Corpul între individ şi masă.

Categoria „sensibilului”, a percepţiei este tematizată, de exemplu, în empiriocriticismul lui Emst Mach şi în pozitivismul logic al lui Bertrand Russel: gândirea este organizarea percepţiilor sensibile şi doar ele „există”. Această viziune are afinităţi cu o definire a intimităţii ca spaţiu al percepţiilor – care sunt în acelaşi timp nişte autopercepţii. Dar „percepţia” însăşi este un mediator între „psyhe” şi „soma”, o intermediară între „spirit” şi „materie” -forma în care se manifestă spiritualitatea fiind reprezentată aici de incertitudine (incertitudinea cu privire la existenţa obiectivă a lumii exterioare).

Acceptarea incertitudinii ca intimitate privată presupune o conştiinţă lucidă şi vibrantă. Reprezentarea unei asemenea „vibraţii interioare” se asociază istoric cu reprezentări despre energie, ca o categorie centrală a universului, în care converg ideile unei filosofii romantice a naturii cu o conceptualizare specifică pozitivismului ştiinţific. Se creează astfel un spaţiu de joc (sau un continuum, de tipul benzii lui Mobius) între o reprezentare a energiei interioare provenite din pulverizarea „realităţii obiective” şi o reprezentare a energiei ca nouă revelaţie a realităţii obiective.

Această „liberă circulaţie” imaginară între momentul suprimării „apocaliptice” a realităţii obiective şi momentul reconfirmării ei „milenariste” încurajează apariţia unei noi dimensiuni a condiţiei de mediator a corpului. Este vorba despre dubla sa semnificaţie – ca expresie a privatizării radicale a existenţei, pe de o parte şi ca expresie a unei solidarităţi colective organice, de „rasă”, pe de altă parte.

Pentru a înţelege mai clar mişcările imaginarului colectiv descrise mai sus mi se pare util să considerăm, ca studiu de caz, evoluţia intelectuală a unui scriitor de factura lui Maurice Barres, autor, printre altele, chiar al unui Roman al energiilor naţionale. Barres este considerat popularizatorul conceptului de naţionalism, făcând din acesta, prin forţa de fascinaţie a personalităţii sale, „un posibil atribut al tinereţii, al prestigiului literar, adică al nonconformismului”.6 Situându-l în contextul curentelor intelectuale fin-de-siecle, Pascal Ory observa:

Autorul celor trei cărţi reunite sub titlul lipsit de fard – dar nu şi de ambiguitate – de Culte du moi este un baroc cu scriitură meandrică, a cărui regulă de viaţă pare să fie întâi de toate senzualistă şi abia în ultimul rând analitică: Du sang, de la volupte et de la mort. Salutat la început ca prozatorul cel mai sclipitor al generaţiei sale, a antrenat-o pe aceasta în siajul shi până la limitele anarhiei şi nu numai a celei literare: L’Ennemi des lois. Şi totuşi, acelaşi om şi-a încheiat traiectoria ca preşedinte al „Ligii patrioţilor”, deputat conservator al cartierului Halelor, membru al Academiei Franceze şi „privighetoare a masacrului”, cum l-au numit adversarii, în timpul războiului din 1914-l918.7

Partizanii spiritului raţionalist şi republican aveau toată îndreptăţirea să-l ostracizeze moral pe romancierul devenit, între timp, lider simbolic al partidei antidreyfusarde pentru şovinismul său violent, deopotrivă antigerman şi antisemit şi pentru exaltata sa propagandă militaristă, în perioada care a premers izbucnirea primului război mondial. Acuzaţia de oportunism însă, bazată pe incongruenţa dintre anarhismul provocator al primei faze a creaţiei şi carierei sale şi conformismul naţionalist al celei de-a doua, este profund discutabilă.

În prima sa trilogie, Cultul eului (care se deschidea cu romanul Du sang, de la volupte et de la mort), Barres nu se sfiise să exalte violenţa, trăirile liminare, forţa de a distruge, sinuciderea, ca expresii supreme ale libertăţii.8 Faptul că, în următoarea sa trilogie, Romanul energiilor naţionale, el ajunge la o formă de expresie pe care astăzi psihologia socială o numeşte hate speech, „discurs al urii”, este inteligibil ca o încercare de intensificare a percepţiei propriei „vibraţii” interioare. „Mânia sfântă” devine, în cazul naţionalismului nutrit cu rafinamente poetice simboliste9, un pretext pentru experienţa şi revelaţia propriului trup, a propriei corporalităţi. Cu alte cuvinte, autorul îşi „inoculează” ura în mod deliberat, dintr-un calcul cinic/estetic, pentru a-şi dilata percepţiile „corporale” – imitând gesturile „profetice” ale lui Rimbaud şi anticipând, simbolic, stupefiantele anilor ‘60. Se poate presupune, de altfel, că această manipulare a propriilor pasiuni conţine, în germene, tentaţia de a manipula pasiunile „maselor”. în acest sens, istoricul cultural Jerrold Seigel remarcă:

Barres este o figură importantă în istoria politică deoarece a început să caute, printre primii, simboluri capabile de a trezi energiile psihice la scară naţională. Politica sa de a domina masele prin participarea conştientă la dorinţele lor instinctuale îl evidenţiază ca precursor al fascismului.10

Revenind la acuzaţia de „oportunism” care i-a fost adeseori adresată lui Barres, trebuie spus că aceasta se bazează pe sentimentul unei incompatibilităţi între refuzul oricărei forme de identitate colectivă presupus de individualismul anarhic şi senzualist şi identificarea totală, „corporală” a individului cu „naţiunea”. Dar incompatibilitatea dispare dacă reuşim să vedem naţionalismul lui Barres nu ca pe o experienţă a identificării cu „celălalt”, ci ca pe o formă de proiecţie a unei percepţii intime „paroxistice” a propriei interiorităţi/visceralităţi energetice la scara unui vast construct fantasmatic: „naţiunea”.11