Absurdul şi nihilismul ludic.

Prima manifestare neechivocă a doctrinei absurdului în plan literar este dadaismul. Născut ca ultimă expresie a unui curent politic, cu puternice conotaţii morale – pacifismul, care încercase să evite izbucnirea primului război mondial – dadaismul avea să-şi dezvolte tema etică într-o direcţie complet imprevizibilă. Obiecţiile de conştiinţă adresate la început violenţei „absurde” a războiului se lărgesc treptat, cuprinzând raţionalismul sentimental al pacifismului fin-de-siecle, raţionalismul şi pozitivismul revoluţiei industriale, principiile de ordine ale culturii înalte în general şi, nu în cele din urmă, morala existenţei cotidiene, respinsă ca „burgheză” în sensul de „filistină”.5

Poziţia ciudată a acestui curent rezultă din coexistenţa unor afirmaţii de genul „dadaistul este pe jumătate un Pantagruel, pe jumătate un Sfânt Francisc” cu „a fi dadaist înseamnă, în anumite condiţii, a fi mai degrabă comis-voiajor sau om de partid decât artist”, în acelaşi document doctrinar.6 Manifestele lui Tristan Tzara se compun din liste de negaţii şi afirmaţii care, în impresia de „echidistanţă” pe care reuşesc să o comunice, semnalează, de fapt, o indiferenţă faţă de o logică şi o morală binare. Semnificativ din acest punct de vedere este modul în care George Grosz caracterizează dadaismul:

Nu era nici misticism, nici comunism, nici anarhism. Toate aceste direcţii aveau totuşi un fel de program. Noi eram nihilismul complet, pur, iar simbolul nostru era nimicul, vacuumul, gaura.7

Dadaismul preia formele militante ale mişcărilor politice radicale, fără a milita pentru nimic, parodiind astfel, anticipat şi involuntar, mişcările totalitare ulterioare, în care artiştii de avangardă vor juca adeseori rolul unor apologeţi. Nu se poate spune că el oferă, în mod veritabil, o etică, dar conţine, totuşi, sugestia unei noi atitudini morale, fondate, ca să spunem aşa, pe… nimic.