Anii ‘30: Decadenţa revoluţionară.

La sfârşirul războiului, într-o societate europeană derutată şi iritată de dispariţia „carcasei de protecţie” a Vechiului Regim, tentaţia atingerii gloriei prin excesul distrugerii nu dispare. Aşa cum arată Hannah Arendt, departe de a fi devenit pacifistă, „generaţia tranşeelor” nutrea fantezii de distrugere/regenerare la fel de intense ca şi predecesorii lor care salutaseră izbucnirea conflagraţiei mondiale.3

Numai că, de data aceasta, discursul se radicalizează: moştenitorii decadenţei îşi propun revoluţia socială ca ţel suprem. Pasiunea unei justiţii al cărei caracter „absolut” reprezintă, adeseori, pretextul pentru derularea unui imaginar luxuriant al distrugerii şi autodistrugerii. Atât Emst Toller, în Hoppla, wir leben, cât mai ales Bertolt Brecht în Baaft, prezintă personaje de o perversitate polimorfă, gata să experimenteze orice, să încalce orice limită, să rişte şi, în primul rând, să se cheltuiască pe sine, într-un mod complet iraţional. Este vorba aici despre momentul de criză maximă al Republicii de la Weimar, exprimat de nişte intelectuali care nu considerau, deocamdată, că trebuie să-şi dea o identitate ideologică (ambii autori sus-menţionaţi vor adera, în anii ‘30, la partidul comunist, devenind unii dintre propagandiştii săi literari cei mai activi).

Profunda dorinţă de a.pedepsi la modul simbolic o societate al cărei caracter „burghez” ajunsese sinonim, pentru ei, cu toate păcatele veniale nu exclude realitatea paradoxală că autori de factura lui Toller şi Brecht reuşesc, totuşi, să exprime ceva din spiritul acestei burghezii în căutare de sine. Vorbind despre succesul extraordinar înregistrat de dramatizarea romanului lui Brecht Opera de trei parale, Hannah Arendt observa:

Avangarda nu înţelegea că, de fapt, forţează nu nişte ziduri de fortăreaţă, ci nişte uşi deschise şi că succesul ei unanim îi dezminţea pretenţia de a reprezenta o minoritate revoluţionară, dovedind, dimpotrivă, că era pe punctul de a exprima spiritul epocii /…/. Nu mai era posibil să-i şochezi pe burghezi; ei aplaudau revelarea filosofiei lor ascunse, a cărei popularitate dovedea că ei avuseseră dintotdeauna dreptate /. /•

Hannah Arendt este autoarea unora dintre cele mai perceptive pagini cu privire la relaţia dintre avangardă şi societate. O dovadă de subtilitate a intuiţiei este însăşi semnalarea complexităţii acestor raporturi, a faptului că, în pofida excentricităţii lor ostentative, programele literare radicale nu sunt rupte de sensibilitatea şi de fantasmele societăţilor în mijlocul cărora se nasc. Cred însă că autoarea se înşeală cu privire la natura acelei sensibilităţi şi a acelor fantasme. Reprezentarea ei despre burghezie nu este nimic altceva decât preluarea ca atare a clişeelor radicale ale lui Brecht însuşi: o clasă definită prin egoism rapace şi ipocrizie.

În opinia mea, burghezia germană a anilor ‘20 se afla într-o stare de căutare a propriei identităţi, derutată de eşecul lamentabil al viziunilor glorioase ale epocii wilhelminiene şi încercând să-şi recâştige sentimentul propriei importanţe şi demnităţi. Din acest punct de vedere, căutările avangardei – în orice caz, ale avan-gardei nealiniate, cel puţin nu în mod explicit, la ideologiile totalitare – sunt legate de „testarea” unor noi identităţi ale clasei „ex-mijlocii”, în mod particular de aceea legată de „risipa violentă”.

Stilul „cheltuirii de sine”, al autodistrugerii glorioase este extrem de evident în apelurile repetate ale suprarealiştilor, de-a lungul anilor ‘20 şi ‘30, la completa dezarmare a Franţei, la desfiinţarea armatei, în condiţiile unui iminent conflict militar.6 în general, atitudinile anti-patriotice, combinate cu afirmarea susţinerii Uniunii Sovietice în eventualitatea unui război al acesteia cu puterile occidentale practicate de grupul prezidat de Andre Breton, se califică pentru categoria „distrugerii simbolice aducătoare de prestigiu personal”.7 în aceeaşi categorie trebuie introduşi şi autori care, în ciuda afinităţilor lor cu demersurile suprarealismului, au fost întotdeauna mult prea personali pentru a putea rămâne în interiorul acestuia. Mă gândesc, în primul rând, la Antonin Artaud şi la Georges Bataille. Ambii prezintă o importanţă deosebită pentru subiectul de faţă. Bataille nu este doar autorul care duce până foarte departe explorarea acelei „voinţe de moarte”, acelei tentaţii a autodistrugerii, a autoanihilării care, la data când o postulează Freud, reprezenta deja o achiziţie a curentelor postşi neoromantice. Opera sa de teoretician conţine încercările cele mai ambiţioase de a articula teoretic dimensiunea subconştientului uman cu toate celelalte aspecte ale culturii. Eseul său Partea blestemată introduce nevoia de distrugere, de risipă reflectată în potlatch -care reprezintă chiar tema acestui capitol – în esenţa însăşi modului în care funcţionează economia, Bataille având curajul să extrapoleze concluziile antropologiei culturale, de care a fost tot timpul interesat, asupra funcţionării societăţilor moderne.8

La rândul său, Artaud a împins sistemul de valori şi logica sinelui pe care am încercat să le includem sub autoritatea metaforică & potlatch-ului până la cele mai îndepărtate consecinţe. „Teatrul cruzimii” preconizat de el are implicaţii atât de adânci asupra conştiinţei spectatorului, încât a putut sta la baza unei metode de terapie – psihodrama. Pentru Artaud, nimic nu poate echivala, în plan artistic, cu gloria şi măreţia aduse de declanşarea autodistructivă a energiilor intense ascunse în zonele cele mai profunde ale psihicului uman.9