Scrisoarea a doua

[…] venind noaptea, a adormit în patul său și a visat de Anaxandridas, regele spartan. I se părea că are fălcile încleștate și dorea neapărat să vorbească și, în unele momente, aproape că reușea. Dar atunci se întâmpla ca soția sa, Euthydike, să vină și să îi acopere gura din spate cu unul din acele țesuturi siphniene purpurii. El se zbătea atunci cu disperare și abia ajungea să se elibereze când mulțimi de pești orbi și cenușii se revărsau din gură-i. Se simțea atunci împietrit în fața puternicului spartan care îi făcea din mână semnele acelea pe care le fac în dansurile lor fiicele Lakedaimonului; el căuta să-l imite dar gesturile sale îi păreau false și stângace și simțea ceva ca o descurajare căci, în adevăr, Aiakes nu prea era cunoscător într-ale dansului. Se simțea atunci dezarmat când îi părea că Anaxandridas reia gestul său, și cu îndemânare. Aiakes se bucura și tușea și dintre fălcile sale ieșeau se revărsau iarăși mulțimi de pești, mici și argintii.

Alții spun altfel. Dacă figurile pline de imagini ale poemului său pot sta mărturie, Anakreon teosianul, care era pe atunci prieten apropiat al lui Polikrate, stăpânu-meu, argumentează că Aiakes nu era om să se lase neliniștit de un vis. După el, Aiakes pleacă într-o călătorie de afaceri la Naxos pentru a prelua transporturile tyrrhenienilor înspre Rhodos, pe care le ținuse mai înainte Mnesarkhos, sirianul. Acest Mnesarkhos care își luase drepturi de cetate la Samos în tinerețe și devenise negustor cu stare printre samieni, cu ajutorul unui emporion ce-l ținea la Rhodos și al oamenilor de încredere pe care-i avea în Kos. Căci, la o adică, era metec, asta o știa toată lumea. Aceste detalii deocamdată despre viața sirianului și am să revin asupra lor când va veni vorba. Dacă vreuna din versiuni este adevărată sau alta, nu aș putea să spun căci în fond nu fac aici decât să reiau ce a fost spus de unii sau de alții. Ceea ce pot mărturisi după proprii mei ochi, ca domestic în locuința lor, este că Aiakes era foarte zbuciumat în zilele acelea. Dar își privea fiii săi și se regăsea mulțumit. Cu anii flota samienilor se înmulțise sub mâna fiilor săi și mai ales a lui Polikrate. Făceau acum legea în Marea Ikariană.

Eram la Naxos în dimineața aceea când Aiakes a hotărât că trebuia neapărat să meargă să-l vadă pe Anaxandridas Spartanul. Să spun ce s-a întâmplat. Eram musafiri ai lui Lygdamis, tiranul insulei, prieten al lui Polikrates. De lucrurile acestea pot să mărturisesc pentru că eram acolo și îmi aveam și eu locul meu printre vâslași. Erau și frații lui, Syloson și Pantagnotos, mai erau ceilalți fii ai lui Aiakes. Acesta nu se îmbarcă pe navele sale de comerț pentru călătorii ci își ia una din pentekonterele zvelte care au prova în formă de mistreț, semnul acela distinctiv al navelor samiene și care îi umple de mândrie căci multe insule sunt cuprinse de teamă când corăbiile acelea apar în preajma coastelor.

Aiakes își pierduse toată ziua cu afacerile. Polikrates și frații lui erau la gymnasion, în tovărășie cu Lygdamis și cu fiii lui Telestagoras, să vadă caii cei noi de curse ai tiranului. A trebuit deci să mă ocup eu însumi de detaliile transportului tyrrhenian și l-am văzut încărcat, în bună regulă, atât lemnul și uleiul cerut dar am și presărat tot felul de săculeți de boabe de ienupăr, cimbrișor și alte mirodenii care la Naxos se găsesc din belșug și care umplu perfect spațiile între vaze, ținându-le în același timp imobile în timpul călătoriei pe mare. Am prezentat toate aceste detalii lui Aiakes, care m-a felicitat, absent. Am oftat, mi-ar fi plăcut să știu că mă bucur de încrederea lui.

Am petrecut noaptea cu tot echipajul în hanul din port. Am dormit fără vise pe băncile de lemn cu capul pe pernă și cu vâslele doar alături, în chip de companie. Dis-de dimineață Aiakes ne-a anunțat: ridicăm pânza spre Gytheion, în Laconia, și nu pentru a ne întoarce la Samos.

— Apele înspre Gytheion nu sunt sigure, a avertizat Lygdamis.

A spus acestea căci printre stâncile ascunse din Kythera se întâmplă să apară pirați. Polikrates a râs însă sigur pe sine căci în zilele acelea samienii se știau stăpâni ai Egeei. Rapidele lor pentekontere scufundau navele piraților lykieni, de se întâmpla să tulbure apele coastelor karienne. Și, deși se lăudau de fiecare dată cu acestea în fața adunărilor ionienilor, tot aceiași corsari samieni nu pierdeau nicio ocazie de a pune mâna chiar pe transporturile Miletului, ale Khiosului, ale Aiginei sau ale imprudenților eretrieni. Zeciuielile din jafuri nu încetau să curgă la Heraion. Templul nu se terminase încă și deja construiau alături o nouă trezorerie dedicată Nymphelor. Locuitorii coastelor știau prea bine că dacă vasele noastre făceau incursiuni în largul apelor lor, nu era deloc pentru a-i saluta. Căci, de când transporturile din Tartessos se opriseră, pentekonterele Samosului șomau în radă iar samienii nemulțumiți străbăteau mările și jefuiau la întâmplare navele întâlnite, chiar fără să se uite la originea lor. Melos, Khios și slabele vase laconiene cădeau pradă la fel de bine ca și cele rapide ale Korinthienilor. Polikrates spunea chiar că un prieten e mai fericit când i se înapoiază ce i s-a jefuit decât dacă nu ar fi fost jefuit deloc. Și, ca să n-o lungesc prea mult, așa cum am mai spus, erau zile în care totul mergea de minune pentru acest Polikrates, zile în care era temut și succesul îi încorona fiecare dintre întreprinderi. Corsarii înșiși îi însoțeau navele comerciale iar bogățiile din Carthagina și cele ale tyrrhenienilor, venind din Syrakosion, treceau prin Samos înainte să ajungă în portul Sidonului sau înspre Naukratis, în Egipt.

Pentru a compensa excesul de mândrie ce-l arăta fiul său, Aiakes i-a mulțumit cu înțelepciune și a strâns mâna lui Lygdamis și i-a închiriat una din navele cu treizeci de vâslași și a spus: „Cine cunoaște mai bine apele Naxosului decât Naxienii”? Cei treizeci de companioni vâslași, cu piepturile goale, s-au rânduit la locurile lor și Syloson și Pantagnotos, ceilalți doi fii ai lui Aiakes, s-a îmbarcat cu ei ca navarhi.

— Aiakes, această navă cu trezeci de oameni, ți-o dau în dar pentru tine și pentru puternicul meu prieten pe care iată-l, Polikrates. Cincisprezece dintre oamenii aceștia sunt hopliți valoroși, cu tot echipamentul lor. Iată-l pe Gelonos care le este căpitan. Știu că la Samos geomorii nu au drept să poarte arme în public și nici garde de corp. Dar voi, păstrați această corabie cu tot echipajul său, păstrați darul acesta ce vă vine de la mine, Lygdamis, care sunt puternic tiran la Naxos. Ai grijă de ei, Polikrates și întrebuințează-i cu înțelepciune!

A spus și i-a strâns mâna și i-a dat un înscris care venea din partea lui Amasis. Câteva detalii mai întâi despre acest Amasis, care se făcuse rege în Egypt: avusese pe vremuri renume de șarlatan și avusese un succes nemaiauzit în incursiunile sale de jaf pe mare, și se legase deci de prietenie cu Polikrates. Pe când nu era decât un negustor, Amasis devenise prin viclenie atât de bogat că și fostul rege al Egiptului îi știa de frică. Era un șarlatan și știa asta foarte bine și îi făcea plăcere să o spună sus și tare. Când a devenit rege puternic, consulta oracolele, cel al lui Zeus Amon din Buto, dar și oracolele grecilor, în acest mod particular: pe oracolele ce-i răspundeau de bine le pedepsea iar pe oracolele ce îi spuneau în față că e escroc le răsplătea cu sume exorbitante de bani. „Sunt șarlatan”, râdea el către prietenii săi. Și eu o știu, și tu, știți toți căci și voi sunteți la fel. Oracolul ar trebui să știe și el treaba asta, mi se pare. Chiar dacă mă prezint aici cu care de luptă și cu slujitori câtă frunză și iarbă. Altfel, era un om căruia îi plăcea tovărășia oamenilor și a poporului într-atâta că i se reproșa chiar lipsa de ținută, judecat fiind de oficialii palatului ca nedemnă de oficiul de rege. La care răspundea: când sunt rege mă comport ca rege. Când sunt cu prietenii mei, mă comport ca negustor șarlatan, căci așa sunt și ei. Căci cu meseria aceasta de șarlatan mi-am cumpărat-o pe cea de rege. Aceste povești deci se spun despre Amasis.

Deocamdată Polikrates a deschis înscrisul și a început să îl citească: „A-ma-sis, scria acolo, către Po-ly-krates — adică eu — spune așa: a-aud că…”. Apoi se opri, mă strigă și-mi dete mesajul pe care l-am citit apoi cu voce tare. Gândindu-mă mai bine acum cred că n-ar fi trebuit, deoarece povestea a fost reluată de diferite alte persoane care nu erau prezente acolo în acel moment. Și numele lor le cunosc și e clar că multitudinea a luat notă cu atenție de conținutul înscrisului și, cum e obiceiul deseori printre greci, cuvintele zboară ușor. În apărarea mea pot spune că Polikrates îl considera prieten pe Lygdamis și n-am făcut decât să urmez instrucțiunile sale. Iar mesajului egipteanului spunea cele ce urmează : îl felicita mai întâi pe Polikrates de prosperitatea continuă a întreprinderilor lui pe mare dar se declara neliniștit căci spunea că zeii sunt geloși pe succesul fără greș; voia deci ca Polikrates să aleagă lucrul care îi este cel mai drag sufletului și să-l distrugă cu bună știință pentru a își echilibra astfel soarta. Fără de care, adăuga, își punea în pericol însăși alianța cu egipteanul. Vestea i-a întunecat pe samieni. Polikrates și-a dus mâna neliniștit la degetul pe care de obicei își poartă marele inel verde de smarald, săpat cu figura unei țestoase. Acest inel, se spunea, îi aducea noroc, atât de mult noroc încât el câștiga orice confruntare, pe mare sau pe uscat. Atâta noroc se vede că îl înspăimântase pe Amasis, care în ultima vreme trebuise să-și concedieze chiar mercenari din propria armată și care nu vedea, se vede, cu ochi prea buni ascensiunea fulgurantă a vecinului său din Samos.

— L-ai lăsat la purificare? m-a întrebat indicând locul pe deget unde s-ar afla inelul.

Îl lăsasem într-adevăr în templu, acasă la Samos. Polikrates însuși mi-l încredințase înainte de pleca pe mare. Mi-a făcut apoi gestul acela pe care îl uram și pe care avea obiceiul să-l facă, cu pumnul, ca și cum presa desenul inelulului pe fruntea mea, în glumă, o glumă care mi se părea deosebit de proastă.

I-am înapoiat ruloul, am împărțit ulei oamenilor, ne-am instalat la vâsle. Am părăsit rada din Naxos și am pornit pe mare.

După câteva stadii, în dreptul Lagoussei, vântul a început să crească, ceea ce ne-a ușurat sarcina. Priveam din când în când înspre Aiakes, așezat. Contempla soarele ce își risipea strălucirea în mare și părea cuprins de un moment de liniște. Depășeam Skandeia, orașul Kythere și Aiakes rămânea scufundat în reveria sa.

Nu s-a mai întâmplat nimic până când am intrat în strâmtoarea Malea, cam pe la locul unde se vede pe coasta laconiană micul Nymphaion.

Cineva a strigat. Nu era o navă de pirați, ci numai un cabotier greoi care se străduia să țină drumul drept în curentul puternic din strâmtoare.

Samienilor nu prea le e rușine să se comporte ca niște tâlhari în apele îndepărtate de insula lor. Am văzut și eu cu acea ocazie cu câtă ușurință vasele sunt întoarse, cercetate și scufundate. Când Polikrates a strigat abordarea, pe partea cealaltă pescarul s-a străduit repede să scoată plasa din apă, să înalțe apoi pânza. O coardă de arc a zbârnâit, o săgeată nervoasă l-a fixat locului. În locul acesta din Malea existau zvonuri despre un cuib de pirați de prin partea locului, doar că pirații de data asta eram noi, sau, cel puțin, tâlharii lui Polikrates, căci vâslașii săi se postaseră deja de-a lungul bordului ca arcași iar Syloson și cei treizeci de naxieni ai lui schimbaseră și ei direcția și se poziționaseră astfel încât să strângă biata bărcuță la mijloc. Naxienii și-au retras vâslele cu zgomot.

Gelonos a sărit atunci în barca ce se găsea captivă, cu echipamentul său greu. Distanța care despărțea cabotierul de coasta laconiană nu era mare. Văzând că scitul amenințător se găsea deja alături de el, pescarul rămase încremenit o secundă apoi se aruncă în mare. Gelonos l-a privit cu mulțumire cum se îndepărtează spre coastă. Cercetă apoi vasul cotrobăind și răsturnând obiecte :

— Vaze, pește afumat… privește, patroane !

Trăsese de sub bord o fetișcană. Gelonos o ridică, o întoarse. Fata era speriată căci de obicei prinșii în astfel de jafuri devin sclavi. Scitul își băgă degetele în gura ei dând la iveală dinții albi. Fata îl mușcă atunci, omul făcu ceva ca un mârâit rupt și o aruncă deodată la pământ cu o lovitură grozavă de pumn. Apoi o luă sub braț, o întoarse cu spatele, se aplecă și-și băgă mâna sub tunica ei. Fata se zbătea și hoplitul o prinse de cozi. Fata urla imobilizată și dădu o lovitură cu piciorul scitului dar nimeri în jambiera acestuia. Îl mai lovi și brațul greu al mercenarului o făcu pe fată să se prăbușească. Odată la pământ îi ridică fusta și am văzut atunci dezvelită crupa frumoasă a unei adolescente bine făcute.

— Ce facem cu ea, șefu?

— E sănătoasă?

Era. Au luat-o, au dat foc cabotorului. Pescarul era deja departe. Am luat iarăși vâslele și au dat drumul pânzelor înspre Gytheion.

Așezaseră prizoniera lângă mine, pe bancă. Am privit cu coada ochiului, era frumoasă.

— Nu sunt sclav, i-am precizat deodată.

Nu știu ce m-a apucat.

— Ce?

Am repetat.

— Ai un tatuaj pe frunte ca sclavii aceia răufăcători, a spus.

— M-au prins la Aigina și de-atunci mi se spune că sunt sclav.

A privit cu atenție tatuajul de pe fruntea mea. Port acest tatuaj care mi-a fost imprimat de aigineți, acest semn al țestoasei pe care-l imprimă pe sclavii lor, pe vite, pe monezile lor și pe orice altă proprietate.

— Ai un mic accent. De unde vine?

— Sunt get.

— Unde vine asta, get?

— În Tracia, la gura Istrului. Știi?

— Din Tracia! Ești sclav deci !

M-am sprijinit pe bucata de lemne pe care o strângeam în mână și am vâslit câteva momente, numărând fiecare sacadă, într-o mișcare pe care o voiam perfectă și privind drept înainte. Îmi venea foarte tare să plâng.

— Nu sunt sclav, am spus. Eram oameni liberi înainte.

— Erați toți oameni liberi înainte.

Am continuat să vâslesc și pe moment eram chiar mulțumit că aveam lucrul acela de făcut, să vâslesc din toate forțele mele. Am rămas câtva timp închis în furia mea. N-am găsit altceva de spus:

— Ți-am văzut fundul.

— N-ai văzut nimic, mi-a răspuns ea.

— Oricum, acolo unde mergi tu, nu ai să fii mai bine decât mine.

M-a lovit cu cotul. Mișcam toți vâslele în cadență, rămăsesem fără forță dar nu mă puteam opri, a trebuit să fac câteva du-te vino în gol. Din spate s-au auzit înjurături.

— Ce știi tu!

A spus și a păstrat tăcerea. Am tăcut și eu.

Soarele trecuse acum și se vedea portul din Gytheion. E un orășel de pescari cu bărcuțe. Un singur vas mare ne-a salutat ieșind din port, vas din Corint. Nu sunt încărcături mari de transportat de aici și, mai ales, nu există înspăimântătoare nave ca la Samos. Câțiva pescari își deznodau plasele în port și asta era tot. Briza și apusul soarelui. Debarcând, Aiakes a trimis după Melanippos, un lacedemonian pe care-l cunoștea căci făcuse cu el comerț pe vremuri. Cum anticipasem, i-a prezentat fata.

— Iată o captivă sănătoasă, Melanippos, fă-o sclava ta. Primește darul acesta ca semn de prietenie.

Mi s-a părut atunci că Polikrates aruncă o privire plină de ură înspre acest Melanippos. Dar acesta i-a primit totuși în casa lui. Eu cu echipajul am dormit în marile grajduri pe care le are pe proprietatea sa. După toate aceste zile de navigație, cu vântul sărat drept singur tovarăș, eram bucuroși să mâncăm bucate calde.

Stăpânii mei nu au mai avut nevoie de mine zilele acestea, am rămas doar eu cu gândurile mele.

Nu s-a mai întâmplat nimic. Doar, în momentul acela, chiar ziua ce-a urmat. Îmi veneau în minte fiecare cuvințel pe care ea mi-l spusese și îmi unsesem cu ulei palmele bătătorite de atâta vâslit să-mi treacă bătăturile. Îmi ziceam că nici nu știam cum o cheamă. Seara m-au trezit zgomote de-afară. Când am coborât, l-am văzut pe Gelonos care își regăsesise un grup dintre sciții săi rătăcitori. Sunt câțiva dintre ei care hoinăresc prin Laconia. Au obicei să bea vinul fără să-l taie cu apă și fac gălăgie multă. La ei acasă, la gura Istrului fac război raselor care îi înconjoară și care nu găsesc niciodată milă în ochii lor. Le-au făcut nedreptate perșilor atacându-i cei dintâi, măsurând rău nu atât diferența de forță ci faptul că popoarele din partea aceea a Asiei au fiecare obiceiurile lor. Căci de altfel spun că sciții ar fi rasa cea mai puternică a lumii dacă ar fi uniți. Făcuseră un foc mare în mijlocul curții și cântau. Erau din acei sciți nomazi care se pretind legați de lacedemonieni prin faptul că regii lor descind și ei din Herakles. Așa.

Atunci, pe când treceam printre grajduri am văzut fata întinsă pe paie și imobilizată cu o frânghie de stâlp. Sciții cântau zgomotos alături și nimeni nu se uita. M-am suit înapoi să regăsesc un cuțitaș, am coborât și am tăiat sfoara groasă de cânepă. Era noapte afară. Fata m-a privit repede, cu recunoștință, de asta sunt sigur, în ciuda întunericului. A ieșit. A fugit.

Eu am rămas locului, întristat. Tot nu știam cum o cheamă. Nu știu dacă în cele ce urmează Melanippos s-a plâns lui Aiakes de fuga sclavei, n-am mai auzit nimic. Tot ceea ce știu este că Aiakes, moșneagul, se simțea rău în zilele acelea și nu voia să vadă pe nimeni.

Am petrecut zilele acelea fără să fac mare lucru. Am hoinărit prin oraș, m-am gândit la fată, am privit cum se întorc perscarii de pe mare. Am ascultat povești despre pirații din Kythera și despre vizita așteptată și temută a stăpânilor lor sparțiați.

Într-o seară, în timp ce mă plimbam, m-am oprit în locul în care patru lămpi care ardeau păreau să indice o intrare. Am auzit înăuntru hohote de râs. Se găsea acolo un kapeleion al unui numit Khrysion. M-a primit și mi-a explicat: stabilimentele acestea în Laconia au întotdeauna două intrări, de-o parte și de alta a casei. În felul acesta, îmi explica, în timpul controlurilor de către sparțiați, convivii pot părăsi repede și fără pericol taverna ieșind prin spate căci sparțiații nu admit altfel de a bea împreună decât împrejurul meselor lor comune. Heloții urăsc mesele comune ca și tot ce este propriu-zis spartan sau care să fie cât de cât legat de Sparta. Când stăpânii lor nu sunt prezenți, ceea ce este cazul celei mai bune părți a anului, locuitorii Gytheionului își urmează propriile obiceiuri. Beau un vin destul de bun și bere fără măsură.

Am intrat și m-am așezat la masă. Khrysion a vrut să știe dacă am bani. Am arătat bănuțul și mi-a trântit o halbă din cidrul acela pe care-l numesc brytos și care miroase a mirodenii.

— Ține, străine.

A spus și a băgat banul în buzunar. Am rămas singur la masă, gândindu-mă la nefericirile mele. Îmi spuneam că nu sunt sclav. Sunt străin. Ceea ce până la urmă este același lucru, asta cam așa e. Oricum, după ce îmi spunea mama, noi nu eram sclavi înainte. Nu știu. Nu mai știu. Îmi amintesc doar vag istorisirile ei, nu le-am notat niciodată cu grija unui hieromnemon dar e clar că din poveștile acelea care m-au impregnat îmi țâșnesc imagini desperecheate, din când în când. Astfel mi-aduc aminte de legende despre pirați care mișună în jurul insulei Leuke, de la gura Istrului, acolo unde spun că se odihnește Akhilleus, războinicul de la Illion. Cidrul începea să mă ia de cap. Tatăl meu se împotrivise, se pare, îl prinseseră și i-au rupt mâinile. Fusese vândut grecilor. Era adevărat sau era doar o poveste pe care oi fi citit-o în altă parte? Am crescut singur în mlaștinile Heraionului recitând versurile poeților. Nu știu unde încetează poveștile mamei mele și ale femeilor trace și unde încep cele ale poeților. Zei uranieni, povestea mea este povestea lumii ! Ceea ce e sigur e că tatuajul acesta pe care-l port eu în frunte acum este țestoasa eginetă. Am sfârșit deci prin a deveni sclav. Dau la vâsle, aduc apă la Samos, mă ocup de casa lui Polikrates, a fraților lui și a tatălui său, Aiakes. Trebuie să faci ceva pe lumea asta.

Sunt sclav, deci, mi se pare. Am o capacitate să ignor realitatea așa cum puțini alții au. Sunt tratat ca un sclav, frecventez sclavi. Nici nu-mi plac, mereu gata de cele mai scârboase compromisuri pentru un obol sau pentru o nimica toată de plăcere. Uneori îmi pare că nu îmi place nimic din tot ce mă înconjoară. Cât despre dulcea țară a mamei mele, eu nu am cunoscut-o. Am impresia că trebuie să aibă lungi văi verzi și nu știu de ce îmi vine în cap că trebuie neapărat să fie multe albine acolo, vara. Poate mi-a zis ea, văd un cer albastru dincolo de o sită de albine bâzâitoare. E frumos, e tăcere multă în satele acelea, ca într-o țară uitată de violență.

O mințisem deci pe fată. Dacă am mințit, Phalanthos, să nu mă judeci prea tare. Eram de fapt sclav, eram, e clar acum ca bună ziua. Nu înțelegeam cum e posibil, dar eram sclav. Ea era frumoasă, pe de altă parte, nu puteam să-i spun adevărul. Zic frumoasă pentru că e un cuvânt obișnuit, dar nu e decât un cuvânt. Atât despre fata aceasta. Nu știam nimic despre ea, de unde era. Cum se poate să fii așa frumoasă, pe pământ? Trebuie să fie oameni care respiră același aer cu ea, care îi vorbesc, cine știe? Și eu îi vorbisem. Cuvintele mele. Cu ea. E teribil. Cine știe unde e, dacă mai e în viață.

Nu, nu sunt sclav. Chiar nu sunt. Ba da. Sunt. Devin cu fiecare zi care trece și mai sclav. Poate că sunt, și ce? E vina lor. Cu urma asta vizibilă în frunte, cu țestoasa asta imprimată de blestemații de aigineți. Am să-mi pun un fes pe cap.

Se strânsese lume împrejur. Observasem deja că heloții din Laconia au, aproape fără excepție, un deget sau altul lipsă la mână; uneori lipsesc chiar mai multe și am văzut cu ochii mei ciungi cărora le lipsea palma întreagă. De altfel mi s-a confirmat că existența oamenilor cu mâna tăiată până la cot nu e rară. De fapt dacă mă gândesc bine, nu-mi aduc minte să fi văzut unul singur care să aibă mâinile întregi. Totuși nu pentru că sunt leproși, sunt vii și sănătoși, se ocupă cu pescuitul și cu cultura pământului pentru stăpânii lor. Vorbesc dialectul acela dorian pe care nici acum nu-l înțeleg prea bine. Cineva la dreapta mea urla ceva iar altul îi răspundea printr-un urlet și mai grozav. Clar, n-aveam cum să înțeleg. Era cald, curgea cidrul, urlau toți și se strâmbau și înjurau de mama focului când deodată Hermes, domn de Kyllene, a intrat în tavernă, pe neobservate. S-a strecurat în tăcere prin mulțime privind într-o parte și în alta. A trebuit să împingă puțin din coate și să-și facă loc printre petrecăreți. S-a așezat la masa noastră, strâns din ambele părți, fără să scoată o vorbă. Ținea în mână o țestoasă pe care a așezat-o pe masă. Asculta. Cineva i-a trântit atunci o pintă de bere în față. Divinul fiu al lui Zeus l-a privit surprins și a dat să-i mulțumească fără să prea știe cui. Omul din stânga sa, cu ochii mari, comenta ceva scuipând și lovind cu pumnul în masa din lemn greu și crestată și se ștergea la gură. Hermes a țuguiat atunci buzele, ca din politețe, să soarbă puțin. Și-a stăpânit cu greu o strâmbătură. Țestoasa a scos piciorușele și capul din carapace și privea acum spectacolul uimită. Eu, ca tot străinul, tăceam. Unul din vlăjganii ciungi din dreapta mea îmi zisese ceva. Neînțelegând ce zice, l-am întrebat la rândul meu, arătând spre mâna sa ciungă: de ce asta? Dar, cum se vorbea foarte tare împrejur, l-am auzit doar cum râde cu zgomot, cu dinții sparți și ochii strălucitori, roșu la față, mi-a arătat mâna ciungă mișcându-și singurele două degete care rămăseseră articulate. M-am uitat în jur. De sub pleoapa lui Hermes curgea o lacrimă. Mi-am șters și eu ochii. Obișnuințe de sclav, fir-ar să fie.

Am rămas cu Aiakes, la Gytheion, trei zile și trei nopți. Când s-a hotărât că putea să-și continue drumul, a căutat niște cai buni de drum. Melanippos ni i-a adus în fața hanului, cu un măgăruș, pentru bagaje. Dis-de-dimineață am pornit spre Sparta. Aiakes abia se ținea în șa.

*

În Laconia, de-a lungul drumului se află locșoare dedicate nymphelor, eroilor și notabililor. Din ce-am văzut, mari temple ca în Ionia lipsesc prin părțile acestea. Sanctuarele laconienilor nu depășesc ca mărime unele din clădirile noastre secundare noastre, totuși aceste locuri nu sunt lipsite de un anume farmec și se pot vedea depuse, ici și colo, figuri ale Dioskurilor și ramuri uscate aduse de vreun om pios sau de vreun altul. Tocmai treceam de Amyklai când a apărut un trimis sparțiat. Ne-a ordonat într-o doriană seacă să-l urmăm. Melanippos îi informase poate de sosirea noastră. I-am simțit pe stăpânii mei încordându-se, Syloson dădu pinteni calului deodată și se puse înaintea lui Polikrates care îl împinse la rândul său în timp ce, de partea cealaltă, Pantagnotos își umflase pieptul ca și cum încerca să-l depășească cu un cot pe Gelonos. Eu veneam în urmă, încărcat cu coifurile și cu echipamentul pe spatele unui măgăruș care obosise acum și se oprea în dreptul fiecărui tufiș de pe marginea drumului. Trebuia să mă întorc, din când în când, să-i mai trag câte-o lovitură de băț. Își continua atunci mersul privindu-mă din colțul ochiului cu reproș și sunt sigur că nu căuta în capul său decât următoarea ocazie de a se opri. Chiar Aiakes care, cu vârsta, se aplecase puțin de spate și care, pentru a se ține bine în picioare, avea nevoie de baston, își ridicase bărbia și își umflase pieptul. Înțepeniseră cu toții, ceea ce m-a speriat pentru că nu cunoșteam deloc Laconia la vremea aceea. Măgărușul se oprise din nou dar i-am tras un băț pe spinare ceea ce l-a făcut să se răzgândească. Mi-am umflat și eu pieptul căci din câte înțeleg, așa trebuie făcut în Laconia.

Intram în Kynosaura când Pantagnotos îmi ceru nervos coiful. I l-am căutat în sacul din spatele măgarului, îl încercă dar era mult prea cald. Mi-l dădu înapoi și-și reluă locul, resemnat. Se înclina, când într-o parte când într-alta, ca să vadă mai bine căci, înainte, scitul uriaș călărea, un pic înclinat într-o parte, cu ținuta lui indolentă. Gelonos este unul din sciții aceștia născuți pe cal și care sunt învățați să mânuiască arcul încă din cea mai fragedă copilărie.

Când am ajuns, în sala cea mare a Gerousiei, înaintea adunării Bătrânilor, a vorbit Aiakes, după cum urmează:

„— Fiecare vară vă vede plecând la război, lacedaimonieni, astfel încât chiar vecinii voștri din Arcadia, cei care trăiau în pașnica cetate a Tegeei, au învățat de la voi arta războiului. Când nu plecați să ardeți holdele aurite de pe câmpiile Kynouriene, jefuiți livezile verzii țări Argolis și chiar luncile îndepărtate ale Thesaliei. Faceți bine acționând astfel, spuneți-mi, căci aceasta depășește înțelegerea mea? Căci toată lumea cunoaște mândria cu care vă țineți legea. Mai mult decât orice altă rasă în Hellas, incursiunile voastre se opresc la fiecare răscruce ca să citiți păsările, să aruncați astragali și să consultați semnele. Înainte să fie luna plină nu vă mișcați un pas, chiar de-ar fi ca Uranos cel înstelat să vi se prăbușească peste capete. La Delfi trimișii voștri trec cei dintâi căci darurile voastre sunt scumpe și trezoreria voastră de acolo e bine înzestrată. Oracolul vă împinge în acest război fără sfârșit, spuneți-mi? Sunt ani buni de când a căzut Panionionul și sunt ani buni de când Kyros a pus mâna pe cetatea Sardisului. Sunt ani buni de când frumoasele noastre orașe ioniene îi sunt supuse și i se alătură la toate războaiele. Ele îmbrățișează servitudinea cu indiferență, exact la fel cum se bucurau înainte de libertate. Ele par să o fi uitat, fără regrete și chiar păstrându-și prosperitatea în schimbul supunerii. Dar nu posesiunile noastre sunt căutate de Pers. Căci până acum ne-am bătut mereu pentru un picior de pământ, pentru un emporion sau pentru un transport în plus. Și sunt războaie pe care le-am câștigat, lacedaimonieni, și sunt războaie pe care le-am pierdut. Dar am câștigat mai mult decât am pierdut, și datorăm aceasta libertății noastre. Ne-am luptat cu carienii pentru posesiunile din periaia pe coasta asiatică; ne-am luptat cu lidienii cei supuși și cu cretanii cu săgeți otrăvite și le-am și scufundat vasele prea-mândrilor lor pirați. Și ne-am luptat și cu voi, lacedemonieni, când a trebuit, și o să ne mai luptăm dacă va trebui. Dar la vâsta mea îmi dau seama că ne-am luptat pentru nimicuri. Vă spun aceasta căci văd perși printre voi, și încă bine primiți. Să știți că nu talanți de argint caută la voi ci un pumn de pământ înmuiat în apa țării voastre. Și-am auzit chiar povestea unui asiarh, un oarecare Philokhoros, ce cunoștea bine semnificația acestui pumn de noroi și care a încercat să ofere în schimb grei talenți de argint să scape dezonoarei, și totuși i s-a refuzat. Căci să știți că acest pers, Kyros a fost bastard și disprețuit de toți pe vremuri, iar rasa lui era sclavă Mezilor și tuturor celorlalte rase ale pământului. Ci astăzi nu posesiunile noastre le caută Kyros, o sparțiați, întrebați-i atunci ce caută. Și aud acum că-și prelungește campania împotriva masageților și înțeleg că la Ekbatana apele sunt tulburi. Este momentul de acționa pentru că fiul său, Kambyses, este la fel ca el. Ca și voi, oameni ai Lakedaimonului, suntem liberi și vrem să și rămânem așa. Mărturisesc că gândeam în tinerețea mea că eu îmi aveam libertatea mea tot așa cum o aveai și tu pe-a ta, cam la fel cum samienii noștri pregătesc prăjiturile cu miere și homomelis în timp ce în Laconia vouă vă place mai degrabă marmelada aceea din smochine uscate; și că același gen de gust se aplică la tot. Dar gustul mezilor nu este pentru bucatele voaste, o greci, și ei devin din ce în mai puternici pe fiecare zi ce trece. De partea noastră, nu am lăsat brațele jos căci poate ați auzit că flota Samosului este prima în Hellas. Dar fenicienii le vând corăbii și mi-e teamă că în curând ionienii supuși vor trebui și ei să facă la fel. Insulele nu vor mai fi atunci la adăpost. Samos nu va mai fi la adăpost. Voi, lacedaimonieni, nu veți mai fi la adăpost, ascunși cum sunteți sub zidurile înalte ale muntelui vostru Taygetos și ținând pe Artemis cea dreptă și pe nymphe ca heralzi. Vă văd cum îi primiți pe perși cu brațele deschise și îi tratați cu onoruri, cum îi puneți la masă cu voi și le faceți loc aici în fața mea și în fața Bătrânilor. Cugetați, mai degrabă: chiar mai mult decât Samos, oameni ai Lakedaimonului, voi n-aveți altceva de preț decât libertatea. Căci de altfel niciun negustor nu știe ce să facă cu moneda voastră de fier și numai teama pe care o inspirați și izolarea voastră v-a apărat până în ziua de astăzi. Dar noi suntem puternici în corăbii și în posesiuni și avem aliați puternici prin insule și prin alte părți. Astfel, Lygdamis din Naxos, astfel Peisistratos athenianul fiul lui Hippokrates; Megara și toate coloniile noastre din Propontis ne urmează; și mai important, Amasis al Egiptului face ofrande chiar la Heraionul din Samos și ne face des vizite pioase la Hellenionul din Naukratis. Doar datorită puterii noatre în ziua de astăzi flota milezienilor nu este în mâna Persului. Este deci momentul să hotărâți asupra unui lucru: vă veți alătura nouă în lupta noastră sau vă veți alătura Persului?”

Astfel a grăit Aiakes samianul, bogat în ani. Și, spunând aceste cuvinte, a tăcut. Și Anaxandridas fiul lui Leon și rege al Spartei a spus cele ce urmează :

„Călătoria ta lungă până aici, Aiakes, mă onorează, Asia fiind așa de departe de Peloponez. Dar eu, care n-am pus piciorul niciodată mai departe de Elis în Akhaia, eu singur, să răspund la întrebarea ta nu pot, de vreme ce suntem toți egali aici, și toți suntem la fel paznici ai legii. Și legea aceasta, cum știi și tu, nu e alta decât cea ce ne-a fost dată de pythonesa de la Delfi. Iar dacă pythonesa este gura zeului, noi suntem mâna sa. Dacă apa și pământul Laconiei îți provoacă grijile acestea, nu pot decât să-ți prezint pe prietenii noștri perși. Și răspunsul lor ei l-au primit și răspunsul acesta nu e secret și pot să-ți aducă mărturie căci mi-am primit mereu prietenii cu brațele deschise. Ca și tine, n-am înțeles de ce să facă atâta drum pentru a cerși ca niște sărăntoci un pumn de pământ. Ce să zic? Să vină să și-l ia. Altfel, nu pot decât să urmez poruncile pythonessei și este datoria mea să păstrez cu mare atenție răspunsurile sale. Dar pentru că vrei un răspuns, am să ți-l dau: trebuie să întrebi cauza nefericirilor tale oracolului”.

După părerea mea a spus acestea pentru că lakedaimonienii sunt excesiv de pioși și își fac din asta chiar un punct de onoare. Chiar acești lacedaimonieni, stăpâni pe Messenia pe care o țin sub jug de generații întregi și care au făcut din locuitorii ei heloți. Și caută acum să pună pâna pe Tegeea, orașul arkadian dinspre miazănoapte care o separă de Argos, vechea dușmancă a Spartei. Pythonesa însăși le-a interzis luarea Tegeei căci, atunci când au trimis la Delfi, ea a răspuns:

„Dorești Arkadia? Pe orgoliu îți zidești dorința. Nu îl voi satisface.

Sunt atâția printre arkadieni care au ghindă drept hrană: ei, înaintea mea, nu ți-o vor lăsa.

Dar am să-ți dau să dansezi în cadență răsunătoare la Tegeea”.

Spartanii au interpretat oracolul ca semnificând victoria lor sigură asupra arkadienilor. Au plecat la război veseli și încrezători, ducând cu ei deja cătușele de picioare cu care intenționau să-i lege pe acei tegeați, pe care îi vedeau deja învinși în mintea lor. Dar tocmai contrariul s-a produs: spartanii au fost învinși și, aliniați în coloane de prizonieri, au trebuit să zăngăne din picioare pe câmpurile din Tegeis prinși în chiar cătușele pe care le aduseseră. Dar faptele acestea se petreceau în timpul taților noștri și Sparta speră acum să ridice această interdicție. Ei trimit consultații și, din câte aud, au încercat chiar să corupă pe pythonesă, ceea ce le-a cauzat interdicția la Delfi. Căci atunci când, în ciuda interdicției oracolului, au surprins armata tegeată în câmpia Stenyklaros, Delfi le-a închis porțile.

[…în] curtea Ephorionului se așează în mijlocul lungii mese pe lângă Bătrâni. Tinerii îi invită, pregătesc, apoi găsesc loc la marginea mesei sau, în cel mai rău caz, trag un scăunel în rândul al doilea, cu atenție la cei mai în vârstă. Lacedaimonienii se așează morocănoși și taciturni la masă. Nu îndrăzneam nici noi să vorbim. Mi se pare că urmăreau fără greș un fel de protocol de primire pentru delegația samienilor, comportându-se cu stăpânii mei cu un fel de considerație mută. Tinerii mișunau în jur pentru a le smulge măcar o privire sau măcar un cuvințel. Apoi chiar acești tineri imitau între ei comportamentul celor în vârstă, făcând pe importanții cum îi văzuseră că fac pe cei mai mari ca ei. Un car cu vaze de apă a intrat în curte, tras de patru din acei heloți ciungi.

Am observat că la Sparta au obicei să aprecieze înțelepciunea unui locuitor după numărul de răni și de cicatrice pe care le poartă acesta pe trup. Aici poeții nu sunt în centrul atenției, înțelepții nu sunt cinstiți cum sunt în Ionia. Cel care se apropie cel mai mult de un înțelept este poate Khilon Ephorul, bogat în ani. Chiar ghicitorii găsesc rar trecere în fața lor, cu excepția acelor Pythioi pe care statul îi desemnează în mod special pentru a fi delegați la Delfi. Ei disprețuiesc artizanii și rezervă aceste activități pentru perioikoi ca treburi joase și, dacă e să privim starea construcțiilor lor sau chiar farfuriile pe care le așează la masă, se vede bine efectul. Un hoplit care se întoarce de la război toamna, chiar cu scut, n-are reputație de înțelept câtă vreme corpul lui nu poartă mărturia urmelor grelelor lupte. Rănile pe frunte aduc cinste, rănile pe spate dimpotrivă; dar fie nu au pe spate, fie nu le arată căci cu ochii mei n-am văzut. Dar cicatricele pe piept și pe față sunt expuse ca embleme de cinste. Cei care se întorc întregi sunt luați în râs pe strada publică și în general nu găsesc femei. Căci, după părerea sparțiaților, cu cât sunt mai tăiați, cu atât sunt mai înțelepți. Și pentru tânăr sau pentru un om căruia îi lipsesc aceste dovezi de înțelepciune, vorbirea în prezența homoioilor este considerat semn deschis de ostilitate și se pedepsește în mod exemplar. Acest Khilon era la vremea aceea destul de avansat în vâstă și considerat de sparțiați ca cel mai înțelept dintre ei; într-adevăr, trupul lui comporta multe cicatrice. Pe față îi lipsea o ureche, dar ce zic, dacă îl priveai de-aproape, o parte din cap fusese înfundată într-una din expedițiile nefericite, și era bine știut la vremea respectivă că era aproape chior de ochiul stâng. Totuși Khilon nu se întorsese niciodată fără scut și, deși fusese obligat să-l schimbe cu anii, îi păstrase mereu marginea de aramă pe care o aurise acum și care era marcată cu ecusonul său, purtând, la fel ca propriul său trup, toate tăieturile suportate din vremea când era tânăr iren printre ephebi. Și fiecare tăietură avea o poveste precisă. Ceruse în mod expres fierarului să lasă urmele la vedere. Altfel, cum spuneam, era cu totul chel, buza inferioară tăiată de partea dreaptă, și arătând astfel se rânduia fără rival ca cel mai înțelept printre spartani. Regele Anaxandridas și regele Ariston îi cereau sfatul în privat și în public și mânca deseori la mesele lor.

Iar pe cei care își părăsesc scutul, ei îi numesc tremurători și nu li se vorbește, femeile îi scuipă la strada mare și sunt în general afectați treburilor joase și urmăritului heloților pe care îi tratează cu multă cruzime, după imaginea comportamentului pe care îl suportă ei înșiși de la homoioi.

Între timp, turnaseră în farfurii o supă neagră și fierbinte. Cum, printre sparțiați, nimeni nu gusta, priveam neliniștiți împrejur să vedem ce se cuvine să facem căci ni se părea că așteptau ceva. I-am văzut pe străpânii mei cum se sprijină cu coatele de marginea mesei și cum se uită cu răbdare și înfometați la aburul supei. N-am așteptat mult. Eram așezat pe locul băiatului de serviciu, în spatele samienilor. Așteptau o femeie din câte am înțeles și Dionyssios enomotarkhul a salutat-o și ea s-a așezat la mijlocul mesei, care la Sparta este locul de onoare. Ei salută femeile, aici în Lacedaimon. Am ridicat capul să văd mai clar cine era apariția aceasta.

Era ea.

Am recunoscut-o imediat. Și stăpânii mei au recunoscut-o imediat. Am rămas siderați. Fata a ridicat capul și mi s-a părut că dintr-o privire i-a liniștit arătându-le locurile libere: tăceți. Avea acel mers mândru pe care-l au femeile din Lakedaimon. Era lacedaimoniană deci. Mereu mi s-au părut fetele lacedemoniene atât de frumoase, cu părul lor împletit frumos, fără îndoială cele mai frumoase din Hellas. Am crezut o clipă că mă văzuse și ea, am crezut că mă fixase cu privirea sa verde și care mă ardea. Pe mine, care eram sclav și care îmi slujeam stăpânul Polikrates, geomoros. Deodată Polikrates se ridică de la locul său și merse să se așeze alături de ea. Spartanii, după obiceiul lor, n-au zis nimic.

Fac un lucru anume la Sparta care mi se pare particular și pe care am să-l relatez în ce urmează. Sparțiații sunt obligați de legi pe care le-a instituit Lykourgos să mănânce împreună și au interdicție să arate magnificență fie prin veșminte fie prin podoabe. Mâncarea este aceeași pentru toți. Două feluri de bunătăți se găseau în această zi pe masă, pâine obișnuită și felurile de mâncare, supa și berbec pe care-l sacrificaseră pentru ocazie în fața Heroonului Dioskurilor. Totuși am observat că fiecare dintre ei își pune în față ceva special, fie o lingură lucrată fin, fie o farfurie de aur, o agrafă, un greiere aurit pe care-l lasă înainte ca toți să-l vadă. Am observat că accesoriul enomotarkhului e mai bogat decât cel al locotenenților. Există un fel de neliniște care se produce și nimeni nu privește în farfurie, în care supa neagră e aceeași pentru toți; ci, pare că toți privesc și poziționează pe masă aceste mici accesorii care îi disting despre care Lykourgos n-a prevăzut nimic în legea lui. Există un joc al prezentării, unde retrag și acoperă aceste accesorii ca și cum ar mișca piese ascunse la jocul de table. Fiecare gest este urmărit de un șir de priviri invidioase și geloase și de o repoziționare a celorlalți. Cum nu vorbesc, gesturile devin și mai vizibile. Fiecare dintre meseni este însoțit de o adunare de băieți Heloți, chiar de Sparțiați, cred, care rămân în picioare. Din când în când unul dintre meseni se ridică supărat de la masă și unul din cei ce așteaptă în picioare în spate îi ia locul. Acestea despre obiceiurile de la syssitia.

Trăgeam din când în când cu coada ochiului la Polikrates, așezat la masă, alături de fată, nervos, în rândul spartanilor tăcuți. Îl urmăream cum cântărea în minte zece mii de cuvinte, o mie de gesturi, întorcând capul din când în când, ezitând, să spună poate ceva? — și, în cele din urmă, nimic. Eram așa invidos că stătea lângă dânsa. Polikrates mi se părea deodată stângace, urât, și ca să n-o lungesc prea mult, prost de-a dreptul. Chiar așa. Am simțit deodată spartanii crispându-se. L-am auzit pe Dionyssios enomotarkhul, un căpitan dintre spartani care arătase simpatie stăpânului meu, cum mormăie în barbă:

— Asta mai lipsea.

Li se citea enervarea pe fețe dar mesenii își păstrau capetele plecate și își aruncau numai scurte priviri. Ridicând privirea, am văzut un ciudat tânăr apropiindu-se. Era aproape de vârsta mea și mergea împleticit. Nu știu dacă era beat dar trupul i se legăna tot timpul. Palmele sale schițau gesturi ondulate. Ochii încercănați cu cremă de fum, cum văzusem doar pe acele fragile pornai prin spatele Heraionului de la Samos. În Lakedaimon femeile nu au obiceiul să-și machieze fața. S-a oprit în dreptul tinerei fete, așezate în mijlocul războinicilor.

— Iată-te în bună companie, a spus.

Avu deodată un acces de tuse și făcu un fel de reverență, întreruptă de alt acces de tuse. Această reverență îi venea rău căci purta veșmântul acela purtat de ephebi la Sparta, cu toate însemnele militare. Semăna mai degrabă cu unul din acei actorași care interpretează militari la festivaluri. Continuă modulându-și vocea ca și cum ar fi voit să întoneze ceva:

— Mare bucurie să vă găsesc aici, samieni! Primisem veste de venirea voastră și să știți că de nu veneați voi, v-aș fi vizitat eu. Bine ați venit! Ați făcut atâta drum! Bucatele noastre nu sunt așa renumite și totuși v-ați obosit, așa și pe dincolo. Ați călătorit bine, n-ați uitat nimic?

Vorbea agitând mâinile, cum fac heralzii publici. Spartanii continuau să-și țină nasul în farfurii. Dansul clătinat al intrusului constasta mult cu ținuta lor sobră.

— N-ați uitat nimic? continua intrusul.

Iar Polikrate își rodea unghiile.

— Ce să uităm, bufonule? a sărit el.

Mi s-a părut că spartanii ar fi vrut să-l rețină, să-i șoptească să tacă. Nu înțelegeam nimic.

— Ce să uitați… Ce? Bufon, zici? Ah, dragul meu, nu sunt bufon, sunt, mai degrabă, hai să zicem, o prostituată sacră, ce zici? Încântată…

Și întinse mâna într-un fel exagerat ca una din acele curtezane care așteaptă un compliment. Polikrate întoarse capul dezgustat așteptând poate ca una din gazde să se debaraseze de actoraș. Dar nimeni nu spunea nimic și nebunul continua:

— Dă-mi mâna, dragul meu, vrei? Fii amabil…

Se apropiase și îl împingea de umăr. Polikrate privea ezitant împrejur pentru a observa reacțiile sparțiaților, însă aceștia țineau numai privirile în pământ. Încercă un moment să-l ignore dar, cum acesta continua cu vocea lui mieroasă și enervantă, luă deodată un cuțit de pe masă și, dus de furie, luând intrusul drept vreun vagabond sau vreun nebun, încercă chiar să-l lovească. Se văzu clar cum cuțitul sprintecă tunica bufonului și cum îi zgârie partea de sus a pieptului. Dar nebunul se feri cu multă dibăcie și cu un gest precis, îl dărâmă pe Polikrates dintr-o lovitură de cot. Nu văzusem niciodată acea artă a războiului pe care o stăpânesc spartanii; eram impresionat. Bufonul înaintă un pas înspre stăpânul meu care zăcea acum la pământ și îi întoarse bărbia cu vârful piciorului. Cu o voce deodată devenită groasă îl auzirăm spunând:

— Așa, să înveți cum se vorbește unui rege.

Îl priveam pe Polikrate zacând la pământ și trebuie să mărturisesc că nu îmi părea foarte rău. Ci iată-l pe venerabilul Aiakes care s-a ridicat agitând bastonul:

— Ești nebun? Ați înnebunit cu toții? Faceți ceva!

Spartanii însă rămâneau inerți. Nebunul întoarse atunci privirile către samieni. Dar Syloson și frații lui, de când intrase în Sparta era așa de onorat să fie la masă că își uitase cu totul capul și nu căuta decât să imite tot ce vedea că fac spartanii.

Se vedea clar că regele-măscărici era mândru de el. Se așezase cu picioarele bine înfipte în pământ și mâinile încrucișate. O privea victorios pe tânăra femeie de la mijlocul mesei.

Am acum puțin timp să precizez că pirații samieni numărau printre victimele lor și nave ale Spartei. Unul din enormele lor kratere de bronz fusese jefuit. Avea gura frumos lucrată în relief și se găsește și acum în fața Heraionului, dedicat de Mnesarkhos syrianul, geomoros la Samos, proprietar, și el, cum am mai spus, al unui bun număr de corăbii și de emporia prin insule. Toată lumea știa cum obținuse vaza și că nu plătise deloc mult pe ea. Spun acestea pentru că presupun că aceste jafuri eram pe cale să le plătim în fața acestui Spartan. Dar voi vorbi mai îndelung când va veni vorba căci iată-l pe măscărici că-și reia jocul dizgrațios:

— Ah, dragii mei, nu vă neliniștiți de acest regretabil incident, vă rog, gustați din friptură. Ah, ce tare frige!

Introdusese degetul în berbec, lăsând o gaură în carnea zemoasă, apoi băgă degetul în gură și îl degustă cu un gest afectat. Ridică brațul apoi și își inspectă rana. Marginile pânzei erau înroșite de sânge. Cuțitul lui Polikrates alunecase pe coaste și îi spintecase tunica și, dedesubt, pielea. „E totuși scandalos cum oamenii în zilele noastre nu știu să se poarte” îl auzirăm plângându-se pentru sine. „E un scandal, dragii mei”. Rămase absent un moment, visător, privind prin meseni, ca într-un fel de vid.

Polikrates își scuturase praful de pe veșminte și se reașezase tăcut la locul lui masă când Dionyssios enomotarkhul se aplecă înspre el și îi șopti la ureche:

— Iată-l pe Kleomenes, fiul lui Anaxandridas !

Citindu-i uimirea pe față, căpitanul sparțiat adăugă în șoaptă:

— Așa e el.

Trebuie să spun acum provestea acestui Kleomenes, care era primul născut al lui Anaxandridas, căci povestea e de o frumusețe rară și am să o redau aici doar în linii mari. În tinerețe, tatăl său, Anaxandridas fiul lui Leon, rege al Spartei, era foarte îndrăgostit de soția sa dar aceasta nu îi făcea copii. Îngrijorați, eforii i-au cerut să-și schimbe soția pentru a avea un moștenitor însă regele s-a opus. Eforii i-au arătat atunci casa lui Ariston Europontidul, celălalt rege, căci la Sparta sunt doi regi. Acesta schimbase trei neveste. Eforii i-au poruncit lui Anaxandridas să-și ia și el alături de prima soție, o a doua, care va fi, sperau ei, născătoare de copii. Anaxandridas a fost obligat să cedeze. A ținut casă separată pentru această fată a lui Prinetedas, din familia eforului. La termen, această soție i-a dăruit într-adevăr un copil care a fost acest Kleomenes, primul născut Agiad. Dar supriza a fost că, la scurt timp după aceea, și prima sa nevastă i-a dăruit, unul după altul, și ea, trei copii frumoși: Dorieus, Leonidas și Kleombrotos. Acestea deci deocamdată despre Anaxandridas.

Căci iată-l pe Polikrates care se scarpină și acum la ceafă cu un aer tembel. Încearcă să se apropie de Kleomene. Dar faptul că acesta își reîncepuse numărul îl descurajă. Se vedea clar că nu știa cum să se adreseze unui om de rang atât de înalt dar care se comporta ca oamenii de cea mai joasă condiție. Kleomenes îl văzu cum se îndoiește și îl pofti din nou, amabil, să se așeze, servil, ia loc, sper să nu fie deranjul prea mare, gustă din friptură, te rog. Polikrate, pierdut, luă loc ca un papițoi împăiat, se scărpină iarăși la ceafă și gustă din friptură. Nu de-aici, preciză Kleomenes. Din partea cealaltă. Polikrates se supuse. Și tu, îi comandă lui Aiakes, servește și tu din berbec. Și tu, îmi ordonă și mie.

— Mâncați cu toții din berbec.

Dar cum Aiakes refuza și rămăsese tăcut și fără să facă vreo mișcare, Kleomenes îi strânse atunci umărul cu mâna-i puternică, căutând punctul acela unde carnea e moale. Aiakes, înțepenit, încruntă fruntea și figura sa venerabilă era întunecat de durere. Nu am putut să mai suport și în momentul acela m-am ridicat și am lovit cât am putut mâna care îmi chinuia stăpânul.

— Cine ești tu ? a întrebat Kleomenes.

Mă privea fix și mi-a arătat masa:

— Mănâncă!

Eram în picioare și el veni așa aproape de mine că îi simțeam respirația. Întinsese brațul și mă apucase de bărbie și mi-o mângâia cu un gest al degetului mare fixându-mă cu ochii lui ca de șarpe; îmi zdrobea buzele cu degetul, simțeam gustul sărat al unghiei sale zgâriindu-mi gingia. Rămăsesem în picioare, cu un fel de inconștiență și ca hipnotizat de acest nebun.

— Nu mi-e foame, am bolborosit în timp ce îmi curgeau bale din gură căci îmi ținea încă mâna în gură și mi-era frică să mă opun.

Refuzul meu i-a ațâțat furia. Niciunul din samienii mei nu păreau să aibă de gând să facă ceva.

— Te rog, rege, nu mă lovi, am spus.

Mi-a luat mâna, a trântit-o pe masă ca pe un picior de porc. Știam preabine ce făceau ei cu mâinile Heloților lor. Dar eu nu eram helotul lor. Scosese cuțitul, înspăimântător, un cuțit de fier rece de culoarea cenușei. M-am desprins cu forța deznădejdii și l-am prins de gât ca pe un șarpe ce era, l-am strâns tare, cu toată forța.

Polikrates, chiar, bastardul, venise să-l ajute pe spartan și mă lovea dar nu-l lăsam nicicum și îmi făcea plăcere să văd cum se umflă fața nebunului căci nu mai putea respira și încerca cu disperare să se desfacă, roșu tot, cu ochii scoși din orbite. Cred că îl omoram până la urmă căci îi deveniseră ochii limpezi la un moment dat și priveau cerul, departe. Dar Polikrates și niște spartani l-au salvat căci mă loveau cu pumnii și picioarele, lovituri pe care nici nu le simțeam până când o durere enormă m-a făcut să deschid pumnul.

— Față de câine! urla Polikrates. Ne strici toată diplomația!

Drept e că n-aveam eu nicio treabă cu diplomația lor. Am crezut că au să mă omoare chiar acolo, pe loc. Dar în acel moment m-a luat Aiakes de umăr, tot în tăcere și m-a adus spre el, aruncându-i lui Polikrates o privire cumplită, el, bunul moșneag. Spartanii se retrăseseră și ei. În îmbulzeală mi s-a părut că întâlnesc privirea verde a fetei, care m-a ars iarăși și am văzut în aceasta pentru un moment răsplata tuturor nefericirilor mele. Îl trântisem la pământ pe cel care-l umilise pe stăpânul meu și eram foarte bucuros. Phalanthos, îți jur că în acele moment îmi spuneam că tot ce contează în viața asta este bucuria aceasta cosmică de a răsturna opresiunea. Uneori mi se par atât de nedrepți acești greci că m-aș duce să locuiesc la capătul lumii, la Coloanele lui Herakles, printre mâncătorii de lotus.

Kleomenes, care-și revenise, m-a întrebat:

— Nu te cunosc. Ești cumva dintre ephebi?

Și mă scruta cu atenție. Mă ascunsesem în spatele lui Aiakes, i-am răspuns că nu. A râs de accentul meu: „Ești dintre ionii ăștia, atunci?” și a arătat cu un gest disprețuitor înspre delegația samiană. Am scuturat din cap: nu.

— Măcar nu vorbești ca domnișoarele astea de argivi, din câte aud?

A trebuit atunci să mormăi că eram get.

— Hm. Încă un străin. Nu ești ciung măcar, știi să ții o lance? Ia pune-l la masă. Fă-i loc, a poruncit.

Pericolul trecuse. În acel moment Polikrates, care-și regăsise deodată curajul, vorbi cum urmează:

— Sunt Polikrates fiul lui Aiakes, geomoros, o rege. Îți cer iertare. Sper că rana ta nu este gravă.

— N-are nimic, doar o zgârietură.

Și Kleomenes își inspecta rana cu o mină de decepție. „Păcat”, l-am auzit iarăși murmurând pentru sine. Nu înțelegeam și cred că cei care-l înconjurau se obișnuiseră și ei să nu înțeleagă tot ce spunea acel rege. Atunci Aiakes s-a ridicat și a spus:

— Ai auzit cererea pe care am făcut-o în fața Adunării Bătrânilor, o rege.

— Am ratat începutul și la mijloc n-am priceput nimic.

Spunea și-și inspecta rana, absent.

— Ce răspuns ne vei da?

Kleomenes ridică privirea:

— Iar sfârșitul nu mi-a plăcut.

Și își admira unghiile.

— Nu e de glumă, o rege.

Kleomenes se apropie atunci iarăși amenințător de Aiakes, foarte aproape și, fixându-l cu aceiași ochi de șarpe, îi spuse cu voce groasă:

— Pirații care mișună prin apele Samosului, asta nu e de glumă.

Atunci ne-am lămurit cu toții care era cauza furiei măscăriciului-rege, jafurile samienilor asupra transporturilor Laconiei.

Atunci a apărut Anaxandridas, urmat de Ariston fiul lui Aleximakhos, celălalt rege al Spartei, din vechea linie a lui Euryphon. Am fost toți uimiți să-l vedem pe Kleomenes deodată dezumflat:

— Nu, tată, mă ocup eu. De ce-ați venit? De ce i-ai adus pe toți? Leonidas, rămâneți unde sunteți, mă ocup eu! Dorieus! Te rog, tată!

Schelălăia deodată ca un cățel, schimbat cu totul față de comportamentul pe care-l avusese, dar tatăl lui, Anaxandridas, trecuse deja înainte urmat de cei trei fii și de suita lui. În urmă, Kleomenes striga:

— E dreptul meu!

Unul dintre efori atunci a încercat să intervină dar Anaxandridas părea destul de indiferent. Kleomenes își prinsese tatăl de braț dar cu un gest brusc Anaxandridas se desfăcu. Fiul său s-a dat înapoi cu câțiva pași, cu figura împietrită și cu mâna la gură.

— Eu sunt primul născut!

Îi curgea sânge pe nas, mi se pare. Da, da, așa mi se pare, era chiar sânge, îi curgea pe nas. Rămăsese ca mut, cu privirea mată. A căzut la pământ și se rotea în praf. Făcea spume la gură. M-am apropiat. În momentul acela am văzut că suferea de boala divină. Am văzut asta imediat.

— I se mai întâmplă uneori, a spus Anaxandridas. Hai la masă!

S-a așezat la masă cu fiii săi și cu ceilalți. Își înghițeau înfometați supele și tăiau berbecul fără să-și facă vreo grijă de acest Kleomenes care se rotea săracul la pământ în praf, prins de spasme și cu ochii ieșiți din orbite. Îi curgeau bale și bolborosea ceva nearticulat din care recunoșteam din când în când „e dreptul meu”. Mi se părea superb. Mai văzusem deja la Samos bolnavi din aceștia și mi-au părut mereu spasmele acestea de o frumusețe fără egal. Dar nu văzusem niciodată așa o afișare de forță căci nu cunoșteam pe atunci oamenii din Lakedaimon. I-am atins fruntea. S-a zbătut puțin dar nu l-am lăsat. Făcuse spume la colțul gurii.

M-am ridicat. Îi trecuse criza. Mi se pare că-mi vindecasem călăul. Anaxandridas și mesenii veniseră să mă privească cu un fel de curiozitate. Era acolo Ariston fiul lui Agasikles, Khilon și eforii lui, alți militari și toți notabilii de la syssitia. Nu știu dacă au înțeles ce s-a întâmplat dar îmi plăcea respectul pe care-l citeam în ochii lor. Și îmi plăcea mai ales privirea ei. Sper că de pe înălțimile Olympului, Zeus cel furtunos are un plan care să aibă un sens căci eu clar nu înțeleg nimic. Dar îmi spun mereu că nu suntem pe pământ pentru a înțelege.

De partea cealaltă terminaseră de mâncat, se ridicaseră de la masă și negociau ceva, cred. La distanță, înconjurat de toți, cu ochii ațintiți către fiul său care zăcea culcat la pământ alături de mine, Anaxandridas spunea stăpânului meu:

— Aiakes, dacă vrei părerea mea, trebuie neapărat consultat oracolul.

— Trebuie să încetați să vă sustrageți zeului, a întărit Khilon înțeleptul.

Aiakes s-a întors:

— Nu înțelegi. Oracolul de la Branchidai vorbește rău în ultima vreme. Sunt ani întregi de când templul e mort. De când a avut loc jaful lui Harpagos răspunsurile sunt întunecate și disperate. Sunt vagi și nefericite, Anaxandridas, cum să le interpretez fără să mă înșel? Am să merg în altă parte. Am să merg la Pytho, am să fac cum faceți voi.

Căci samienii consultă deseori Branchidai, templul oracular al lui Apollôn, la Didyma, în Milezia, mult mai aproape de casa noastră decât cel din Delfi, la care vine totuși să se închine Grecia întreagă.

Regele Anaxandridas a clătinat din cap ca prins de îndoială.

— Aiakes, înțelege: nu predicțiile sunt nefericite. Viitorul tău este nefericit.

Atâta credință necondiționată în spusele spartanului. Timp de o clipă Aiakes i-a cântărit cuvintele. Înțelegeam bine neliniștea lui Aiakes. E adevărat că marea casă a lui Apollon Didymaios este frumoasă și albă, dar numai în afară! Dacă ar fi știut! Știa oare? Aiakes îl privea cu neîncredere. Oamenii cam încep să cam știe toți. Se știau genul de răspunsuri care se dau în ultima vreme la Branchidai. De când cu Harpagos, Branchidai nu mai e oracol ci curată loterie și oamenii au început să simtă treaba asta. Aiakes a spus:

— În zilele noastre nu mai e ca în vremurile părinților noștri. Când Alyattes al Lydiei a ars templul Atenei din Assessos în Milezia, a trebuit să-l reconstruiască pe banii lui căci și-a avut pedeapsa prin însăși gura zeului. În zilele noastre templele se distrug și războiul nu încetează, barbarii își fac astfel legea iar zeul tace. Trebuie să facem ceva căci nu putem trage nădejde decât din noi înșine.

— Du-te la Branchidai, Aiakes, du-te în Milezia. Cere lui Apollon cauza eșecurilor tale. Fă libațiile prescrise. Adu sacrificii și purifică Samos. Am să vin și eu, cu fiii mei. Am să vin să văd cu ochii mei.

Ce le venea deodată spartanilor să vină tocmai în Milezia?

— Până atunci, Aiakes, iată această fată. O cunoști?

Dacă o cunoștea? Mi se pare mie că Aiakes căuta să scape privirii drepte a ochilor săi de culoare deschisă căci era chiar fata pe care o făcuseră sclavă capturând-o pe mare.

— Iat-o pe Metis, phokiana.

Se numea Metis deci și era phokiană. Mi s-au părut mereu foarte frumoase fetele din Phokis, cu frumoasele lor șuvițe împletite, fără îndoială cele mai frumoase în Hellas.

— Metis, iată-l pe Aiakes, prietenul și aliatul meu.

Căci la Sparta au obicei să strige femeile pe nume și cu voce tare și asta în fața tuturor. Căci, dacă e să numărăm, erau de față cei doi regi, Ephorii, unii dintre Bătrânii lor și din aristoii Spartani și fără să punem la socoteală întreaga delegație samiană.

— Am impresia că ne cunoaștem, a zis ea și ai mei s-au făcut că nu înțeleg.

— Pe Polikrates, pe fiul său, l-ai întâlnit deja. Este cunoscut printre toți grecii ca cel mai norocos insular. A pus mâna pe cea mai mare flotă din Grecia. De la inelul său îi vine norocul, spun unii. Are un inel, nu așa, Aiakes?

Dar Aiakes a tăcut și Anaxandridas a chemat cu un gest un Pythios cu un înscris. L-a deschis și a citit adunării vechile cuvintele ale Pythonessei de la Delfi:

Nu îi zdrobi pe Tegeați, Anaxandridas, am interzis deja aceasta tatălui tău,

Ci caută casa albă ce crește pe casa moale a lui Prokles,

Sparge scutul zeiței caste cu gura fetidă

De fiecare dată când deșertul syrian își trimite armăsarul cu coapse negre de fier

Însoțit de cortegiul său de maimuțe, șerpi, lei și elefanți.

Iar când pythiosul a terminat de citit aceste cuvinte, a tăcut. Anaxandridas i-a luat înscrisul și a așteptat un moment reacția samianului, care doar a păstrat tăcere. A spus apoi cu voce tare :

— Iată cuvintele ce ne vin chiar de la Delfi.

Mergea înaintea tuturor ținând înscrisul în mând și aruncând din când în când priviri înspre Metis. Se opri alături de ea și insistă, cu un aer victorios :

— Chiar de la Delfi, din însăși gura pythonessei.

Nu pricepeam nimic. Metis se ținea dreaptă, subțire et albă la față.

— Pricepi ? a reluat. Prokles este înaintașul vostru la Samos. Pământul moale trebuie să fie chiar mlaștina pe care a fost construit Heraionul vostru. Asta trebuie să facem. Cum ne-au interzis la Delfi, noi trebuie să venim la Samos, chiar oracolul din Delfi o cere. Vezi tu, Delfi nu are suficienți bani pentru a își termina reconstrucția, și vin acum să îmi ceară bani. Ceea ce nu îi împiedică să interzică Sparta la templu, pentru că i-am pedepsit pe vecinii noștri din Tegea. Mi se pare că este o nefericire că Amphyktionii au uitat respectul ce ni-l datorează. Totuși, de-abia aștept să pun o întrebare foarte importantă. Așa o să facem: cum Delfi ne interzice, o să consultăm pe Apollon altundeva, în frumoasa sa casă mileziană, chiar la voi la Didyma.

Părea foarte entuziast de ideea lui și arunca din când în când scurte priviri victorioase înspre Metis care se ținea dreaptă.

— Și cum tot vorbim despre călătorii, calea mării este periculoasă din cauza tuturor acelor pirați care mișună în ultima vreme… Flota Samosului a devenit cea mai puternică din Grecia…

Spartanul s-a întrerupt și a gândit un timp. A reluat:

— Aiakes, spune drept. De ce are fiul tău atât noroc?

— Flota noastră este puternică, o Anaxandridas.

— Nu e singura flotă, Aiakes. Mai sunt și celelalte insule. De ce vă ascultă toți insularii, deodată? Mai sunt și perșii… Am auzit că are un inel? Am auzit că inelul îi poartă noroc. E adevărat? Spune, Aiakes, ce părere ai?

— Anaxandridas, dacă ți-e teamă de mare și de pirații ei, am să-ți trimit propriile mele corăbii.

— Nu e nevoie. O să vedem asta cu aliații noștri corinteni. Nu ai nimic împotrivă, Aiakes, din câte văd?

— Împotrivă?

— Împotriva consultării noastre la Branchidai, templul Ioniei.

— Anaxandridas, eu consider casa mea aliata Spartei iar templul, din câte știi și tu, este deschis tuturor.

N-am să descriu aici privirea ce i-a aruncat-o Metis, Pythonesa phokiană.

— Sunt mulțumit să aud cuvintele acestea, a spus Anaxandridas. Venind de la tine, negustor samian, ele nu sunt marfă ieftină. Privește, Aiakes: îți încredințez această fată. În fața Ephorilor și în fața consiliului Amphyktionilor de la Delfi m-am angajat ca nimic rău să nu i se întâmple pe pământ laconian. Poartă-te cu ea cum se cuvine.

— Am s-o tratez cu toate onorurile.

— Poartă-te cu ea cum se cuvine, prietenul meu.

Și cum Ephorii se tot țineau tot prin preajmă și ascultau cu atenție și judecau, Anaxandridas, cu rictusul său caracteristic, a pus un braț în jurul gâtului lui Aiakes și, ținându-l ca într-un clește, au plecat să facă câțiva pași. Îl priveam pe Aiakes, moșneagul, aplecat de durere de a se regăsi fără ajutorul puternicei Sparte și Anaxandridas se sprijinea pe el. L-am urmat atunci, m-am alăturat lui ca să-l sprijin. S-au oprit și stăpânul meu s-a îndreptat de spate și a înfruntat privirea puternicului Sparțiat.

— Aiakes, privește-mă: eu sunt rege la Sparta și totuși am mai puțină libertate decât vreunul din acești burghezi din insule. Nu mi-o lua în nume rău. Mai întâi, e acest Ariston, rege al Spartei și el, alături de mine, care i-a dat lui Khilon ideea să mă facă să le înghit nevasta cea nouă… Ți-o spun ca unui prieten, vezi bine. Apoi mai e toată congregația Bătrânilor, mai sunt cavalerii, educatorii! Eh… Suntem toți egali aici. Toți egali, nu-i așa că e formidabil? Tu, Aiakes, ești așa fericit la Samos, ai atâta libertate acolo, dacă ai ști…

— Atâta timp cât Kyros rămâne dincolo de strâmtoare.

În momentul acesta Sparțiatul a băgat de seamă că îi urmăream, îmi aruncă o privire suspicioasă și își reluă plimbarea, strângându-l și mai tare de umeri pe bătrân.

— Aiakes, a zis el, tu vii să te plângi că zeii nu-ți favorizează suficient proiectele. Dar, vezi tu, trebuie să îți cunoști prietenii. Privește, acum: iată, un ceas. Ia-l cu tine la Samos. Întoarce-l de o mie de ori. Când și ultimul fir de nisip se va fi scurs, am să vin să te vizitez cu Dorieus, Lonidas și Kleombrotos, toți, moștenitori ai casei de Agis.

Privi împrejur neliniștit și adăugă deodată cu voce tare:

— Și Kleomenes, și el, bineînțeles. Normal.

Spusese asta pentru că, terminând plimbarea, treceam din nou pe lângă Khilon și pe lângă Ephorii lui. După câțiva pași reluă cu vocea joasă înspre stăpânul meu:

— În fața templului de la Branchidai. Acolo vom veni să ne edificăm dacă Samos ne este aliată sau nu. Du-i pe corabia ta și pe prietenii noștri perși, pe drum spre Ephessos, tratează-i ca pe prieteni, vrei, Aiakes?

„Ah, bătrânețea” a spus regele înspre Ephori când Aiakes s-a îndepărtat.

Iar eu m-am grăbit să-l prind din urmă.