De la „epuizare” la „plenitudine”

Prăbuşirea Vechiului Regim şi tensionatele procese de recon-figurare a societăţilor occidentale a favorizat, în planul imaginarului social, demersurile „puternice” şi „fundamentaliste”. A urmat o explozie în lanţ a mişcărilor radicale şi utopice, a cărei ultimă secvenţă se înregistrează în anii ‘60 şi ‘70. Abia după epuizarea energiilor fantasmatice colective se creează premisele redescoperirii unor ipoteze identitare legate de scepticismul hedonist şi ludic. Criticul cultural şi prozatorul Urs Widmer, format în spiritul revoltelor studenţeşti din 1968, reflectează, zece ani mai târziu, asupra evoluţiilor produse în acest răstimp:

Mulţi [dintre revoltaţii anilor ‘60] au ajuns la concluzia greşită că fantezia devenise inutilă (deşi, evident, Adomo şi Marcuse erau plini de o fantezie ieşită din comun). Mai târziu însă această respingere generală a fanteziei avea să se convertească în opusul ei: acum, toată lumea cerea fantezie, cât mai multă fantezie. Bărbaţi şi femei, pe care, înainte, apucasem să-i cunosc ca încrâncenaţi şi ascetici, începeau brusc să dea glas plăcerii pe care le-o producea existenţa în întregul ei. Păreau că au început, din senin, să vadă în fantezie o calitate indiscutabil pozitivă, un rezervor inepuizabil de experienţe senzuale.^

Fenomenul descris aici la scara unui amplu şi fatalmente vag proces social se regăseşte, cu nenumărate nuanţe, în evoluţia intelectuală a multora dintre scriitorii importanţi ai epocii postbelice. Dintre aceştia îl vom alege, ca studiu de caz, pe autorul cel mai proeminent al aşa-numitului supraficţionalism american, John Barth, care, în anii ‘50, vorbea despre o „literatură a epuizării”, în această perioadă, aşa cum sugerează nuvela sa Lost în the Funhouse, Barth priveşte fantezia cu suspiciune, ca pe un fel de opiu al poporului. Personajul său „pierdut în parcul de distracţii” ajunge în final la concluzia că oamenii se împart în două categorii: vizitatori ai parcului de distracţii, pentru care acesta reprezintă realitatea şi „viaţa” şi creatori ai parcului de distracţii, care poartă în ei conştiinţa amară a „vidului” ce se întinde dincolo de „carnavalul” existenţei umane.10

Ulterior însă Barth avea să revină asupra propriilor sale utopii negative, practicând o literatură pe care el însuşi o va caracteriza, mai târziu, drept una „a plenitudinii”.11 „Plenitudinea” preconizată de Barth se caracterizează, în mod concret, prin spaţiul de manifestare neobişnuit de larg acordat fanteziei. O dată cu romanul The Sot Weed Factor (1963), stilul ascetico-ironic, influenţat vizibil de Beckett, al primelor ficţiuni ale lui John Barth face loc unei risipe a inventivităţii epice şi lingvistice, deschizându-se larg spre toată tradiţia unei literaturi a plăcerii, pe care modernitatea „puristă” o marginalizase cu severitate. „Neguţătorul de tabac” se bazează pe pastişarea romanelor de aventuri ale secolului al XVHI-lea, combinate cu elemente (parodiate) de Bildungsroman goetheean. Raportarea la lumea secolului al XVIII-lea nu este însă una sarcastică: ironia lasă loc unei nostalgii după acea epocă în care scepticismul filosofic putea convieţui cu sentimentul demnităţii personale şi cu o încredere viguroasă în sine şi în sensul moral al existenţei.

În această fază a creaţiei sale, Barth va propune fantezia ca pe un strat protector al „fiinţei”, care o ajută să se apere de „neant”. Conştiinţa fragilităţii construcţiilor estetice, intelectuale, politice ale umanităţii străbate romanele sale, împrumutând umorului său o imperceptibilă notă de Kulturpessimissmus. Marele avantaj al fragilităţii însă este acela că individualizează, că intensifică percepţia propriei unicităţi irepetabile. „Plenitudinea”, capacitatea omului de a se bucura cu măsură de plăcerile subtile şi fragile ale vieţii, dincolo de toate angajamentele „ideologice”, reprezintă unica sa posibilitate de a-şi afirma demnitatea personală în faţa unui destin prin esenţa sa ininteligibil şi tragic şi în faţa unei instinctualităţi care ameninţă constant să deşire reţeaua complexă, dar extrem de delicată şi vulnerabilă, a civilităţii.

Dacă privim opera lui Barth din perspectiva strategiilor identitare burgheze, putem, cred, stabili o afinitate între pesimisul său paradoxal de stenic şi atitudinea gânditorilor pe care Robert Hollinger îi numeşte „liberalii războiului rece” 12, partizani ai dezideologizării, convinşi că esenţa actului de guvernare este păstrarea echilibrului „farmaceutic” între utopiile sociale sau personale şi că valoarea care trebuie salvgardată este ceea ce Isaiah Berlin descrie drept „libertatea negativă” 13 – adică dreptul inalienabil al fiecăruia de a-şi defini, între limite impuse de dreptul similar al tuturor celorlalţi, propria idee de „libertate”. La un nivel mai profund însă forţa de atracţie a literaturii lui Barth provine din faptul că reuşeşte să resuscite, pentru burghezul contemporan, ceva din acea „ştiinţă de a trăi” a strămoşului său renascentist, pe care o evocam la începutul acestui capitol.

3. Klaus W. Hempfer, „Die Konstitution autonomer Vemunft von der Renaissance zur Aufklărung”, în K. W. Hempfer, A. Schwan (ed.), Grundlagen der politischen Kultur des Westens, Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1987, pp. 11l-l12.

4. U. Gaier, „Gegenaufklărung im Namen des Logos: Hamann und Herder”, în Jochen Schmidt (ed.), Aufklărung und Gegenaufklărung în der Europăischen Literatur, Philosophie und Politik von der Antike bis zur Gegenwart, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1989, pp. 266-267.

5. Aceasta este explicaţia lui Roger Caillois, în „Imaginea fantastică”, vezi Eseuri despre imaginar, traducere de Viorel Grecu, Univers, Bucureşti, 1975, p. 150.

6. John Bailey, Fascinaţia romantismului, traducere de Horia Florian Popescu, Univers, Bucureşti, 1982, p. 36.

7. A. Callinicos, Against Postmodernism, St. Martin’s, New York, p. 64.

8. Citat în Janik şi Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, Simon and Schuster, New York, 1973, p. 75.

9. U. Widmer, „1968”, în W. Martin Liidke (ed.), Nach dem Protest, Suhrkamp, Frankfurt/Main, 1979, p. 22.

Y 0. J. Barth, Lost în the Funhouse, Grosset & Dunlap, New York, 1969.

11. J. Barth, „Literatura Reînnoirii: ficţiunea postmodemistă”, traducere de Mihaela Simion Constantinescu, după Barth^ „The Literature of Replenishment”, Atlantic Monthly, ianuarie, 1980, în Caiete critice, nr. l-2, 1986.

12. Robert Hollinger, The Darie Side of Liberalism. Elitism vs. Democracy, Praeger, Westport-Connecticut-Londra, 1996, p. 48.

13.1. Berlin, Patru eseuri despre libertate, traducere de Laurenţiu Ştefan-Scalat, Humanitas, 1996, p. 58.