Străina
Eu mi-am uitat limba maternă. Vorbesc, dar prost și cu accent.
Sunt născută în România. M-au bătut în România. Mi-au luat totul și m-au bătut. M-au salvat în ultima clipă niște oameni. M-au dus la ei, în Germania, să am grijă de casa lor. Stăpânul și stăpâna. Așa am scăpat.
Acum locuiesc aici, lângă Stuttgart. Vorbesc prost și nemțește. Abia pot lega câteva fraze.
Am uitat ușor-ușor româna. Nici nu am cu cine să vorbesc. Mi se încleștează fălcile, pronunț silabele românești din ce în ce mai greu. Maica îmi șoptește că n-are nimic – că oricum n-am nevoie de limba aceea. În românește îmi șoptește.
Îmi amintesc uneori lucruri, țâșnesc amintiri. Există o explicație:
Am fost lovită la cap, cred. Am fost bătută undeva pe lîngă grădina Cișmigiu, pentru că mă uitam prea insistent la un grup de tineri care petreceau. M-au agresat și m-au lovit. Pe vremea aia răspundeam la înjurături, înjuram și eu și mai tare.
De-atunci, după bătaie, am început să uit. Mi-am făcut probleme, uitam unde-mi lăsasem hainele, geanta, uitasem unde trebuia să mă duc și de ce mă duceam. Îmi mai aducea aminte Maica uneori. Alteori nu, rămâneam doar cu uitarea. Se mai înșela și ea.
Am mers la poliție, am auzit că se poate face plângere chiar pentru femeile ca mine. Ofițerul mi-a spus că era închis și s-a uitat apoi cu dispreț la hainele mele de cerșetoare.
M-am uitat și eu pe urmele privirii lui. Blugii erau într-adevăr murdari și pătați. Bluza era ruptă. Găsisem o geacă și niște pantofi pe drum, îi pusesem într-o legătură. Colecționam lucruri aruncate, unele mi se păreau valoroase, chiar dacă erau rupte.
M-au dat cu capul de bordura de ciment a gardului.
În România nu mă simțeam acasă. Nu îmi găseam niciun prieten, nu gândeam ca niciunul din foștii mei prieteni din copilărie, nu îmi găseam pe nimeni. Mă simțeam străină, începusem să-i urăsc pe români. Nu-i de mirare că le-am uitat limba. Și totuși acolo m-am născut, printre români, în țara aceea care mi-e acum străină până în fundul sufletului și care se numește România. M-au dat afară din locație.
Ciudat. Chiar nu mă simt româncă, în niciun fel. Cred că mă chema Vasilica. Aici îmi zic altcumva,
Nu am identitate, nu știu cum mă cheamă.
Nici la poliție nu au vrut să mă primească după ce m-au bătut. Ofițerul m-a văzut că arătam ca o cerșetoare și și-a spus că ceva-ceva trebuie să fi făcut eu. Eram murdară de sînge pe blugi și o secundă ofițerul a întrebat preocupat de unde e sîngele. Dar asupra acestui singur fapt care îi atrăsese atenția, l-am liniștit: deși mă loviseră și eram plină de vânătăi și zgârieturi, – totuși sângele nu era de la ei. Sângele de pe blugi era doar menstruația care venise pe neașteptate, pe mine m-au dat afară din locație și am rămas așa, pe străzi, cu blugii plini de sînge între picioare și pe buzunare, era sînge din sexul meu, sîngele coapselor mele, sîngele corpului meu care se scursese în stofa murdară a pantalonului și se întărise.
Mi s-a părut totuși că polițistul e scârbit la vederea sîngelui meu menstrual.
L-am privit cu nedumerire, de ce? și atunci am înțeles cu adevărat că nu mai pot comunica cu oamenii. Atunci mi s-a confirmat ce bănuiam demult și anume că există ceva ce mă separă total de oameni, de ceilalți: ceea ce mie mi se părea cel mai sfânt lucru al corpului meu, semnul intim al reconstrucției casei din corpul meu, sângele meu menstrual, pe polițist era vădit că îl scârbește. Pentru mine, pata roșie care se întărise pe pantaloni era ca un semn nobiliar. Era ca un herald din evul mediu. Era ceea ce mă însemna, cu o pată colorată, de griul din jur, de indiferența orașului. Pentru polițist, a fost semnalul că trebuie să mă dea afară.
De ce? Cum e posibil așa ceva? Ce am eu mai sfânt? Cum să-i explic? Cum pot să comunic cu cineva care e scârbit de ce ai tu mai sfânt?
– Reveniți luni, după ora 11, mi-a spus, cu afectată indiferență și uitându-se în lături, cu silă vădită și cu o grimasă abia reținută.
N-am mai răspuns și nici n-am revenit și mi se pare mie că acestea sunt și ultimele cuvinte pe care le-am auzit în limba română.
Am adormit apoi în parc, cred, nu mai știu, apoi cred că m-am trezit la spital, nu știu unde, poate în România, poate în Germania, poate altundeva.
Acum e bine.
Acum stau la stăpânii mei în Germania, mi se spune bitte schön, kommen sie frau, bitten sie. Nu înțeleg totul iar românește nu mai știu. Au trecut poate luni, au trecut poate ani. Se întâmplă să îndur cu stoicism trecerea timpului ca pe o corvoadă de care nu mă pot desprinde. Zece minute în care nu am ce face se scurg încet ca o veșnicie, uneori timpul parcă se oprește și repornește cu greu ca un mecanism stricat și chiar mi s-a întâmplat să încep să număr cu voce tare ca să ajut timpul să treacă. Pe de altă parte ultimii ani au trecut ca o secundă, fără să-mi fi rămas din ei nimic remarcabil.
Timpul se răzbună pe mine. Uneori cred că și timpul e dușmanul meu. Pentru că uneori se întoarce înapoi, și de unde eu credeam că a trecut minutul, de fapt trebuie să-l iau iarăși de la început. Și așteptarea reîncepe. Dar am inventat o strategie. Cu cuvintele îl prind pe șarlatan. E foarte simplu, de fapt, număr: unu, doi. Pentru că vedeți, timpul este obligat, contractual, ca doi să vină întotdeauna după unu. Nu se poate altfel. Odată ce am pronunțat „doi”, timpul nu se mai poate întoarce. Numărul a rămas pentru eternitate etichetat de chiar puterea cuvântului meu. Este puterea pe care o am asupra lui. Este modul meu de a da în judecată universul și de a-l face să respecte cuvântul. Nu este mereu omul sub vremuri, ci uite, în cazul meu, pot să domin și eu, amărâtă cum sunt, timpul. Cronicarul se înșeală deci. Oblig timpul să treacă și să nu își mai bată joc de mine. Nu funcționează însă și dacă spun în alte limbi: pentru mine, doar cu limba română îl pot prinde.
Sunt oameni buni acum în jurul meu, atâta s-a schimbat, nu mai mă atacă nimeni ca pe vremuri. Sunt lucruri totuși pe care nu reușesc să mi le amintesc, ca niște găuri în memorie, uneori mă îngrijorez dar atunci Maica îmi șoptește că o să fie bine, că oricum de lucrurile acelea nu o să am nevoie și că, să o cred pe ea, e mai bine așa și că, de altfel, nici nu se poate altcumva.
Maica mă mai ajută, cât poate și ea, săraca.
