Despre praz

În față la pâine am auzit următarea conversație între un băiat și o fată. Aveau vreo 20 de ani. O redau aici deoarece mi se pare că cuprinde ceva înțelepciune.

Băiatul intrase și se așezase lângă mașina de cafea. Ținea în mână doi praji. Vânzătoarea la casă îl cunoștea, se vede, și îl privi atentă.

— Ai făcut piața?

Îl întrebase cu căldură în glas.

— Nu. I-am luat de la Storagebox.

— De unde?

— La parter la blocul meu. Storagebox Romanian Solutions se cheamă. Sunt ca niște cutii poștale, comanzi pe internet și primești în cutie. Le-am cumpărat pe internet. E mai ieftin…

— Cum așa, praz pe internet? întreba fata mirată.

— Uite-așa, alegi prazul pe site, fill-uiești numărul de bucăți și-ți face delivery într-o cutie, bagi codul și scoți prazul. E simplu!

— Și nu e nimeni să te ajute?

— Nu. La un click distanță. Tu și cutia.

Fata luă prajii în mână și îi cântări neconvinsă:

— Măcar seamănă cu poza de pe internet?

— Da, de semănat seamănă, sunt spălați, sunt curați.

Se lăsă o tăcere.

— La ce te gândești? întrebă ea.

— La nimic.

— Hai, spune-mi!

— E o prostie, lasă.

— Zi-i.

Și el cedă:

— Uite, mă gândeam, cine are dreptul să te omoare pe pământul ăsta?

I se făcu rușine apoi pentru că nu avea legătură cu nimic dar cum ea vrusese să știe la ce se gândește…

Fata în spatele ghișeului rămase cu gura căscată și tăcu o vreme. Ridică apoi privirea:

— Să te omoare? De ce?

Dar Guguță, pentru că Guguță îl chema pe băiat, sunt sigur, — la fel de sigur cum pe fată o chema Kunegonda — Guguță deci era cât se poate de serios și domnișoara a ezitat să-și formuleze perplexitatea în vreun fel, urmărindu-l doar cu ochii ei frumoși să vadă ce-are să spună. Guguță era băiat la locul lui și nu voia să pară prea deplasat:

— Fată dragă, a spus, trăim vremuri grele. Pe vremuri era altfel. La renaștere de pildă. Ce frumos este omul, argumenta marele Pico…

Fata a schimbat atunci o privire plină de înțeles cu colega ei.

— În vremurile noastre, a continuat Guguță, nu mai vorbește nimeni de frumusețe. E păcat, zău. Omul nici nu mai este frumos și chiar dacă este, nici nu contează. Întrebarea este câți bani poate aduce frumusețea. În zilele noastre nu se mai poate trăi. Ca să zic așa, în zilele noastre nu ne mai putem organiza decât în chip cât mai rezonabil morțile.

Fata privea puțin visătoare într-o direcție care nu era cea a ochilor triști ai lui Guguță.

— Înțelegi? De aceea vă întreb, dacă tot o să murim cu toții, între șefi, colegi, prieteni și familie, mă întreb cine are dreptul să te omoare. Cum se poate muri cât mai just posibil, lămuri el. Ca să nu supărăm pe nimeni.

— Aha, făcu nelămurită fata și ochii săi parcă se umeziseră. Și la ce concluzie ai ajuns?

— Am ajuns la concluzia că cei care au cu adevărat dreptul să te omoare sunt familia ta.

— Familia mea?

— Nu… a mea. Adică fiecare cu familia lui, înțelegi. Dacă e la o adică, ăștia trebuie să te omoare!

— Nu înțeleg… Ți-ar place să te omoare propria ta familie?

— N-am spus asta. Am spus că dacă trebuie să aleg răul cel mai mic, ăsta ar fi. Familia!

— Și de-aia le-ai luat praz? Să te ierte?

— Păi nu cred că mă iartă. Nu se iartă nici pe ei darmite…

Se tăcu puțin, apoi fata oftă:

— E bine să ai pe cineva…

Guguță înțelese — și eu la fel — că fata nu are familie. Se duse la automat, își potrivi păhărelul de carton și dădu drumul mașinii publice de cafea să curgă.

— E bine, acceptă și el și se arse cu cafeaua dar nu putea împroșca pe jos că se făcea de râs așa că înghiți lichidul fierbinte și se făcu roșu la față ca un rac iar fata râdea la el.

 

Atât am auzit și am ieșit că eu îmi cumpărasem franzela și a trebuit să plec că ce era să fac, cât era să mai stau să ascult ce-și spun oamenii.