amuza să-l batjocorească înainte să-l omoare, căutând să-l pătrundă cu fierul sabiei :

— Ha, ha. Ai pierdut, spartanule!

— Poate, admitea omul. Dar am trăit bine.

Acesta, la pământ și înoroit, îl ținea și el la distanță cu lemnul rupt al cozii unei suliți și cu ce rămăsese din lemnul unui scut. Am observat că îi lipseau degete la o mână.

— Ai pierdut!

Și iarăși se repezea cu fierul.

— Tu pierzi în fiecare zi, l-a blocat cel căzut.

E clar că tegeatului îi plăcea mult cele ce spunea pentru că continua:

— Vezi, spartane, ești aproape mort. Și cât ai consultat la oracole!Vezi? Eu nu sunt credincios ca tine. Nu sunt curajos, mă aranjez cu ceea ce vine, nu prea-mi pasă nici de Pytho cea sfântă și nici de oracole. Dar uite că am viața întreagă. Viața ta, tu care te străduiai s-o păstrezi prin atâta sfințenie și ascultare de porunci divine, viața ta vezi că tocmai ți-ai pierdut-o!

L-am auzit atunci răspunzând pe cel căzut:

— Am trăit în viața mea mai mult decât vei trăi tu vreodată într-a ta.

— Ești mort, spartane.

— Nu sunt spartan, a spus cel căzut.

Tegeatul s-a oprit o clipă. Cel care căzuse, am aflat după aceea, erau Euphorion, un helot enomotarh al trupei de auxiliari heloți. Culcat pe fundul vâlcelei, batjocorit de dușman. L-am chemat imediat pe Dionyssios.

— Trebuie răzbunat asta, i-am spus, onoarea o cere.

— Ce?

— Onoarea spartană. Mai bine mort decât fără onoare, nu așa?

— Păi da.

— Dacă ți-ai pierde libertatea te-ai sinucide?

— Da.

A spus și m-a privit cu atenție, încercând să măsoare în ochii mei dacă dăduse răspunsul cel bun.

— Și dacă te-ar fi luat prizonier, te-ai omorî în închisoare decât să suferi rușinea?

— Da.

— Și dacă ți-ar smulge brațele și picioarele te-ai sinucide?

— Bineînțeles. Onoarea mai întâi de toate.

L-am prins atunci de după umeri, și l-am condus alături la buza râpei unde fusesem martorul hărțuielii și unde tegeatul încă dădea târcoale luptătorului căzut încercând să găsească o bună poziție de unde să-l străpungă. Când ne văzu, o luă la fugă. I-am arătat atunci șefului meu pe helotul culcat la pământ :

— Iată onoarea ta !

Am privit în ce hal arătau mâinile lui și brațul său cel ciung.

— De ce le tăiați mâinile?

Omul a fost cuprins de indignare.

— Dacă vrei să știi, nici nu le tăiem noi mâinile, a spus. Rar se întâmplă. Sunt pedepse pentru răzvrătiți. De cele mai multe și le taie ei unii altora. Copiază tot ce facem noi.

Am privit mai departe trupa de heloți. Era un contingent de oameni destul de voinici, rău îmbrăcați și fără distincțiile de bronz și înspăimântătoarele coifuri strălucitoare pe care le poartă războinicii spartani. Mulți din ei, așa cum remarcasem deja pe vremuri la Gytheion, aveau mâinile ciungite.

— Iată heloții Spartei, ei v-au câștigat războiul! Ei sunt onoarea voastră !

Anaxandridas regele s-a apropiat, a inspectat omul căzut la pământ și a spus:

— El ne-a salvat retragerea?

— Da.

— Helotul ăsta?

— Da. El și trupele lui ușoare de heloți înarmați cu prăștii.

— Dacă ar fi fost și el homoios, am fi putut măcar să-l promovăm. Ce păcat! Dar e vina lui! Dacă nu vrea să învețe pașii? Zi mă, de ce nu vrei să înveți pașii?

Și-l împungea și el și îi dădea cu piciorul. Helotul nu răspundea. Așteptam cu toții să răspundă. Dar era clar că nu voia să ne vorbească. E de înțeles. Acum că înțelesesem și eu destul de în detaliu în ce consta legea lor și că nu mai eram orbit de mândria și de strălucirea echipamentelor afișate, realizez că mi s-a părut că n-am văzut niciodată o societate întreagă atât de pierdută și de fără repere. Copiii diferiți, cei ce nu se încadrau în norme, erau aruncați încă de la naștere în râpa albită de oase, săpată în peretele muntelui Taygetos. Heloții, cum am mai arătat, erau ciungiți. Mi se părea că mândra Spartă ce-mi dăruise libertatea era cea mai nedreaptă dintre toate societățile posibile.

Și acum, mai era și helotul ăsta obraznic, și erou și mut, căci nu voia să vorbească. Trebuie spus că spartanii întrețin falsa credință că trebuie duși oamenii la capătul durerii și bătuți fără cruțare până când fie mor, fie devin ascultători. Văzând că nu vorbește, s-au apropiat de el, l-au lovit cu piciorul o dată, căzut cum era, de două ori, apoi l-au bătut mai tare decât îl lovise dușmanul tegeat, l-au bătut din nou ca să-l facă să vorbească. În sfârșit, helotul a părut că mormăie ceva.

— Vezi bine că poate să vorbească ! au strigat victorioși cei care-l hărțuiau, și care erau ai noștri, adică cei din tabăra spartană, de data aceasta.

— Am putut mereu să vorbesc, a spus.

— Vorbește atunci, să te auzim.

— Nu vreau.

A tăcut, l-au lovit din nou. Într-un sfârșit, doborât de durere, a spus, cu ochii plini de ură :

— Nu vă iubesc.

S-a reîntors apoi în mutismul său. Căci aici, la Sparta, te duc la capătul puterilor tale, prin toată violența de care sunt în stare, prin tortură, aici e teritoriul morții. Aici om la om nu ține, aici nu există solidaritate altfel dacât cea prin intermediul națiunii și al instituțiilor, al mesei comune, și n-am reușit niciodată să înțeleg exact în ce consta națiunea asta a lor în ce era ea demnă de un asemenea interes și de un asemenea devotament criminal. De ce mai degrabă națiunea aceasta care mie mi se părea atât de pierdută, decât orice alt trib din vreun colț al lumii. Aici, pe teritoriul unde se ciungesc oamenii, unde se torturează, aici unde îi transformă în invalizi, unde li se taie mâinile, picioarele, unde li se scot ochii. Aici, teritoriul unde distrugerea este filozofie națională. Căci acesta este arta spartană a războiului.

Anaxandridas s-a consultat cu polemarhul și au hotărât că aveau să-i acorde mila statului spartan:

— Nu vreau mila voastră, inepți, a urlat helotul.

L-au lovit iarăși, pentru că vorbise urât în prezența augustă a regelui Spartei.

— Vreau demnitatea mea, atrocități umane, orori cu fețe, gunoaie!

— Ține-te bine, rezistă! Rezistă! îi spuneau, și-i cărau la lovituri.

Îl loveau și pentru că au o credință în locurile acelea, eu așa cred, credință moștenită printre mizeriile pe care orice colț de lume le păstrează din vechime, cum că un om ce este protejat de voința divină, poate trece indemn prin orice suferințe și torturi fără să moară. Atunci, în mintea lor, testează voința divină prin violență aplicată la maximum în ideea că dumnezeul celui lovit îl va scăpa din orice încercare, dacă este cu adevărat nevinovat.

— Dacă ajungi la sfârșit, îi spuneau, și-l loveau. Dacă ajungi până la sfârșit…

Și-i cărau la pumni și la picioare.

— Ce? Ce e la sfârșit, am întrebat eu.

— Gloria!

Și-i mai cărau câteva picioare. Dar Sparta n-are nimic glorios. Sparta, ca să spunem lucrurilor pe nume, este unul din colțișoarele acelea din Grecia care ar fi un pic uitat fără violența extremă a locuitorilor ei, pentru că spartanii rareori îndrăznesc ceva nou. Nu există bani la Sparta, au doar un fel de bețigașe de fier ce țin loc de bani și care nu sunt recunoscute în niciun fel de către negustorii greci.

— Vor să dansez cu ei, plângea helotul hohotind. Eu crăp de foame și de frig. Vor să le execut pașii. Când cad, nu este măcar unul dintre ei care să mă ajute să mă ridic în picioare. A da, eu sunt un produs al acestui oraș perfect unde își aleg copiii fără defect. Gâfâiam și aveam răsuflarea scurtă la naștere, așa mi-a spus maica mea. Ai mei nu m-au aruncat, totuși. În Mesenia nu aruncăm copiii. Mi-au tăiat degetele, mi-au smuls mâna. Cea mai perfectă din cetățile din Hellas !

— De ce nu vrei tu să execuți pașii noștri?

— Cu pașii ăia mă călcați voi în picioare! a urlat helotul.

Am profitat atunci de ocazie pentru a mă introduce și eu înaintea magnificului rege al Spartei, să-l învăț pe cel căzut cu răbdare doctrina perfectă pe care înțeleptul Pitagoras, fostul meu stăpân, mi-o predase pe când eram sclav: starea sa, a helotului, era în fapt, pur și simplu vina sa. Ești sclav, i-am explicat eu calm și cu răbdară, pentru că ai ales să fii sclav. Ai fi putut foarte bine refuza această condiție joasă când te-au capturat, sau, în cel mai rău caz, dacă nicio altă alternativă nu s-ar fi prezentat, ai fi putut mereu alege altă soluție sau în cele din urmă, moartea! Nu ai făcut-o! În cele din urmă, deci, și pe cale de consecință, tu nu vrei decât să mori. Aceasta este concluzia! Îmi pare rău, dar este deci drept ca tu să fii sclav și să suporți consecințele alegerii tale. Trebuie să-ți accepți soarta.

Bine formulat! Mi s-a părut că regele Anaxandridas mă aprobă și am fost bucuros. Îi explicasem toate acestea cu multă prudență și calm dar estropiatul s-a supărat și fără să aprecieze subtila doctrină m-a acoperit de insulte lăsând astfel să se vadă natura sa rustră:

— Vreau să mor, așa ai hotărât, mizerabile? Asta e? N-am știut eu să mor cum trebuie, asta îmi spui, bulangiule? Dar stăpânul meu, cel care mi-a tăiat mâinile, pe el cine la testat, spune-mi, ca să se știe dacă el vrea să moară sau să trăiască ?

Mi se pare că în afară de aspectul injurios și rudimentar al argumentului său, cuvintele lui indicau în egală măsură și o simplitate de spirit și o insuficientă cunoaștere a condiției sale. Vorbea astfel în fața atâtor aristoi ai Spartei, descinși chiar din linia lui Herakles fiul lui Zeus, impecabilul strămoș ce a parcurs atâtea colțuri de lume și care a combătut atâția monștri.

Ananaxandridas se învârtea încoace și încolo nervos.

— Nu putem admite că ne-a salvat acest helot cu mizerabilii lui colegi și cu praștiile lor cu tot. Tu nu ne vorbești limba, tu nu ne cunoști pașii. Vei muri, helotule, i s-a spus.

— Bine, a acceptat acesta.

Mi-am adus aminte atunci de un ghicitor pe care-l întâlnisem la Sparta și care era funcționar al statului pe lângă consiliul Bătrânilor. Nu participa la syssitia, la masa împreună. L-am întrebat de ce. Atunci ghicitorul mi-a răspuns:

— Îmi reproșează că nu văd.

— Dar tocmai pentru că nu vezi ești ghicitor.

— La Sparta trebuie să fii perfect. Dacă ești străin, pentru a fi luat în considerare, la Sparta trebuie să fii un adevărat zeu. Și îți vor construi un mic sanctuar, cum îl vezi tu aici, dedicat zeilor, nimfelor, tuturor eroilor numai ție nu. Va fi înscris cu toate detaliile tale, cu toate datele vieții tale, cu toți oamenii care îți seamănă, numai cu tine nu. Te vor face zeu. Dar vezi tu că toți eroii aceștia ai căror nume figurează pe sanctuare, sunt din păcate morți cu toții. Căci valea râului Eurotas este împărțită între homoioi, iar tremurătorii se ocupă de Mesenia și de Thyreatis. Pur și simplu nu mai e loc la mesele lor.

Anaxandridas însă era neliniștit, se tot foia, se gândea și se răzgândea și a spus:

— Ce vrei tu, în definitiv, helotule? Ca răsplată a vitejiei tale, statul Spartei îți va acorda tot ceea ce vrei. Spune numai ce vrei.

— Nu aveți voi lucrul de care am eu nevoie.

— De ce anume ai tu nevoie?

— Îmi vreau mâinile pe care le aveam înainte. Îmi vreau viața pierdută.

Anaxandridas a tăcut atunci și helotul s-a ridicat în picioare bătut cum era și a spus cu voce slabă cuvintele care urmează :

— Anaxandridas, faptele tale te onorează. Dar onoare ai din belșug deja. Păstrează-o, așa cum voi spartanii trăiți și muriți pentru onoare. Vă povestiți cuvinte mari și sfârșiți prin a le crede. Vă luați drept cea mai mare putere din lume dar să știi că puterea îți este mică în comparație cu a celorlalte rase. Tu Anaxandridas ești mai mic decât îndrăznești să crezi. Dată fiind onoarea cu care te înveșmânți, dată fiind justiția perfectă pe care o cauți ca instrument pentru a-ți câștiga războaiele, ar trebui să fii deja stăpânul lumii. Căci la ce bun onoarea dacă nu pentru a-ți impune stăpânirea ? Totuși vă petreceți viețile bâțâindu-vă în falși pași de lupte în ceea ce seamănă mai mult cu un dans rustru dintr-un ținut de țărani îndobitociți de obișnuințe decât vreun oraș zidit de greci. Crezi tu că cele nouă sătuce ale țării tale vor înspăimânta pe cineva? Privește Persia care a supus lumea întreagă. Deci te rog, scutește-mă cu justiția ta. Dacă justiția totală este ceea ce cauți, înseamnă că nu vrei decât să ai lumea întreagă la picioare. Dacă dreptatea ta este perfectă, de ce nu vin oamenii să o caute mai mult, de ce îi înrobiți ? Sunteți voi cu adevărat drepți sau vă place să vă spuneți povești despre cât sunteți de drepți? Sunteți gata să muriți pentru a vă păstra privilegiile. Dar mulți oameni sunt și ei gata de asta, și nu neapărat dintre cei mai drepți. Să știi că ar trebui să pui un alt cuvânt peste treaba asta căci justiția pentru tine este numele pe care-l dai ordinii tale.

— Dar ce vrei? Trebuie să păstrăm pașii. Trebuie să păstrăm ordinea!

— Ordinea ta mă exclude.

— Trebuie ordine!

— Nu ordinea asta.

Anaxandridas s-a consultat cu câțiva dintre Bătrâni asupra soartei acestui helot. L-au informat care este situația sa și au ajuns la concluzia că mânia lui era dată de faptul că rămăsese holtei și că nu-și găsea femeie.

Anaxandridas a spus:

— De ce nu te duci la casa ta? De ce nu-ți găsești o femeie? Sunt multe meseniene de teapa ta.

— Le-ați făcut pe femile mesenienele sclave ale voastre. Mă disprețuiesc și m-au învățat să disprețuiesc Mesenia încă și mai mult decât voi.

— Ia o laconiană atunci.

— Nici măcar nu mă privesc.

— Bineînțeles. Ești un tremurător.

Tremurători numesc spartanii pe cei ce ezită să meargă la război, ce ce-și lasă scuturile și cei ce întorc spatele lăsând rândurile goale și expuse dușmanului.

— Nu sunt tremurător. Mi-am construit casă la piciorul muntelui Ithome. Poseidaon stăpânul a zguduit pământul și mi-a dărâmat-o la pământ. Am construit atunci o alta. Am luptat în războaiele voastre. Voi mă abuzați și mă aruncați deoparte. Am luptat și mai lupt încă, priviți unde m-ați găsit, în șanț în războiul vostru cu Tegea. Nu am fost niciodată un tremurător.

Dionyssios a lăsat brațele exasperat și a spus:

— Este din cauză că… Nu știu. Ești ciudat. Nu semeni cu nimic. Nu corespunzi cu nimic!

Dionissyios a spus:

— Să-l lăsăm să moară. Cine o știe, pe câmpul ăsta cu atâția morți ?

Atunci a intervenit Kleomenes :

— Nu, tată, nu!

Căpitanul a insistat:

— Nimeni n-o să știe de ce-a murit. Câți au murit dintr-ai noștri aici pe câmp, în fața zidurilor Tegeei? Nici Tegea nu vor știi, nici Lakedaimon. Eu zic să-l omorâm noi dacă nu l-au omorât tegeații. La ce bun să-l lăsăm în picioare?

— Are să rămână în picioare, s-a opus Kleomenes pentru că-ți zic eu să-l lași în picioare.

— Nu vei îndrăzni să fii astfel un trădător al națiunii, i-a spus lui Kleomenes tată-său.

— Nu voi fi. Dacă voi plecați și-l lăsați aici, am să plec și eu. Dar am să spun cu voce tare în fața Spartei întregi ce fel de oameni sunteți, curve doritoare de glorie și incapabili să crăpați pentru altceva decât pentru gloria pe care le-o acordă alte curve din Sparta.

Anaxandridas a cugetat:

— Helotule, am să-ți scap viața, dar trebuie să juri credință față de Sparta.

— Ce credință?

— Am să-ți acord dreptate dar trebuie să-ți declari dragostea față de Sparta.

— Ai tu nevoie de dragostea mea?

— Nu, sigur că nu. E doar… este numai pentru ca să știm că ne vei fi loial în viitor.

— Am depus deja jurământ de loialitate.

— Nu, trebuie mai mult. Trebuie… cum să zic… trebuie jurământ de dragoste.

— Vrei să-ți semnez un jurământ de dragoste?

Anaxandridas a privit în jur disperat. Ce-au să facă cu omul acela? Ne iubește sau nu?

— Pare în regulă. Se comportă corect. Face ce-i cerem, a venit la război, ne-a și câștigat războiul, fără trupele lor tegeații ne-ar fi omorât pe toți chiar aici pe câmpul de bătaie.

— Da, dar vreau să zic. Profund, în inima lui, chiar ne iubește, cu adevărat?

— Dar ce-ți trebuie să știi?

Anxandridas își pierduse sângele rece.

— Nu că trebuie să știu. Vreau doar… ce ne facem dacă nu ne iubește? Ce ne facem dacă-i acordăm justiție și el de fapt nu ne iubește deloc? Nici măcar puțintel?

— Tu-l iubești pe el? a întrebat atunci Kleomenes.

Anaxandridas a privit neputincios la helot, i-a privit tunica zdrențuită și murdară.

— Eu? Să iubesc eu așa ceva?

S-a prăbușit apoi, a izbucnit în lacrimi.

— Nu știu… nu mai știu. Am nevoie de cineva care… Privește, tot ce fac, cât mă muncesc, cât mă dăruiesc națiunii ăsteia și de ce? Ca să am un helot zdrențăros care strigă în public că nu-i pasă?

Kleomenes a vrut să mai spună ceva dar Anaxandridas a explodat iarăși de furie :

— Cară-te de aici! Nu mai vreau să te văd!

A urlat și l-a lovit iarăși. Kleomenes s-a retras scâncind ca un cățel. Ananxandridas, puternicul rege al Spartei, plângea și el ca un copil, cu lacrimi amare. Spartanii făcuseră zid în jurul lui și nu se mai vedea nimic.

După un timp, în prospețimea aerului, după bătaie și după ploaie, uscându-și lacrimile, Anaxandridas s-a apropiat de helot și i-a spus:

— O să ai tot ceea ce vrei.

M-am gândit că i-a spus aceasta pentru că așa de bine e făcută lumea asta încât trebuie să dai mură în gură tot ce trebuie făcut, dar ce știu eu.