Potlatch, Renaştere, Decadentă

În aparenţă, potlatch-ul presupune un schimb de obiecte simbolice, menit să consfinţească o relaţie socială. în fapt însă, acesta desemnează o formă de simbolică de război, ţinta sa fiind aceea de a ruina prestigiul adversarului printr-un dar atât de exorbitant, încât acesta să nu mai poată returna ceva echivalent sau superior ca valoare.1 Una dintre formele particulare ale acestui comportament, cu precădere interesant pentru demersul nostru, este aceea în care adversarii încearcă să capitalizeze prestigiu distrugând cât mai mult din averea personală.

În cele ce urmează, voi folosi potlatch-ul drept metaforă pentru un tip de comportament simbolic care, în opinia mea, asociază decadentismul estetic cu strategiile identitare ale burgheziei. Mai precis, prin investigarea ostentaţiei decadente din perspectiva imaginarului legat de status, voi încerca să arunc o lumină asupra unor zone ale universului mental burghez care nu sunt reductibile la „capitalismul” raţionalist şi la filosofia de viaţă utilitaristă. Ipoteza pe care o avansez este aceea că asemenea structuri care unesc economia şi fantasmele nu au dispărut complet o dată cu birocratizarea şi raţionalizarea societăţii produsă de avansul modernizării.

Tot la modul metaforic şi sugestiv, voi asocia acea latenţă imaginară a minţii burgheze care o face compatibilă cu excentricităţile decadenţei, cu mentalitatea burgheziei din oraşele Italiei renascentiste. Asocierea burgheziei italiene a secolului al XV-lea cu potlatch-ul şi ea metaforică, porneşte de la două caracteristici ale imaginarului renascentist. în primul rând, este vorba despre identificarea burgheziei cu „preaplinul”, cu „opulenţa”, în condiţiile în care aceste categorii primesc conotaţia vitalităţii, a participării la o fertilitate „cosmică”. în al doilea rând, este vorba despre faptul că prestigiul, în mentalitatea acestei burghezii „alternative”, este mai important decât profitul (sau, poate, este cea mai importantă formă de profit), astfel încât dobândirea lui justifică adoptarea unor comportamente iraţionale din punct de vedere economic – mergând până la risipă şi „distrugere”.

Asocierea dintre Decadenţă şi potlatch se cere şi ea explicată. Obsesia „degenerescentei”, temă predilectă a literaturii şi artelor, începând cu sfârşitul secolului al XlX-lea, se asociază cu o atitudine agresivă, cu o disponibilitate spre violenţă pe care o putem pune în relaţie cu mecanismul prestigiului obţinut prin distrugere şi, în ultimă instanţă, prin autodistrugere. Se conjugă aici fanteziile energetismului modern cu mai vechi dispoziţii apocaliptice: distrugerea echivalează cu o „eliberare”, deopotrivă corporală şi mistică. De asemenea, tot aici converge şi motivul legatului aristocratic al poeţilor, într-o societate modernă percepută ca dezeroizată şi mercantilă: renunţarea nonşalantă, detaşată, la o lume a confortului şi securităţii, la propria intimitate, la propria viaţă chiar, ca dovadă de nobleţe2.

• Voi susţine, aşadar, împotriva evidenţei unei atitudini explicit „antiburgheze” a elitelor decadente, că, în fapt, acestea se înscriu în logica unei strategii de legitimare simbolică a burgheziei ca o clasă care acceptă riscul şi care, împotriva raţionalizării şi autocontrolului absolut promovat de puritanism, este capabilă să risipească. Asemenea potlatch-ului, care reprezintă un mod de a-ţi asigura prestigiul social şi de a-ţi reduce la tăcere adversarii prin distrugerea propriilor bunuri, o formă de legitimare prestigioasă în societatea europeană postnobiliară constă în figurarea unei distrugeri a lumii normalităţii şi prosperităţii, care poate fi interpretată şi ca expresia unei prosperităţi „escaladate”, ca o hipersau metaprosperitate, pe care am considerat că o putem asocia – repet, în primul rând metaforic – unui univers mental burghez de tip renascentist.

În condiţiile dispariţiei elitelor tradiţionale, care exercitaseră din cele mai vechi timpuri un rol ponderator asupra comportamentelor şi, implicit, asupra imaginarului burghez (vezi, de exemplu, interdicţiile vestimentare păstrate până târziu, în secolul al XV-lea sau al XVI-lea), bogăţia devine altceva decât o condiţie materială şi decât un indicator de status. Prosperitatea se va manifesta tot mai intens în planul fantasmatic şi unul dintre modurile cele mai dramatice de „tematizare” a ei va fi de găsit în înseşi figurile simbolice ale risipei şi distrugerii. Forma extremă a acestei modalităţi de asigurare a propriului prestigiu este, după cum vom vedea, autodistrugerea, un comportament în care se îmbină orgoliul burghez al opulenţei cu estetica aristocratică a detaşării de sine.