V - CE-I DE FĂCUT?

Dar oare nu există nici un remediu pentru sărăcia noastră literară de azi? 

Pentru a găsi leacul, trebuie totdeauna să cunoaștem pricinile boalei și aceste pricini ale sărăciei noastre literare au fost lămurite de critica noastră, așa săracă cum este, și au fost lămurite, paremi-se, cât se poate de satisfăcător. Prima pricină e lipsa de genii sau de mari talente. 

Împotriva acestei pricini n-ai ce să faci: geniile sunt totdeauna rare, sunt fericite accidente, și doar nu prin faptul că ne vom întoarce la tradiția largă și variată a literaturii trecute vor începe femeile române să nască genii! 

E vorba, așadar, numai de talentele pe care le avem și numai despre ele vorbește dl Panu. 

Și e de netăgăduit că avem talente. Avem talente însemnate, ca al lui Coșbuc, Caragiale, Vlahuță, avem talente ca Delavrancea, O. Carp, Duiliu Zamfirescu; toți pe care i-am pomenit sunt oameni de mai mult sau mai puțin talent. O nuvelă a lui Bujor, Mi-a cântat cucu în față,ar fi fost remarcată și într-o literatură mai bogată ca a noastră; tânărul care scrie sub pseudonimele Tomșa sau A. Toma are talent și mult talent; H. Lecca e un om de talent; A. Bacalbașa are fără îndoială talent literar; de asemenea Teleor, Basarabeanu, V. Morțun, Sofia Nădejde și alții; nu mai vorbesc de cei mai bătrâni, cum e dl Hasdeu, un om de talent mare, superior. 

Dacă toate aceste talente s-ar putea dezvolta până la marginile indicate lor de natură, dacă ar fi putut să producă tot ce potențial a fost sădit în ele, natural că am fi avut o literatură mai însemnată — în orice caz mai bogată decât cea de azi. 

Care sunt deci pricinile ce împiedică această dezvoltare literară? 

Prima e piedica materială. Un literat la noi nu poate trăi din munca de literat: deci literatura nu poate să ajungă o profesie, și de aici — diletantism. Pe de altă parte, ocupațiile grele, distrugătoare, prozaice omoară avântul artistic. 

Altă pricină și mai importantă e totala lipsă de entuziasm pentru literatură; în țara noastră n-avem cititori. Atenția publicului cult e îndreptată cu totul în altă parte. Politica îi absoarbe pe toți. Cel mai neînsemnat fapt politic pasionează opinia publică mai mult decăt zece poezii frumoase. Lupta pentru existență și lupta pentru a parveni absoarbe toate puterile păturii așa-zise culte. 

Numai o atmosferă de entuziasm însă poate ajuta dezvoltarea talentelor, poate face posibilă o eflorescență artistică. 

Altă pricină însemnată e concurența literaturii franceze și în general a literaturilor străine. Aceasta e pentru literatura noastră tot așa de fatală ca și concurența industriei străine pentru industria noastră. Publicul cult citește la noi franțuzește, câteodată chiar mai bine decât românește; deci, întrucât are nevoie de hrană estetică, el poate să și-o îndestuleze dintr-un izvor atât de bogat cum e literatura franceză. Toate îndemnurile patriotice de a consuma producțiunile naționale vor fi mai puțin eficace în ceea ce privește literatura decât în ceea ce privește industria; pentru că atârnă de voia mea să consum un articol industrial mai prost din producția națională, dar nu atârnă de voia mea să gust o nuvelă slabă fiindcă e scrisă de un român. 

Citirea literaturilor străine face ca publicul nostru cititor să devie foarte exigent față cu literatura română plăpândă, să-i aplice norme de comparație și să-i puie cereri pe care, natural, ea nu le poate satisface. 

De aici o nesocotire, nedreaptă dacă vreți, dar foarte explicabilă, a tinerei noastre literaturi. Chiar scriitorii români mai de talent și mai bătrâni care, în virtutea iluziilor firești ce și le face fiecare artist despre propria sa lucrare, cred că opera lor e la nivelul literaturilor străine, când e vorba de a judeca opera altuia, îi aplică imediat, ca termen de comparație, operele similare străine și i-l aplică cu toată vigoarea invidiei profesionale. Rezultatul e că opera începătorului e maltratată oribil. 

În astfel de condițiuni materiale și morale trăiește și se dezvoltă literatura noastră. 

Ce să ne mai mirăm deci de sărăcia noastră literară și să-i căutăm pricinile D-zeu știe unde, când ele sunt așa de aproape? Mai degrabă ar trebui să ne mire că ea nu se găsește într-o stare și mai rea. 

Natural că aceleași sunt pricinile stării triste în care se găsește și critica noastră. Pentru prosperarea criticii se cere, încă mai mult decât pentru poezie, o atmosferă de entuziasm; pentru prosperarea criticii e nevoie și de existența unor însemnate producțiuni artistice. O critică în sensul modern al cuvântului poate să fie făcută numai scriitorilor care în opera lor și-au manifestat întreaga personalitate artistică. Avem noi multe opere de aceste? 

În așa condițiuni poate să se dezvolte, de bine de rău, criticarecenzie, dar nu cea modernă. 

În trecutul nostru literar avem două epoci interesante pentru critica modernă. Prima e epoca Alecsandri-Alexandrescu și alții, a celor de la 1848; critica acestei opere ar putea reînvia o întreagă epocă istorică. A doua operă și mai interesantă e poezia poporului nostru; critica ar putea reînvia aci psihologia poporului românesc cu toată viața lui tristă, nemângâiată. Dar pentru aceste opere trebuie ani și ani de muncă, de muncă liniștită. Și cine ar putea s-o facă la noi, chiar dintre acei care au aptitudinea necesară? Cei bogați n-au grija literaturii, cei săraci n-au ce mânca. 

În afară de aceste două opere, literatura epocilor precedente, după credința mea, nu poate da material pentru o lucrare critică în sensul modern al cuvântului. Întâi, pentru că în această literatură nu există o operă artistică de o valoare însemnată; și al doilea, pentru că și ceea ce are valoare artistică e, în mare parte, imitație din literaturile străine, fără nici o relație cu viața românească de atunci. 

Gândească-se numai cititorii noștri ce relație există între muzele și idilele lui Văcărescu, între erotica acestuia și a lui Conachi, o erotică imitată din străinătate, uneori pornografică, și viața patriarhală de atunci? Ce relație aveau toate aceste: Către Leandru ce nu vine sau Eloiza către Abelard ale lui Conachi cu viața ce-l înconjura? De altminteri aceasta e credința mea. Crearea critică e și ea liberă; și dacă se va pătrunde cineva de opera poeților mai vechi pentru o lucrare critică, cu atât mai bine pentru el! 

Dar soluția! Unde e soluția? Ce e de făcut pentru ridicarea nivelului literaturii noastre în toate manifestările ei? 

Oh, știu; pe cititori îi interesează mai ales soluțiile, și aceasta cu drept cuvânt; din nenorocire însă, în sensul care le caută cititorii — ele nu există. 

O, dacă iscoditorii de soluții ar putea să găsească remedii pentru o stare intelectuală care e legată de întreaga stare socială a unei țări! Astfel de soluție numai vremea o poate aduce. În privința materială, ce e drept, se făcuse o propunere ca statul să intervie și să dea subsidii, să instituie pensii pentru poeți. 

O propunere mai detestabilă, mai degradatoare, nici nu se poate închipui. 

Dar dacă nu se poate da o soluție, un sfat bun se poate da literaților, poeților noștri. 

Opera artistică și mai ales cea lirică, fiind expresiunea însăși a personalității sale, artistul să caute să-și perfecționeze această personalitate printr-o cultură mai vastă, prin sentimente și idealuri mai înalte. 

Acest sfat, pe care l-am dat mai demult, a făcut mult sânge rău confraților mei. Ei au protestat că sfătuiesc pe poeții noștri să puie socialismul în versuri. 

Oamenii aceștia nu pricep cel puțin atâta: că lirica despre care era vorba acolo e o exprimare a sentimentelor, ideilor și idealurilor poetului însuși și deci a se pătrunde de sentimente și idealuri mai înalte însemnează o lirică mai înaltă. În altă țară mai cultă, sfatul ar părea că se înțelege de la sine, poate părea chiar banal — la noi a ridicat proteste și discuții. 

Al doilea sfat ar fi să citească mai mult, să capete mai multă cultură artistică literații noștri! Cunoștința aprofundată a tuturor maeștrilor literaturilor mari: Homer, Dante, Goethe ș.a.m.d. lărgește orizontul artistic, înalță sufletul, perfecționează însuși instrumentul creării artistice. Această cultură largă va exercita asupra creării artistice ceea ce am numit influență indirectă.Citirea literaturii vechi române, desigur, nu poate exercita nici pe departe atâta influență indirectă; totuși o poate exercita întrucâtva și mai ales poate înrâuri în bine limba literară; de aceea această citire e negreșit folositoare. 

Al treilea sfat important e să studieze toate literaturile străine contemporane nouă, literaturile de azi ale popoarelor civilizate. Aici poate fi vorba de model, de inspirare, de imitare artistică. Iată în adevăr un izvor imens, variat, nesecat, din care se pot inspira literații noștri. 

Și făcând așa, vor fi logici, vor rămânea în armonie cu toate celelalte ramuri ale vieții noastre. 

Noi ne inspirăm de la Europa Occidentală în politică, în economie, în știință, în moravuri; trebuie deci, natural, să ne inspirăm tot de acolo și în literatură, care e un reflex al celorlalte manifestări. 

Știu că nu se potrivește tocmai bine una cu alta, că adevărurile științelor sunt deopotrivă obligatorii pentru fiecare, pe când o operă artistică se deosebește de la om la om, de la un popor la altul. O știință națională nu poate exista, o artă națională da. Așa e. 

Decât, viața modernă: drumurile de fier, telegraful, relațiile continue între feluritele națiuni, gazetele, revistele care pun în legătură pe oamenii culți ai întregii lumi civilizate, și în general condițiunile asemănătoare de viață economico-socială, morală, toate acestea creează la clasele culte ale tuturor națiunilor civilizate un mod mai mult ori mai puțin asemănător de a gândi, de a simți, ceea ce într-un cuvânt francezii numesc „l'état d'âme" al omului modern. 

Această viață socială de azi și acest „état d'âme" modern tind mai mult să formeze din toate literaturile o mare literatură internațională. Ele fac ca opera unui scriitor să fie gustată uneori mai bine în alte țări decât în țara lui; ele fac posibil acest fenomen straniu că un scriitor mare al unei națiuni, curând după apariția lui, trece triumfal prin toate literaturile națiunilor civilizate, găsind pretutindeni imitatori, făcând școală; ele fac ca Sully Prudhomme să vorbească mai mult sufletului nostru decât Conachi, Văcărescu, Bălăcescu, Pann; ele fac ca literaturile tuturor țărilor civilizate să fie acum așa de influențate una de alta și ca fiecare scriitor străin să se adape din acest imens izvor internațional. 

Influența reciprocă a scriitorilor și a literaturilor străine e enormă și uneori se manifestă aproape fantastic. George Sand a avut o colosală influență asupra scriitorilor tineri ruși. Dostoievski povestește cu ce impaciență nebună așteptau ei apariția unui nou roman al lui George Sand și cu ce evlavie religioasă îl citeau. Dar pe terenul rus romanul lui George Sand se preface în roman naturalist, în sensul bun al cuvântului, și acest roman rus influențează la rândul său așa de mult romanul naturalist francez, încât marele Maupassant se declară discipol al lui Turgheniev. Astfel s-ar putea zice că romantica George Sand influențează romanul naturalist francez prin intermediul romanului rus. 

Literaturile scandinave, care s-au dezvoltat sub influența literaturii clasice germane, au acum o influență considerabilă asupra literaturii actuale a Germaniei. 

Dar ce să mai vorbim de alții! Oare nu e aceasta tocmai

Scriitorii renașterii literare n-au imitat ei cât au putut pe străini, traducându-i chiar uneori fără a arăta izvorul? 

Cei mai mari poeți ai noștri: Alecsandri, Eminescu, Coșbuc nu s-au inspirat ei, n-au imitat ei pe străini până a fi acuzați de plagiat și nu sunt ei oare cu toate acestea adevărați poeți români? 

Marea deosebire între modul actual de inspirare și de imitare artistică din literaturile străine și cel de pe vremea renașterii noastre literare e următoarea: 

Atunci, pe vremea renașterii noastre literare, viața socială a țării noastre nu semăna deloc cu viața popoarelor civilizate și, deci, inspirându-se și imitând o literatură produsă de o viață socială atât de diferită, literații de atunci au creat o operă fără nici o relație cu viața țării lor [6] . 

Pe când acuma, viața noastră socială, fără să fi ajuns pe a popoarelor civilizate, dar totuși semănând cu a acestora, modul de a gândi și a simți semănând de asemenea, inspirarea din literaturile străine nu împiedică deloc ca opera creată să fie și națională. Astfel e opera lui Eminescu, care s-a inspirat așa de mult din lirica germană. 

În nuvela lui Caragiale Leiba Zibal și în drama Năpasta influența lui Dostoievski e destul de vădită, ceea ce nu împiedecă deloc ca nuvela și drama să fie și frumoase, și opere românești. 

Am vorbit până acum aproape exclusiv de poezia lirică, așa de potrivită pentru epoca noastră. 

Dar cu toată această potrivire, poezia lirică, chemată să exprime cele mai profunde sentimente și cele mai zbuciumate gândiri ale omului modern, nu poate prin însuși caracterul ei să exprime și lupta grea pentru viață, și coliziunea de pasiuni, de interese, coliziunea de caractere. 

Pentru exprimarea acestei vieți atât de bogate a omului modern, s-a creat și a luat o mare dezvoltare un alt gen literar, superior: romanul. 

Romanul bate la ușa literaturii române și pentru roman n-avem măcar un singur model valabil în literatura noastră trecută. 

În literatura internațională modernă, în acest imens laboratoriu, unde sentimentele, ideile omenirii de azi iau corp și suflet în creații artistice, acolo trebuie să caute literații noștri — poeți, prozatori, critici — modele de imitat (pe cât poate fi vorba de imitare în artă), acolo trebuie să caute inspirație, acolo e un izvor imens, nesecat, acolo e și remediul împotriva „uniformității ideațiunii", lipsei de variație în exprimarea sentimentelor ș.a.m.d. 

Se înțelege, e un remediu pe cât poate fi vorba acuma de remediu pentru literatura noastră, care trăiește în condițiuni atât de ucigătoare. 

Am sfârșit cu discutarea acelor părți din articolele dlui Panu care au interes general, un interes literar. 

Sunt atinse și alte chestii acolo care, după părerea mea, n-au vreo însemnătate. Așa, d-sa crede foarte păgubitoare pentru literatura noastră coteriile literare și spiritul de exclusivism care se dezvoltă în ele. E adevărat; decât înseși coteriile literare, și mai ales răul pe care-l aduc literaturii la noi, sunt mai curând rezultatul lâncezelii literare decât pricina ei. Coterii literare sunt și în străinătate, dar acolo, afară de rău, aduc și un bine — excită emulația. 

Da altmintrelea, ce e drept e drept, spiritul de gașcă a ajuns la noi așa de departe, încât un literat român, când nu parvine să facă o gașcă literară cu literați în viață, o face cu cei morți. 

[1] Cel din urmă, dar nu și cel mai neînsemnat (n. ed.). 

[2] Iată propriile cuvinte ale distinsului economist: „A fost o mare nesocotință din partea economiștilor când au proclamat libertatea ilimitată a muncii, a învoielii. A fost o idee nenorocită când au declarat că învoielile, fixarea salariului, concedierea lucrătorilor etc. atârnă și trebuie să atârne de legea ofertei și a cererii. 

[3] De altmintrelea legenda, atât de înrădăcinată, că economiștii au fost pentru absolutul neamestec al statului între lucrători și patroni începe și ea să fie spulberată. 

[4] Toate chestiile atinse aici sunt dezvoltate pe larg în articolele mele Cauzele pesimismului în literatură și viață și mai ales în articolul Artiștii proletari intelectuali.

[5] Una din figurile dansului numit cadril (n. ed.). 

[6] O excepție trebuie de făcut pentru un poet cum e Pann, un adevărat scriitor național; dar scrierile lui Pann sunt de un gen literar inferior.