Scrisoarea întâi

[…] căci vor toți să omoare oracolul. Unii prin forța fierului, așa cum a făcut Harpagos când a ars naiskosul la Didyma. Dar și mai numeroasă e gloata fără glorie care îl îneacă în seul sacrificiilor. Căci, spune-mi, ce valoare mai are un miel oferit de oamenii aceștia, care-și aduc pe nave turmele îngrășate cu iarba zemoasă din Cirene? Pentru părinții noștri, care-și pășteau oițele slabe prin tufișurile uscate ale insulei, era fără îndoială altfel.

Căci oracolul este viu și nu construcție de cărămidă și de mortar. De aceea vin oamenii să consulte, de la Klazomenai până la Knidos și chiar de mai departe. Am văzut acolo dintre acei spartani cărora li s-a interzis accesul la Delfi pentru că au încercat să pună mâna pe oracol. Ei mai ales, lacedemonienii, nu fac niciun pas fără să consulte. Își ghidează fiecare gest după spusele oracolului. De aceea, cel ce s-ar putea lăuda că are puterea asupra oracolului ar fi însuși cel ce ar avea și puterea asupra întregului Hellas.

De câte ori și prin câte mijloace au încercat să-l stăpânească? Cei din Kyrros, vecinii lor, și ei au încercat să pună mâna pe oracol așa că și lor li s-a interzis accesul la Delfi. Sunt nevoiți de atunci să bată drumul până la noi, la oracolul din Branchidai de pe coasta asiatică, tocmai din motivul acesta. Cine nu și-ar fi dorit ca oracolele să le corespundă întru totul așteptărilor și să le fie profitabile? Dar, vezi tu, cuvintele lui Phoibos sunt bulversante, de fiecare dată, căci zeul este stăpân al subversiunii. Într-o zi am să-ți povestesc istoria lui, Phalanthos, o poveste simplă și nu teoriile complicate pe care ți le predau profesorii tăi.

Pentru a-l apăra, atunci, suntem noi nevoiți să îl acoperim cu ziduri și cuvinte. Căci trebuie să distingem: de-o parte se află strălucirea lui Phoibos, iar de cealaltă sunt cuvintele noastre, îngrămădite precum cărămizile și care-l acoperă, în fiecare zi câte puțin. Cuvintele noatre, livrate după sacrificiu, mici și sumbre, precum tăciuni ce fumegă după ce lemnul a fost consumat și din care numai firișoarele de fum rămân ca semn că a fost foc. Adoratorii le primesc uimiți, ca semn a măririi lui Phoibos. Atunci când focul însuși se stinge, ochii lor se aprind. Unii bagă repede în buzunar răspunsurile mâzgălite pe hârtie proastă, alții își transportă răspunsul, sculptat magnific în stele de piatră, la corăbii cu ajutorul căruțelor și al boilor, așa cum a făcut Lygdamis tiranul când a adus la Didymaion zeciuiala jafului Parienilor. Ca mulțumire, răspunsul i-a fost tăiat în litere aurite pe piatra albă și abia a putut fi scos pe poarta templului de opt vlăjgani puternici. Este deci munca noastră, aceea de a-l îmbrăca pe Phoibos în veșmântul său de cuvinte. Căci Phoibos este frumusețea iar cuvintele noastre nu sunt frumusețea. Cuvintele noastre o indică numai, cum ar fi, în felul unui sinistru veșmânt ce i-ar lua doar forma, dar fără să o descopere. E un fel de templu invizibil sau, dacă vrei, un templu vizibil numai pentru orbi. Îl construim în speranța că, într-o zi, vreun cerșetor, abia sosit dintr-o țară barbară și obosit de peregrinările călătoriei lui, îl va găsi și, fără să-l fi cunoscut vreodată, îi va ghici poate forma pipăind acest țesut. Atenție: acest om, în loc de a se pierde în admirație proastă, în loc să-i facă copii idioate, va fi pur și simplu capabil să îl distrugă dintr-un dos de palmă, căci focul se găsește după zidurile cuvintelor și focul nu este cuvântul însuși după cum zidul nu e foc. Distruge o construcție și vei găsi ruine, sparge un vas și vei găsi cioburi; dar distruge opera noastră și focul se va aprinde din nou căci opera noastră există, ca să zic așa, pentru a fi distrusă. Când focul se stinge aici se aprinde dincolo și ce rămâne nu sunt decât cuvintele noastre, risipite și fărâmițate, singură dovadă că el a ars și la noi. Cineva îl va aprinde poate într-un alt templu, pe un alt altar al unui alt zeu și într-o limbă barbară — nu va fi fost singur.

Lumea se întunecă tot mai mult în fiecare zi sub greutatea cuvintelor îngrămădite căci ardem încă focul lăsat nouă moștenire de tații noștri danaeni. Aceste cuvinte vin tocmai de la izvoarele oracolului, acolo unde se găsesc secretele pe care le-am descoperit. Nu secretele zeului le-am descoperit ci numai acțiunile corupte ce s-au operat în jurul lor. Asupra misterelor am păstrat tăcerea cuvenită. Căci de cuvânt omul liber dispune ca de o sabie […]

[…] amphyctionii din Del[phi…] trimiși când izvorul secat de la Branchidai părea reînviat ca prin miracol, fără ca zeul să-i fi prevenit. Am fost deci prins în măruntaiele din Branchidai și sunt martor asupra ororilor pe care prophetai au trebuit să le îndure. Și am să spun, atâta vreme cât zidurile Samosului vor rămâne în picioare, căci n-am nimic de pierdut. O să mor, fără îndoială, și toate lucrurile îmi par acum egale. Murim cu toții într-o zi. Pentru mine, e acum. Aș fi putut rămâne liniștit hieromnemon într-un din frumoasele orașe ioniene, Kyros știe să-i recompenseze pe cei ce-l servesc : prieteni de-ai mei ar fi putut să-și trimită mesageri, să-și mobilizeze navele și să mă salveze. Dacă aș fi rămas la Sparta, Kleomenes fiul lui Anaxandridas m-ar fi protejat fără îndoială. Dar a trebuit să merg mai departe pentru simplul motiv că drumul meu mergea mai departe. După cum vei vedea, m-am străduit să respect legile Laconiei cât am putut mai bine dar a trebuit să admit evidența că nu era țara mea. Țara mea este țara prietenilor mei și prietenii mei sunt servitorii oracolului. Dar se pare că acești prieteni nu mă pot salva acum și nici tu nu poți, Phalanthos, nici Hipparkhos, pierdut și el în reconstruția sanctuarului său perinthian, pe malurile frumosului Propontis, mi-e atât de dor de el. De ce suntem noi așa de slabi și fără de putere, oamenii zeului, și soarta noastră pare a fi de a naviga la nesfârșit fără a atinge vreodată pământul tare sub picioare? E un fel de pace care mă inundă lunile acestea dinaintea sfârșitului, umbra acestor ziduri, țârâitul greierilor somnolenți în căldura livezilor de măslini. Scriu până la prânz, când căldura devine insuportabilă, fac apoi baie în apa sărată și văd la orizont teribilele trireme pe care le-au adus pentru asediu. Aș fi putut să mă exilez sau să-l urmez pe Pitagora la Metapontion. Dar aici se sfârșește drumul meu, drum pe care l-am urmat cu loialitate și fără să crâcnesc. E mai drept așa, n-am încercat să mă feresc: sunt om care a mâncat la aceeași masă cu homoioi din Lakedaimon.

Creta și Sparta, primele în Hellas, au înțeles că trebuie să se adape public la izvorul oracolului. Aceasta încă din timpurile îndepărtate când apa a prins glas, când a început să vorbească părinților noștri. Dar prea bine știm noi astăzi cum cetățile acestea respectă doar puterea pumnului și cum le aduce aici numai prestigiul Oracolului și nu vreun dor de adevăr. Căci dacă ar fi fost mai degrabă dragostea de adevăr, clarvăzătorii și ghicitorii care roiesc și pe drumurile Peloponezului ca și pe alte drumuri, ar fi după părerea mea mai bine primiți. Dar Oracolul este instituție acum bine stabilită și respectată și la ei ca și la noi și tot așa chiar la barbari. Își trimit în fiecare an băieții care au ajuns la vârsta tăierii părului. Să-i fi văzut, Phalanthos, în ziua de consultație trimișii sparțiați, mândri, oameni de arme, în fața altarului, când își scot ei căștile strălucitoare sub soarele arzător, cu acele cozi roșii care le atârnă la spate precum niște cocoși și cum își scutură ei părul lung, purtat în cozi împletite și strâns laolaltă cu agrafe de bronz ! Dacă ar ști ei, acești regi ai grecilor de cine ascultă ei de fapt ! Dacă ar ști ei cine aruncă zarurile de astragali în camera cea întunecată a adytonului!

Dar lumea este astfel făcută, Phalanthos. Sparta, care nu e cea mai neînsemnată din cetățile din Hellas, nu face decât să se supună legilor sale în felul cel mai complet posibil căci ea pretinde că își deține legea chiar din gura preotesei lui Phoibos. Acum, vezi tu, toate cetățile din Hellas urmează vreo lege sau vreo alta. Dar ce convine uneia nu convine alteia. Astfel, când Pittakos fiul lui Hyrradios a fost numit aisymnetes la Mytilene, după ce Melankros tiranul a fost dat jos, el a dăruit lesbienilor constituția pe care o onorează chiar până în zilele noastre — dar pe care până și vecinii lor o ignoră! De partea cealaltă a mării, Attika își împarte pământurile după legile instituite de Solon, înțeleptul fiu al lui Exekestides, însă înaintea lui, legile țării erau cutumele cele vechi, date de Drakon. Și mai înainte, atenienii trăiau după vechile obiceiuri pelasge.

Chiar la noi, în Ionia, legile Miletului, înscrise pe stelă în incinta lui Apollon Delphinios la Miletos, sunt disprețuite și luate drept gogoși de geomorii noștri din Samos, căci ei au prins gustul pirateriei și a bogățiilor jefuite pe mare. Ei, care și-au câștigat respectul notabililor întregii Ionii aducând ofrande din ce în ce mai minunate la templul Heraion, ei nu vor să respecte acele legi mileziene. Aceste legi venerabile datează totuși cel puțin de la purificarea orașului de către ainautai și ele erau acceptate din câte știu eu încă pe vremea bătrânului Thrasyboulos.

Vezi deci, ca să termin, cum e suficient să traversezi un parsang de apă pentru ca legea să se schimbe. Printre cetățile noastre din Hellas, numai Lacedemon se poate lăuda de a poseda o lege ce i-a fost lăsată prin însăși gura Pythonesei de la Delfi și care a rămas neschimbată din vremurile îndepărtate ale lui Lykourgos. Oameni aceștia duri ai Spartei, călăi ai perioikoi din ținuturile lor și ai întregului Peloponessos vecin, acești războinici împreună cu tovarășii lor cretani, și ei fără de milă față de proprii lor heloți, se prezintă totuși cu toții în fața Oracolului la Delfi, umili ca niște copii, obligați să-și lase scuturile și armele la intrare.

Se bat în minciuni ca în scuturi și învață apoi să mintă și să se ascundă și să se ferească. Se miră apoi cum cuvintele lor nu mai înseamnă nimic, cum devin muți și neîncrezători. Căci omul cu privirea scurtă învață să mintă ca o scurtătură; cine vede că la sfârșit nu-l așteaptă decât dezonoarea și moartea fără har? Oracolul numai grăiește mereu adevărul și ecoul lui călătorește repede ca vântul Nordului ce aduce navele burtoase și grele, încărcate cu grâul Sciției, de-a lungul Hellespontului. Sufletul lumii bate în cuvinte, Phalanthos, și aceste cuvinte sunt drumul adevărului pentru unii și instrumente de aservire pentru alții. Sunt loviturile ciocanului ale cărui vibrații trezesc războinicii Lacedemonului; auzindu-l, ei se așează în formație și își bat scuturile în strigăt teribil de „alala” iar gorniștii le intonează peanii cei ascuțiți ai războiului.

Căci nu există adevăr în forță dar drept este că adevărul declanșează prea deseori războiul. Și am ajuns la ce voiam să spun : în sensul acesta, Phalanthos, în sensul acest strâmt, și noi, învățătorul meu și cu mine, deși nevolnici și slabi, la drept vorbind nici buni nici frumoși, suntem totuși și noi un fel de războinici. La fel ca maestrul meu, nu am altă armă asupra mea decât adevărul. Războiul Lakedaimonului este dominația totală asupra Pytho — războiul nostru trebuie să fie ca dimpotrivă, Pytho să stăpânească întregul Hellas. Căci atunci când, în fața atâtor războaie interne nu mai știe ce să facă, Hellas se întoarce rugătoare către centrul său. Este deci normal ca Pytho să fie stăpâna: acesta trebuie să fie, băiete, războiul nostru.

Dar, prea mult. Scuză-mi aceste digresiuni. Maestrul era mai priceput pentru în a spune adevărul. Ne vorbea înainte ca cuvântul său să fi devenit marfă prețios păzită de către școala sa. A devenit tăcut cu timpul iar astăzi își vinde scump vorbele tiranilor italioți. Mi-aduc aminte când spunea cu voce tare în piața publică la Samos cum Pytho omorâse pe Apollon: toți îl considerau nebun. Spunea același lucru despre șarpele ce păzea peșterea muntelui Ida. Notează: voia să semnifice că violența a pus mâna asupra sufletului lumii. Vorbea tocmai despre acest pericol de care nimeni nu vorbește. Căci în forță nu există niciodată scânteie, ceva nou sau suprinzător, ci în forță nu e decât ciocnirea oarbă a scuturilor. Însă trebuie știut că laconienii, așa bravi și neînfricați cum se arată, au totuși nevoie de direcție și atunci abia se întorc către oracol. Dar nu se întorc cu respect și umilință, ci se întorc precum lupi înfometați care-l miros pentru a afla dacă-l pot sfâșia sau corupe. De aceea ne trebuie pythonese puternice, fecioare crescute cu laptele abundent al țării verzi Phokis și trecute în focul lumii, femei care îmbrățișează viața întreagă, precum pythonesa Metis și așa cum era și Themistokleia la timpul său. Ele sunt deopotrivă femei puternice și vulnerabile. Căci casa zeului este în mânile lor și niciun alt loc nu le este potrivit decât acela de pythonesă. Iar când îți vei scoate nasul din cărți, va trebui să mergi să le găsești căci ele, de altfel, ne sunt soții.

Mai ales, Pytho trebuie să continue să împartă cuvintele zeului. Trebuie să știi că aceste cuvinte sunt chiar armele pe care vor încerca să le folosească pentru a-și urma țelul. Imediat cum se încarnează adevărul în cuvinte, ciocnirea bestială a violenței se produce pentru a restabili o tăcere complice. Toate rasele fac la fel: ionienii, laconienii și barbarii. Pythonesa nu trebuie să le livreze niciun secret căci fiecare cuvânt pe care îl pronunță poate fi întors împotriva ei. Totuși, tot ce merită spus, este un secret. De-aici vine nefericirea. Vine un moment când suntem toți ajunși de servitudine sau de lipsă căci sufletul lumii este asediat tot timpul. Află, Phalanthos, tu care te ocupi de doctrine și de mistere ca de niște jocuri distractive: adevărul se poate spune cu voce tare, fără înconjur și în fața tuturor. În afară de moarte, nu există niciun alt pericol.

Copiază scrisorile acestea, Phalanthos, trimite-le la Perinthos apoi celorlalte școli din Propontis; nu uita o copie pentru Euthydamas fiul lui Glaphyron pe strada bijutierilor la Sikyon: el se va ocupa de publicarea lor. Apoi, mai vezi și tu. Nu uita să cheltui bani, Phalanthos, căci suntem din nefericire prea adeseori tentați să uităm sacrificiul pe care-l cerem celorlalți. Citește-le cu voce tare pe treptele templului, seara la ora recitalului la Isthmous și mai târziu anul acesta când ai să mergi la jocuri la Delfi. Să audă întregul Hellas. Va fi sfârșitul temerilor și va fi sfârșitul cuvintelor de asemenea. Semăn cu locuitorii din Lakedaimon în faptul că nu am avut de ales în viață decât alegerea morții mele. Din această cauză Anaxandridas m-a numit pythios la Sparta. Este deci însărcinarea mea să nu-mi dezamăgesc prietenii homoioi. Căci trebuie să mărturisesc : înainte eram sclav. Și înțelepciunea divină se vede în lume prin faptul că există oameni liberi deoparte și sclavi pe de altă parte. Și stăpânul se distinge de sclav prin faptul că vrea să trăiască în timp ce sclavul său nu vrea decât să moară. Este atunci drept să dai fiecăruia ce caută și e drept, asemeni, ca cel ce caută moartea să slujească celui ce vrea să trăiască. Viața mea însă a fost prea deseori circumscrisă umbrelor lui Aides. Ea seamănă cu o moarte lentă, cu un venin injectat cu încetul și un timp îndelungat. Aceasta este deci istoria morții mele. Dar mă aflu în mâinile zeului: Phoibos mă va salva, dar tot el poate să mă și omoare, așa cum l-a jupuit pe vremuri pe Marsias mysianul, găsindu-i cusur în cântec. Dar despre aceasta, prea mult.

*

[…] mergeam acum la șantierul lui Aiakes, cel mai remarcabil din întreaga Ionie atât prin mărimea echipelor sale cât și prin excelența navelor. Samienii își construiesc aici corăbiile comerciale și vasele de război. Două pentekontere cu model samian, cu cap de mistreț la proră, plutesc ancorate lângă dig, comandate de Sostratos, bogatul negustor din Aigina. Și mai uimitoare sunt aceste noi construcții supraetajate, triremele cele teribile unde vâslașii se regăsesc toți claustrați sub bord, la adăpost de intemperii, ca într-o cutie, astfel încât nu se mai văd ieșind decât vâslele împingând sacadat în ritmul strigătului ascuțit al trierarhului. Vasul înaintează în impulsuri repetate ca un enorm crustaceu cu mii de picioare care ar aluneca la suprafața apei din proprie voință. Nu mai sunt acestea bietele bărci goale ale bunilor noștri care străbăteau marea la voia vântului și care, atunci când vuietul războiului se făcea auzit, își aruncau plasele de pescuit peste bord pentru a primi în loc pe hopliții cei grei și cu lănci ascuțite.

Ionia era toată uimită de prosperitatea samienilor pe care îi cunoscuseră mai ales ca păstori și ca pirați, locuitori uscați ai insulei lor pietroase ale cărei desișuri nu reușiseră niciodată să producă mai mult decât strictul necesar vieții. Dar, în acele zile, la Samos muncitorii abundau pe șantiere, hrăniți din grâul abundent al Egiptului și din uleiul cel gras al Aticii. Se descărcau grele transporturi. Străini veneau, din întreaga Egee, atrași de bani. Vase megariene, la fel, sosite tocmai din fundul Saronikului, amarate la radă, ce urmăresc zvonurile de oportunități pe care le promitea deschiderea noului emporion al hybleenilor, afacere care stârnea vâlvă în zilele acelea.

Totul trece astăzi prin portul din Samos: trece mierea, fierul, arama, boii scunzi și silphionul parfumat din Cirene, caii de corvoadă din Thessalia, băieții ambrazioți cu pielea sidefie, castrați și înlănțuiți pentru a face eunuci îngrijiți, așa cum le place asiarhilor. Se decărcau cu grijă vaze grele și burtoase și cu buze groase umplute de khieni până la gură cu excelentul lor vin. Nave treceau din Cipru și până în Thessalia și din bogatul Korinthos până în insula Rhodos. Se dedicau la templul Heraion hecatombe și zeciuieli chiar mai opulente încă decât în timpul lui Kroissos.

Totul trece prin Samos și nimic nu e din Samos. Până și lemnul corăbiilor sale e adus din Tracia căci lemnul insulei nu e potrivit pentru construcția navelor. Au trebuit să abandoneze pădurile de deasupra peninsulei Mikale din cauza certei cu Priene, vecina de pe coastă, dincolo de strâmtoare.

Toate acestea se petreceau în zilele acelea stranii când Sardis, orașul lydian, a căzut deodată în mâinile perșilor și totul deodată se schimbase. Priene a profitat atunci imediat pentru a pune mâna iarăși pe coastă. Au expulzat samienii instalați acolo. Trei dintre sclavii lui Aiakes au fost uciși chiar în acea noapte. Mama îmi spunea cu teroare că s-ar fi putut număra printre cei uciși. Ea m-a luat atunci în brațe și a fugit cu mine în pădure, scăpându-ne în felul acesta viața. Nu prea îi plăcea să vorbească despre lucrurile acelea. A doua zi samienii se treziseră cu două nave mileziene înaintea radei. Dikaios, magnezianul, care era atunci arkhon la Panionion, coborâse ceremonios și le-a întins un înscris care le interzicea samienilor acesul la pădurile de pe Mykale. Singurul lucru care le mai aparținea la vremea aceea era, după părerea mea, intenția fermă de a poseda cea mai puternică flotă în Hellas. Căci, de partea cealaltă a mării, Kyros supusese deja Asia. Celelalte orașe ioniene i se supuseseră de bună voie sau cu forța. Înalta Priene, vecină, îi era și ea sub ascultare, și, mai ales, Miletos, supusa, care, printre cetățile Ioniei, era în acest timp concurentul cel mai demn de respect al Samosului.

Singuri printre ionieni, negustorii Miletului semnaseră o încetare a ostilităților cu perșii ca pe o tranzacție de scânduri și fără nicio vărsare de sânge. Se mândreau cu viclenia lor și au fost surprinși când Harpagos, generalul pers, le-a cerut să deschidă rada Miletului navelor sidoniene supuse care alcătuiau singura lor flotă și care îi însoțise cu răbdare armata de-a lungul coastelor Cariei. Harpagos dorea în secret să pună mâna pe penteconterele Miletului, imaginându-și onorurile cu care l-ar fi copleșit Kyros.

Milezienii i-ar răspuns:

— Ne-am înclinat în fața dorinței regelui. Kyros a primit pământul și apa Mileziei. Dar navele Miletului, o Harpagos, nu sunt nici pământ, și nici apă.

Astfel au grăit milezienii iar medul a spus :

— Milezieni, fabricanți de vorbe viclene, nu uitați: Kyros vă protejează atât timp doar cât îi sunteți supuși. Temeți-vă de acțiunile sale împotriva prea mândrului vostru oraș.

Milezienii au rămas însă nestrămutați în hotărârea lor. „Flota noastră este pâinea noastră” și-au spus, știind ei bine că singurul obstacol ce ține pe perși departe de Samos sunt aceste zece stadii de apă sărată care îl separă de muntele Mykale și că dacă samienii s-ar simți atacați, le-ar ataca și lor navele. Din această cauză Kyros nu a pus mâna pe insule: nici Khios nu îl ascultă, nici pietroasa Lesbos, nici celelalte. Ține la picioarele sale lumea întreagă, totuși pe apă nu are mai multă putere decât un copil, căci nu posedă nave. Dacă s-ar fi întâmplat ca toate pentekonterele Miletului să treacă deodată sub comanda lui Kyros, flota mileziană ar fi devenit pur și simplu flota persă. Deja toată lumea știe că vasele mileziene care se aventurează dincolo de coastele Ikariei sunt scufundate cu fiecare ocazie de pirații samieni. Dacă Miletul se supune și mai mult cererilor perse cedându-le flota, Samos nu va avea altă alternativă decât să declare deschis război și să încerce din toate forțele sale să scufunde întreaga flotă mileziană. Milezienii știu asta foarte bine și sunt singuri în fața puterii samiene căci aliații lor din Lesbos sunt în stasis de zece ani și nu le pot fi de niciun ajutor. Iată complicata politică ioniană. Mai mult, din câte mi-au ajuns la ureche, eu sunt chiar de părere că Samos nu e deloc străină de rebeliunea lesbienilor. Nici Miletos nu îndrăznește războiul deschis: ei amână astfel mereu pe mâine cererile lui Harpagos, din ce în ce mai insistente, de a îi ceda flota.

Cele ce au urmat sunt, după mine, pedeapsa de a fi încercat atât de des de a corupe oracolul din Branchidai pentru a-l face să se potrivească cu scopurile lor politice. Branchidai este templul oracular al lui Apollon ce se află pe coastă în apropiere de Milet. Prea deseori divinatorii din templul din Didyma s-au regăsit puși cu spatele la zid în politica ioniană. Lucrurile ce s-au petrecut acolo am să le detaliez în cele ce urmează și milezienii le-au aflat cu întârziere. Căci, dacă sunt corecte calculele mele, când cele ce voi povesti s-au întâmplat, nu mai exista deja oracol viu la Branchidai.

Văzând că milezienii le refuză flota, Harpagos Medul plecase furios.

A doua zi, consiliul de Molpoi din Miletos primiseră un trimis din partea lui: solul a pășit drept și sigur de sine în vasta sală de consiliu și, fără să spună un cuvânt, după obiceiul perșilor, le-a aruncat la picioare o pasăre moartă. Când au cerut semnificația, trimisul a strâmbat din nas. Căci, perșii, la fel ca locuitorii Lakedaimonului, nu pierd mult timp pentru a căuta cuvinte deosebite. Milezienii au cerut ca pasărea să fie aruncată afară, în vederea tuturor. Au scos apoi, plecați și supuși tratatul semnat de Kyros și l-au arătat trimisului. Nu l-au găzduit între zidurile cetății, și trimisul a trebuit să părăsească orașul înaintea apusului soarelui. S-a grăbit să-l prindă din urmă pe Harpagos și i-a povestit pe nerăsuflate refuzul milezienilor. Harpagos își întinsese cortul pentru a petrece noaptea cu armata sa în mijlocul Mileziei, la câteva stadii numai de oraș, chiar în locul unde se găsește Branchidai, templul oracular al lui Apollon Didymaios. Refuzul milezienilor i-a umplut inima de furie. Cred din tot cugetul că în acel moment s-a întâmplat și s-a răzbunat pe templu.

În zilele acelea care au precedat noua lună a lui Boemistron a căzut și spargerea Panionionului, cu puțin înainte ca însuși templul mare din Delfi să fi ars, și el, sub furia Moirelor, lăsându-i pe phokieni la mila Grecilor și a barbarilor în ce privește reconstrucția sa. Dar despre acestea, când va veni vorba.

În zilele acelea, Aiakes fiul lui Syloson, samianul, încercase să se pună în capul celei mai mari alianțe din Grecia. Era pe vremea când, regatul Lydiei tocmai căzând, Kyros, om de rasă persă, se regăsea, de unul singur, monarh în toată Asia, de cele două părți ale râului Halys. Aiakes a convocat atunci delegațiile Ioniei întregi. Trimișii orașelor de pe coasta asiatică se strânseseră speriați la picioarele Muntelui Mykale, în fața noului templu Panionion, urmați de delegațiile insularilor. Lygdamis Naxianul era și el acolo, cu navele sale, urmat de delegația parienilor supuși și de oficianți hieromnemones din Delos, insula dragă lui Phoibos. Jos se vedea flota Ioniei întregi și nu era suficient loc pe întreaga întindere a golfului pentru a cuprinde sutele de nave de război dispuse în escadroane. Flota mileziană, cea mai numeroasă, urmată îndeaproape de cea a samienilor, care erau singurii ce putea număra în rangurile lor patru din aceste noi trireme de război. Urmau vasele lesbienilor și cele ale locuitorilor din Khios. Soli alergau în toate direcțiile, delegațiile se nelinișteau. Se consultau, se informau, se suspectau. Se citea spaima pe fața tuturor, fiecare primise trimisul sumbru al lui Kyros cu cererea de pământ și de apă și se întrebau dacă și ceilalți o primiseră și ce aveau de gând. Umbla zvonul că Miletos era deja câștigată cauzei lui Kyros și că îl vor urma de-acum înainte în toate expedițiile sale terestre. Nimeni nu știa dacă erau singuri sau nu în fața acestei forțe. O zi întreagă trecuse și nu se puseseră de acord pentru a numi căpetenia alianței. Pe partea lor, Mitylene și Kyme se străduiau încă să găsească un reprezentant pentru Aiolis. Atunci Aiakes, puternic printre greci, le-a cuvântat după cum urmează:

„Oameni ai Ioniei, astăzi Kyros Medul bate la porțile cetăților voastre pentru a-și face în ele casă. Dar voi nu vă lăsați înșelați: casa voastră este aici, în chiar locul acesta unde Samia, fata fluviului Maiandros a arătat regilor Neleizi locul celor douăsprezece cetăți. Templul pe care îl vedeți este al vostru, sacerodoții săi sunt din prestigioasa familie Ichtydai din Priene. În aceste temple părinții noștri au crezut că pot fi cei mai puternici din lume. Erau, puternici, căci au luat Troia, și alte orașe au luat, dar nu au putut lua totul. S-au întors atunci, triști, și nici surâsul soțiilor, nici jocul copiilor nu i-au putut ușura. Au murit nefericiți, casele lor s-au sfărâmat iar noi, copiii și nepoții lor, suntem și noi triști. Într-o zi ne-am apucat să facem bani aici, în centrul lumii și printre toate rasele. Și le îndeplinim menirea căci suntem astăzi puternici ca ei, puternici și triști”.

Astfel le-a vorbit Aiakes și le-a arătat vasta întindere a golfului Mykale: se vedea flota sa de înspăimântătoare pentenkontere. Poseidaôn Helikonios, scuturătorul pământului, se ținea înspăimântat în fața acestei vederi și urmărea neliniștit derularea congregației ionienilor și rândurile largi de nave care se vedeau la suprafața apei ca enorme construcții plutitoare. Aiakes a menționat cu voce tare în fața adunării întinderea afacerilor sale, contoarele comerciale pe care le deține în Naukratis, în Egipt, vasalitatea pe care i-o datorează cetățile Lindos și Maiandrois, prieteniile și negustoriile stabilite în Libya și în alte locuri în insule. De-abia își terminase fraza când un zgomot s-a auzit din partea celor din Priene: Bias, moșneagul, bătea dalele cu toiagul. El s-a ridicat primul și a fost urmat de întreaga delegație din Priene pretextând că, în urma tuturor, nu primesc în mod clar respectul datorat cetății ce aduce oficianții din Panionion. Trimișii din Miletos atâta așteptau. Imediat s-au prefăcut afectați și solidari cu aliații lor din Priene și i-au arătat cu degetul; dar, după părerea mea, s-ar fi ridicat ei chiar înaintea celorlalți, dacă nu le-ar fi fost teamă de judecata ionienilor. Unul după altul, s-au ridicat și a părăsit adunarea. Erythrai și Lesbos, apoi Teos, Kolophon și trădătorii aceia din Phokaia care îl primiseră deja pe Harpagos cu porțile deschise. Kyme apoi, urmată de celelalte cetăți Aioliene. „Trebuie să ne înțelegeți: nu putem lupta singuri”, s-au scuzat. Mândrele cetăți ioniene, toate dispersate. Aiakes era alb ca varul, mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, Aiakes, aisymnetes în această Ionie inexistentă pe care încercase să o aducă împreună. Aiakes, fiul lui Syloson, mândrul geomoros samian.

Trebuie să știi acum că acest Aiakes era printre cei mai onorați oameni din Samos. Era tată al acestui Polikrate care mă răpise piraților aigineți, care mă cumpăraseră, și ei la rândul lor, din brațele mamei mele vândute ca sclavă în târg la Odessus în Skythia. O să expun faptele străbunilor lui mai detaliat când va veni vorba, de teamă să nu urmăresc în mod excesiv poeții în digresiunile lor. Așa de onorat era deci, spun, acest Aiakes, arkhon al geomorilor, și totuși alb la față astăzi și de nerecunoscut. „Tot ce-am făcut în viața mea, am făcut rău. Ce să fac? Război cu Miletul și deci perșilor celor intreprinzători?” se plângea el cui voia să-l asculte. „Amasis egipteanul îmi rămâne astăzi prieten. Dar cât timp îmi va rămâne el prieten când mă va ști în conflict cu puternicul rege? De celaltă parte a mării, se poate oare conta pe acești prea-mândri lakedaimonieni, fără corăbii, neiubitori de apă, înfundați în spatele munților Peloponezului și veșnic temători să iasă de acolo?”

Panionionul rămăsese gol, delegațiile plecaseră când Molpagoras milezianul se apropie cu un surâs în colțul gurii și făcându-i cu ochiul : „Vezi tu, Aiakes, nu e deloc simplu să-i aduci pe ionieni împreună. Crezi tu că eu n-am încercat? Facem negoț și asta-i tot. Toți mincinoșii ăștia care își zic ionieni dar care sunt gata să-și înfigă un cuțit în spate imediat cum întorci capul. Aiakes, prietenul meu, ascultă cuvintele mele: tu ești binevenit în casa mea. Privește muntele acesta, la picioarele tale: Miletos se găsește de o parte, Samos de celaltă. Aiakes, chiar dacă Herakles s-ar alătura cauzei tale pentru a apropia ceea ce Zeus a despărțit, Miletos s-ar îmbarca întreagă și s-ar duce să fondeze oraș nou în pământ sikyliot. Nu există Panionion, prietenul meu. Și eu sufăr, la fel. E regretabil”.

Molpagoras a spus și a coborât treptele. Aiakes a tăcut. De multă vreme nu încercase așa o rușine. Sub chipul rece de-abia își stăpânea lacrimile. Rămăsese singur, numai cu acest enorm orizont înainte. Se grăbi:

— Ce-i de făcut, Molpagoras? Spune-mi, tu, care îmi erai altădată prieten! Amintește-ți de toate acele comerțuri care ne-au făcut norocul și pe care le-am deschis împreună la Naukratis.

Iar milezianul a răspuns:

— Sunt prea bătrân pentru politică, Aiakes. N-aș vrea să te influențez, departe de mine. Dar mergi tu la Branchidai, la templul lui Apollon, mergi acolo, să consulți.

Astfel a grăit Molpagoras, milezianul cel cu ochi vicleni. Samienii i-au urmărit îndemnul și au parcurs drumul pe caii lor neobosiți.

Au ajuns seara la Branchidai, la templu, care se găsește la mai puțin de șaizeci de stadii de drum de Miletos. Abia câțiva supleanți mai întârziau printre torțele stinse. Nu mai era nimeni pentru slujbă printre oficianți. Totuși, venind de departe, Aiakes a insistat pentru a face sacrificiile și chiar a cerut fiului său să le facă. Delegația samiană a aprins un jar și a privit cum Polikrates sacrifică dobitoacele. Soarele apunea, răcoarea se instala dar, înfometați, au tăiat pulpele, le-au aurit în foc, au mușcat carnea zemoasă, au vărsat vin pe pământ morților, au râs chiar și s-au încălzit în jurul focului bătând din palme. Când în cele din urmă Branchios cel Tânăr, preot al lui Apollon s-a prezentat, Aiakes, încălzit de vin, l-a întrebat pur și simplu dacă Samos trebuia să se alăture perșilor iar Branchios cel Tânăr i-a răspuns sec: „Ar fi mai bine și preferabil să plătiți tribut marelui rege așa cum face și orașul Miletos și cum fac toate marile orașe ioniene”.

— Asta e tot?

— Asta e tot, a confirmat Branchios.

Oficiantul îndepărtându-se, samienii au ținut sfat.

— E destul de clar, a vorbit Polikrates, mulțumit, către tatăl său. Trebuie să ne supunem lui Kyros.

Dar Aiakes, care era bine versat în afacerile din Dodekapolisul ionian, îl suprinsese pe Molpagoras milezianul alunecând în umbra templului și întreținându-se cu Brachios cel Tânăr. Presupunea deci că oracolul nu spusese adevărul ci că era mai degrabă sub influența milezienilor. A răspuns deci fiului său:

— L-am văzut pe Molpagoras milezianul, o Polikrates, fiul meu. L-am surprins alunecând în umbra templului și cum se întreține cu Branchios cel Tânăr. Mă tem că oracolul n-a spus adevărul. Cred mai degrabă că este sub influența milezienilor și că este doar o stratagemă a lor pentru a ne face să ne alăturăm lor.

Astfel a vorbit Aiakes moșneagul iar samienii s-au pus de acord să spună că Molpagoras îi dictase răspunsul, având în vedere că Branchios nici măcar nu-și bătuse capul să-l redacteze în vers așa cum se cuvine. Polikrates se înroșise de furie. Aiakes a cerut o a doua consultație. S-a adresat lui Molpagoras:

— Oracolul nu-mi spune decât ce i-ai spus tu să-mi spună.

— Nu vreau să te influențez, frate Aiakes, i-a spus atunci Molpagoras cu o strâmbătură. Întreabă oracolul. Cât despre mine, sunt prea bătrân pentru toate acestea.

Dar Aiakes și-a încruntat sprâncenele în fața cuvintelor milezianului care avea, în afara propriilor nave, flota insulei Lesbos ca aliată, sprijinul armat al lui Kyros și care se făcuse pe deasupra și tiran în orașul său, care nu era dintre cele mai neînsemnate.

După ce s-a sfătuit cu samienii, Aiakes era gata de a compune o nouă întrebare oracolului, care l-ar fi lămurit, gândea el, asupra intenților precise ale Milezienilor: întrebarea exactă dacă trebuia să plătească numai tribut, sau să se alăture cu totul lui Kyros în expedițiile sale împreună cu întreaga flotă a Samosului, așa cum fac toți acești tirani și asiarhi pe care i-a instalat regele. Acum, Polikrate, fiul cel mare al lui Aiakes, era cunoscut drept un tânăr puternic ca un taur și care câștigase stadionul la Olympia și care făcuse din flota samiană prima printre insule, dar care-și pierdea sângele rece cu ușurință. În timp ce compatrioții lui țineau sfat, el s-a simțit vexat și a început să blesteme și să amenințe. A intrat în templu, cu gărzile sale înarmate, în ciuda rezistenței lui Branchios și a unora dintre sclavii săi.

— Dă-mi răspunsul cel adevărat!

La însăși ușa adytonului, în umbra zidurilor, Polikrate a scos cuțitul cu mâner negru și l-a împins pe Branchios cel Tânâr lovindu-l la cap cu dosul pumnului. Acesta i s-a rostogolit la picioare. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Molpagoras a intervenit, calm și prevenitor :

— Polikrates, vitejia ta face onoare casei tale. Dar ești atât de tânăr, din păcate. Aiakes, liniștește-ți fiul. Cât despre tine, Branchios: încetează să te smiorcăi și ridică-te: adu-le ultimul răspuns. Să audă ce-au venit să audă și să nu mai calce aici.

— Ești un șarlatan! striga Polikrates.

Auzindu-se numit astfel, cu nume de insulte și injurii, Branchios cel Tânăr a ridicat capul în sfârșit, și-a șters obrazul însângerat. A intrat în cameră, a ieșit apoi după un scurt timp cu o hârtie pe care le-a aruncat-o:

— Uite-ți adevărul pe care ai venit să-l cauți.

Samienii au citit atunci însetați cuvintele următoare :

„De ce vă obosiți, copii ai lui Ankaios?

De ce să ardeți aceste pulpe de berbec, de ce mâncați și râdeți, aici, în locul dezolării?

Această grăsime pe care o scurgeți nu va hrăni decât corbii ce mi-au învelit acoperișul.

Căci, nu știți? Naiskosul zace înnegrit și toate apele chasmelor nu-l vor mai putea spăla”

Când a sfârșit să citească Polikrates și-a frecat capul câteva clipe, apoi a vrut să intre din nou în templu. Milezianul a bătut din palme:

— Ieșiți acum.

Aiakes și-a prins fiul. Era palid. Acolo unde prezicerea aducea înainte lumină, oracolele semănau acum cu resemnări și cu insulte.

Au coborât chiar în acea noapte pe plajă la Panormos, s-au îmbarcat, triști. Aiakes nu s-a mai deranjat să-și ia la revedere de la milezian. Noaptea, au navigat de-a lungul coastei, într-o tăcere ritmată de ploscăitul vâslelor, acoperindu-și din când în când umerii de vântul răcoros.

Samos este aproape, dincolo de munte.

— Nu înțeleg nimic.

— Îndată ce oracolul spune adevărul, devine vag și sumbru.

— Ca și cum nimic nu e posibil!

Mai ales Polikrate, vlăjganul samian, se învârtea ca un copil în jurul catargului, ca în jurul unui tovarăș, scufundat în gânduri; se oprea apoi și-l lua în brațe, sprijinindu-și fruntea de lemnul umed și care mirosea a sare:

— De ce oare nu pot avea un răspuns clar ?

*

Pentru ceea ce urmează am să reiau un fragment povestit de Hekataios milezianul în Istoriile sale și care îmi pare că lămurește cauzele evenimentelor. Tu nu erai născut, Phalanthos și nici eu nu eram pe atunci decât un copil în brațele mamei mele.

De când Harpagos arsese naiskosul, templul nu mai prezenta interes. Festivalul se ținea tot în fiecare an dar oameni nu mai veneau așa numeroși și cei care veneau o făceau mai degrabă din obișnuință. Nici mysterionul nu se mai juca în cameră ci afară, cu marionete împăiate. Un fel de tristețe se abătuse asupra milezienilor. Doar Molpagoras, noul tiran cu ochi încercănați, trecea în zilele de târg printre tejghelele pieței, afectând buna dispoziție și, urmărit de gărzi de corp, inspecta smochine aici sau rodii dincolo, înghițea câteva fără să plătească, se prefăcea că urează ceva negustorilor și, fără ca cineva să-i răspundă, dispărea. Căci plătise tăcerea milezienilor.

Milezienii au căutate dreptate pentru templul ars la Branchidai, mai întâi în fața ionienilor, apoi în fața împăratului pers. Se pare că după ce-au fost respinși în fața consiliului Magneziei, milezienii s-au dus drept să ceară dreptate în chestiunea de jafului de la Branchidai în fața lui Kyros, persul. Regele nu plecase încă în expediția împotriva masageților ce-avea să-i aducă pieirea ci se găsea încă la Sardis, cetatea lydiană cu trei rânduri de ziduri pe care tocmai o supusese. Cum era doritor să câștige alianța celui mai mare oraș ionian, persul acceptase cu ușurință ca Miletul să-și păstreze privilegiile pe care le deținea de la Kroissos, punct cu punct.

Așa. La Sardis, când emisarii au intrat în sala palatului, au regăsit pe Kyros înconjurat de satrapii săi. Au depus daruri pe lângă ministrul său, după obicei, și Kyros le-a spus:

— Sper că măcar voi, milezieni, nu ați venit să-mi cereți bani.

Pentru că se găsea acolo o femeie, îmbrăcată în felul grecilor, ce se ținea în picioare aproape de el. Era în vremea când templul lui Phoibos arsese la Delfi și în acele timpuri phokienii străbăteau întregul Hellas, din Thracia și până în Creta, pentru a strânge contribuții pentru reconstrucție. Amasis egipteanul participase și el cu cincizeci de talanți de argint. Preoteasa de la Delfi își punea speranțe mari și în generozitatea lui Kroissos, lydianul bogat care sacrifica zeilor greci. Dar Kroissos, fiu al lui Alyattes, tocmai își pierduse marele regat, opulenta Lydie, în fața persului.

— Am atâți musafiri care îmi vin din Grecia în ultima vreme, a spus Kyros. Iat-o pe Themistokleia, preoteasă la Delfi. Îmi spune că Kroissos, care se întâmplă acum a fi câinele meu, i-a promis bani pentru reconstrucția templului din Delfi. Îi pare rău că ajuns prea târziu și mă întreabă dacă îmi voi asuma angajamentele predecesorului. Îmi mai spune că aveți zei care vorbesc. Vorbesc! În lumea toată rugăciunile rămân mute și mi se spune acum că zeul vostru vă răspunde, și încă cu cuvinte !…

Și a zâmbit cu maliție spre ministrul său Asavanis, satrapul. S-a stăpânit apoi. După părerea mea, Themistokleia trebuie să fi fost o femeie frumoasă la vremea aceea.

— Preoteasa voastră a venit deci să ceară bani de la Kroissos, sclavul meu, pe care iată-l, în cușca sa. Priviți-l cu atenție: este chiar cel pe care îl țineați de domn și de stăpân.

Și Kyros a aruncat o bucată de pâine printre barele de fier înspre Kroissos. Milezienii și-au coborât privirile în fața unei astfel de decadențe. Fostul rege al Lydiei, peticit, cu părul despletit, privea în gol și părea că vrea să-și amintească ceva.

— Știți acum cine este cel care se află aici?

Și a arătat de partea cealaltă a jilțului. Se găsea acolo o altă cușcă, de aceeași mărime și construcție ca și prima și așezată simetric, unde se vedea un adolescent, aproape un copil. Emisarii milezieni au fost îndurerați la vederea lui căci acestea nu sunt lucruri obișnuite în moravurile ionienilor. Așa încât își uitaseră chiar doleanțele pentru care veniseră. Hekataios, cel care conducea delegația, a vrut să știe cine este nefericitul băiat.

— Iată-l pe fiu-meu, Kambyses.

Nu am să descriu uimirea milezienilor. Satrapii perși erau totuși calmi și păreau să ignore totul de oroarea pe care această scenă o cauza vizitatorilor. Regele a continuat:

— Iată cum tratăm un parjur în casa lui Akhaimenes. Dar acestea sunt lucruri care nu vă privesc. Vorbiți, milezieni.

Regele pers își trata astfel propriul copil, găsindu-i vină în neîndemnânarea de a fi stins o revoltă.

Înțepeniți de teamă milezienii își uitaseră motivul sosirii. Revenindu-și în simțiri, s-au plâns regelui că generalul său, Harpagos, medul, în ciuda încetării ostilităților, le-a ars naiskosul la Branchidai. După ce a ascultat cu atenție Kyros și-a chemat generalul și l-a întrebat dacă spusele grecilor erau adevărate.

— Templul lor e în picioare, sire, a răspuns Harpagos.

Kyros s-a întors atunci către emisari: auziți?

— Zidurile templului sunt în picioare, au trebuit să admită milezienii. Dar medul i-a ucis pe mantis și pe profeți. A distrus naiskosul.

— E-adevărat ce spun ei ? s-a întors Kyros către generalul său.

— Cum pot afirma așa ceva, de vreme ce templul stă în picioare? a insistat medul.

— E adevărat sau nu?

Dar Medul nu a răspuns ci își fixa doar regele cu privirea sa clară și dreaptă. Toată lumea l-a văzut pe Asavanis, satrapul, cum susură niște cuvinte la urechea regelui.

— Aurul lui Kroissos, a spus Kyros, se mai găsește acum în templu?

— Tezaurul este tot acolo, a trebuit să recunoască trimișii din Miletos.

Kyros s-a sprijinit pe celălalt picior. Trebuia să fi văzut ochii medului cum străluceau.

— Atunci templul nu a fost jefuit.

— O Kyros, a insistat Hekataios milezianul, reputația ta pentru dreptate e mare și am venit să îți cerem partea noastră. Am semnat încetarea ostilităților și Harpagos știa asta prea bine, căci citise clauza chiar din mâinile noastre. Totuși, a distrus cu bună știință templul! Altarul este gol acum, oracolul e mut! Vântul nordului bate rece printre zidurile moarte! Sfânta statuie a lui Apollon Loxias, din lemn, cu capul aurit pe care o oferise Leukothea, alba zeiță, lui Branchos când se hârjonea cu frate-său pe dealurile din Didyma și când Miletos nu era mai mult decât un sat! Zidul vindecării s-a dărâmat, izvorul însuși a secat, e noroios acum, sub straturi de cenușă!

Milezienii numesc astfel un zid ce se găsește în adytonul din Branchidai, ce le fusese dedicat de epidaurieni și a cărui reputație atrage mulțimile la festivalul lui Apollon Didymaios, și din care arată mulțimilor o parte, atunci când se joacă mysterionul. Kyros s-a întors către general.

— Sire, s-a scuzat acesta, armata a trecut prin Karia pentru a pacifica țara. La timp de război, se întâmplă ca răsculați să împiedice înaintarea armatelor tale, caz în care oamenii mei au ordin să execute vinovații. Dacă acești nefericiți de care vorbesc ei s-au împotrivit, au plătit fără îndoială prețul îndrăznelii lor. Dar dacă e vorba precis de preoții din Didyma, aceasta n-aș putea să spun. Ce pot să spun totuși este că Didymaionul stă în continuare foarte bine în picioare, cu trezoreria intactă, așa cum ai ordonat. Am lăsat chiar o garnizoană.

— Cine, printre oamenii tăi, este vinovat de moartea preoților?

— Cine poate să știe? În timpul faptelor acestora, în Caria fiecare oraș și fiecare sat se revoltaseră. Nu am să te învăț eu, Kyros, treburile războiului. Acum, țara e în pace, prin grija ta, o rege, și prin a mea.

Kyros, care nu era om mare de statură, și-a cântărit o clipă vorbele și s-a apropiat de delegația milezienilor, i-a măsurat și le-a vorbit astfel:

— Milezieni, nu sunt mai înalt decât voi, și totuși sunt regele vostru. Din ce cauză oare, aveți vreo idee?

Milezienii nu vedeau unde voia să ajungă Kyros. Au trebuit să-și recunoască ignoranța.

— Sunteți cel mai bine plasați să mărturisiți că nu eu m-am făcut rege la Miletos ci că voi, cei dintâi, ați venit să mă prosternați la picioarele mele. Și făcând astfel nu sunteți singuri. Și alți asiarhi au făcut la fel. Singurii pe care a trebuit să-i supun vreodată, prin forța fierului, au fost cei ce m-au ofensat. Credeți: nu mi-am atacat vreodată vreun vecin înainte ca să sufăr eu jignire mai întâi din partea lui. Astfel apăr eu justiția lui Zeus. Căci, fără să știți, venind în fața mea, lui ați venit voi să vă supuneți. În consecință, nu trebuie să plecați, o milezieni, fără să fi se facă dreptate.

Trebuie să precizez, Phalanthos, că perșii îl venerează pe Zeus și îi aduc sacrificii, pe malurile lungilor fluvii și pe înaltele piscuri ale munților, grupuri de tinere și de tineri pe care îi îngroapă de vii în fiecare an sau când e foamete, ciumă sau orice altă calamitate; ei nu recunosc altă divinitate și îi afectează un nume secret pe care îl țin drept singurul adevărat și îi desconsideră drept barbari pe cei ce-l numesc altfel. Acest nume secret nu este cunoscut de către comuni ci a fost numai revelat Magilor sargațieni care, numai cu ocazia misterelor, îl pronunță într-o limbă veche pe care numai ei o mai vorbesc. Am avut ocazia să trec pe la ei și am cerut și eu să fiu inițiat și mi s-a dezvăluit acest nume pe care îl cunosc prea bine dar al cărui sunet nu îmi va depăși vârful buzelor. E suficient să menționez atâta: imediat cum am încercat să-l pronunț, magii s-au apucat să ricaneze asupra accentului meu și m-au respins ca pe cineva care, prin greșeala limbii, nu putea fi inițiat în misterele lor. Țin să precizez că printre acești magi există două facțiuni; și fiecare facțiune favorizează o pronunție ușor diferită. Din cauza acestui dezacord s-a și produs revolta la Ekbatana, în Persia, și acel Kambyses, fiul cel închis în cușcă al lui Kyros, nu reușise să o înăbușe cum promisese tatălui său ceea ce i-a cauzat pedeapsa: aceasta era cauza captivității sale. Hekataios istoricul precizează altundeva că jurase părintelui său să aducă capetele magilor revoltați într-un răstimp de trei luni și că nu respectase acest răstimp. Atât deocamdată despre aceste excentricități.

În sală, Kyros continua să îi inspecteze pe milezieni, unul câte unul, și aceștia nu îndrăzneau să-i înfrunte privirea:

— Nu sunt mai înalt ca voi, milezieni. Nu sunt mai frumos și sigur nu sunt mai bine îmbrăcat. Totuși, sunt regele vostru. Ca voi, sunt un artizan. Fabricați țoale? Eu fabric legi. Vindeți lămpi? Eu vă vând viețile. La fel ca voi, nu îmi fac decât treaba, travaliul meu obositor, care mi-a fost desemnat de la naștere, chiar de mi-ar umple viața de amărăciune și de disperare căci să-l văd pe fiul meu Kambyses cum ispășește aici lipsa sa de îndemânare mă golește de viață. Ascultați-mă: eu nu sunt regele vostru ci sunt regele regilor voștri și printre generalii mei nu-mi este niciunul mai drag decât Harpagos căci puțini perși sunt atât de meșteri în arta războiului și totuși, dacă acest Harpagos minte, îi veți avea capul, o străini, chiar astăzi, iar capul său va zace spânzurat și va atârna pe zidurile Ekbatanei ca un dovleac, bătut de vânturi și putrezit de ploi, ca să vadă perșii rușinea pe care o aduce nedreptatea. Nu am să fac acest sacrificiu pentru voi, o negustori de oale, ci pentru a păstra intactă dreptatea lui Zeus. Căci acesta este meseria ce mi-a fost acordată. Și am să înclin chiar puțin cumpăna în favoarea voastră: jefuind templul, Harpagos a uitat datoria ce-o avea către mine.

— Sire… a bolborosit Harpagos.

— Capul său vă aparține, oameni din Miletos.

Regele s-a întors. Trimișii își ștergeau frunțile și își ascundeau cu greu nesperatul succes. Se relaxaseră, șopteau între ei, și priveau fericiți spaima ce se putea citi în ochii Medului. Kyros a adăugat:

— Trebuie să-i îndreptați greșeala.

Acest cuvânt al lui Kyros a căzut ca un ciocan. Cu teroare, milezienii au cerut să știe despre ce greșeală era vorba.

— Harpagos ar fi trebuit să-mi aducă la picioare tezaurul templului pe care ziceți că l-a jefuit.

Acum trebuie știut că Didyma este trezoreria Miletului și că ea conține ofrandele opulente ale lui Kroissos, ofrandele egiptenilor, ale grecilor, carienilor și ale multor alte rase, vaze prețioase, statui, bijuterii și mari cantități de aur și argint. Miletos nu era nici pe departe cea mai săracă dintre cetăți iar buna voință pe care milezienii o arătau lui Kyros prin încetarea ostilităților nu era în fapt mai mult decât un simplu calcul: ar fi pierdut mai mult printr-un conflict deschis decât plătind un tribut onorabil și regulat, așa cum făcuseră de altfel și înainte, în timpul lidianului.

Kyros a spus :

— Tezaurul din Branchidai în schimbul capului lui Harpagos!

Milezienii au plecat capul și s-au întors. N-au putut să mărturisească ce se întâmplase. La Milet, Molpagoras împărțise deja fiecărui om al cetății câte cinci drahme. Artizanii și negustorii din Miletos au blestemat venirea la putere a lui Molpagoras. Dar banii pe care-i luaseră li se păreau tentant de lucitori. Luând astfel puterea, se făcuse tiran, și adusese la Branchidai un nou mantis care pretindea că vine din familia respectată a vechilor sacerdoți din Didyma și care se numea Branchios cel Tânăr. Dar oamenii îl cunoscuseră mai înainte ca fiul leneș și nefolositor ca o linie de cretă al unui anume Kaunios, care era pantofar la Pidassa. Despre acesta, voi povesti când va veni vorba. Emisarii milezieni se întunecaseră.

— Este tezaurul noastru, au bâlbâit.

— Atunci, a hotărât Kyros, păstrați-vă templul care este intact și întoarceți-vă la orașul vostru.

Iată povestea alegerii pe care milezienii au trebuit s-o facă în fața lui Kyros. Aici își încheie Hekataios istorisirea și continuă cu furtul cufărului de bronz al Athenei Axiopoinos de către rebelii carieni din Mylassa, cât despre mine, am să mă țin de povestea mea. Istorisește el în altă parte, și atât am să mai spun doar, în câteva cuvinte, cum Kyros a convenit cu Themistokleia, preoteasa din Delfi, să-și păstreze angajamentele și să-i plătească suma promisă de Kroissos, prizonierul său, în schimbul unui înțelegeri asupra templului din Branchidai. L-am cunoscut pe acest Hekataios: era om gata de-a pune ușor cuvinte în gura oricui dar, după părerea mea, există un sâmbure de adevăr în povestea lui. Nu precizează totuși despre ce aranjament era vorba, dar voi încerca eu să completez lipsurile sale căci am cunoscut această înțelegere îndeaproape și, dacă nu m-a ucis, este tot în slava lui Phoibos. Acestea deci despre Miletos.

*

Acestea se petreceau în timpurile acelea când Ionia era toată albă în șantier și marmura insulelor înlocuia peste tot lemnul stricat de ploi ale vechilor temple. Nu se găsea un singur templu pe coaste care să nu fie refăcut din fundații până sus. Templul Herei, aproape de tot de Samos, în mlaștină, era în reconstrucție din timpul când Aiakes făcuse dedicația cu ocazia nașterii lui Polikrate, care era pe atunci stăpânul meu. Era cu adevărat cel mai mare templu al Ioniei și eram cu toții fericiți că era aproape gata. Veneau oameni de la Ephessos și veneau oameni din Lydia împrejurătoare pentru a-l admira și depuneau ofrande. Samienii adunați priveau cu uimire enorma construcție albă înconjurată de eșafodaje, cu ziduri în piatră albă de Paros dar care puțea deja în zilele de vară de ușurările muncitorilor ce se îmbătau seara și fluierau cântecele mysiene retrăgându-se după coloane. Urmăream din priviri liniile drepte; unii șopteau că templul pare să se încline ușor într-o parte; alții făceau pași egali într-o parte și în alta pentru a măsura. Rhoikos, singur, constructorul, susținea că este vorba de o iluzie de perspectivă și că era chiar intenționat dar că totul are să fie bine la sfârșit. Samienii tăceau dar clătinau din cap a îndoială căci știau cu toții că în timpul iernilor ploioase mlaștina dimprejur se transformă în mocirlă și-atunci șerpii mișună și se înfundă piciorul în noroi până la călcâi. Placă-i Herei celei cu brațe de fildeș, marea zeiță autohtonă, să-l țină în picioare căci e mare și alb cum nu s-a văzut în altă parte și, printre templele ioniene este cel mai strălucitor.

Samienii au obiceiul de își purifica templul în felul pe care îl voi preciza: în zilele ce precedă sărbătorii Toneia culeg mai întâi în jurul templului un coș din acești șerpi ce mișună printre boscheți. Îi aduc la templu și îi descărcă în naiskos, închid ușa cu cheia și lasă templul locuit numai de acești șerpi timp de zece zile și zece nopți pline, aruncându-le de mâncare. Au credința că acești șerpi le curăță templul. Depun ofrande și obiecte prețioase în scopul de a le purifica. Șerpii mișună prin răcoarea zidurilor, urcă pe piatra umedă a statuilor și unii chiar mor amorțiți de frig, prizonieri ai naosului închis. A unsprezecea zi sunt culeși, tăiați în bucăți și arși pe altarul dinaintea templului. În acest mod cred samienii că se curăță de murdăria anului.

Oficiantul hierothytes trebuie să poată recunoaște și mânui șerpii veninoși. Aceasta era datoria mea la templu căci de când eram mic a trebuit să învăț să-l recunosc pe Pytho. De mic copil învățasem să mânui șerpii, chiar pe cei veninoși. Aceștia au fost, fără îndoială, primii pași care mi-au creat în cele din urmă renumele de vindecător la Sparta, așa cum ai să vezi mai departe. Copil, hoinăream prin mlaștini în jurul vechiului Heraion căci mama era slujitoare la templu și îmi aduc aminte pe vremuri cum templul era mic și chircit și înconjurat de o colonadă de lemn mucegăit. L-am uitat așa repede pe cel vechi, vezi tu, Ionia nu era așa bogată pe vremuri. Încrustam cu aplecare inițialele cuplurilor pe care le suspectam îndrăgostite din clasa noastră, băiatul deasupra, fata dedesubt, scris invers, în frumosul boustrophedon pe care îl învățam la școală, ca pentru a dezvălui geloși o taină. Pe partea stângă a intrării era în vremurile acelea o fântână cu apă tulbure. Nu mai există acum, cred că se găsea aproximativ în locul unde s-au pus în timpurile noastre statuile lui Amasis și vaza de bronz jefuită de la spartani. Când nu mai era serviciu, mama mă lăsa să hălăduiesc prin jurul templului. Nu era nimeni împrejur, atunci îmi plăcea să-mi imaginez că templul era tot al meu. Ascultam țârâitul greierilor și prindeam șopârle. Mă așezam pe pământ și descifram ore întregi cântecele cypriene. Fabricam coroane de salcie și gândeam că tunica mea era un veșmânt glorios a acelor vechi regi, Sarpedon, Akhilleus Peleidul sau Euphorbos. Îmi plăcea să declam versurile acestea :

În vremurile acelea, când rase numeroase locuiau pe fața pământului

și destrămau prin opresiune pieptul gliei opulente, Ge,

Zeus a văzut acestea și a simțit milă adânc în inima sa.

A hotărât să dezbare lumea de umanitate ațâțând marele conflict al Războiului ilian.

Citeam astfel, cu voce tare, mai bine chiar decât acei actori pe care îi vedem astăzi cum se strâmbă la festivaluri, cu excepția faptului că nu aveam alți spectatori decât boscheții. Îmi plăcea să pretind că sunt altcineva și îmi era frică deoarece credeam că sunt singurul. Când am mai crescut, am văzut că făceau aceasta peste tot la mistere și la festival. De câțiva ani au devenit o regulă, am văzut, misterele sunt citite de actori mascați la Apaturii. Îi privesc cu invidie de fiecare dată. Cred că mi-ar fi plăcut să fiu unul dintre figuranții aceia, cu vocile lor răgușite și măștile lor grele pe care le trag după ei precum trag ostașii scuturile pe câmpul de luptă. Mulțimile se minunează de altfel de fiecare dată, ai observat? Cum am avut ocazia să număr bănuții la sfârșitul spectacolelor pot să-ți spun și că nu se țin deloc degeaba. Uneori mă întreb de ce părinții noștri, care nu aveau viețile noastre ușoare, nu simțeau nevoia să-și petreacă astfel timpul.

În ce mă privește, nu am simțit niciodată bucuria de a citi cum o simțeam în vremea aceea când descifram textul semn cu semn, când fiecare cuvânt era nesigur și fiecare rând un mister. De fapt mi s-au părut mereu frumoase semnele înscrise ale literelor. N-am apreciat niciodată prea mult toate aceste noutăți și mi-e de altfel teamă că sunt făcute mai ales pentru răul omului, cum arată Hesiod despre fier. Dar invenția aceasta, litera, chiar în timpurile noastre, îmi pare diferită. Găseam acolo tainele vieților pe care nu le trăisem și oameni pe care nu-i cunoscusem. Erau frumoase zile de singurătate copilărească.

Uneori sosea Kreophilos, fiul lui Abriskos, care lucra ca tekton la templu. Spre diferență de mine, el se plictisea repede. Nu îi plăcea prea mult Homer, și nici poeții, atunci își găsea ceva de făcut: se întâmpla că fântâna era păzită de una din aceste figuri cu zâmbet strâmb ale cărei culori se pierduseră din cauza atâtor ploi. Aveau aripi de sfinx și un sex erect drept, de piatră, al cărui vârf se pierduse de atâtea ploi. Nu știu ce s-a întâmplat cu această statuie: mi-aduc aminte că preoteasa blestema că era păgână și că n-avea cea căuta în curtea sfântului templu al Herei și cred că ar fi înlăturat-o dacă oamenii nu ar fi venit pioși la fiecare festival să-i depună ramuri tinere de lygos la picioare. Statuia era foarte veche și cred că lucrătorii au demolat-o până la urmă, cu celelalte, când au așezat noua fundație. Totuși această statuetă urâtă era tovarășul meu din mlaștină al cărui nume nici nu-l cunoșteam dar pe care îmi imaginam că este acolo numai pentru mine. Kreophylos alerga primprejur și, cum era puțin țicnit, lua o fâșie de blană de oaie din ce mai rămăsese de la sacrificii, îl găurea și-l împingea în jurul țevii statuii și, dacă-mi aduc aminte bine, cântam cântecele ca acesta:

Uite flocii lui Apollo,

care-ncoace, care-ncolo

Mi-e un pic rușine să transcriu aici aceste cuvinte alături de hexametrii Aedului orb. Cum ne amintim versurile acestea copilărești atunci când bucăți întregi de viață liniștită trec repede ca un căscat ! Cine știe? Poate că ce rămâne din versurile săpate în piatră ale unui poet este ceea ce seamănă cel mai mult cu ciripiturile unui copil, ar fi amuzant. Preoteasa Herei, care își făcea de treabă în pronaos, ne auzea, ne blestema și fugea să ne prindă. Ne pierdeam repede în spatele tufișurilor mari de lygos de prin mlaștină pe când ea, biata femeie, se împiedica în pliurile tunicii ei și în rădăcini și se trezea prăvălită la pământ. Fugeam atunci, eu și Kreophylos, fiecare în direcția lui. Ne asemănam în faptul că se obișnuise să blasfemeze, și eu la fel.

Când mi se părea că mă departasem destul, mă regăseam singur să hoinăresc și uneori mă amuzam să prin șerpi mititei și să le deschid mari boturile. Le era lor mai frică de mine decât mie de ei, am învățat asta destul de repede; îmi plăcea să le scot colții. Există un număr de specii de șerpi în mlaștină. Există din aceia ușor de prins, subțiri și pătați. Le apropiam capetele de ochiul meu și-i priveam de foarte aproape și-mi păreau atunci monstruoși, gândeam că țin în mână nici mai mult nici mai puțin decât pe Pytho drakonul, iar eu nu eram atunci nimeni altul decât Phoibos, Herakles sau chiar Hermes, omorâtor al lui Argos. Le deschideam gurile și apăsam cu dibăcie pe maxilare. Dinții ieșeau atunci din teacă și apropiam șarpele foarte aproape de față pentru a-l simți îndeaproape. Nu știu, cred că am fost mereu atras de ideea de a avea o idee totală asupra ororii. Era o împuțiciune neumană care venea, ca și cum șarpele era făcut dintr-o materie netrăitoare, ostilă și perfect străină mine, ca și cum respirația lui venea din înseși măruntaiele[…]

[…] să delirez, mama m-a pus într-un car care m-a dus printre hurducături cele douăzeci de stadii până acasă […] Transpiram în pat când mi-am dat seama că aveam capul învelit în pânze și mâinile legate. Veninul făcea că mâinile mi se contractau și pieptul îmi palpita ca și cum ar fi vrut să se elibereze. Mi-aduc aminte cum avusesem impresia că multe alte vipere mișunau sub pătură, țipam să-l dea la o parte […]

[…] izvoarele seacă, seceta se oprește asupra Samosului. Mă trimiteau să aduc apă și puneam căpăstrul măgarului agățându-i două vaze deasupra șeii și plecam la fântâna de partea cealaltă a dealului. Înainte ca Eupalinos megarianul să-și sape tunelul în piatră, muntele trebuia ocolit. Pe pietrișul drumului vazele se bălăngăneau, umplute cu apă și fiecare balans le făcea să debordeze. Soarele arzător bea repede cei câțiva stropi pierduți. Secundam de asemenea sacrificiile, aduceam apa lustrală, spălam vazele. Aveam grijă de șerpii templului. Printre toți acești mândri locuitori din Samos, numai mie, care nu eram descât sclavul lui Polikrates, gemoros, nu-mi era frică de șerpii sacri ai magnificei Here, zeița cu tron strălucitor […]