Deconstrucţie şi potlatch

În sfârşit, tot o formă spectaculoasă de distrugere şi chiar „autodistrugere” poate fi regăsită şi la unii dintre promotorii Deconstrucţiei, în special la Paul de Man – cel care avea, de altfel, să facă din Nietzsche eroul întemeietor al acestui tip de filosofic La de Man, interogaţia pasionată cu privire la „limitele deconstrucţiei”, demonismul „voinţei figurale de putere”12, jocul cu ambiguitatea interpretării, înţeleasă ca act de autodistrugere atât a textului, cât şi a interpretului13, concură la un tip de construcţie identitară ce ar putea intra oricând sub incidenţa a ceea ce Fritz Stern numea cândva „politicile disperării”.14 Dar această disperare nu exclude elementul esenţial al orgoliului autodistrugerii, al capitalizării în ordinea prestigiului. Nu pot încheia fără să citez opiniile criticului american Camille Paglia despre relaţia dintre potlatch-ul revoluţiilor din anii ‘60 şi cel livresc, al deconstrucţionismului:

Revoluţia anilor ‘60 în America a eşuat din cauza propriilor sale excese. /…/ în Franţa, în schimb, scurta revoltă a studenţilor a fost înăbuşită de guvern, o forţă exterioară. Stângiştii de bibliotecă de tipul lui Foucault au intrat într-o stare de perpetuă acreală. Ei n-au văzut niciodată că ideile lor erau greşite, fiindcă aceste idei, din lipsă de curaj, nu au fost niciodată verificate în contact cu realitatea prin parcurgerea întregului lor ciclu organic. De aici şi curata nebunie de a cădea în adularea stângismului francez de către universitarii conformişti dintr-o Americă despre care, ca naţiune, se poate spune că a făcut o călătorie până în inima întunericului şi s-a întors de acolo cu un adevăr tragic.”

3. H. Arendt, Le systime totalitaire, traducere de Jean-Loup Bourget et alii, Seuil, Paris, 1972, p. 54.

4. Vezi Keith A. Dickson, Towards Utopia. A Study ofBrecht, Clarendon Press, Oxford, 1978, p. 34.

5.1dem,pp. 60-61.

6. Louis Aragon va fi adus în faţa justiţiei pentru a fi cerut asta în poemul său pro-sovietic, de o violenţă neîngrădită de nimic, front rouge”. Vezi Peter Collier, „The Poetry of Protest: Auden, Aragon and Eluard”, în Timms şi Collier, Visions and Blueprints, p.141.

7. Nu se poate spune că acest mecanism nu a funcţionat: o bună perioadă, suprarealismul a fost aproape identificat cu ideea de avangardă, căpătând aura profeţiei şi statutul sacru al „bisericii primitive”, o dată cu izbucnirea mişcărilor studenţeşti din anii ‘60.

8. G. Bataille, Partea blestemată: eseu de economie generală, traducere de Bogdan Ghiu, Institutul European, Iaşi, 1994.

9. A. Artuad, Heliogabale ou l’Anarchiste courone, în Oeuvres complites, voi. 8, Paris, 1967.

10. Vezi Morris Dickstein, Gaten of Eden. American Culture ofthe Sixties, Basic Books, New York, 1977.

11. Vezi Paul Hollander, Political Pilgrims. Travels of Western Intellectuals to the Soviet Union, China and Cuba 1928-l978, University Press of America, Lanham, New York-Londra, 1990, p.24.

12. Vezi Christopher Norris, Deconstruction: Theory & Practice, Methuen, Londra-New York, 1982, p. 108.

13. Paul de Man, Allegories ofReading: Figurai Language în Rousseau, Nietzsche, Rilke, and Proust, Yale University Press, New Haven, 1979.

14. Vezi Fritz Stern, The Politics of Cultural Despair. A Study în the Rise of German Ideology, University of California Press, Berkeley-Los Angeles, 1961. Trimiterea este metaforică, Stern vorbeşte în cartea sa despre conservatorii radicali ai Germaniei interbelice. Un element de legătură istoric poate fi totuşi invocat: de Man a aparţinut un timp, în tinereţe, mişcării fasciştilor flamanzi.

15. C. Paglia, „Junk Bonds and Corporate Raidres”, în Sex, An and American Culture, Viking, New York, 1993, p. 216.