Corpul între natură şi cultură.

Tema corpului şi a corporalităţii va reveni masiv în imaginarul social o dată cu anii ‘60. în această epocă, inserarea ei într-o strategie burgheză de legitimare este cu mult mai explicită decât în epoca 1900: „societatea afluenţei”, „statul-bunăstare”, „societatea de consum” sunt conceptualizări subîntinse de un imaginar al corporalităţii triumfale. Pe de altă parte însă, această corporalitate primeşte, din perspectiva intelighenţiei disidente în raport cu valorile dominante, conotaţii la fel de negative ca acelea medievale: „corporalitatea” exaltată de consumism apare ca o eşuare a spiritului în „bolgiile” materiei joase.

Pe lângă această linie de argumentare şi de asociere a sugestiilor simbolice se dezvoltă o alta, care valorizează de data aceasta pozitiv valorile trupului, corporalitatea. Ca reacţie la presupusele presiuni manipulatoare şi masificatoare ale „Sistemului” asupra individului – scenariu esenţial în teoriile critice radicale despre „capitalismul târziu” – sfera privată pare să-şi găsească ultima redută tot în corporalitate. Unul dintre toposurile predilecte ale discursului revoluţionar este eliberarea corporalităţii, înţeleasă în primul rând ca sexualitate.

De aici şi suprapunerea contradictorie între protestul împotriva unei industrii pornografice – reprezentând simbolul şi esenţa manipulării „capitaliste” a spaţiului privat al fantasmelor – şi „porno-politică” – eticheta sub care tema eliberării sexuale de constrângerile „capitaliste” este tratată, uneori, în programele mişcărilor studenţeşti din Franţa, Germania şi Statele Unite care culminează cu exploziile „revoluţionare” între 1968 şi 1971.12

Dintr-o perspectivă abstract-teoretică, această contradicţie se poate rezolva. Ideea manipulării presupune intruziunea mecanismului social al „capitalismului” în planul profund al dorinţei şi instrumentalizarea acesteia în funcţie de imperativul reproducerii „Sistemului” (profitul de dragul profitului). Dar există aici o importantă nuanţă rousseauistă: manipularea perverteşte nu dorinţa în sine, ci ideile despre dorinţă, esenţa „bună” şi „naturală” rămânând intangibilă. Pentru că dorinţa este, de fapt, aspiraţia către corporalitatea totală, în sensul de „autentică”, „deplină”, „inocentă” şi, nu în ultimul rând, „cosmică”.13

Mitologia reîntoarcerii la inocenţă este articulată de profeţi ai eliberării forţelor creative ale libidoului precum Norman O. Brown, una dintre autorităţile spirituale ale mişcărilor studenţeşti din America anilor ‘60. Maeştrii săi sunt vizionarii romantici, în special William Blake şi Nietzsche, alăturaţi referinţelor, absolut obligatorii în epocă, la mistica extrem-orientală, în special la budismul Zen.14 Deşi psihanalist de formaţie, Brown respinge autoritatea teoriilor freudiene ca reprezentând raţionalizări brutale ale subconştientului. Esenţa tehnicii sale, exprimată, prin aforisme şi poeme frizând adeseori ininteligibilul, în volumul-ma-nifest Love’s Body (1966), stă în anularea graniţei psihologice dintre lumea interioară şi lumea exterioară şi într-o de-culpabi-lizare/eliberare integrală a trupului de sub „tirania” intelectului.

Merită să observăm şi modul în care a evoluat mişcarea feministă în raport cu „politicile de reprezentare” a sexualităţii. în epoca „eliberărilor” din anii ‘60, apare tendinţa de a reclama pentru sexualitatea feminină aceeaşi libertate de manifestare şi de expresie ca pentru cea masculină. Această tendinţă, iniţiată de Erica Jong şi Rita Mae Brown, se va prelungi pâna la Angela Carter sau Jeanette Winterson.15 în acelaşi timp însă, feminismul va începe să pună la îndoială modurile de reprezentare ale sexualităţii înseşi, propunându-şi să deconstruiască până la rădăcină stereotipurile masculine, falocentrice şi avansând spre înlocuirea conceptului de „sexualitate”, asociat cu determinismul biologic, cu conceptul pur cultural de „gen”.16 De aici căutarea unei noi sexualităţi şi a unei noi forme de exprimare a trupului, a dorinţei, a plăcerii, care, pe de o parte, să ţină seama de presupusa condiţie pur culturală a tuturor acestor categorii, iar pe de altă parte să exploreze/inventeze forme de corporalitate şi de erotism specific feminine. Acest tip de experiment a fost cultivat de reprezentante ale feminismului academic francez, ca romancierele şi eseistele Luce Irigaray, Monique Witting, Helene Cisoux17.

În contextul de faţă, trebuie să ne întrebăm dacă aceste viziuni asupra corporalităţii pe care le putem asocia culturii înalte mai au vreo afinitate cu strategiile identitare ale burgheziei. Din moment ce idealul eliberării libidoului este inseparabil, în programele de emancipare ale contraculturii anilor ‘60 sau ale feminismului anilor ‘80, de viziuni ale revoluţiei „anticapitaliste”, răspunsul negativ se impune de la sine. Strategia identitară burgheză compatibilă cu corporalitatea pare să ţină aproape exclusiv, în epoca noastră, de registrul „popularului”. Totuşi, fără a respinge evidenţa, verdictul de mai sus poate fi nuanţat: toate corporalităţile revoluţionare reprezintă, în general, proiecţii şi extensii ale unui sentiment intim al propriei corporalităţi – un element asociat în mod tradiţional cu sfera privată a identităţii burgheze.

Pe de altă parte, linia de argumentaţie descrisă mai sus nu epuizează complet moştenirea „înaltă” a Contraculturii anilor ‘60. O poziţie excentrică şi totuşi foarte semnificativă în acest context este aceea marcată de Camille Paglia. Ea atacă vehement premisele rousseauiste ale feminismului, care „simplifică brutal problema sexului, limitâhd-o la domeniul convenţiilor sociale: dacă se reglează puţin societatea, dacă se elimină inegalităţile sexuale, dacă se epurează rolurile sexuale tradiţionale, regatul fericirii şi armoniei se va instaura de la sine”.1* O greşită înţelegere a naturii sexualităţii nu este doar naivă, ci de-a dreptul periculoasă, deoarece „individualismul, şinele neconstrâns de societate, duce la servitutea şi mai brutală a constrângerii naturale. Toate drumurile care pornesc de la Rousseau ajung la Sade”.19

Viziunea asupra corporalităţii expusă de Camille Paglia ţine de registrul culturii înalte, autoarea făcând în mod explicit elogiul ierarhiei: „Traumele anilor ‘60 m-au convins că egalitarianismul generaţiei mele era o eroare sentimentală. /…/ După nesfârşite conflicte cu autoritatea, subversiuni ludice şi ironice şi exasperări datorate organizării şi procedurilor de orice fel, am ajuns astăzi să văd ierarhia ca fiind deopotrivă frumoasă şi necesară”.20 Autoarea propune, de fapt, o viziune renascentistă asupra corporalităţii, în care splendoarea raţiunii durează doar atât cât reuşeşte să ţină în frâu izbucnirile naturii chtoniene, fără a nutri iluzia vană că şi-ar putea supune definitiv stihiile şi cu atât mai puţin că ar putea să se recunoască în esenţa acestora.

Această reprezentare asupra corporalităţii ca ireductibil-săl-batică deschide posibilitatea unei identităţi burgheze „înalte”, care resemnifică spectaculos persistenta asociere a acestei clase cu „instinctele” şi „materia”: faptul de a se defini drept o clasă care nu a ignorat corporalitatea creează prezumţia că a acumulat o uriaşă experienţă istorică în privinţa coabitării cu această stihie…

NOTE

1. Christina von Braun, „Der Hauptman Dreyfus – die Briider Lumiere. Realer Korper und simulierte Wirkliclâkeit”, în Julius H. Schoeps, Herman Simon (ed.), Dreyfus und die Folgen, Edition Hentrich, Berlin, 1995, p. 278.

2. Ch. Charle, la Crise litteraire î L’epoque du naturalisme. Roman, theatre etpolitique, Presses de l’Ecole Normale Supeiieure, Paris, 1979, p. 69.

3. Despre influenţa wagnerismului în Franţa sfârşitului de secol, vezi Gerald D. Turbow, Wagnerism în France, în D. Large, W. Weber (eds.), Wagnerism în European Culture and Politics, Comell University Press, Ithaca and London, 1984.

4. J. K. Huysmans, Liturghiile negre, traducere de Emanoil Marcu, Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

5. G. Mosse, citat în Christina von Braun, Der Hauptmann Dreyfus – die Briider Lumiire. Realer Korper und sim ulierte Wirklichkeit, în Dreyfus und die Folgen, p. 271.

6. P. Ory, p. 460.

7. Pascal Ory,La nouvelle droite de la fin-de-siecle”, în Pascal Ory (ed.), Nouvelles histoire des idees politiques,Hachette, 1987, pp. 460-461.

8. Jerrold Seigel, op. cât., p. 282.

9. Cu privire la această filiaţie, Jerrold Seigel indică articolul lui Barres „Le caractere de Baudelaire”, publicat în Le Voltaire, 1 iunie 1887, cu ocazia comemorării a douăzeci de ani de la moartea poetului.

10. J. Seigel, op. cât., p. 288.

11. în această conexiune, este interesant să evocăm ideea Christinei von Braun cu privire la relaţia dintre mitul lui Don Juan şi tehnica modernă a stăpânirii de sine. Don Juan, în diferitele sale ipostaze, de la tratarea sa mozartiană la seducătorul lui Kirkegaard, la Alfred Jarry sau la erotica suprarealistă, exprimă o voinţă de transcendere de sine, un control ferm asupra propriilor energii şi facultăţi (Christina von Braun, „Mănnliche Hysterie -weibliche Askese. Zum Paradigmwechsel der Geschlechterrollen”, în Die schamlose Schonheit des Vergangenen. Zum Verhăltnis von Geschlecht und Geschite, Verlag Neue Kritik, 1989, p. 65).

12. Conceptul de porno-politics a fost creat de Lewis Feuer. Vezi Leslie Fiedler, „The New Mutants”, în Richard Kostelanetz, (ed.), The Avant-Garde Tradition în Literature, Prometheus Books, Buffalo, New York, 1982, p. 273.

13. H. Marcuse, Eros şi civilizaţie, traducere de Cătălina şi Louis Ulrich, Ed. Trei, Bucureşti, 1996.

14. Theodore Roszak, The Making of a Contre Culture. Reflections on a Technocratic Society and Its Youthful Opposition, Anchor Books, New York, 1969, p. 115.

15. Susan Rubin Suleiman, Subversive Intent. Gender, Politics, and the Avant-Garde, Harvard University Press, Harvard, 1990, eseul „The Politics and Poetics of Female Eroticism”.

16. Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, traducere de Mircea Deac, Univers, Bucureşti, 1997, pp. 150-l60.

17. Susan Rubin Suleiman, op. cât., pp. 123-l32.

18. Idem, pp. l-2.

19. Idem, p. 14.

20. Idem, p. 104.

I.