I - CRITICA MODERNĂ

În foaia săptămânală Epoca literară au apărut patru articole intitulate Critica și literatura,datorite penei distinsului nostru publicist și om politic dl G. Panu. Această excursie critică în câmpul literelor române trebuie neapărat să măgulească pe literații noștri: de când junimiștii au părăsit-o, nici un om politic mai însemnat nu s-a ocupat de biata literatură. 

Chestiunile de ordine literară ridicate de dl Panu sunt de mare importanță și de aceea îmi iau libertatea să spun câteva cuvinte și asupra articolelor d-sale și asupra chestiilor literare tratate în ele. Nu-i vorbă, în aceste articole sunt numai o serie de afirmații pe care — probabil din lipsă de timp — dl Panu nu le-a dovedit, dar afirmările sunt făcute de dl Panu și importanța unui articol de multe ori se judecă nu atâta după conținut, cât după iscălitură. 

Să vedem deci ce spune dl Panu în articolele d-sale. D-sa ia ca punct de plecare un fapt de atâtea ori constatat și dezbătut: starea tristă a literaturii noastre de azi. Mulți au tratat această chestiune și se părea că e destul de lămurită, însă dl Panu îi găsește cu totul altă pricină. Această pricină ar fi, în primul rând , că literații noștri — poeți, prozatori, critici — au uitat de literatura trecută, de literatura renașterii noastre și au început să se adape la un singur izvor — Eminescu. Această uitare și nesocotire regretabilă se datorește invidiei artistice a literaților noștri care, ca să se puie mai mult în vază pe dânșii, lacomi de glorie, au făcut, în complicitate cu critica, de nu s-a mai vorbit de literatura mai veche, au făcut-o uitată. 

Ca să poată însă săvârși și mai bine acest sacrilegiu, le-a trebuit un talent mai mare și atunci s-au pus sub scutul numelui lui Eminescu; și de aici predominarea exclusivă în literatura de azi a așa-numitului „curent Eminescu". 

Afară de această pricină mai sunt și altele, precum: spirit de gașcă între literați, hatârurile criticii, prea mare prietenie între poeți și critici și, din prietenie, complezența acestora din urmă pentru cei dintâi. 

Odată pricinile găsite, leacul se impune de la sine: „...întoarcerea la izvoarele literaturii trecute, care s-a distins prin admirabile calități de fantazie, de gândire, de limbă". 

„O generație — zice dl Panu — care s-ar inspira și ar purcede de la o întreagă pleiadă a unei mișcări literare, de o valoare relativ chiar puțină, va produce mai bine, mai bogat și mai original decât inspirându-se de la un singur poet", adică Eminescu. 

În esență, acestea sunt afirmările dlui Panu, afirmări care se repetă în toate articolele d-sale. 

Una din atracțiile originale ale acestor articole e, dacă putem să ne exprimăm așa, alura lor misterioasă. Autorul vorbește despre literați, despre critică, de criticul care protejează pe Vlahuță și care n-a scris despre Delavrancea ș.a.m.d. Dar nu ni se spune cine sunt literații, cine e critica misterioasă. În felul acesta se excită curiozitatea publicului; iar curiozitatea e și ea unul din principiile plăcerii estetice. 

A doua originalitate e vocabularul literar al articolelor. Dl Panu, jurist și om politic distins, introduce dialectul juridic și administrativ și în literatură. Astfel, d-sa ne spune că „criticul este un judecător înainte de toate, el trebuie să-și cunoască meseria, să cunoască legile criticii". Criticul „pronunță deciziuni irevocabile", trebuie să aibă „competența absolut necesară pentru a putea pronunța o hotărâre valabilă". Criticul are datoria să controleze pe poet. În articolele dlui Panu ni se mai vorbește de complicitatea criticii, de critici controlori, de promiscuitatea criticilor cu poeții, de legitimarea pretenției că ai regulat chestia

Sau iată o pildă și mai caracteristică: În privința relațiilor prietenești personale între critici și poeți, dl Panu e de părerea următoare: „...este o regretabilă promiscuitate când doi factori, dintre care unul are datoria să controleze pe celălalt, trăiesc într-o dependență și solidaritate așa de strânse, că nu mai poți distinge cine e controlatul și cine controlatorul". 

Așa ar fi dacă criticul ar fi controlorul și poeții controlații, criticul judecătorul și poeții împricinații; din fericire, nu e deloc așa — și un judecător, care pentru motive de imparțialitate ar refuza o petrecere prietenească cu împricinații, ar fi un model de onestitate, pe când criticul, care pe aceleași motive ar refuza o petrecere prietenească cu artiștii, ar fi un model de naivitate. De altmintrelea, această confundare a unor domenii așa de deosebite atârnă și de concepția pe care și-o face dl Panu despre critica modernă, poate mai ales de aceasta. 

Pentru dl Panu toate aceste expresii juridice nu sunt tocmai metafore; d-sa crede în adevăr că există un cod de legi estetice după care criticul judecă operele artistice, le apreciază, pronunță hotărâri asupra valorii lor și în felul acesta slujește „de călăuză în aprecierea deosebitelor lucrări literare și artistice". 

Că există în adevăr oarecare legi estetice, foarte discutabile și ele, e adevărat; că critica servește și de călăuză în aprecierea lucrărilor literare, e de asemenea adevărat; dar toate aceste aprecieri, judecări și călăuziri constituie așa de puțin menirea și ființa criticii literare moderne, încât ele pot fi greșite într-o critică și totuși ea să rămâie o lucrare de mare valoare critică și literară. 

Ceea ce face pe oamenii chiar culți, inteligenți, care citesc critica literară modernă — și dl Panu desigur o cunoaște — s-o priceapă atât de confuz e, pare-mi-se, pe de o parte persistența îndărătnică a teoriilor celor vechi, iar pe de altă parte recenziile literare gazetărești de azi. Omul modern, față cu imensele și variatele cunoștințe actuale, firește, nu poate să se ocupe de toate și de aceea, ca să fie în curent cu tot ce se petrece pe terenul politic, social, literar, științific, e nevoit să se mulțumească cu niște cunoștințe foarte fragmentare, prezentate așa fel încât să-i mulțumească curiozitatea, fără ca să-l puie la vreo muncă. Cu această vulgarizare comodă se însărcinează gazeta de azi, care, pentru un gologan, afară de știri politice din toată lumea, de buletine financiare și economice, dă și recenzii literare și științifice de tot felul. Într-o astfel de recenzie literară, spre pildă asupra celui din urmă roman al lui Zola, criticul gazetei îți va spune că în acest roman Zola a rămas tot cel vechi: psihologie cam exagerată, documentare prea amplificată, caracterul personajului Y profund, iar al personajului X greșit, nenatural; zugrăvirea mulțimii grandioasă, sublimă, descripțiile de asemenea, dar în definitiv Zola rămâne tot romantic, oricât s-ar lupta să pară naturalist pursang.

Această recenzie critică, această serie de aprecieri, judecări avantajul că cititorul nostru poate să-și arate profunziunea judecății ori de câte ori se încinge în societate o discuție literară. 

— Ai citit, mon cher, romanul lui Zola? Ce admirabil și adânc e personajul principal, cât de grandioasă e zugrăvirea mulțimii! 

— Oh, da, e tot Zola cel vechi, dar, orice ar face, tot romantic rămâne. 

Nu e așa că pentru un gologan e destul de convenabil? Și în felul acesta, critica, recenzia „servește de călăuză în

Prin cele spuse sunt departe de a nega folosul recenziilor critice din gazete, precum sunt departe de a tăgădui folosul gazetei în genere; dar recenziile gazetărești sunt tot atât de puțin critică, pe cât de puțin vulgarizările științifice gazetărești sunt adevărată știință.

Dacă vom mai ține seama și de faptul că aceste recenzii, fiind foarte bine plătite, sunt scrise uneori de adevărați critici și uneori au o adevărată valoare critică, atunci vom pricepe de ce chiar cititori din cei mai inteligenți și mai culți, dar care nu se ocupă în special de chestii literare, fac o confuzie regretabilă între această critică-recenzie, critică-opinie, control, călăuză de altădată și adevărata critică modernă. 

Și dl Maiorescu vede întrucâtva rolul practic al criticii în felul cum îl vede dl Panu; dar dl Maiorescu, discipolul esteticii germane, vede lucrurile mai larg, câteodată prea larg; e mai consecvent, mai logic; de aceea acum zece ani a demonstrat că critica (în sensul criticii control, călăuză) n-are ce căuta în țară, e absolut de prisos; și cum am arătat într-un articol, dl Maiorescu avea perfectă dreptate. 

Dl Maiorescu argumentează cam în modul următor: la începutul dezvoltării literare a unui popor, critica e necesară; prin aprecierile ei estetice, pe de o parte ea călăuzește pașii copilărești ai literaților, iar pe de altă parte dă o direcție mai sănătoasă gustului literar al publicului. Dar cu cât se dezvoltă literatura unei țări, cu atât critica pierde din însemnătatea, din utilitatea ei. Odată formați artiștii de talent, ei nu mai au nevoie de tutela criticii pentru că, o știe foarte bine dl Maiorescu, un adevărat artist nu se conduce după regulile stabilite de critic. 

Pe de altă parte, operele literare produse de adevărații artiști îndreptează mai bine gustul literar al publicului decât ar putea-o face zece critici. Deci când într-o țară se ivesc și prosperă talente ca Alecsandri, Eminescu, Creangă, Vlahuță, Caragiale și atâția alți oameni de talent, nu mai e nevoie de critică. 

Aceasta e argumentarea în adevăr ireproșabilă a dlui Maiorescu. Se înțelege, poate să încapă o discuție de timp, se poate susține că n-a venit încă vremea de a dezarma critica, dar asta e altă chestie; în fond dl Maiorescu are perfectă dreptate. 

Dar cum se întâmplă atunci că-n țările cele mai culte există critica, și nu numai nu pierde din însemnătate, dar se dezvoltă cu atât mai mult cu cât și literatura devine mai bogată, mai luxuriantă? Da, dar aceea e altă critică. 

Acea critică modernă studiază o operă de artă în legătură cu artistul care a produs-o, o studiază ca un product al unei anumite organizații psihologice — și prin aceasta e un studiu de psihologie literară. Pe de altă parte critica studiază o operă literară sau un curent literar în legătură cu epoca, cu mediul social în care a apărut această operă, în legătură cu o anumită treaptă de dezvoltare istorică care explică și caracterizează o operă literară, după cum aceasta din urmă explică și caracterizează pe cea dintâi; în acest sens e un studiu de filozofia istoriei și artei în același timp. 

Și astfel critica intră în domeniul științei. De acuma, natural, nu mai poate fi vorba de judecări, hotărâri și intelectuale a feluritelor clase din această epocă. Am vorbit adesea despre această parte științifică a criticii și pentru ce-ar mai fi de zis, nu e locul aici. Aici mă interesează mai mult partea estetică a operei critice. 

Din punctul acesta de vedere, critica redă, reînviază o anumită operă de artă prin altă operă de artă. Dacă arta e natura văzută prin prisma artistului (o definiție nici mai bună, nici mai rea decât alta), atunci critica e arta văzută prin prisma criticului. 

Cu toții putem vedea un peisaj frumos, care să ne producă mare plăcere; dar numai artistul vede așa de clar, așa de reliefate liniile hotărâtoare, așa de precis culorile și nuanțele lor și numai el, prin talentul său, prin vorbe inspirate poate să ne sugereze în mod ideal acest peisaj pe care nici nu l-am văzut. 

Cu toții putem admira o creațiune poetică; dar numai criticul o simte așa de puternic și așa de clar, o pricepe așa de profund în înseși izvoarele ei, încât pe de o parte ne explică aceste izvoare (poetul, societatea), iar pe de altă parte, prin vorbe inspirate, prin talentul său special, ne sugerează în minte opera artistică, ne face să simțim clar, puternic, ceea ce am simțit confuz și slab, ne face să pricepem propria noastră plăcere. În acest sens, estetic, deci critica e tot o operă de artă — altfel decât cea artistică propriu-zisă, dar totuși o operă de artă. Critica e un gen literar deosebit, cum sunt atâtea genuri literare deosebite în poetică: genul liric, dramatic, epic. 

Ceea ce deosebește opera de artă critică de opera de artă artistică propriu-zisă e obiectul lor: obiectul artistului, poetului (poet în sensul larg al cuvântului) e natura largă înconjurătoare, obiectul criticului e opera artistică. Această deosebire de obiect hotărăște deosebirea acestor două genuri literare și, prin urmare, și deosebirea în organizația sufletească a criticului și a poetului, deosebitele calități sufletești ce se cer unuia și altuia. Poetul trebuie să aibă, mai ales, calități sintetice, trebuie să vadă mai ales ansamblul total; criticul trebuie să aibă și calități sintetice și analitice dezvoltate; lui îi trebuie vederea analitică precisă a detaliilor pentru analiza științifică, și vederea sintetică a totalului pentru redarea, reînvierea operei artistice. Aceste două calități se întâlnesc însă rar în același om, iată de ce au fost pe lumea asta așa de mulți poeți mari și așa de puțini critici mari. 

Am spus că pentru partea științifică a criticii îi trebuiesc criticului cunoștințe exacte, între care, spre pildă, psihologia, istoria, economia socială (mai presus de toate) și altele. Natural că pentru partea estetică a lucrării critice, criticul trebuie să cunoască și legile artei, așa puține și nesigure cum sunt; dar toate aceste cunoștințe luate împreună nu pot încă forma un critic, după cum cea mai profundă cunoaștere a verisficării și poeticii nu poate face pe un poet. În acest sens criticul, ca și poetul, se naște, nu se face. 

Nu putem să ne ocupăm aici de psihologia comparativă a artistului și a criticului, oricât de important ar fi aceasta. Trebuie să relevăm totuși unele analogii dintre o operă de artă literară și o operă de critică literară. După cum am zis, o operă critică e și ea un gen literar. Natura înconjurătoare e un prilej pentru manifestarea artistică, opera artistică e un prilej pentru manifestarea critică. În opera artistică se răsfrânge și se exprimă direct sau indirect întreaga personalitate a poetului, a artistului; în opera critică se răsfrânge și se exprimă personalitatea criticului cu temperamentul lui, cu convingerile, cu toată fizionomia lui morală și intelectuală. Și după cum o operă artistică e cu atât mai superioară cu cât poetul, artistul a reușit să exprime în ea mai bine, mai clar întreaga sa personalitate artistică, tot așa o operă de artă critică e cu atât mai superioară cu cât exprimă mai clar, mai bine întreaga personalitate critică a criticului. 

Din punctul de vedere al esteticii critica e deci și ea o operă de artă de un anume gen literar, care are o valoare literară proprie, independentă; și dacă e legată de artă, e legată în același sens cum arta e legată de natură. 

Această critică modernă conține și ea în mod implicit apre-

Scopul criticii moderne e crearea unor lucrări totodată științifice și literare, cu prilejul operelor artistice; iar rezultatul ei e îmbogățirea și a literaturii științifice, și a celei literare a unei țări. 

Nu vreau prin aceste cuvinte să neg cu desăvârșire utilitatea criticii judecătorești, a criticii-recenziune; această critică își are utilitatea ei și la un anumit stadiu de dezvoltare literară e chiar necesară; dar din pricina acestei critici, a nu vedea critica modernă e a nu vedea pădurea din cauza copacilor. 

Critica modernă are în adevăr o mare influență asupra dezvoltării și îndreptării gustului estetic al publicului, și aceasta din două pricini: întâi pentru că și ea e o operă de artă și al doilea pentru că e și o operă de știință; ea întrunește într-o armonie superioară și spontaneitatea artistică, și reflexivitatea științifică, ea ne face în același timp să simțim frumosul și să-l pricepem. Și această critică poate să devie cu drept cuvânt centrul unei întregi mișcări literare, al unui mare curent literar. Centrul romantismului francez, al acestui curent literar atât de bogat, de genial, au fost deopotrivă Victor Hugo și Sainte-Beuve. 

Neputând urma aici cu dezvoltările teoretice, voi da numai două exemple, rezervându-mi dreptul să mai revin asupra acestei chestii. 

Melchior de Vogüé, admirabilul critic francez, și-a consacrat reputația de critic mai ales prin trei articole, care au de obiect nu literatura franceză, ci literatura rusă: Dostoievski, Turgheniev, Tolstoi, dar Le roman russe e el însuși o operă literară de o valoare cu totul superioară. 

Alt exemplu mai frapant. Sainte-Beuve, unul din cei mai mari critici ai lumii, a vorbit uneori cu mult entuziasm despre poeții de mâna a doua și a vorbit cu rezervă — știți de cine? de Alfred de Musset și de Balzac, nici mai mult, nici mai puțin! Se înțelege că din punctul de vedere al criticii judecătorești, aceasta ar fi o condamnare fără drept de apel și recurs a lui Sainte-Beuve ca critic; căci în realitate Musset a căpătat atâta influență încât a întunecat pe un poet mai mare decât dânsul, pe Victor Hugo, iar Balzac a fost ridicat la rangul de cel mai mare romancier al Franței și poate cel mai mare geniu al ei, arătându-se încă o dată acest fapt, nu tocmai așa de rar, că publicul a judecat mai drept decât criticul; pe de altă parte, poeții de mâna a doua sunt uitați, trăiesc doar în antologii. Cu toate acestea, paginile lui Sainte-Beuve despre ei, pline de entuziasm pentru artă, de observații și idei profunde, trăiesc și vor trăi, pentru că în ele se răsfrânge și se exprimă personalitatea puternică a lui Sainte-Beuve însuși. 

Când acum câțiva ani am scris întâiași dată despre critica modernă științifică, ce ilaritate între confrații mei! Și acuma încă câte un scriitor național, cu o malițiozitate și mirare pe care o dau totdeauna lucrurile nepricepute, neștiute, repetă: critica științifică, auzi, critică psihologică, esto-sociologică. 

Cu ocazia acestor câteva observații asupra criticii moderne voi cita cuvintele savantului profesor de la Sorbona, Brunetičre, cuvinte hotărâtoare, nu fiindcă reprezintă vederile proprii ale criticului Brunetičre (în această privință nu există nimic infailibil și eu personal sunt departe de a împărtăși în unele privințe vederile lui Brunetičre), dar fiindcă reprezintă o constatare a istoricului, a celui mai mare cunoscător al literaturii franceze. 

Brunetičre a întreprins o mare lucrare: Evoluția genurilor literare (L'evolution des genres) — cursul său de la Sorbona. Primul volum e consacrat evoluției criticii, pe care Brunetičre o consideră ca un gen literar deosebit. Și iată cum savantul profesor stabilește obiectul însuși al unei astfel de lucrări, obiectul unui studiu asupra evoluției criticii. Această lucrare trebuie să arate „cum critica atâta vreme, și pentru multă lume încă azi chiar, din simpla expresie a unei judecăți (jugement) sau a unei opinii, a ajuns nu zic o ramură, o parte a științei, dar o adevărată știință analoagă cu istoria naturală.

Și mai departe, vorbind despre rolul lui Villemain în această evoluție a criticii moderne, Brunetičre spune: 

Vorbind despre opera lui Sainte-Beuve, Brunetičre zice: „Pentru a studia opera unui mare scriitor, se cere de acu-

Știu că în cele câteva cuvinte spuse aci asupra criticii rămân multe nelămurite, multe care pot produce confuzie; de aceea, voi reveni altă dată asupra acestei chestii: e ușor a fi clar când n-ai ce spune. 

Acuma ne punem următoarea întrebare: critica modernă, în acest sens superior al cuvântului, stă ea oare bine în țară la noi? Oh! nu; în această privință, suntem perfect de acord cu dl Panu: critica lasă foarte mult de dorit și din punctul de vedere al calității, și din al cantității. Critica modernă lasă acuma foarte mult de dorit și în Apusul Europei, dar încă la noi! 

Suntem de asemenea de acord că n-avem încă critici profesioniști, meseriași în sensul superior al cuvântului, care să-și facă din critică scopul și ocupația vieții lor întregi. Așa e. 

Dar oare în alte ramuri ale activității și ale cunoștințelor omenești stăm altfel? În care din aceste ramuri avem noi profesioniști, meseriași în sensul superior al cuvântului? Avem oare meseriași printre literați, între savanți, între profesori, între oamenii politici? (Politicieni de meserie avem, nu i-am mai fi avut!) La noi poeții sunt funcționari, literații negustori, savanții se ocupă de politică, oamenii politici de avocatură, profesorii de deputăție ș.a.m.d. Acesta e, după cum vom vedea, un rezultat firesc al stării noastre materiale și culturale, care nu permite încă specializarea în sensul superior al cuvântului. 

Diletanții! Dar câți „eminenți economiști și sociologi" avem noi, care n-au absolut nici o lucrare în aceste ramuri ale cunoștințelor omenești. 

Și băgați de seamă că, din toate ramurile activității intelectuale, critica singură are o justificare pe care nu o au altele, și anume: dacă critica s-ar consacra în țară la noi cu totul meseriei sale, în curând ar sfârși prin a fi nevoită să inventeze scriitori -las la o parte părerea răutăcioșilor care cred că prin asta ar fi trebuit să înceapă... 

Nu-i vorbă, dl Panu, după ce a regulat în patru articole chestia literaturii și criticii la noi, revine iarăși la aceasta din urmă și recunoaște că „natural, acolo unde acest fel de produceri (adică literare) e neînsemnat, critica nu poate străluci". Și noi vom mai adăuga că critica modernă nu poate să se ocupe decât de adevăratele personalități artistice: încercările literare, chiar de talent, rămân în sarcina recenzenților. 

Dar dl Panu, chiar cu această scuză, găsește totuși că critica 

Să luăm de pildă politica, care și ea trebuie să fie bazată pe critica economico-socială. 

Dl Panu zice că nu e de ajuns pentru un critic la noi să cunoască literaturile străine și scriitorii pe care-i critică, ci trebuie să cunoască întreaga mișcare literară trecută a țării. 

Fie. Deși a cunoaște literaturile străine și metoda critică întrebuințată în străinătate și a o aplica scriitorilor de care te ocupi — vorba lui Caragiale: pentru o țară mică cum e a noastră, e deja destul de frumos. 

Ia să vedem, distinșii noștri oameni politici, au ei această pregătire? 

Nu mai vorbim de cunoașterea aprofundată a stărilor noastre economice trecute; de asta nici nu e de vorbit, dar pe cea prezentă cine o cunoaște? 

Cine cunoaște exact starea feluritelor noastre categorii economice și relațiile lor — mica, mijlocia și marea proprietate rurală, proletariatul rural, mica, mijlocia și marea industrie; și mai ales, cine cunoaște schimbările ce suferă tendințele evoluării lor? Nimeni; pentru asta nici materialul nu e încă strâns. Pe de altă parte, cine cunoaște la noi literatura științifică economică străină (bineînțeles, prin a cunoaște înțeleg studierea literaturilor economice străine, nu citirea unei cărți economice franceze sau a unui articol de revistă, sau chiar studierea unui articol de revistă, sau chiar studierea unei chestii financiare practice; nu, vorbesc de literatura științifică economică)? Cine din „distinșii noștri oameni politici" — de cei nedistinși nu vorbesc — „s-a dedat la această prealabilă și neapărată pregătire?", ca să ne exprimăm chiar cu cuvintele dlui Panu? Nimeni. 

Deci, făcând o comparație în aceleași condițiuni între criticii și oamenii noștri politici, vom găsi că un om politic de la noi seamănă cu un critic literar care nici n-ar cunoaște literaturile străine și metoda critică întrebuințată în străinătate, și nici pe scriitorii pe care-i critică. 

tuale e mai prejos. Un copil, când îl întrebi pe cine iubește mai mult, pe tata sau pe mama, răspunde pentru a nu supăra pe nici unul: „Pe amândoi mai mult". Așa și noi, pentru a nu supăra pe nimeni, răspundem: „Toate-s mai prejos". 

De aici se vede clar că nu sunt împotriva faptului de a se insista asupra inferiorității noastre față cu țările mai culte; comparația asta, deși puțin măgulitoare, e chiar foarte folositoare; ea poate să ne slujească ca o emulație, să ne mai scadă din îngâmfare; și apoi adevărul trebuie spus ori de câte ori se prezintă ocazia; cred însă că e nedrept să scoți din lanțul întreg al manifestărilor noastre sociale una și să o consideri ca o excepție, când ea nu e decât unul din inelele lanțului. E nedrept, dar e și periculos: căci acela care întrebuințează acest metod exclusivist riscă să fie rătăcit în căutarea pricinilor. La un fenomen excepțional cauți și o pricină excepțională și insiști, spre pildă, cu multă energie asupra prieteniei poeților cu criticii, asupra promiscuității lor. (Da, zice dl Panu, nu-mi retrag cuvântul: promiscuitate.) Când însă fenomenul e general și când avem pricini atât de hotărâtoare și atât de bătătoare la ochi care să ne explice starea tristă a criticii noastre, și anume starea materială și culturală a țării pe de o parte, lipsa chiar a unor manifestări literare care ar da material și imbold criticii pe de altă parte, atunci ce importanță poate avea faptul că criticul și poetul au mâncat o salată de țâri împreună? 

E ca și vorba aia din anecdota cu primirea lui Napoleon. Napoleon I, la intrarea sa cu trupele într-un orășel din Germania, a fost primit fără obișnuitele salve de tunuri. Furios, Napoleon a cerut explicație primarului pentru această lipsă de respect. 

„Maiestate — a răspuns primarul — sunt multe pricini importante care au făcut să nu vă putem primi cu salve de tunuri. Prima e că n-avem nici tunuri, nici iarbă de pușcă, al doilea, pe cucoana preoteasă au apucat-o colicile, al treilea..." 

Se zice că Napoleon a întrerupt pe primar, s-a mulțumit perfect cu pricina întâi și a trimis preotesei condoleanțele sale pentru trista-i pățanie.