IV - REMEDIUL DLUI PANU

După toate dezvoltările făcute, să trecem la însuși fondul articolelor dlui Panu: pricina slăbiciunii literaturii noastre de azi și remediul acestei slăbiciuni. 

O întrebare va fi sugerată desigur în mintea fiecăruia. Literatura noastră de azi e slabă. Bine: dar cum poate fi pricina acestei slăbiciuni faptul că poeții noștri nu se inspiră din poeții renașterii noastre literare și nu îi imitează? 

Cum? Un tânăr poet, exprimându-și simțămintele și ideile proprii care îl chinuiesc, trăind în epoca producătoare a acestor simțăminte și idei, având ca model un maestru care a exprimat un mod analog de a gândi și a simți, va produce totuși o operă slabă; cum s-ar putea ca același tânăr, exprimând simțăminte străine lui, dintr-o epocă moartă și imitând poeți slabi, să producă o operă de valoare? Asta nici telepatia n-ar putea s-o explice. 

Să imite? Să se inspire? Să aibă ca model? Dar ce anume să aibă de model un tânăr poet liric de azi? Să nu exagerăm, să nu luăm ca pildă lirica erotică de calibrul următor: 

Zori de ziuă se revarsă

Și ochii încă n-am închis;

Cum să-i închid când ei varsă

Pâraie de foc aprins?

Ah, moarte! numai la tine

Scăparea mea poate fi:

Dar la necaz moartea vine?

Și omul poate muri?

Sau la Anton Pann: 

Eu eram de cotitură,

Stând pe sub umbritură,

Când cu mândră pășitură

Ea venea cântând din gură.

Of! jurat să fie ceasul

Când plecai și făcui pasul;

Să fi căzut să-mi rup nasul

Decât să-i aud ei glasul.

Că de nu-i vedeam frumsețea

Și din ochii ei blândețea,

Nu m-ar fi cuprins iubețea

Să-mi răpuie tinerețea. ș.a.m.d.

Să nu luăm ca pildă poeziile acestea, deși de calibrul lor sunt destul de multe. Nu, să luăm ca pildă poezia erotică a lui Alecsandri, cum e următoarea: 

Cu Ninița-n gondoletă

Când mă primblu-ncetișor,

Trecătorul din piațetă

Ne privește-oftând cu dor.

Atunci cerul se-nsenină,

Lucind vesel l-amândoi

Ș-Adriatica s-alină,

Se alină pentru noi.

Poezia e gingașă, frumoasă, elegantă, veselă. Dar nu e oare clar, fără nici o teorie, că această poezie vorbește foarte puțin amorezatului de azi? Iubirea e azi un simțământ mai puțin vesel, mai adânc, mai zbuciumat; și aceasta într-un grad mai intens încă la un temperament de poet. 

Iată de ce pentru exprimarea acestui sentiment azi sunt necesare versurile fascinante chemătoare, hipnotice ale lui Eminescu: Cobori încet aproape, mai aproape...

Sau versurile molatice, voluptuase ale lui Vlahuță, sau versurile aproape isterice ale lui Beldiceanu. 

În Epoca literară e retipărită o poezie a lui Văcărescu, Imaginația. Poezia e frumoasă. Imaginația și muzele apar poetului în chipul unor zâne. Frumoase, pline de veselie, de haz, ele presară flori, dansează învârtindu-se în jurul poetului și-i dau tot ce le cere. Asta e muza lui Văcărescu. 

Oare tot astfel e și muza poeților noștri de azi? Închipuiți-vă, mă rog, pe Vlahuță, Carp sau pe regretatul Beldiceanu sărind și învârtindu-se cu muzele lor, dansând cu ele vreun pas de quatre[5] ... Vajnică ar fi poezia aceea! Și mai ales sinceră... 

Muza poetului de azi e tristă și, când râde, râde printre lacrimi; mai adesea îl face pe poet să plângă; sau despletită, cu brațele goale în jurul gâtului lui, plânge împreună cu el, amândoi copii triști ai unei vremi nenorocite! Muza de azi e acea din Nopțile lui Alfred de Musset. 

Se înțelege că noi vorbim aici despre ceea ce este într-un mod necesar, nu despre aceea ce ar fi trebuit să fie; or fi pricepând și poeții că veselia e preferabilă tristeții; decât poezia lirică e izvorâtă din adâncurile sentimentelor, iar nu din socotință rece. 

Dar sunt măcar multe poezii ca Imaginația lui Văcărescu? Să ia ca model? Să imite? Dar ce să imite? Să nu alegem noi, că s-ar putea zice că exagerăm; de aceea să luăm ca pilde modele pe care ni le aduce Epoca literară pentru ilustrarea teoriei dlui Panu; aceste modele au fost strânse și alese de un om de mare talent și de mult gust literar — Caragiale. 

Mă uit la aceste modele și mă mir: ce ar putea anume poeții noștri să imite și de unde ar putea să se inspire? 

Fabulele lui Alexandrescu sunt frumoase, dar fabula e un gen inferior și un gen literar mort — și nu noi vom reînvia morții. Încolo, ce să imite? Povestirile lui Pann, Bălcescu, Oițele lui Tirs a lui Văcărescu? 

Închipuiți-vă numai pe Vlahuță, pe Carp inspirându-se din Oițele lui Tirs, pe regretații Beldiceanu, Traian Demetrescu având ca modele cvasi-poeziile lui Bălăcescu, pe Duiliu Zamfirescu, Stavri, A. C. Cuza imitând și având ca model interminabilele povestiri ale lui Pann, cum Hogea a învățat să vorbească un măgăruș sau cum a făcut o sobă pe roți; iar toți având ca model și următoarea poezie a lui Pann, tipărită în Epoca literară: 

Vinul e veselitor

Mâhniților tuturor;

Vinul e doftorul bun

Al boalelor de comun,

Balsamul celor răniți,

Odihnul celor trudiți.

Nostimă poezie am fi avut grație tuturor acestor modele! Poezia noastră o fi acum slabă; atunci ar fi ridicolă, barocă! Pornind pe această cale a inspirării și a imitării, poezia noastră de azi s-ar preface într-o adevărată caricatură. 

Dar literatura trecută, mai ales până la Alecsandri și Alexandrescu, nu poate să aibă nici măcar o influență indirectă.

Și aici e locul să arătăm în câteva cuvinte deosebirea între influența directă a unei opere de artă care servă de model, care poate întrucâtva să determine o creare artistică, și influența indirectă.

Influență directă exercită un mare poet asupra altora când e înrudit cu ei sufletește; această influență se va arăta atunci în lirică, în modul de a exprima ideile, sentimentele și va determina școli deosebite: școala lui Lamartine, a lui Musset, Byron, Eminescu. În dramă această influență directă se va arăta în modul de a trata caracterele, coliziunea de caractere și pasiuni și va determina deosebirea, de pildă, între drama clasică a lui Corneille, Racine, drama romantică a lui Hugo, drama modernă a lui Ibsen. Numai aici, în această influență directă, poate fi vorba de inspirare, de imitare artistică. Această înrâurire directă se manifestă în însăși opera de artă. 

Dar mai e și o altă influență, indirectă. Fiecare poet este și cititor, ca oricare altul, și deci un admirator al marilor opere de artă ale tuturor timpurilor. Aceste opere de artă trebuie să producă asupra lui o impresie puternică, neștearsă, care, perfecționând însuși sufletul artistului, instrumentul creării, trebuie să influențeze și asupra creațiunii, asupra operei sale. Această influență e inconștientă, nevădită nici pentru artist, nici pentru cititorii lui; dar, totuși, ea este. Hrana artistică primită e prefăcută în organismul sufletesc al artistului și se manifestă într-o creațiune artistică neasemănătoare cu ea însăși, după cum hrana materială în organismul material se preface în sânge, nervi, energie vitală. 

Pentru un adevărat artist, această hrană sufletească primită din cărți, din citirea operelor literare mari, e mult mai puțin însemnată decât cea primită direct din viața înconjurătoare; dar totuși are și însemnătatea sa. 

Goethe n-are influență directă asupra nuveliștilor germani de azi; influența lui Maupassant e mult mai însemnată; dar influență mare indirectă trebuie să aibă, pentru că în Germania cine n-a citit și n-a admirat nepieritoarele frumuseți din marea operă a lui Goethe? 

Din nenorocire, chiar influența indirectă a renașterii noastre literare nu poate fi decât mică. 

Dacă și un talent mai mic poate exercita influență directă numai prin faptul înrudirii sufletești, prin faptul că exprimă același mod de a gândi și a simți; pentru a putea avea influență indirectă, în sensul arătat mai sus, scriitorii trecutului trebuie să fie genii sau talente foarte mari, operele literare ale trecutului trebuie să fie opere nepieritoare, nepieritoare frumuseți. 

Unde avem noi așa opere până la Alecsandri și Alexandrescu? Și chiar opera acestora este oare ea așa de mare? Pe cât este, își și exercită influența sa. După cum am zis, în tot ce se scrie, se simte influența lui Alecsandri, care e doară întrucâtva creatorul limbii literare moderne. 

De altmintrelea este un mare poet în trecutul nostru literar, care a avut o influență indirectă și chiar o influență directă asupra literaților și poeților noștri. Acest mare poet e unicul poate care a exprimat în adevăr modul de a gândi și a simți al poporului românesc; care n-a imitat — câteodată copiat chiar — pe poeții străini fără nici o relație cu viața înconjurătoare, cum au făcut atât de adesea poeții renașterii noastre literare. Acest mare poet e însuși poporul românesc în admirabilele lui poezii populare. Dl Panu nici nu pomenește despre dânsul. Știe d-lui că pentru acest poet generația de azi are nu numai respect artistic, dar chiar un cult, câteodată un cult exagerat? Și aici vedem clar cum un poet care poate și trebuie să se impuie unei generații de poeți, se impune fără ajutorul îndemnurilor patriotice și al protecției criticilor. 

Dacă e ceva și mai straniu decât învinuirea poeților că n-au imitat pe poeții renașterii noastre literare și nu s-au inspirat dintr-înșii, e învinuirea făcută criticii — care, după dl Panu, e marele vinovat în această nesocotire a poeziei trecute — că ea trebuie să explice poeților noștri de azi poezia trecută și să-i facă s-o admire; și n-a făcut-o. Dar mai întâi, ca să sugereze pentru Conachi, Văcărescu, Cichindeal etc. atâta admirație profundă, încât aceasta să poată determina crearea poetică, critica însăși trebuie să aibă acest entuziasm și admirație; altfel ar minți. Și dacă nu le are, cum poți să-i găsești vina? Doar Conachi, Momuleanu, Budai-Deleanu, Cichindeal n-or fi în afară de discuție ca Shakespeare, Dante și Goethe! 

Dar să pesupunem că un critic a înțeles frumosul din literatura veche și l-a explicat altora. Sunt oare suficiente toate demonstrările critice, pentru a excita o admirație atât de profundă, încât să influențeze crearea artistică? Nicidecum. Această admirație profundă a artistului e și dânsa tot atât de spontanee, mai ales în poezia lirică, ca și creațiunea însăși. Și dacă tinerii noștri poeți, citind pe poeții trecutului (și doar în școală sunt obligați să învețe bucăți alese din ei), nu se pătrund de această admirație, prin ce minune ar putea să le-o insufle critica? 

Dar cum rămâne cu continuitatea? „În domeniul literaturii — zice dl Panu — trebuie să fie o continuitate fatală, ca de altminteri în orice domeniu, mai ales intelectual..." Dacă ar fi trebuit să fie o continuitate fatală, ar fi fost și la noi; și dl Panu se plânge de contrariul? 

În dezvoltarea noastră socială am sărit brusc dintr-o stare socială în alta, fără atâta pregătire ca în alte țări; nouă ne lipsește continuitatea în toate domeniile vieții. Avem noi oare această continuitate pe terenul material, unde de la un plug de lemn am sărit la mașini agricole, de la căruță proastă la drum de fier; o avem noi oare pe terenul intelectual, unde de la învățătura sărăcăcioasă de odinioară am sărit la cele din urmă manifestări științifice ale spiritului omenesc; avem noi această continuitate pe terenul moravurilor? Și când toată viața noastră socială vădește această lipsă de continuitate, cum ar putea manifestarea literară, care e reflexul vieții, să n-o aibă? 

Dar respectul pe care trebuie să-l aibă poeții tineri pentru predecesorii lor! 

Să ne înțelegem mai întâi despre ce fel de respect e vorba aici sau mai bine despre ce fel de manifestare a respectului. Dacă e vorba ca aceasta să se manifeste prin inspirare și imitare artistică, atunci foarte bine fac poeții noștri că n-au acest fel de respect pentru poeții din trecut. 

Dar de când oare respectul și admirația pentru predecesori trebuie să se manifeste prin imitare? 

Oamenii primitivi, care cei dintâi au găsit modul de a produce o scânteie de foc prin frecarea a două bucăți de lemn, au făcut cea mai mare descoperire de când trăiește omenirea, au făcut posibilă toată dezvoltarea ulterioară a omenirii. Și geniul grec a simțit aceasta și i-a îndumnezeit pe acești inventatori primitivi, personificându-i în zeul Prometheus, cea mai mare creație a spiritului poetic religios. Dar această venerație, care merge până la îndumnezeire, n-a făcut, sper, pe nimeni să imite pe oamenii primitivi și, din prea mare respect pentru continuitate,nimeni nu va freca două lemne, până i-or ieși ochii din cap, pentru a aprinde o țigară. 

Precum vedem, a respecta pe predecesori nu vrea să zică deloc a-i imita, ci a le recunoaște meritul pentru tot ce au făcut în epoca lor. 

Dacă și acest respect ar lipsi la unii din literații noștri, ar fi foarte regretabil: acești literați n-ar fi nici culți, nici inteligenți. 

În evoluția unei literaturi se poate ca o operă de mai puțină însemnătate artistică chiar să fi avut mai mare influență asupra dezvoltării literare decât o operă mai însemnată. A cunoaște importanța relativă a scriitorilor trecutului e, desigur, foarte interesant. Un om cult, fie el literat sau ba, trebuie să cunoască amănunțit istoria literaturii țării sale, după cum trebuie să cunoască și istoria politico-socială. Dacă la noi lipsesc încă aceste cunoștințe, vina nu e a acelora pe care dl Panu îi învinuiește. 

La noi nu există încă o istorie mai amănunțită a literaturii, nu există încâ o ediție critică a scriitorilor mai vechi; căci chiar cei neînsemnați din punct de vedere estetic pot avea o valoare istorico-literară. 

Mare însemnătate estetică nu va avea o lucrare de acest fel, căci ceea ce e important în această privință se cunoaște deja, dar va avea însemnătate istorico-literară și lingvistică. 

Pentru a scoate la lumină o atare lucrare nu e nevoie nici de talent, nici de vocație artistică, ci de munca stăruitoare și continuă a câtorva muncitori conștiincioși: trebuie mijloace și mijloace multe și cine altul e obligat să facă această operă decât Academia, care în definitiv altă însărcinare nici nu are și care dispine de mijloace imense? 

Pe de altă parte, și școala ar trebui să dea în programele ei mai mare loc studiului literaturii trecute.