Avangardă şi utilitarism.

Această structură care reuneşte un ideal tehnologic şi un ideal moral avea să fie încă o dată raţionalizată – şi, totodată, laicizată – în gândirea utilitaristă. Utilitarismul englez reprezintă prima încercare semnificativă de a exprima fundamentul metafizic al unei culturi contractuale şi tehnologice. Ideile unor Jeremy Bentham, James Mill şi John Stuart Mill despre autonomia individului şi despre alegerea raţională care duce la continua maximizare a binelui colectiv coboară direct şi legitim din tradiţia iluminismului scoţian. Utilitarismul reprezintă o desacralizare a industriozităţii protestante, printr-o reducţie extremă a domeniului motivaţiilor. Charles Taylor încearcă să expună mecanismul acestei schimbări:

Este recunoscută o formă a binelui – fericirea. Dar faptul acesta este marcat de refuzul polemic al oricărei distincţii calitative. Nu mai există superior şi inferior, toate acestea ţin de vechea perspectivă metafizică. Există numai dorinţa şi unica măsură care rămâne este maximizarea împlinirii acesteia.

În acest orizont de gândire, aspiraţia către salvarea spirituală este viziunea fericirii colective, definite în termenii concreţi ai satisfacţiei materiale. Utilitarismul pare să reprezinte o importantă verigă de legătură între protestantism şi avangardă. Dar asocierea dintre avangardă şi utilitarism nu este uşor de acceptat. De altfel, posibilitatea unei asemenea interpretări este respinsă, în mod aproape explicit, de Peter Biirger. Analizând, din perspectiva neutralizării distincţiei estetic-tehnic sau estetic-practic, tensiunea -internă câmpului artistic – dintre avangardă şi estetism, teoreticianul german conchide:

Acel praxis al vieţii la care se raporta, prin negare, estetismul este acela care presupune o raţionalitate a scopurilor caracteristică vieţii cotidiene burgheze. Dar avangardiştii nu aveau în nici un fel intenţia să integreze arta în acest praxis al vieţii; dimpotrivă, ei manifestau aceeaşi respingere a ordonării lumii prin raţionalizarea scopurilor pe care o afirmaseră esteţii. Ceea ce îi diferenţiază de aceştia, este încercarea de a organiza, prin artă, un nou praxis al vieţii.^

Disocierea operată de Peter Biirger între avangardă şi „raţionalitatea scopurilor caracteristică vieţii cotidiene burgheze” este autoevidentă atunci când ne referim la dimensiunea vizi-onar-orgiastică a acestei ample mişcări a sensibilităţii radicale occidentale. Există însă şi alte opţiuni importante ale avangardei, printre care şi aceea a asocierii cu spiritul radical de confesiune raţionalistă.

Or, a existat, în anii ‘30, cel puţin un punct de vedere conform căruia, apropierea dintre revoluţionarii marxişti sau marxi-zanţi şi promotorii utilitarismului pragmatic părea evidentă: acela al unui personalism catolic, ce se voia egal distanţat de ambele opţiuni. Emmanuel Mounier, reprezentantul cel mai cunoscut al personalismului, vorbeşte despre o stângă „pesimistă”, în sensul că nu crede în „armonia spontană a inimilor”, ci în planificare şi acţiune şi pe care o asociază cu etica muncii aşa cum o formulează Benjamin Franklin (un personaj-cheie şi pentru Max Weber) şi cu utilitarismul lui Bentham, care căuta „cea mai mare fericire posibilă pentru cât mai mulţi posibil”.9

Este oare acceptabilă, sub aspectul istoriei ideilor, relaţia dintre utilitarismul de inspiraţie marxistă şi utilitarismul burghez? Răspunsul meu este afirmativ, cu condiţia să operăm distincţiile şi precizările necesare. Desigur, utilitarismul stângii „pesimiste” (sau, poate, „hobbesiene”) este nu doar indiferent, ci chiar vehement ostil, faţă de valorile şi principiile liberale care informează utilitarismul „clasic”. Individualismul liberal, bazat pe raţionalizarea intereselor private, este văzut ca o piedică în calea progresului către prosperitate. De asemenea, spre deosebire de cono-taţiile epistemologice relativizante ale conceptului de „utilitate” la Bentham şi Mill, „utilitatea” marxistă este strict subordonată unei viziuni „ştiinţifice” privind legile evoluţiei sociale şi scopurile ultime ale istoriei.

Apropierea are sens dacă ne limităm la un singur aspect, foarte precis, cel al relaţiei dintre scopuri şi mijloace, presupunând concentrarea creativităţii tehnice şi raţiunii instrumentale asupra interesului public al maximizării bunăstării sociale şi dacă ţinem cont de faptul că această concentrare „utilitară” asupra progresului ca proces dirijat are şi conotaţiaunei autoperfecţionări etice. Totuşi, trebuie accentuat faptul că utilitarismul în marxism a funcţionat ca o genă recesivă generatoare de contradicţii interne. Conflictul lui Lenin cu „empiriocriticismul”, care introducea o epistemologie înrudită cu aceea a utilitarismului, reprezintă momentul cel mai vizibil al acestei dinamici tensionale. Idealul revoluţionar al artelor, care includea tradiţionala devoţiune spirituală pentru „fabricaţie”, pentru industriozitate, avea, de asemenea, să fie resimţit ca incompatibil cu politicile culturale ale socialismului şi eliminat definitiv, o dată cu stabilizarea sistemului stalinist.