Ea şi cuvintele

Ea m-a privit în ochi şi brusc cuvintele mi s-au umplut de înţeles. Au început să strălucească argintiu şi s-au montat în piramidă acrobatică întoarsă-n jos cu vârful — în echilibru, văd şire de cuvinte ce se ţineau în horă după umeri şi stau pe umerii gravi ai altora — tot cuvinte, în rânduri mai puţine şi tot aşa până jos unde cuvintele se lichefiază şi devin din cale-afară grele şi se sprijină toate pe-un semn unic de mirare!

E casa-nchisă şi masivă a unui antic faraon înfrigurat, cuvintele începuseră să se desprindă ca nebunele lăsând în urmă fum de artificii. Din ochii ei în ochii mei, cuvintele-au prins rădăcini, cimentul umple-n serpentine golul tectonic dintre cărămizi şi-un duh de sunet fluieră-năuntrul piramidei, vagabondează pe culoare cu mâinile-n buzunar.

Obişnuiam să colecţionez cuvinte decupate din reviste de arheologie, în serii şi înşirate în clasoare, le aranjam şi-organizam cu ele vernisaje.

Scoteam din vârful cel de jos al piramidei cuvinte vechi cu care-nfăşuraseră mumia-alexandrinului şi le afişam pe strasse cu-o dublă curiozitate: a mea, să văd la ce e bun o piatră veche şi-a voastră: ce părere aveţi voi despre talpa lumii?

Şi m-am mirat mereu că eu găseam asta singura luptă demnă de purtat, dar nu şi voi, ca un act iremediabil de divorţ semnat de mine şi de lumea soră. De frunze şi de rădăcini aeriene s-a-nconjurat clădirea de cuvinte şi s-au înfipt în sol într-o pădure deasă, ca un mortar ce solidifică structura; cuvântul a rămas acolo, nearătat şi parte din întreg, iar când am vrut să-l scot din nou la aer, exponat, mi s-a părut că nu mai are rost, cuvântul sta stingher şi nelalocul lui, strâmb la origini şi îndreptat de vreme parcă, refugiat şi parcă nu avea nimica de făcut afară — atâta mai puţin expus neruşinat la bâlci.