Avangardă şi protestantism

Definind, în anii ‘70, esenţa avangardei ca fenomen istoric, teoreticianul literar Peter Biirger1 vorbea despre o critică a conceptului „burghez” de autonomie a artei şi o transcendere (Aufhebung: „în sensul hegelian”, precizează autorul2) a limitelor stabilite de cultura „burgheză” între „estetic” şi „tehnic”, între sfera artei şi sfera „practicii vieţii” (Lebenspraxis).3

Vorbind, în anii ‘90, despre esenţa protestantismului, filosoful Charles Taylor făcea următoarele consideraţii:

Pentru etica aristotelică tradiţională /…/ „viaţa” era necesară ca fundal şi ca fundament al „vieţii bune” a contemplaţiei şi a acţiunii cetăţeneşti. O dată cu Reforma, descoperim un spirit modem, inspirat de creştinism, pentru care, dimpotrivă, viaţa obişnuită se află în centrul unei vieţi bune. /…/ Formele de viaţă considerate până atunci ca „superioare” fuseseră detronate. în acelaşi timp, erau atacate, direct sau indirect şi elitele care făcuseră din aceste forme provincia lor personala.

Întreaga construcţie teoretică pe care o propun în continuare, dependentă de eventualitatea că ambii autori evocaţi mai sus reduc corect la esenţă fenomenele pe care le analizează, se bazează pe asocierea dintre etica protestantă şi conceptul de redempţiune al avangardei. Pe de o parte, ideea anulării ierarhiei, a relaţiei dintre superior şi inferior şi ideea unei legături între „viaţa bună”, viaţa bine condusă, viaţa care merită trăită şi existenţa curentă – considerate ca definitorii pentru spiritul protestant – pot, ambele, caracteriza şi programul avangardelor. Pe de altă parte, observaţiile lui Peter Biirger despre avangarda „antiburgheză” care transcende limitele dintre estetic-cultural şi practic-tehnic pot reprezenta şi o bună descriere a revoluţiei spirituale „burgheze” iniţiate în secolul al XVI-lea, atâttimp cât, în afirmarea protestantă a existenţei cotidiene, un rol esenţial revine cultivării virtuţii numite „industriozitate”.

Acest din urmă termen desemnează, originar, o înclinaţie către activitatea susţinută, sistematică, laborioasă, controlată de raţiune, dirijată către un scop moral şi spiritual. Industriozitatea este însă cel mai bine înţeleasă ca o valoare de relaţie, rezultând din interdeterminarea, expusă deMax Weber, dintre cuantificarea existenţei interioare, a vieţii sufleteşti a credinciosului protestant şi organizarea tot mai judicioasă a existenţei cotidiene, în special sub aspect economic.5 Implicaţiile observaţiilor lui Max Weber ne conduc spre ideea că raţionalismul, înainte de a reprezenta un curent filosofic şi politic, a reprezentat un mod de viaţă.

Acest aspect al atitudinii burgheziei protestante este cel care sprijină evoluţia spre o societate tehnologică. Permanenta sistematizare şi organizare a gândirii, a sufletului, a acţiunii în vederea productivităţii tinde către un scop: glorificarea Creatorului. Prosperitatea este întâmpinată cu detaşare interioară şi percepută mai degrabă în sugestia ei abstractă, de participare la principiul creator al Divinităţii.6