Antimistica

Tema „absurdului” introdusă de Kirkegaard în metafizica modernităţii venea din experienţa spirituală a Reformei. De altfel, gânditorul danez este revendicat şi de istoria ideilor religioase, ca inspirator al revirimentului protestant al secolului al XlX-lea. Absurdul este înscris potenţial în doctrina lutherană a predestinării, împărţirea radicală între cei „aleşi” şi cei „damnaţi”, pe criterii inaccesibile ‘judecăţii umane, propune o imagine am-biguu-tragică asupra condiţiei umane. * De asemenea, Max Weber atrăgea atenţia asupra contradicţiei – pe care am putea-o considera „absurdă” – între credinţa în graţia divină, pe care nimic nu o poate influenţa sau constrânge şi stricteţea programului de viaţă protestant, orientat spre continua perfecţionare interioară a credinciosului.2

Saltul în absurd ca experienţă mistică esenţială, aşa cum îl gândeşte Kirkegaard, reprezintă atât explorarea unor noi teritorii, „moderne”, ale spiritului, cât şi un reviriment al fundamenta-lismului protestant, al căutării experienţei mistice „originare”. Literatura modernă nu participă direct la această a doua dimensiune a spiritualităţii kirkegaardiene, dar întreţine o relaţie intimă cu experienţa mistică a absurdului pe care, pentru a o putea expune mai intuitiv, o voi raporta la un concept de autoritate în domeniul ştiinţei ce se ocupă cu descrierea sensibilităţii lirice moderne: idealitatea goală.

În opinia lui Hugo Friedrich, căruia îi aparţine acest construct teoretic, conştiinţa poetică a secolului XX este caracterizată printr-o aspiraţie intensă către un pol al transcendenţei care, în acelaşi timp, este dezinvestit, desacralizat.3 Ceea ce propune, în fond, demonstraţia lui Friedrich ar putea fi amplificat în sensul expunerii unei afinităţi cu fundamentalismul protestant dacă înlocuim conceptul de „idealitate goală” cu cel de „antimistică”. Extinzând observaţiile lui Friedrich dincolo de graniţele liricii propriu-zise, inserându-le, adică, în seria „antiartă”, „antiliteratură”, „antâteatru”, putem spune, prin analogie cu toate acestea, că „antimistică” presupune persistenţa tuturor simptomelor aspiraţiei mistice, în condiţiile absenţei sprijinului moral al credinţei propriu-zise. „Antimistică” întreţine afinităţi cu morala stoică şi una a retragerii din lumea simţurilor, a ataraxiefâ.

Voi face acum un pas mai departe, stabilind o relaţie între „antimistică” şi conceptul absurdului: a păstra atitudinea credinţei, aspiraţiei, moralităţii în condiţiile unui scepticism care merge până la nihilism reprezintă, evident, o sfidare a logicii. Sensul pe care îl atribui aici gesturilor aparent denudate de semnificaţie (făcute într-o lume în care se presupune că sensul nu este posibil) este acela – foarte important – de a prezerva un spaţiu privat, intim, al interiorităţii şi, prin aceasta, al demnităţii. Poate fi această experienţă asociată cu o strategie identitară burgheză? Da, este răspunsul meu, bazat pe argumentul că putem gândi această spiritualizare stoică a moderaţiei şi a simţului burghez pentru „privat” pe modelul prestigios al asocierii dintre aspiraţia mistică protestantă şi raţionalitatea burgheză în secolele al XVi-lea şi al XVII-lea.