Identitate şi nostalgie

„Durata” devine un concept-cheie la sfârşitul secolului al XEX-lea, prin opera lui Bergson. Considerat un apostol al iraţionalismului, înainte ca influenţa sa să pălească în faţa mult mai intensei experienţe a nietzscheeanismului, Bergson nu şi-a dorit niciodată o asemenea postură. Deşi, în epocă, opera sa era asumată de mulţi conservatori, pentru a fi contrapusă raţionalismului „steril” şi scientismului „prusac” al lui Durkheim1, Bergspn însuşi nu vedea în demersul său o ruptură patetică şi vizionară cu tradiţia raţionalismului. Ca şi Sigmund Freud, contemporanul său, filosoful era ancorat într-o cultură liberală, raţională, care îşi asuma moştenirea clasicităţii „luminoase”. Astfel încât, dacă temele gândirii sale deveneau pretextul unor căutări mistice, la Charles Peguy sau Paul Claudel, aceasta se petrecea fărăbinecuvântarea sa2

Se poate spune că Proust este, probabil, cel mai important dintre emulii care nu „trădau” ideile inspiratorului lor. După cum demonstrează Jean-Francois Revel, creatorul lui Swann preia şi perpetuează, chiar dacă într-un mod extrem de personal, temele liberale, fără a sacrifica spiritul de convertire religioasă care afectează o bună parte din generaţia sa.3 Totuşi, „durata” lui Proust introduce o „diferenţă” problematică înăuntrul culturii liberale şi republicane a dreyfusarzilor: explorările sale romaneşti, seamănă adeseori cu o formă de tematizare/legitimare simbolică a aristocraţiei fin-de-siecle.

Proust face perceptibilă o strategie identitară burgheză bazată pe „politica nostalgiei”. în acest orizont, idealul culturii înalte nu este exprimat frontal, nu este agresiv şi apologetic, ci difuz, trecut în regimul relativizant al memoriei şi al unei empatii comprehensive modulate uneori de ironie. La Proust avem de a face nu cu evocarea unei aristocraţii exemplare – reprezentanţii reali ai „elitei tradiţionale” sunt adeseori ridicoli sau groteşti – ci cu atmosfera unei civilizaţii rafinate de a cărei supravieţuire pare să se îndoiască permanent şi a cărei fragilitate pare să o resimtă prin toţi porii naratorul-personaj Marcel.

Evocarea aristocraţiei Sudului, aflată în continuă disoluţie după Războiul de Secesiune, îi trezeşte şi lui William Faulkner aceleaşi sentimente de intensă compasiune, dincolo de orice obstacole „ideologice” care îl despart de propria sa clasă. Tema declinului ireversibil nu se leagă, de altfel, de o „clasă”, ci de o „lume”, iar compasiunea este posibilă tocmai pentru că o întreagă cultură, identificată în mod tradiţional cu ideea de putere şi strălucire, se descoperă brusc pe sine ca vulnerabilă şi pieritoare. Am putea spune că relaţia dintre scriitor şi Vechiul Regim ajuns la crepuscul se aseamănă, într-o anumită măsură, cu relaţia dintre Cordelia şi Regele Lear: abia după ce acesta din urmă pierde tot, redevine un posibil obiect al compasiunii şi simpatiei.

Aceeaşi stare de spirit infuzează şi proza extrem de complexă, de sofisticată a lui Robert Musil. Una dintre temele dezvoltate în Omul fără însuşiri este aceea a lentei dar ireversibilei destrămări a Imperiului habsburgic. Literatura lui Musil exprimă un tip de nostalgie care va trebui să aştepte până în anii ‘80 ai secolului nostru, pentru a ajunge din nou la expresie.7 Extraordinar de impresionant în romanul-fluviu al lui Robert Musil este faptul că, dincolo de extremele sale complexităţi, şiretenii şi contradicţii, Kakania pare să fie străbătută de o anumită inocenţă şi de un fel de bună-credinţă ce pot trece uneori şi în registrul de jos al prostiei (chiar agresive), dar a căror rememorare regenerează spiritul, trezind totodată melancolia.