II - EPOCI ȘI CURENTE LITERARE

Ceea ce îl supără mai ales pe dl Panu e uitarea și nesocotirea literaturii celei mai vechi. „Încă nu s-a auzit ca în domeniul literaturii — zice d-sa — unde trebuie să fie o continuitate fatală, ca de altminteri în orice domeniu, mai ales intelectual, o generație nouă să se arate așa de disprețuitoare și așa de necunoscătoare față cu alta veche". 

Cred că dl Panu exagerează. Nu e exact că literații de azi disprețuiesc atâta pe literații din trecut și am să găsesc expresii mai violente în Franța împotriva lui Victor Hugo, decât la noi împotriva lui Conachi și Momuleanu. 

În literatura precedentă avem pe Alecsandri și Alexandrescu; și cine a negat talentul lui Alecsandri și marile servicii literare aduse de el, care e și creatorul limbii literare și a cărui influență deci se simte indirect în tot ce se scrie? 

Asupra lui Alexandrescu cităm numai frumosul articol al lui Delavrancea în Revista nouă, care începe cu cuvintele: „Mare scriitor, poet însemnat"; și mai departe d-sa îl numește „român mare, poet de geniu și suflet de erou". „Abia pot cuvânta copiii — zice Delavrancea — și încep cu acest vestit vers: Un bou ca toți boii, puțin la simțire..."

Mi-aș permite asemenea să trimit pe dl Panu la articolul meu Mișcarea literară și științifică,unde arăt importanța și superioritatea în unele privințe a literaturii de la 1848. 

Acolo unde dl Panu are perfectă dreptate e când zice că scriitorii mai vechi n-au nici o influență asupra poeților de azi, care se găsesc sub înrăurirea dominantă a lui Eminescu; și e iarăși adevărat ce zice d-sa că nimeni din poeții tineri de azi nu imitează, nu se inspiră din poeții trecutului nostru literar; aceștia sunt întunecați cu totul de influența lui Eminescu și a eminescianismului. 

Influența lui Alexandrescu și Alecsandri în acest sens e neînsemnată, iar a celor mai vechi absolut nulă; în acest sens aceștia din urmă sunt în adevăr nesocotiți. Așa e. Decât nu pricep de ce ar părea acest fapt atât de neauzit în istoria literaturii? 

Din Grecia antică ne-a rămas un document literar de o neprețuită valoare: e comedia lui Aristofan Broaștele, o satiră literară spirituală și mușcătoare. Aristofan, care a trăit în timpul lui Euripid și deci în timpul domniei tragediei acestuia, se revoltă împotriva acestei domnii și pledează cauza literaturii vechi, a tragediei lui Eschil, întunecată cu totul de aceea a lui Euripid. 

Campania lui Aristofan împotriva lui Euripid și în favoarea lui Eschil e condusă nu atât de motive estetice, cât de motive politice. Aristofan a fost un fruntaș al partidului reacționar din vremea lui, și de atunci câte campanii literare sunt conduse de aceleași motive! 

Marele satiric grec pune în comedia Broaștele pe Eschil și Euripid să concureze pe lumea cealaltă, în țara lui Pluto, pentru întâietate, pentru sceptrul poeziei. Concurenții încep să apere fiecare tragedia sa și se înjură oribil: nemernic, șarlatan, corupător de copii, asasin sunt amabilitățile cu care se gratifică unul pe altul. Față cu argumentele solide ale celor doi concurenți, neștiindu-se cui să i se dea întâietatea, se hotărăște cântărirea versurilor unuia și altuia. Se înțelege că versurile lui Eschil trag mai greu, cumpăna lui se lasă jos, a lui Euripid se ridică sus, și Eschil, plin de mândrie, zice că poate Euripid împreună cu versurile să puie pe cumpănă și nevastă, și copii și tot versurile sale, ale lui Eschil, vor trage mai greu. Natural că Aristofan face să se sfârșească concursul prin victoria lui Eschil, care pleacă pe pământ să-și continue opera sa, să domnească asupra poeziei; în locul său, pe lumea cealaltă, îl lasă pe Sofocle, iar Euripid rămâne învins, umilit. 

Dezbaterile acestui proces literar, pledoariile lui Eschil și Euripid sunt și azi de un mare interes estetic, dar pe noi acuma ne interesează mai ales faptul atât de important că încă în Grecia antică erau curente, epoci literare care întunecau literatura trecută și încă pe atunci era luptă pentru reabilitarea acestei literaturi. De atunci fapte de acestea sunt nenumărate și te încurcă nu lipsa de dovezi, ci „l'embarras de richesses". 

Să luăm spre pildă literaturile moderne. Epoca lui Lessing, Goethe, Schiller a întunecat cu desăvârșire toate epocile precedente, făcându-le să mai trăiască doar în antologii și în istoria literaturii. 

Dar epoca lui Mickiewicz, care a întunecat literaturile precedente, deși polonezii au avut în trecut o epocă de aur în literatura lor! Dar poezia poeților așa-numiți „lakers", care a întunecat cu desăvârșire poezia lui Pope! Dar poezia lui Byron și byronismul, care au întunecat pe a poeților „lakers"! 

Să luăm încă o literatură, mai cunoscută la noi în țară: cea franceză. Oare romantismul n-a înlocuit clasicismul, dând o lovitură de moarte dramei clasice? Și romantismul n-a dispărut la rândul lui sub loviturile naturalismului? Nesocotirea clasicismului de către romantici și a romantismului de către naturaliști sunt doar cunoscute și la noi, și iată pentru ce am zis că Victor Hugo a fost mai maltratat în Franța decât la noi un Momuleanu; pentru că acolo un curent literar dispare împotrivindu-se prin luptă
— și în lupta literară nu se prea măsoară cuvintele. 

Se va zice desigur: bine, așa e, dar nicăieri această nesocotire n-a mers așa departe ca la noi. Depinde. 

Am văzut că în Germania epoca lui Lessing, Goethe, Schiller a șters cu desăvârșire însemnătatea epocilor precedente și un scriitor care ar propune ca literații germani de azi să se inspire și să imiteze pe poeții epocii lui Klopstock, și mai ales pe acei ai epocilor precedente, ar căpăta o primire nu tocmai măgulitoare. 

Dar să nu ne băgăm între boierii mari, să nu ne comparăm cu țara lui Shakespeare, Dante, Goethe. Să ne comparăm, după cum e și logic, cu o țară asemănătoare cu a noastră în cultură, ca Rusia. Istoria culturală și economică a Rusiei seamănă mult cu a țării noastre și e asemănare și în privința dezvoltării literare. În Rusia, tot în a doua jumătate a veacului trecut, a început renașterea literară. 

Și deși rușii, încă pe timpul Ecaterinei, au o lucrare de mare talent: comedia lui Fonvizin Nedorosl, deși au poeți de talent ca Derjavin și Jukovski, rușii totuși socotesc începutul adevărat, nu cel istoric, al literaturii lor cu Pușkin și Lermontov, după cum și noi vom socoti adevăratul început al literaturii noastre cu Alecsandri și Eminescu. 

Influența estetică a literaturii trecute asupra literaturii ruse de azi e absolut nulă. 

Îmi închipui numai ce ar zice opinia publică în Rusia, dacă un critic ar sfătui pe poeții tineri să se inspire și să imiteze pe Derjavin, Batiușkov! În Rusia există o opinie publică literară. 

Dar de ce să vorbim de alții? În tânăra și săraca noastră literatură n-am avut, încă înaite de Eminescu, curentul Alecsandri, „care — după cum zice dl Panu — a ținut aproape singur încordată opinia țării în curs de peste patruzeci de ani"? Alecsandri a fost cel dintâi care a întunecat întreaga mișcare literară trecută și a întunecat pe un poet mai slab ca formă, dar mai puternic ca gândire și mai intens ca simțire poetică: pe Alexandrescu. 

Ce urmează din toate aceste exemple? Urmează că ceea ce i-a părut dlui Panu un fapt unic în istoria literaturii, e un fapt general care se repetă și trebuie să se repete în toate literaturile lumii; acest fapt e rezultatul însăși legii dezvoltării literare, mai mult decât atâta: al însăși legii dezvoltării spiritului omenesc. 

Vorbind ca Hegel și întrebuințând terminologia lui, am zice că aceasta e mișcarea dialectică a spiritului omenesc, unde un curent literar neagă (Hegel) alt curent, pentru a fi la rândul său negat de altul. Sau întrebuințând o concepție și un termen mai modern: aici avem a face cu o lege a însăși evoluției literare. 

Un curent literar se naște, se dezvoltă, înflorește și moare, și altul îi ia locul, supunându-se acelorași legi imuabile ale evoluției universale. 

„Aha — va zice un cititor prea din cale afară de perspicace — am înțeles unde o duci: adică curentul literar de azi în țara românească, fiind cel din urmă în timp, în evoluție, e superior celor trecute; deci o înapoiere la literatura trecută, pentru a ne adăpa din ea, a ne inspira și a o imita, ar fi un pas înapoi, ar fi un pas reacționar pentru literatura noastră!" 

Că ar fi un pas reacționar e adevărat, dar nu pentru că literații de azi sunt superiori celor din trecut. Întreaga argumentare a excelentului meu cititor e deci greșită. 

Evoluție nu e identic cu progres, după cum cred unii cetățeni onorabili: evoluția e mișcarea și schimbarea fenomenelor în timp; și din punctul de vedere al omului, această schimbare poate fi progresivă sau regresivă — prin ea însăși ea nu e nici una, nici alta. Cel din urmă fenomen în timp deci, fie în seria fenomenelor organice, fie în seria fenomenelor psihice, nu e neapărat cel mai superior din punctul de vedere al omului: se poate deci foarte bine ca un curent sau o epocă literară contemporană nouă să fie inferioară, din punctul de vedere al artei, unui curent de acum trei sute de ani. 

Mai mult decât atâta: curentele și epocile literare atârnă negreșit de restul vieții sociale a unei epoci; dar aceasta nu în sensul că cea mai înaltă treaptă a dezvoltării sociale e întovărășită de cea mai înaltă treaptă a dezvoltării artistice. Se poate întâmpla chiar contrariul, adică o treaptă de dezvoltare socială superioară să fie reprezentată și exprimată de o manifestare artistică mai săracă decât o treaptă de dezvoltare socială inferioară. 

Astfel Englitera de azi e atât de superioară Engliterei din timpul Elisabetei, cât suntem noi acum superiori centrului Africii; literatura însă din vremea Elisabetei, epoca lui Schakespeare, desigur nu e inferioară literaturii de azi. 

Un exemplu mai izbitor e Germania. Germania de azi, sub raport economic, politic, moral, științific, e nemăsurat superioară Germaniei de acum o sută de ani, iar literatura Germaniei de azi e nemăsurat inferioară literaturii de acum o sută de ani, a epocii lui Lessing, Goethe, Schiller. Aici s-ar putea zice că există un raport invers. 

Știu că aceasta jignește bunul nostru simț, spiritul de simetrie; decât mersului firesc al lucrurilor puțin îi pasă de bunul nostru simț și spiritul de simetrie. 

Desigur, acest bun simț poate să ne obiecteze: foarte bine, dar dacă literatura Germaniei de azi e așa de slabă în comparație cu epoca ei clasică, literații de azi n-au decât să se întoarcă la tradiția largă și variată a lui Lessing, Goethe, Schiller, să se inspire dintr-înșii și să-i imiteze. Sau, cum zice dl Panu, mustrând pe poeții de azi că neglijează tradiția noastră literară și au ca model numai pe Eminescu: „...O generație care s-ar inspira și ar purcede de la o pleiadă a unei mișcări literare, de o valoare relativ chiar puțină, va produce mai bine, mai bogat și mai original decât inspirându-se de la un singur poet, decât imitând servil pe un singur poet, aibă acela, el pentru el, oricât de mare valoare. Iată marea slăbiciune a literaturii noastre actuale; toți poeții, poetaștrii și poețoii s-au repezit cu lăcomie să se adape la un singur izvor -Eminescu". 

Pentru aritmetica vieții practice, așa e; cu cât imitezi pe mai mulți poeți, cu atât produci mai bine; și iarăși e evident că, de pildă, zece poeți de valoare relativ puțină tot fac ei cât vreo trei de o valoare mai însemnată și deci, inspirându-te și imitând pe patru poeți de valoarea lui Eminescu, vei produce mai bine, mai bogat. 

Așa e; decât, filozofiei artei puțin îi pasă de aritmetica vieții zilnice — și în artă e posibil ca, inspirându-te și imitând (pe cât poate fi vorba în artă de imitare) pe un Eminescu, să faci o operă de oarecare valoare, iar inspirându-te (pentru producerea artistică) și imitând douăzeci de poeți, fiecare mai mare decât Eminescu, să produci o lucrare nulă. 

Și iată, în puține cuvinte, cum și de ce. În veșnica mișcare numită viață, nu poate fi nici stare pe loc, nici odihnă; trebuie să mergi înainte sau îndărăt (bineînțeles, înainte și îndărăt din punctul de vedere omenesc). În această veșnică mișcare se schimbă stările sociale și împreună cu ele, și în ele, se schimbă relațiunile omenești, se schimbă moravurile, ideile, simțămintele — într-un cuvânt, modul de a simți și gândi —, iar împreună cu aceste schimbări se schimbă și literatura, care nu e decât o manifestare a acestor moduri de viață, de gândire, de simțire. Literatura fiecărei epoci exprimă deci modul de a gândi și a simți al acelei epoci. Dacă această exprimare artistică a modului de viață, de gândire, de simțire va fi sau nu făcută într-un mod superior artistic, aceasta depinde de două condițiuni. Prima e apariția și prezența în acea epocă a geniilor sau talentelor mari; aceasta e pentru fiecare epocă o condiție accidentală, fiindcă geniul e un accident fericit. A doua condițiune esențială e mediul social, condițiunile sociale înconjurătoare, favorabile pentru deplina și armonica dezvoltare a talentelor. Dacă aceste două condițiuni coexistă, literatura epocii va fi genială, dacă lipsesc mai mult sau mai puțin, va fi și literatura mai mult sau mai puțin slabă. 

Dar genială sau slabă, literatura fiecărei epoci exprimă și trebuie să exprime modul de a viețui, de a gândi, de a simți al epocii corespunzătoare — și în definitiv fiecare epocă are literatura pe care o merită, pe care trebuie să o aibă. 

Dar slabă sau nu, literații unei epoci ulterioare nu pot să înceapă să imiteze literatura unei epoci trecute (și dacă se întâmplă așa ceva, apoi numai în virtutea unor cauze politicosociale excepționale), pentru că ei trebuie și nu pot decât să exprime viața epocii lor, modul ei de a gândi și simți. Critica poate lua ca punct de plecare pentru opera sa o literatură trecută, pentru că arta e însuși obiectul, elementul criticii, arta e atmosfera în care trăiește și se dezvoltă critica; obiectul artei și mai ales al poeziei lirice (și rog a nu se uita că în aceste articole vorbim mai ales de poezia lirică) e însăși viața înconjurătoare; atmosfera în care trăiește și se dezvoltă poezia e însăși atmosfera morală a epocii. Iată pentru ce un poet dintr-o anumită epocă nu poate și nu trebuie să imiteze un poet dintr-o epocă trecută, oricât de mare ar fi acela — și dacă acest poet de talent mijlociu, exprimând viața pe care el însuși o trăiește, va face o operă pasabilă
— când se va apuca să imiteze geniile trecutului și să exprime, deci, o viață pe care n-o cunoaște, n-a trăit-o, va face o operă ridicolă. Și iată pentru ce un eminescian care, sub influența lui Eminescu, inspirându-se din el și avându-l ca model, va produce o operă pasabilă, când va începe să imiteze pe marele Pindar, va face o operă ridicolă. 

Și iată pentru ce romancierii de azi ai Germaniei se inspiră de la contemporanii lor ruși, francezi, de la Zola, Maupassant, iar nu din Werther sau Wilhelm Meister al arhigenialului lor Goethe; da asemenea dramaturgii germani de azi sunt influențați de Ibsen, iar nu de Schiller, romancierii Italiei de azi se inspiră de la ruși și francezi, și nu de la genialul lor Manzoni ș.a.m.d. 

La lumina acestor adevăruri dobândite am putea să abordăm însuși miezul articolelor dlui Panu, adică relația dintre eminescienii noștri de azi și literatura trecută; dar mai înainte, neapărat, trebuie să vedem ce e Eminescu, ce sunt eminescienii, ce e curentul eminescian, căci lămuririle în această privință ne vor lumina și mai bine asupra celor zise până acum.