Thomas Mann: al doilea paradox.

Dacă acceptăm totuşi că, în perioada de „crepuscul” a epocii wilhelmine, se poate vorbi despre paradoxul unui Thomas Mann „realist burghez”, devenit apologetul culturii aristocratice a războiului, în perioada Republicii de la Weimar, va deveni tot mai evident paradoxul invers: un Thomas Mann, nuvelist şi romancier rafinat şi decadent, care, confruntat cu escalada ideologiilor urii de rasă şi de clasă, devine apărătorul democraţiei liberale „burgheze”.

Să luăm pe rând termenii paradoxului. Cel mai faimos dintre romanele interbelice ale lui Thomas Mann, Muntele vrăjit (1924), reface dinăuntru experienţa Vechiului Regim, personajul central, Hans Castorp, încercând, asemenea eroilor lui Proust, Faulkner sau Musil, experienţa dizolvării de sine în reveria morbid-senzuală a unui sanatoriu montan pentru ftiziei. Elementul care ne interesează aici este acela că, în ciuda metaforelor bolii şi morţii, care împânzesc literalmente romanul reuşeşte să transmită, în negativ, o impresie de profundă stabilitate. Autorul pare să rişte explorarea limitelor normalităţii tocmai fiindcă se ştie „înrădăcinat” într-o ordine, aceea a Vechiului Regim, în care valorile profunde erau, de fapt, intangibile. Deşi, în planul discuţiilor abstracte pe care Castorp le are cu liberalul Settembrini şi „totalitarul” Naphta, se introduce tema unor potenţiale cataclisme sociale, la nivelul imaginilor sensibile, romanul reprezintă, în opinia mea, o ilustrare a reflecţiei lui Archibald MacLeish: „Confesiunile complete, disperarea extremă, îndoiala cea mai profundă sunt, probabil, un lux pe care şi-l pot oferi numai scriitorii care trăiesc în timpurile cele mai ordonate şi stabile.”11 în universul romanesc al autorului, complet etanş în raport cu realitatea, Vechiul Regim pare să nu se fi prăbuşit încă (şi este discutabil că se va prăbuşi vreodată). Cu toate acestea, în anii ‘30, Thomas Mann avea să devină conştient de ameninţătoarea fragilitate a structurilor politice configurate după primul război mondial şi să-şi asume, simbolic vorbind, datoria de a consolida valorile clasei „ex-mijlocii”, pe care se sprijină democraţia. Intuind brusc pericolul ascensiunii politice a mişcărilor totalitare, Thomas Mann s-a străduit să articuleze un discurs public convingător în apărarea tot mai dispreţuitei Republici de la Weimar, acuzând exaltarea pasiunilor oarbe, abolirea respectului pentru raţiune, autoprovocarea delirului naţionalist, exaltarea războiului pe fondul fantasmelor din Cântecul Nibelungilor, proiectele utopice de redempţiune socială sau rasială.12

Şi totuşi, imaginea de campion al raţionalismului umanist, creată în bună măsură de propaganda culturală antifascistă dirijată de la Moscova de comisari ideologici asemenea lui Gyorgy Lukâcs, nu rămâne astăzi necontestată. La capătul unui studiu atent al relaţiei dintre eseurile sale culturale şi politice, germanistul britanic Keith Bullivant avansează opinia că Thomas Mann nu a trecut prin nici o transformare fundamentală de la Betrachtungen eines Unpolitischen la discursurile ţinute în apărarea Republicii. Republica îi apărea doar ca o soluţie de moment, singura formă de a salva, în imediat, valorile umaniste şi idealul său cultural de avansul barbariei. Totuşi, dispreţul şi suspiciunea sa faţă de politica democratică au rămas intacte, acesta fiind, în opinia lui Bullivant, principalul motiv pentru care demersul public al lui Thomas Mann, în ciuda imensei popularităţi de care opera sa se bucura în special în rândul tinerilor, nu a avut efecte politice notabile.13

Thomas Mann poate fi privit ca un om aparţinând esen-ţialmente Germaniei wilhelmiene, capabil, asemenea congenerilor săi austrieci Hugo von Hoffmansthal şi Robert Musil, să fie convingător în nostalgia lui pentru complicata întrepătrundere a subtilităţilor tradiţiei cu rafinamentele inovaţiei într-o lume a „duratei lungi”, dar incapabil să-şi rearticuleze valorile din perspectiva „duratei scurte” a democratizării, masificării, accelerării generale a ritmurilor de schimbare intelectuală şi socială. La fel de bine însă Thomas Mann poate fi înţeles ca înaintând pe calea deschisă de vizionarul Alexis de Tocqueville, către găsirea unei modalităţi de a salva ierarhia şi „tensiunea” valorilor culturale, într-o lume a „orizontalizării” şi „relaxării” democratice. Este foarte plauzibil că Thomas Mann a fost, ca atâţia dintre congenerii săi, un Vemunftrepublikaner, un adept de nevoie al democraţiei liberale. Dar şi în acest caz, paradoxul dintre decadenţa nostalgică din subtextul literaturii sale (în care criticii cred că desluşesc opţiunile sale profunde) şi încercarea sa publică de a restabili demnitatea şi vigoarea raţiunii individuale în politică s-ar putea să fie numai aparent. Este foarte tentant şi relativ la îndemână să cităm experienţele relatate în Muntele vrăjit ca forme ale unei nostalgii „dizolvante”, cu valenţe apocaliptice, prevestitoare ale prăbuşirii ordinii tradiţionale a societăţii şi conştiinţei. Dar, dacă interpretarea respectă cheia în care a fost scrisă cartea, care permite detaşarea ironică şi autoironică, valorizarea nostalgiei nu va fi total negativă. Nostalgia ca „memorie”, mai mult sau mai puţin reală, poate juca un rol în politică, în măsura în care se impune ca o metaforă a gradualităţii, a ambiguităţii subtile şi creative, a relativismului superior, care evită frustrările şi violenta.

NOTE

1. W. Lepenies, pp. 82-83.

2. Despre relaţia lui Bergson cu discipolii săi de orientare mistică, vezi H. Stuart Hughes, Consciousness and Society, 1957.

3. J.-F. Revel, Sur Proust. Remarques sur «Ă la recherche du temps perdu», Grasset, Paris, 1987, p.124.

4. Vezi Milan Kundera, „Un Occident kidnappe ou la tragddie de l’Europe centrale”, în Le Combat, noiembrie, 1983. Temă ce va fi ulterior dezvoltată şi de Gyorgy Konrăd sau de Danilo Kis.

5. Th. Mann, „Der Zivilisationsliterat”, în Betrachtungen eines Unpolitischen – Gesammelte Werke în Einzelbănden, Fischer, Frankfurt/Main, 1983.

6. Idem, p. 55

7. Idem, pp. 57-58. Constatăm aici, aşa cum era de aşteptat, reversul antifrancez al antigermanismului unui Barres sau Maurras. Ceea ce nu împiedică deloc admiraţia sinceră a lui Mann pentru aceşti doi scriitori. Wolf Lepenies atrage chiar atenţia că faimoasa nuvelă Moartea la Veneţia este inspirată de o nuvelă a lui Barres (Lepenies, Die drei Kulturen, p. 364).

11. Citat în W. Lepenies, p. 358.

12. Idem.

13. Citat în W. Lepenies, p. 358.

14. Th. Mann, Muntele vrăjit, traducere de Pelru Manoliu, RAO, Bucureşti, 1994.

15. Archibald MacLeish, „Post-War Writers and Pre-War Readers”, în Journal of Adult Education, iunie 1940, citat în Leo Strauss, Persecution and the Art ofWriting, p. 34.

16. Vezi Th. Mann, „Deutsche Ansprache. Ein Apell an die Vemunft” (1930), reprodus în Henri R. Pauker (ed.), Neue Sachlichkeit. Literatur im „Dritten Reich” und im Exil, Philipp Reclam jun., Stuttgart, 1991.

17. Keith Bullivant, „Thomas Mann: Unpolitischer oder Vemunftrepublikaner?”, în Bullivant (ed.), Das literarische Leben der Weimarer Republik, Scriptor Verlag, Konigstein, 1978.