Revolta dionisiacă a anilor ‘60

Disperarea/disiparea lui Rimbaud, părinte fondator al Decadenţei, ritmul „infernal” al cheltuirii de sine prin care opera lui fascinează la început doar un mic număr de excentrici, apoi intelighenţia „alternativă” din întreaga Europă, se desfăşura pe fundalul unei epoci de indiscutabilă prosperitate. Este adevărat că poetul însuşi nu a beneficiat direct de avantajele creşterii economice din perioada „imperiului liberal” al lui Napoleon al III-lea, dar este la fel de evident că „mizeria” sa şi a lui Verlaine, ca şi a lui Baudelaire, înaintea lor, reprezenta mai degrabă un stil personal decât expresia unei crize sociale. Tipul de comportament simbolic rimbaldian reprezintă o anticipare a Contraculturii anilor ‘60. Şi atunci, „maniile” autodistructive aveau să izbucnească în contextul unei opulenţe economice fără precedent în istorie (şi neegalată, de altfel, până astăzi).

Poezia beat este cel dintâi purtător postbelic al mesajului radical al „eliberării”, rolul de guru jucat de Breton în anii ‘20 şi ‘30 fiind preluat în Statele Unite de Allen Ginsberg.10 Poemul său Howl (Urlet) era un veritabil manifest al rispei de sine sau, mai bine-zis, o listă de revendicări furibunde exprimate în numele dreptului conferit de risipa de sine. Poetul îşi interpelează ţara natală, chemând-o pe nume şi cerându-i să dea socoteală pentru diferite tipuri de frustrări încercate de generaţia sa. In mod ironic, acest poem ar putea fi interpretat ca un bilanţ al Decadenţei: după mai bine de jumătate de secol, bardul american constată că nobilii practicanţi ai sporturilor spirituale extreme, care se cheltuiesc pe ei înşişi („dau totul”, ca să-l cităm mai exact) pentru a reîntemeia imaginar societatea, nu sunt recompensaţi în nici un fel. Acest text, în felul lui un curs scurt de anarhism anticapitalist, denotă o mentalitate… contractualistă: America este acuzată de a nu-şi fi respectat nişte presupuse „obligaţii” faţă de profesioniştii autodistrugerii simbolice.

Rămânând în aceeaşi atmosferă, putem regăsi urmele complexului intelectual şi emoţional al potlatch-ului explorând mişcarea pacifistă a anilor ‘60, care reia ciclul dadaist, de trecere la la o atitudine ludică şi ironică la radicalismul utopic şi la declanşarea agresivităţii. Ostentaţia antipatriotică a suprarealiştilor este şi ea amplificată la scară de atitudinile anti-franceze ale intelighenţiei revoluţionare din timpul războiului din Algeria, de atitudinile violent anti-americane ale militanţilor împotriva războiului din Vietnam sau de protagoniştii ‘68-ului din Republica Federală Germană, care, în mod simetric faţă de „ura de sine evreiască” a sfârşitului de secol XIX, dezvoltau o la fel de intensă „ură de sine germană”.

Toate aceste manifestări se integrează destul de clar în sfera simbolică a potlatch-ului, cu atât mai mult cu cât majoritatea analiştilor leagă explozia contraculturii „dionisiace” a anilor ‘60 de boomul economic al acestei perioade, de o bruscă şi derutantă creştere a prosperităţii generale şi de apariţia unui comportament de consum complet nou.11 Din perspectiva temei care ne interesează aici, am putea defini spiritul anilor ‘60 prin ambiguităţile, glisările, jocul dintre consum* şi autoconsum.