Capitolul XII Comori ale înaltei frecvenţe

A doua zi dimineaţa Nikolai acordă unul dintre generatoare la „nodul condiţiilor”. Eprubetele fură puse în termostat. Peste o zi vor fi luate în laborator pentru analiză şi atunci… şi atunci se va produce explozia !

Jumătate din tot – porţia obişnuită de eprubete pentru un singur generator – el o expune singur. Ca să nu trezească suspiciunile lui Ridan, trebuia să mai facă încă o serie de probe la celălalt generator. Nikolai încredinţă această muncă lui Nârkin, iar el trecu în laboratorul său electrotehnic unde se monta „conservorul” cel mare. În timp ce eprubetele cu surpriza vor sta în termostat, el îşi propuse să termine montajul, pentru ca după ultima verificare a „nodului condiţiilor” să înceapă imediat expunerea unor mari probe de carne şi chiar a unor hălci întregi. Cii cât munca sporea, cu atât lucra Nikolai mai pasionat. Creând uscătoria, el organizase pentru întâia oară munca altora, pentru întâia oară condusese oameni şi acum i se părea că nu există o limită a lucrărilor care pot fi săvârşite în orice termen… El nu observa că mulţimea aceea de oameni care îl ajutau nu-i scădea din griji: el continua să verifice singur tot ceea ce se făcea. Grijile îl învăluiau din ce în ce mai mult în păienjenişul lor des. Şi nu ştia cum să scape de de.

Dar nu numai „conservorul” îi solicita gândurile. Simţind că munca se apropie de sfârşit, el îşi amintea tot mai des de „generatorul de minuni”, singura lui idee pe care nu reuşise s-o ducă până la capăt. Chiar dacă calculele lui s-au dovedit greşite, are dreptul să-şi părăsească această idee, să uite de ea? Nu! Va căuta greşeala!

De îndată ce în mersul treburilor zilnice intervenea un răgaz, îşi relua căutările. În camera de lângă laboratorul electrotehnic apăruse pe masă scheletul G.M.ului, scos din ladă; câteva piiese şi fuseseră fixaite la locurile lor. Curând îl va putea reconstitui definitiv şi atunci profesorul va căpăta în sfârşit aparatul de care are nevoie.

Şi-l mai neliniştea ceva. Trecuseră mai mult de şase luni de când primise comunicatul cifrat al radioamatorului din Germania. În timpul acesta, câte nu s-or fi întâmplat la Miinchen! Ce-o fi cu maşina lui Gross? Nikolai îşi imagina viaţa poporului german, îşi închipuia în culorile cele mai triste soarta necunoscutului său prieten. Da, fără îndoială, prieten. Tăcerea îndelungată nu putea decât să confirme lucrul acesta… Cu punctualitatea care-l caracteriza, Nikolai continua sa asculte la fiecare două zile, la orele 21.10 ora Moscovei, tot „eterul rezervat radioamatorilor”. Ana cunoştea programul activităţii de radioamator a lui Nikolai şi de fiecare dată când ieşea din cabinetul său în sufragerie, după ce călătorea prin eter, îşi îndrepta asupra lui privirile întrebătoare şi neliniştite. Drept răspuns, el ridica tăcut din umeri.

De data aceasta erau singuri în sufragerie.

— Ce-o fi însemnând asta, Nikolai Arsentievici? îl întrebă Ana cu glas scăzut. Oare acolo… totul s-a terminat?

— Ştiu eu? în cel mai bun caz tăcerea poate însemna că inginerii fascişti n-au descoperit încă secretul maşinii lui Gross. Poate că prietenul nostru aşteaptă. N-are ce să ne comunice. Poate că el m-aude dar nu iese în eter ca să nu fie prins.

— Măcar de-ar fi aşa! rosti Ana cu speranţă în glas. Şi iată că într-o zi, în ţârâitul neobişnuit de viu al semnalelor de radioamatori, Nikolai auzi deodată apelul cunoscut. „El e… el!” asculta emoţionat Nikolai, aşteptând să se termine semnalul de apel. Da, el era

— Antena nouă a fost executata exact după schema dumitale. Aşteptăm continuarea – transmise Nikolai după ce răspunse la apel.

— Bine. Notează!

Urmară nişte cifre. Nikolai, care era tot numai urechi, nici nu se clintea, temându-se să nu scape vreun punct. Trecuseră vreo zece minute.

Şi deodată, undeva foarte aproape, în eter, apărură alte semnale. Erau nişte semnale obişnuite de acord care nu exprimau nimic: se repeta o singură literă: „j”; trei puncte linioară, trei puncte linioară şi aşa mai departe. De se auzeau undeva, „în apropierea” cifrelor pe eaire le comunica neamţul, pentru că unda lor se deosebea cu o fracţiune de metru de unda pe care recepţiona Nikolai. Apoi, furişându-se, aceste semnale se apropiau din ce în ce mai mult…

Cineva îşi acorda emiţătorul pe aceeaşi lungime de undă. Nikolai înţelese. Încordându-şi din răsputeri auzul, el izbuti să desluşească încă trei-patru cifre din punctele şi linearele care se învălmăşeau.

Rechinul din eter, năpustindu-se asupra victimei sale, mări intensitatea emisiunii şi semnalele prietenului necunoscut se pierdură într-un urlet răguşit.

Nikolai se ridică repede şi deschise uşa dintr-o smucitură. Ana şi Nataşa tresăriră şi se întoarseră spre el.

— Veniţi repede aici! şi Nikolai se repezi din nou la emiţător când, deodată, uşa se deschise şi în prag apăru Wiekling.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el alarmat. Nikolai se schimbă la faţă. La naiba, din cauza căştii nu auzise paşii lui Wiekling!

— Nimic deosebit… Ana Konstantinovna, vino, te rog, pentru o clipă!

Ana intră în camera lui, şi Nikolai închise imediat uşa. Se priviră amândoi, cântărind în tăcere situaţia penibilă care se crease. Nikolai dădu din mână; fie ce-o fi, o să treacă şi asta. Şi din nou îşi puse casca. Urletul continua.

O singură privire aruncată asupra rândurilor de cifre notate în jurnalul de recepţie fu de ajuns ca Ana să înţeleagă tot ce s-a petrecut.

Continuând să asculte, Nikolai scoase hârtia pe care avea notat cifrul.

— Trebuie să descifrăm repede – spuse el în şoaptă. Legătura a fost întreruptă, dar mai poate fi reluată.

— N-ar fi mai bine s-o lăsăm pentru mai târziu? arătă Ana cu capul spre sufragerie.

Pe neaşteptate bruiajul încetă. Oceanul eterului vuia liniştit, plin de refluxul său monoton. Nikolai aştepta.

Eterul era liniştit.

— Da, e mai bine să amânăm – răspunse în sfârşit Nikolai, fără să-şi scoată casca. Du-te -acolo şi caută să ieşi din încurcătură. Dar nu uita… — şi Nikolai îşi duse degetul la buze.

Ana ieşi.

— Ei gata, m-am hotărât, încep să mă ocup de radio – îi spuse ea lui Wiekling. Intr-adevăr, e un lucru tare pasionant. Acum înţeleg de ce Nikolai Arsentievici stă nopţi în şir în faţa emiţătorului său. Ştii, Alfred, chiar acum am auzit vocea unui radioamator din Newfoundiand! De cealaltă parte a globului pământesc! O voce adevărată, nu nişte puncte şi linioare! Extraordinar!

Prefăcându-se că o crede, Wiekling îi dădu în acelaşi timp a înţelege că nu face altceva decât s-o ajute să iasă din această situaţie penibilă. Curând plecă, iar Ana rămase în suflet cu sentimentul apăsător că îl jignise fără ca el s-o merite.

Fetele se grăbiră să intre în camera lui Nikolai. Textul radiogramei era descifrat. Ana îl traduse repede:

— „Posed informaţii absolut sigure că se fac pregătiri pentru un atac militar. Comunicaţi la C. C. al partidului. Inginerii militari care au lucrat la maşina lui Gross pierit toţi. Maşina distrusă. Gross şi ajutorul lui, Mullemberg, au pierit de asemenea. Documentele capturate probabil însă că s-au păstrat. Reconstruirea maşinii este posibilă. Transmit descrierea principiului cablului aerian, întocmită în mod special de coautorul invenţiei lui Gross, care a murit. Ionizarea se obţine prin polarizarea aerului în urma acţiunii simultane a două câmpuri alăturate, dirijate de radiaţii din gama de unde eentimetrice având raportul frecvenţelor…”

Nikolai tăcu. Tăceau şi fetele. Ameninţarea care răsunase în prima comunicare a prietenului lor neamţ se apropia, era acum mai reală şi mai cumplită. Fetele se alarmară şi mai mult când Nikolai le explică de ce a fost întrerupt textul.

— Aşadar, convorbirile voastre în eter sunt urmărite!

— Da – răspunse Nikolai – acum este limpede. Temerile lui Fedea se adeveresc. Poate că suntem urmăriţi şi aici… Trebuie să distrugem tot ce este de prisos… radiogramele… altfel te pomeneşti că ni le sustrage cineva.

Adună toate colile de hârtie pe care erau trecute radiogramele descifrate şi, făcând o sforţare, rupse din „jurnalul său de cart” cele două foi pe care notase comunicările. Aceste două foi şi hârtia cu cifrul le împături şi le ascunse sub rama grea a biroului său. Textul chiar atunci recepţionat şi dessi frat îl puse în buzunarul hainei. Restul de hârtii le duse la bucătărie şi le arse.

Întorcându-se, ridică cu un gest hotărât receptorul telefonului.

— Se cade oare? observă Ana. E trecut de unsprezece.

— Telefonez la Comisariatul Poporului… Dacă el mai e acolo înseamnă că se poate…

Peste câteva minute Nikolai ieşi „să se plimbe Faptul că trebuia deocamdată să-i ascundă lui Ridan veştile din Germania îi crea un sentiment apăsător… „Nu-i nimic – încercă el să se liniştească. În curând o să afle totul…”

* * *

Începea ultima din cele trei zile de „păsuire” pe care Nikolai le smulsese lui Ridan pentru a lămuri metoda de lucru pentru viitor.

La zece dimineaţa, când în toată vila lui Ridan munca organizată era în toi, se petrecu ceva cu totul neobişnuit. Ana şi Nataşa îşi lăsară cărţile şi coborând jos, pe terenul de sport din faţa casei, începură să aranjeze pe el „porţile” pentru jocul de crichet. Peste un minut Mămicuţa şi Wiekling coborâră şi se apropiară de de. Nikolai stinse tuburile generatoarelor sale şi coborî şi el prin dos, pe uşa dinspre „menajerie”. Fiodor Reşetkov veni din stradă şi, lăsând pe banca de lângă teren pachetul pe care-l adusese subsuoară, se alătură şi el grupului. La ora zece şi douăzeci de minute, în laboratorul lui Ridan sună la telefon şeful brigăzii de laboranţi care conducea analiza probelor de carne. El îl rugă pe profesor să vină la laboratorul de analize ca să lămurească „o chestiune”. Profesorul se îndreptă grăbit într-acolo. — Ce s-a întâmplat? întrebă el, intrând în laborator. — Nu ştiu, Konstantin Aleksandrovici, dar am impresia că eprubetele vin direct din generatoare şi nu din termostat. — De ce crezi asta? — Carnea este absolut proaspătă. Priviţi! şi îi arătă registrul în care făcea însemnările. Ieri, ultimul tot a avut în medie 69,I la sută descompunere, aproape norma, iar astăzi, proba următoare are zero la sută descompunere. Ridan apucă registrul şi îşi aţinti ochii pe el. — Câte probe ai controlat? — Şaizeci şi două. — Şi toate dau zero la sută descompunere? — Toate! Până la ultima! — Mda… ciudat… E îndoielnic! Ai vorbit cu Tungusov? — Nu încă. M-am gândit să vă spun dumneavoastră mai întâi. — Aşa… Hai la el, să lămurim! Deschizând uşa spre camera generatoarelor, Ridan se opri uluit în prag. În cameră nu era nimeni, transportoarele lucrau în gol, iar tuburile generatoarelor erau stinse. — Într-adevăr… e ceva în neregulă. Încredinţat că lui Tungusov i s-a întâmplat ceva, profesorul se năpusti în coridor şi, călcând cu paşi mari, avântaţi, porni spre camera inginerului, când deodată se opri atât de brusc încât şeful brigăzii de laboranţi, care alerga în urma lui, era cât pe-aci să-l dărâme. Prin fereastra deschisă, jos în grădină răsuna larmă neobişnuită la ora aceea şi Ridan auzi limpede glasul lui Tungusov: — Îmi pare rău, Ana Konstant’novna… Dacă nu nimeream în cursă… Profesorul se aplecă pe fereastră. Câteva secunde privi tăcut la jucătorii de orichet, străduindu-se parcă să înţeleagă ce se petrece. — Ei, prieteni, ce-i cu voi acolo? strigă el în sfârşit. Ciudat: nu-l auzi nimeni! Strigă încă o dată, dar tot degeaba. Jucătorii discutau cu atâta însuflefre şi atât de tare despre o lovitură greşit executată, încât. Profesorul, dând din mână, se îndepărtă bombănind de fereastră: „Naiba ştie ce se petrece!”, şi porni în goană pe scări în jos. Când ajunse lângă teren, tinerii îl văzură în sfârşit. — Tovarăşi! Ce-i cu voi? Nikolai Arsentievici… O, şi Fiodor Ivanovici e aici! Bună ziua! Liniştit, Tungusov ţinti, lovi bila cu ciocanul şi răspunse: — După cum vedeţi… m-am hotărât să mă ocup de sport,. Şi cu un aer preocupat porni după bila care se rostogolise prin „poartă”. Preocupaţi, toţi păreau că au uitat de profesor. Aplaudară şi iarăşi porniră să discute. Ridan nu mai înţelegea nimic. — … Dar bine, Nikolai Arsentievici, dumitale îţi arde de joacă şi transportorul merge în gol! La analiză au venit eprubete cu carne proaspătă!… Generatoarele nu funcţionează… — Aşa trebuie să fie, Konstantin Aleksandrovici – şi Nikolai lovi din nou bila. Eu am oprit generatoarele. — Cum „aşa trebuie să fie”?! De ce le-ai oprit? Nu înţeleg nimic! Asta nuni place! În sfârşit Ridan se înfurie de-a binelea. V Nikolai se apropie de profesor. Ceilalţi îl înconjurară. — Care-i astăzi procentul de descompunere? întrebă Nikolai cu un aer nevinovat, adresându-se şefului brigăzii de laboranţi. — Niciun procent! strigă Ridan ieşit din fire. Zero la sută! — Ei, vedeţi? Foarte bine! Eprubetele au stat în termostat patruzeci şi opt de ore, aşa cum trebuie, iar analiza arată că descompunerea este zero la sută. De aceea am oprit generatoarele. Ridan îl privea fără să înţeleagă pe tânărul oare zâmbea nevinovat. — Vrei să spui… — Vreau să spun că cercetările noastre au luat sfârşit, Konstantin Aleksandrovici. Problema a fost rezolvată. Am dreptul să joc şi eu puţin orichet? — Ura-a-a! răsună în jurul lor. La ferestrele Institutului apărură chipurile colaboratorilor care priveau uimiţi această scenă pe care încă nu puteau s-o înţeleagă. Ridan îl îmbrăţişă pe inginer, în jurul lor cinci oameni, agitând ciocanele de crichet, strigau cât îi ţineau puterile „ura”, iar alături de ei, şeful brigăzii de laboranţi ţinea în mână un registru uriaş. În sfârşit, Ana îi pofti pe toţi sus. Pe drum, Nikolai îi povesti pe scurt lui Ridan cum a reuşit să găsească complicatele formule ale curbelor şi să determine grafic combinaţia „zero a condiţiilor la care au fost expuse în ziua aceea probele. Profesorul era de-a dreptul entuziasmat. — Mai rămâne să lămurim cât timp va putea fi păstrată carnea proaspătă. Lucrul acesta şi pentru dumneata e important, nu-i aşa? — Bineînţeles – răspunse Nikolai. Două luni, ăsta este termenul pe care l-am promis comisarului poporului. Înainte de aceasta însă, trebuie să obţinem aceleaşi rezultate şi la generatorul mare la care vom expune vite întregi. „Conservorul” este aproape gata şi poate fi pus la punct în vreo două zile. — Aşadar, oprim deocamdată analizele? — Da, bineînţeles. Porniră în laboratorul mare de analize. Ridan îi anunţă pe laboranţi că prima etapă a lucrărilor a fost terminată cu succes şi că timp de patru zile se pot odihni. După aceea analizele vor continua… în sufragerie se auzeau glasuri vesele. Se pregătea un ospăţ solemn. Mămicuţa şi Wiekling întindeau masa, fetele pregăteau vesela şi tacâmurile. Fiodor scoase din pachetul adus de el din oraş câteva sticle de şampanie, iar în bucătărie mătuşa Paşa manevra aparatele strălucitoare. * ★        ★ Succesul lui Nikolai îi însufleţise pe toţi locatarii vilei lui Ridan. Profesorul se pregătea să înceapă o nouă serie de cercetări, alcătuia planul de muncă, stabilea probele, alcătuia modele de tabele pentru însemnări. Pentru Nikolai victoria obţinută constituia doar un prim pas hotărâtor, dar oricum parţial, al întregii lui activităţi. Ridan, în schimb, se declara pe deplin satisfăcut: pentru scopurile pe care le urmărea el, chiar termenul acesta scurt de conservare a ţesuturilor – patruzeci şi opt de ore – era suficient. — Şi dacă nu obţinem un termen mai îndelungat – spunea el – sarcina mea a şi fost rezolvată. „Conservele” mele nu se cer deocamdată păstrate mai mult timp. Nikolai tresărea auzind aceste aluzii şi de fiecare dată îşi amintea de vizita pe care o făcuse în îngrozitorul laborator al lui Ridan.

— Ce ţesuturi sau organe vreţi să „conservaţi”?

— Toate! Absolut toate! Ah, Nikolai Arsentievici, ce realizare admirabilă! Şi atât de neaşteptată! Aş fi putut eu măcar să visez la această posibilitate? Iar acum… Conservele dumitale sunt un fleac, un joc în comparaţie cu ceea ce am să realizez eu. Şi să vezi! Dacă vei rezolva, în sfârşit, problema generatorului de radiaţii cerebrale, atunci… Ridan nu găsi cuvinte să exprime uluitoarele perspective pe care acest generator le va deschide în faţa ştiinţei. „Să-i spun sau să nu-i spun?” se gândi Nikolai, amintindu-şi de taina pe care el şi Ana o păstraseră până acum cu atâta grijă faţă de Ridan. La urma urmelor, nu mai avea niciun motiv s-o ascundă: munca la „conservor” se va termina zilele acestea şi atunci nimic n-o să-l poată împiedica pe Nikolai să se apuce de refacerea G.M.ului. Iar înainte de aceasta, ar fi trebuit să stea de vorbă cu profesorul, poate totuşi va afla ceva de la el. Se sfătui cu Ana. — Putem să-i spunem – hotărâră ei. Seara, Nikolai intră în cabinetul lui Ridan. Acesta şedea în fotoliul său, la birou, şi scria ceva. — Cred c-am terminat cu pregătirea – îl întâmpină plin de însufleţire pe inginer. Mâine încep expunerea la radiaţii. O să lucrez singur. Numai un lucru am să te rog. Să-mi faci o scurtă examinare a cunoştinţelor mele în domeniul tehnicii radiaţiilor. Mâine dimineaţă… Programul meu este destul de complicat şi vast, însă diabolic de interesant! închipuieşte-ţi ce s-a petrecut: am învins descompunerea proteinei, baza principală a morţii a tot ce este viu! Se deschid perspective pe care eu, pur şi simplu, nu sunt în stare să le cuprind cu mintea mea… M-am pierdut, mă agit… La naiba, ce-ai făcut dumneata din mine?… Ştii câţi ani am acum? Cel mult douăzeci. Am început să visez. Îmi vin diferite idei care mă copleşesc ca un duş rece, mă atrag spre viitor… Iar eu n-am reuşit să înţeleg pe deplin nici prezentul… Oare ceea ce am realizat acum cu carnea este ceva neobişnuit? Se pare că nu. Să luăm de pildă moaştele. De sunt explicabile în Sud, într-o climă caldă, după cum explicabilă este şi conservarea mamuţilor în solul veşnic îngheţat al Nordului… Dar astfel de fenomene se întâmplă şi într-o climă temperată. E adevărat că nimeni n-a putut să elucideze lucrul acesta ca lumea. Dar Rubinstein?! îţ aminteşti? — Care Rubinstein? Nikolai se pierduse cu totul în faţa aoestui iureş plin de energie al profesorului de „douăzeci de ani”. — Cum care? Nikolai Rubinstein, fratele celebrului Anton Rubinstein, muzician şi el, întemeietorul conservatoru lui din Moscova… A murit în 1881. Nu de mult cripta mormântului a fost deschisă, dupăcincizeci ş trei de ani de la moarte! Şi l-au găsit proaspăt, de parcă chiar atunci murise. Nu i s-a făcut niciun fel de îmbălsămare. S-a păstrat totul: corpul, îmbrăcămintea şi cirar trandafirii de pe piept… Şi ştii care-i cauza? Sicriul de plumb, ermetic închis! Ai să-mi spui că este acţiunea plumbului, sunt con vins. Nu-i aşa, Nikolai Arsentievici? Cunosc câteva cazuri dintre acestea şi toate în legătură cu plumbul… Ei? Oricum însă, nu este interesant? Este nevoie de o experienţă foarte simplă, pentru a începe o cercetare serioasă: să iei un tub de plumb, să introduci în el un şoarece sau nn şobolan abia omorât, sau chiar viu, să închizi ermetic tubul şi peste o lună să-l deschizi… Apoi mai este şi mierea… Corpul lui Alexandru Macedon, ca să nu se descompună, a fost păstrat în miere… Deodată profesorul râse stingherit, privindu-l pe Nikolai care, nemişcat, asculta cu o încordare de parcă ar fi perceput greu acest nestăvilit torent de idei. N’kolai nici nu ştia să asculte altfel. El voia întotdeauna să pătrundă sensul celor auzite. Ridan fu cuprins de o jenă proprie omului care s-a lăsat furat de o idee; La ce bun să-şi dea la iveală gândurile încă nesistematizate, crude?… — Vezi ce harababură e în capul meu?… — Înţeleg foarte bine – răspunse Nikolai – şi în capul meu e la fel… — Ştiu… Avem multe trăsături comune şi mai ales, ceea ce e principal, natura creatoare a firilor noastre… Eşti o mare forţă… Ridan se abţinu hotărât de la ispita de a continua această declaraţie. Aşadar, Nikolai Arsentievici, acum am să încerc să elucidez două probleme. Prima: dacă toate ţesuturile şi umorile organismului reacţionează la fel când sunt expuse la radiaţii cu efect de conservare. Va trebui deci să facem destul de multe probe. Şi a doua problemă, care de fapt hotărăşte pentru mine soarta metodei: dacă nu cumva expunerea la radiaţii provoacă tulburări funcţionale în organism. Pentru că dacă organul, ca urmare a expunerii la radiaţii, îşi pierde capacitatea de a funcţiona normal, atunci n-are rost să-l mai păstrezi… — Programul acesta l-aţi calculat pentru multă vreme? — Într-o săptămână am să expun la radiaţii totul. După aceea, am să încep cercetările. — Iar eu cred că în timpul acesta voi termina cu „conservorul”. — Aşa… Profesorul tăcu puţin. Şi pe urmă? Nikolai simţi cu câtă încordare aşteaptă Ridan răspunsul său. — Pe urmă mă apuc de G.M. – răspunse el simplu. — Cum?… O nouă lucrare?! Ce-nsemnează acest „ge- €t me r — Nu, este o lucrare veche. Ceea ce aşteptaţi dumneavoastră, Konstantin Aleksandrovici. G. M. Este „generatorul de minuni”. Aşa i-am spus noi în glumă, eu şi Fiodor, acelui generator despre care v-am vorbit atunci când v-am cunoscut… Ţineţi minte? Vreau să-l reconstitui. E adevărat, n-am realizat cu el ceea ce am urmărit. Dar unele „minuni”, despre care am aflat mai târziu, s-au petrecut totuşi şi despre de vreau să vă vorbesc acum. Vă aduceţi aminte cu ce s-a terminat comunicarea pe care aţi ţinut-o anul trecut la Casa oamenilor de ştiinţă? V-aţi pierdut cunoştinţa chiar în momentul când… Ridan strânse convulsiv braţele fotoliului, pregătindu-se parcă să sară în picioare. Faţa lui exprima o nesfârşită uimire… — Mi-am pierdut cunoştinţa? îl întrerupse el pe Nikolai. Nu-i adevărat! Nu mi-am pierdut cunoştinţa! îmi aduc foarte bine aminte cum… — Staţi niţel, Konstantin Aleksandrovici. Acum vom stabili cu precizie acest lucru. Nikolai se apropie de masă, luă o bucată de hârtie şi scrise pe ea; LMRWWAŢ — Vă spun ceva aceste litere? întrebă el. Ridan le privi atent, apoi se lăsă pe speteaza fotoliului, aţintindu-şi privirile undeva, în plafonul întunecat. — Parcă mi-amintesc ceva… Da, da: odată, la ceai, Ana mi-a bătut oapul cu acest… rebus sau ce-o fi… — Altceva nu vă mai spun aceste litere? — Nu, nimic. — Atunci, ascultaţi: dumneavoastră le-aţi scris pe tablă atunci, la Casa oamenilor de ştiinţă. Toţi au văzut, iar Mutter chiar le-a şi copiat în carnetul lui de notiţe. Totuşi nu vă amintiţi. Înseamnă că aţi fost într-o stare de inconştienţă. Ce drăcovenie o mai fi şi asta?! Făcând întoarceri scurte, Ridan începu să umble pe covor în jurul biroului. Foarte ciudat! Mi-aduc foarte bine aminte de starea mea de atunci. La început… — Staţi o clipă! îl întrerupse din nou Nikolai. Să vă spun eu, şi-o să vedem dacă-i aşa. La început aţi simţit o slăbiciune… Aveţi în vedere că n-am fost atunci în sală, ci la mine acasă… Apoi aţi început să vă îndoiţi de justeţea acelei idei de bază pe care vă pregăteaţi s-o expuneţi. Progresând repede, îndoiala s-a transformat în convingerea că greşiţi, şi v-a cuprins desperarea… — Nikolai Arsentievici, asta este o mistificare! strigă Ridan. De unde ştii? Ce-nseamnă asta? — Asta înseamnă că în aceeaşi clipă simţeam şi eu la fel. Îmi încercam atunci „generatorul de minuni”. Ştiţi că locuinţa mea se afla în apropierea Casei oamenilor de ştiinţă. Fascicolul de radiaţii al generatorului, îndreptat spre un obiect de pe fereastră, a nimerit întâmplător în această clădire – mai târziu am controlat lucrul acesta – şi probabil v-a atins pe dumneavoastră. Ridan încremenise cu ambele mâini sprijinite de masă. Întreaga lui înfăţişare exprima un interes încordat faţă de ceea ce povestea Nikolai. — Hm!… Şi care-i concluzia? — Radiaţiile generatorului meu, acţionând asupra omului, provoacă în el această stare de desperare. Dumneavoastră aţi nimerit în bătaia fascicolului. Iar eu m-am expus acţiunii câmpului, aflându-mă în imediata apropiere a generatorului. De aceea am încercat amândoi acelaşi sentiment. Acţiunea generatorului meu de minuni asupra creierului mi se pare neîndoielnică. Nikolai credea că Ridan se va dezlănţui în sfârşit într-o furtună de bucurie. Doar, la drept vorbind, în clipa aceea aflase că visul lui a fost înfăptuit. Dar nu se petrecu nimic. Ridan rămase nemişcat, în aceeaşi poziţie, privindu-l pe Nikolai cu ochii pierduţi în gol. În sfârşit, se îndreptă din spate. — Stai puţin… îmi amintesc că, vorbind despre acest generator, mi-ai spus că n-ai reuşit să faci nimic, „pentru că a ieşit altceva, nu ce ai fi vrut”. Te-ai referit la această probă? Crezi că a fost o greşeală? — Da, din păcate. — Şi te-ai convins chiar atunci de lucrul acesta? — Da. — Aşa… în cazul ăsta însă sentimentul de amărăciune sau chiar deznădejde pe care îl încercai dumneata în clipa aceea era absolut firesc şi nicidecum determinat de influenţa radiaţiilor generatorului. Îţi dai seama? — S-ar putea – conveni Nikolai. — Bagă de seamă: eu în schimb nu aveam niciun motiv să încerc sentimentul acela de deznădejde. În tot ce expuneam eu nu era nicio greşeală! Asta este o primă împrejurare care face ca pentru mine concluzia dumitale să nu fie suficient de convingătoare. Şi acum, mai departe: literele… Dumneata ştii ce semnificaţie au de? — Ştiu. — Ştiai şi atunci? — Atunci ştiam numai de existenţa lor, dar nu le cunoşteam semnificaţia. — Şi nu cumva… te gândeai la de? — Chiar foarte mult. Trebuia să dezleg cu orice preţ sensul lor, pentru că de conţineau cheia descifrării unei comunicări secrete pe care tocmai o primisem prin radio. — Perfect! în glasul profesorului răsunară note de triumf. Acum înţelegi despre ce-i vorba? Cum de nu ţi-a deschis ochii această a doua împrejurare şi cea mai importantă? Dumneata cunoşteai aceste litere şi poate că te gândeai la de chiar în acel moment.

— Pare-mi-se că aşa a şi fost, Konstantin Aleksandrovici…

— Ei, vezi? Eu însă n-aveam de unde să le ştiu. Şi deodată, într-o stare de „inconştienţă”, am început să le scriu pe tablă… înţelegi? E un caz tipic de… hipnoză! spuse grăbit profesorul. Este exact ceea ce caut să obţin cu ajutorul fizicii de aproape un an de zile. Şi când colo, de un an problema radiaţiilor cerebrale a fost rezolvată din punct de vedere practic! Nikolai Arsentievici! La naiba! Asta este pur şi simplu o adevărată fericire!

— Aşadar, am avut totuşi dreptate ajungând la concluzia că radiaţiile generatorului meu de minuni acţionează asupra creierului?

— Ei! „Asupra creierului”… — îl îngână Ridan. N-ai avut de loc dreptate. Dumneata ai crezut că aceste radiaţii, acţionând asupra creierului, provoacă acel sentiment de desperare! Iartă-mă, dar asta-i o prostie! Radiaţiile solare provoacă senzaţia de lumină, aşadar acţionează şi de asupra creierului. Totul acţionează asupra creierului. Dacă lucrurile ar sta aşa cum ai tras dumneata concluzia, generatorul dumitale n-ar face nici două parale. Nimeni n-are nevoie de sentimentul dumitale de desperare! Nu, aioi e ceva mult mai important. Gândul că ai greşit, îndoiala, sentimentul de desperare şi, în sfârşit, aceste litere, toate acestea erau în creierul dumitale. Iar fascicolul generatorului mi le-a transmis mie pe toate, punând stăpânire pe creierul meu. Un singur lucru nu-l înţeleg: în ce mod radiaţiile creierului dumitale s-au amestecat cu undele fascicolului de radiaţii ale generatorului? Dar aici nu pot să te ajut cu nimic. Numai dumneata ai putea să explici cum de este posibil aşa ceva.

Nikolai era emoţionat. Această strălucită analiză a lui Ridan, concluziile lui neobişnuite, aproape fantastice şi în acelaşi timp extraordinar de reale, cu greu îşi făceau loc în conştiinţa lui. Acum Nikolai îşi amintea tot. Îşi aminti mişcările lui, dictate de oboseală, atunci când şi-a lipit capul de tubul generatorului de minuni… Dacă într-adevăr creierul lui emitea în clipa aceea radiaţii, de puteau uşor să nimerească în dispozitivul care modula unda „purtătoare”. Astfel fascicolul generatorului putea foarte bine să se afle sub influenţa creierului său. Da, probabil că aşa s-a întâmplat. Nikolai îi explică lucrul acesta lui Ridan.

— Vezi – exclamă profesorul entuziasmat. Totul este limpede! Acum pot să spun precis: undele generatorului dumitale de minuni fac parte din gama undelor de ordinul a 2000—3000 de angstromi. În această gamă sunt situate radiaţiile mitogenetice, necrobiotice şi alte bioradiaţii. Generatorul dumitale de minuni este tocmai ceea ce îmi trebuie mie ca să pot pune stăpânire pe organismul viu! Vai, Nikolai Arsentievici, ce fericire uluitoare!

— Staţi niţel, Konstantin Aleksandrovici! Aţi spus „radiaţii mitogenetice’1… Sunt acele radiaţii care provoacă diviziunea intensă a celulelor. Cu toate acestea, atunci când am făcut proba generatorului de minuni am încercat să acţionez cu radiaţiile lui asupra unei culturi de drojdie şi n-am obţinut niciun efect.

— Nikola-a-ai Arsentievici! rosti dojenitor profesorul. Din nou faci aceeaşi greşeală…

Dar Nikolai, de astă dată, îşi dădu singur seama.

— Aveţi dreptate. Iertaţi-mă, totul este limpede… Precizia acordului… Vă mulţumesc, Konstantin Aleksandrovici! E posibil ca şi la generatorul de minuni să fi comis aceesfşi greşeală: subaprecierea preciziei acordului!

Ca rezultat al acestei convorbiri, ei trasară următorul program: lui Wiekling, ca unui iscusit constructor de verniere cum se dovedise a fi, i se va încredinţa executarea urgentă a unor noi şi extrem de fine piese de acord pentru generatorul de minuni. Nikolai, după ce-şi va termina „conservorul”, îşi va monta în sfârşit aparatul fără să se mai distragă de la acest lucru. Ridan mai puse şi următoarea problemă:

— Oare nu se poate face ca G.M.-ul să servească nu numai ca generator, ci şi ca receptor de radiaţii biologice? Ar fi foarte important pentru munca noastră viitoare cu acest aparat. Nikolai fumă o ţigară, se plimbă câtva timp prin cabinet şi într-un târziu răspunse:

— Se poate.

* * *

„Conservorul” nu semăna cu niciuna dintre maşinile existente. Noul aparat emitea energie radiantă. Fluxul de energie se revărsa dintr-un reflector parabolic fixat la o înălţime de doi metri, în jos, asupra unui transportor mic, pe care trebuia să se mişte cu o anumită viteză „obiectele mari ce urmau să fie expuse”. Alături de transportor se afla un generator care, prin înfăţişarea sa, amintea un bufet în trei etaje. Tot spaţiul ocupat de reflector şi de fluxul de energie era închis într-o cuşcă făcută dintr-o reţea deasă de cupru. Reţeaua aceasta izola energia de lumea din afară şi îi apăra pe oameni de influenţa ei. În acest loc podeaua era acoperită cu plăci de plumb legate la pământ. În momentul punerii în funcţiune a „conservorului”, care ocupa în întregime unul din laboratoare, Mămicuţa mai eliberă o cameră mare unde vitele tăiate, după expunerea la radiaţii, trebuiau să stea în lăzi timp de două luni – termenul de încercare. Organizarea acestei „sere”, Mămicuţa o luase în întregime asupra sa, utilând-o cu încălzire centrală intensă şi cu toată aparatura necesară: dispozitive de umezire a aerului, termometre cu înregistrare automată a temperaturii…

Înainte de a pune „conservorul” în funcţiune, Nikolai nu se mai culcă. Toată noaptea şi-o petrecu punând la punct maşina, împreună cu Nârkin şi Surikov, şi ei tot atât de pasionaţi de această muncă. Ştiind că a doua zi maşina trebuia să intre în funcţiune, aceşti iremediabili entuziaşti nu voiră să-şi întrerupă munca până nu va fi totul pus la punct în mod definitiv. Nikolai căuta să obţină o precizie absolută. Ultima discuţie cu profesorul îl făcuse să fie şi mai prudent. E adevărat că aici, în „conservor”, era vorba numai de unde ultrascurte – nu de microunde sau biocurenţi. Dar cine ştie? Poate şi aici problema va fi hotărâtă de unele fracţiuni de miimi de undă! Spre dimineaţă, totul era gata.

Încă din zorii acelei zile, Mămicuţa porni la abator. Şi când începu lucrul în Institut, el se întoarse de acolo în fruntea unei coloane alcătuite din două maşini-frigorifere. Muncitorii descărcară şi duseră direct în încăperea „conservorului” nişte lăzi prelungi în care se aflau porci, oi şi berbeci întregi, tăiaţi şi goliţi de intestine. Erau şi diferite părţi de vite tăiate, şi semifabricate din carne.

Veni şi Fiodor, pe care Nikolai îl avertizase în ajun. Prinzând un moment prielnic, Ridan îl chemă pe inginer la o parte.

— Ascultă, Nikolai Arsentievici, n-ar trebui oare să-l anunţăm şi pe comisarul poporului?

— Nu – spuse acesta hotărât. M-am gândit şi la asta. Mai bine să aşteptăm până când totul va fi definitiv controlat. Începu expunerea la radiaţii.

Lada cea mai mare fu pusă pe platforma de la capătul transportorului. Nikolai se aşeză în spate, lângă peretele lateral al generatorului, unde erau concentrate toate aparatele de control şi manetele de conducere, şi puse în funcţiune în acelaşi timp generatorul şi motorul transportorului.

Trecură câteva secunde până ce indicatoarele aparatelor, care se ridicau oscilând, se liniştiră şi încremeniră la locurile lor. Totul era în regulă. Viteza de mişcare a transportorului determina durata de expunere la radiaţii. J

— Dă-i drumul! porunci Nikolai şi Nârkin împinse lada de pe platformă pe banda în mişcare a transportorului. Intrând prin deschizătura cuştii în împărăţia radiaţiilor, lada fu învăluită de fluxul de energie radiantă. Fără să se oprească, lunecă apoi pe o altă platformă, aflată la capătul celălalt al transportorului. De acolo fu transportată pe un cărucior.

— Asta-i tot?! se miră Fiodor.

— Tot – răspunse obosit Nikolai. Acum putem continua în serie. Una după alta, toate cele şaptezeci de lăzi aduse de la abator trecură prin acest flux misterios şi nevăzut. Apoi fură trimise în „seră” şi aşezate pe stelaje. Dar experienţa nu se sfârşi. Abia trecu ultima ladă a lotului, că Mămicuţa, ca un regizor cu experienţă, aduse pe scenă un nou tot de lăzi. Numerotate cu grijă, lăzile acestea de dimensiuni diferite şi cu un conţinut necunoscut erau pregătite de Ridan. În unele din de se auzeau foşnete, fornăituri, zgomote.

— Şi-acum, Nikolai Arsentievici – spuse Ridan – am să te rog să schimbi puţin acordul. Micşorează la minimum intensitatea radiaţiilor, păstrând vechile condiţii ale lungimii de undă şi ale duratei de expunere.

Nikolai trecu din nou la tabloul de comandă. Câteva lăzi fură expuse la radiaţii una după alta. Apoi Ridan îl rugă să mărească puţin intensitatea radiaţiilor şi din nou lăsă să treacă un şir de lăzi. Aşa se repetă de câteva ori.

În sfârşit, totul se termină. Se auzi zgomotul întrerupătorului. Tuburile generatorului se stinseră şi mişcarea încetă. Nikolai ieşi încet din spatele transportorului.

Deodată se opri şi, clătinându-se, se sprijini de perete. Fiodor se apropie repede de el.

— Ce-i cu tine, Kolea? Ai obosit? îl întrebă el alarmat, cuprinzându-l pe după umeri.

Răspunsul nu mai urmă. Picioarele lui Nikolai se muiară pe neaşteptate şi el se prăbuşi pe duşumea.

* * *

În complexa lume interioară a omului există fenomene simple, înţelese, ca foamea, teama, dragostea, prima senzaţie a bătrâneţei sau a măreţiei atotcuceritoiare a naturii, a frumuseţii… Adevăratul lor sens însă, esenţa lor, omul le cunoaşte numai din propria experienţă. Altfel de nu pot fi cunoscute; toate mijloacele de cunoaştere, de explicaţie şi de zugrăvire sunt neputincioase. Chiar şi cel mai talentat pictor nu poate înfăţişa ceva decât numai aceluia care a venit el însuşi în contact cu aceste fenomene. Atunci însă când un om le cunoaşte pentru întâia oară în viaţă, sensul lor este pentru om neaşteptat de profund şi de mare; de îi pot schimba ideile, sunt izvor de forţă şi înţelepciune.

Aşa a fost şi pentru Tungusov boala lui.

Culcat în pat de Ridan, el îndeplinea supus şi ascultător toate prescripţiile profesorului. De când a deschis ochii după leşin, totul îi părea complet altfel. Corpul îi era stăpânit de slăbiciune şi îi făcea plăcere să stea în pat. Mintea i se liniştise şi asta îi făcea de asemenea plăcere; gândurile se scurgeau încet, fără încordare, urmând ordinea lor firească, fără să se încalece unele pe altele aşa cum se întâmplă înainte. Nikolai stătea cuminte în pat, uimit de toate aceste senzaţii noi pentru el. La urma urmei a fost o prostie să-şi bată joc în felul acesta de propriul lui creier. Îşi dădea foarte bine seama că a ajuns la limita încordării energiei cerebrale: insomnia şi harababura turbată a gândurilor n-au fost indici ale acestei încordări? Nu l-au prevenit? Dar el nu ştia ce fel de simptome sunt acestea.

În prima clipă după ce-şi revenise din leşin, fără să înţeleagă de fapt ce s-a întâmplat cu el, a încercat un sentiment de teamă, bineînţeles teama pentru soarta G.M.ului şi pentru toate speranţele lui Ridan.

— E grav? întrebă el alarmat. Profesorul îl linişti repede şi tăios:

— Trece fără să lase urme dacă eşti cuminte. Şi ai să fii… Doar eşti om în toată firea…

Pentru Ridan, cazul lui nu prezenta nimic deosebit. Odihnă, linişte, puţină distracţie şi totul va trece. Dar cum să-l silească pe inginerul acesta nebun să se odihnească? Se gândi puţin şi hotărî să acţioneze prin „teroare”.

— Două săptămâni ai să stai în pat – îl anunţă el pe pacientul său cu un astfel de ton încât Nikolai înţelese limpede că într-adevăr va fi nevoit să stea în pat.

În ziua când se întâmplaseră toate acestea, Ana îşi dădea ultimul său examen la teoria muzicii. Însufleţită de succes, plină de bucurie şi de sentimentul libertăţii pe care îl încerca după săptămâni îndelungate de muncă perseverentă, fata urcă vioi seara şi, aidoma vântului de primăvară, se năpusti în sufragerie… Acolo se opri însă cuprinsă de nelinişte. Se întâmplase ceva… Chipul îngrijorat al lui Fiodor, ca şi al Nataşei, nişte sticluţe cu doctorii pe masă, toate acestea îi săriră în ochi.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea cu glas scăzut.

— Nimic, Ana. Nu te îngrijora, totul a trecut – se grăbi Nataşa s-o liniştească. Nikolai Arsentievici a leşinat.

— Poftim! Am spus doar… Şi tata? Ridan ieşi din cabinetul lui Nikolai şi închise bine uşa în urma lui.

A! Anka… Pot să te felicit? şi el îşi sărută fata. Ai aflat? Da, ai avut dreptate tu. Dar nu-i nimic, acum totul este în ordine. L-am minţit – îşi duse degetul la buze – i-am spus că trebuie să stea în pat două săptămâni. Lasă-l să creadă. O să-i prindă bine. Dar atenţie, prieteni, nicio vorbă despre treburi! Născociţi ce vreţi, dar niciun cuvânt despre generator sau despre tehnică!

— Şi nici despre „razele morţii”? adăugă Ana pe un ton semnificativ, adresându-se lui Fiodor.

Profesorul o privi mirat.

— Asta ce-o mai fi?

— Este… un secret de stat, pe care îl ştim numai noi: Nikolai Arsentievici, Fiodor Ivanoyici, Nataşa şi eu.

— Dacă-i secret, de ce-mi spuneţi?…

— Fiindcă ne-am hotărât să ţi-l dezvăluim şi ţie. Dar altcineva nu trebuie să afle. Absolut nimeni…

— Ei drăcie, ce introducere solemnă! Se aşezară în jurul mesei, într-un grup strâns, şi Ana îi povesti tatălui său toată istoria cu descifrarea comunicării misterioase a prietenului lor din Germania.

Ridan ascultă cu multă atenţie. Apoi se sculă tăcut în picioare, se retrase în cabinetul său şi rămase acolo multă vreme aşezat în fotoliu, ciupindu-şi barba de parca ar fi rezolvat cine ştie ce problemă importantă şi complicată.

* * *

Nikolai ştia că Ana s-a întors. Îi auzise glasul atunci când Ridan, ieşind din camera lui, a deschis uşa pentru o clipă, îl cuprinse o dorinţă nestăvilită să o vadă. Probabil că o să intre chiar aoum… Ce păoat că n-a putut vedea cum a reacţionat în momentul când a aflat de leşinul lui! Poate ar fi înţeles câte ceva…

Dar timpul trecea şi în camera lui nu intra nimeni. Din sufragerie se auzeau zgomote înăbuşite de paşi şi scaune date în lături. Glasurile lor nu se auzeau însă. Formidabil! Ce înoelt trece vremea care de obicei aleargă năvalnic… Orele, chiar şi zilele se strecurau adesea neobservate… Nikolai privi ceasul de pe masă şi văzu uimit cum minutarul, după ce se apropia cu greu de o nouă linie de pe cadran, se lipea parcă de ea şi multă vreme nu se mai putea urni din loc…

N-o să se mai uite la ceas! închise ochii… Va veni sau nu va veni? Dacă nu va veni, totul e limpede. Deşi… poate că Ridan i-a interzis să-l „deranjeze”. A închis uşa cu un gest atât de hotărât… Cât de stupid a -trăit el totuşi! Nu s-a dus la un teatru, n-a ascultat muzică, n-a mai citit de atâta vreme nimic! A început să se sălbăticească. Despre ce să discuţi cu un astfel de om? Despre generatoare? Numai despre generatoare? Despre generatoare „de uscat”, generatoare „de conservat”, generatoare „de laborator”, generatoare „semiindustriale”, generatoare „de minuni”… Ptiu, la naiba! Ruşine! Iată, de pildă Wiekling, nu iese de loc din ritmul vieţii civilizate…

Nikolai auzi cum cineva apasă uşor pe clanţă.

Apoi uşa se deschise cu grijă.

Trei mişcări încete, foşnitoare…

El îşi închise şi mai tare pleoapele. Deodată inima începu să-i bată nestăvilit. Avea impresia că se aude în toată camera. Simţea, vedea aproape, că Ana se saltă în vârful picioarelor ca să vadă din prag dacă el doarme sau nu.

— Intră, Ana Konstarutinovna – spuse încet Nikolai, făjră să s-e ridice.

Ana apăru de după tăblia înaltă a patului şi, cu o mişcare stingheră, îi întinse mâna.

— Cum de-ai ştiut că sunt eu?

— Am auzit mişcările dumitale, ţi-am recunoscut paşii. Şi apoi… te aşteptam…

Ceva mai puternic decât propria ei voinţă o cuprinse pe Ana şi o făcu să strângă repede în palmă degetele lui Nikolai, ca de îndată să-şi tragă speriată mâna.

Câteva clipe ea îi înfruntă privirea plină de admiraţie, apoi îşi coborî ochii.

Nataşa şi Fiodor intrară şi ei în cameră. Se încinse o discuţie generală. Prietenii, care de care, se străduiau să născocească teme potrivite, ca să distragă cât mai mult atenţia bolnavului de la tot ceea ce era legat de munca lui. Nikolai observă aceste manevre nu prea iscusite şi deodată izbucni într-un râs atât de puternic şi de vesel, că toţi se speriară. Nu cumva l-o fi apucat vreo criză de isterie?

În acelaşi timp, venind din două direcţii diferite, intrară în cameră Ridan şi tuşa Paşa. Feţele lor îngrijorate îl tulburară pe Nikolai.

— Iertaţi-mă… V-am speriat! Ce, ori un bolnav n-are voie să râdă? Dar, drept să spun, Konstantin Aleksandroviei, nu sunt eu de vină. Atât se căzneau să mă distreze încât… Ştiţi ce, tovarăşi? Vă dau cuvântul meu de onoare că m-am lecuit. Definitiv! Nu, n-am scăpat încă de slăbiciune. De altceva m-am vindecat, de vechiul meu stil de muncă şi de viaţă. S-a întâmplat cu mine o cotitură. Vreau să mă plimb, să citesc, să mă duc la -cinematograf, la concerte… mai ştii? poate am să fac şi sport… Acest „mai ştii?”,care îi înveseli pe toţi, arătă a fi mai convingător decât toate celelalte argumente ale lui Nikolai.

— Vorbeşti serios? întrebă Ridan.

— Absolut serios. Iarăşi m-am speriat, ca atunci, în copilărie. Nu vreau să mai leşin… e o prostie doar! În felul ăsta pot să mă ţicnesc şi… n-am să mai ajung să fac nimic.

— Bine. Acum văd că într-adevăr cotitura s-a produs. Dar ca să-ţi refaci sistemul nervos, va itrebui să pleci într-un sanatoriu pentru vreo lună, o lună şi jumătate. Trebuie neapărat să schimbi aerul, clima, natura…

Nikolai se posomori.

— O lună şi jumătate… — spuse el abătut. Fiodor îl privea compătimitor. El îşi avea părerea lui în această privinţă.

— Eh, Konstantin Aleksandrovici – oftă el – dacă mi l-aţi da mie pe mână, să fac -ce vreau cu el, într-o lună i-aş reda forţele şi încă ceva pe deasupra, o -bună rezervă de sănătate şi prospeţime, de impresii eu totul noi.

— Cum? în ce fel? întrebă Ridan,care -asculta întotdeauna cu atenţie sfaturile oamenilor care n-aveau nicio legătură cu medicina.

— Uitaţi-vă cum! L-aş lua cu mine într-o călătorie pe care tot am de gând s-o fac în vara aceasta. O călătorie cu totul deosebită, într-o barcă, pe un râu. Mi-am petrecut în felul acesta trei concedii, aşa că am o oarecare experienţă. De obicei aşa procedăm: formăm un grup nu prea mare, cinci-şase oameni. Ne alegem un râu, cât mai sălbatic cu putinţă, într-o regiune îndepărtată şi puţin populată a Uniunii. Ajungem cu trenul într-un anumit punct, cât mai aproape de izvoarele lui, facem rost de o barcă mare,cumpărăm provizii, le încărcăm în barcă şi începem viaţa pe apă. Mergem la vale, pe cursul apei, până la un punct pe care l-am stabilit în prealabil, unde lichidăm casa noastră plutitoare şi încheiem călătoria. Am drumeţit în felul acesta pe Ural, pe Belaia şi pe Dvina de Nord… Ce-i drept, nu-S prea confortabile excursiile astea, şi nici uşoare, dar dau rezultate admirabile. Cei graşi îşi dau jos grăsimea, devin mai mobili, iar cei slabi, dimpotrivă, se îngraşă. Aer, soare, apă I Şi câte peripeţii, câte impresii extraordinar de interesante! Vânătoare, pescuit, culegem poame, ciuperci…

— Adevărat! exclamă Ridan. Ai dreptate, Fiodor Ivanoviei. Lăsăm sanatoriul la o parte. Nici că se poate găsi ceva mai bun pentru Nikolai Arsentievici!

— Femeile pot merge? întrebă Nataşa.

— De ce nu! Au fost cu noi şi femei, dar… le-am ales cu mare grijă, de altfel cum am ales şi bărbaţii. Repet, nu-i chiar atât de simplu şi uşor cum pare. Fetele se priviră între de, cuprinse probabil de acelaşi gând.

— Facem faţă, Nataşa? întrebă Ana, zâmbind şiret.

— Bineînţeles!

— Echipajul este gata, tovarăşe căpitan! raportă Anay salutându-l milităreşte. De data asta n-ai să mai fii nevoit să-l cauţi.

— Chiar! Ar fi admirabil!

— Ai dreptate, Anka! o susţinu Ridan.

— Totuşi, ar mai fi nevoie de un bărbat. Fetele fac de treabă, dar la greu… Dacă sunt două femei şi trei bărbaţi, tocmai bine… o ştiu din experienţă.

— Iată-l şi pe-al treilea! îl arătă Nikolai pe Ridau.

— Perfect! Ai dreptate! Fetele începură să bată din palme.

— Nu merge! zise Ridan. Aţi auzit, e vorba de greu… Până la urmă mai dau bir cu fugiţii. Ştiţi ceva? Propuneţi-i lui Wiekling. El este sportiv şi cred că vă va fi de folos. Eu n-am deocamdată nevoie de el.

Nataşa îşi strânibă nemulţumită năsucul, dar nu se opuse: toţi erau de acord cu Ridan.

În felul acesta hotărârea lor fu luată. Fiodor îşi asumă sarcina de a găsi un râu potrivit şi de a întocmi planul de pregătire pentru călătoria proiectată. Ana trebuia să vorbească cu Wiekling.

Discuţia aceasta avu loc chiar a doua zi. După cum îşi exprimase Wiekling dorinţa, ei se întâlmră pe chei, pe înserat. Ana îşi dădea seama că Wiekling căuta în mod intenţionat să se întâlniească singur cu ea şi era puţin emoţionată.

După ce ascultă cele ce-i spuse Ana despre călătoria proiectată, el tăcu om timp. Ana îl privea mirată.

— Nu-ţi surâde proiectul nostru? întrebă ea.

— Ba da, este un proiect admirabil. Şi-apoi, aş fi fericit să petrec o lună întreagă împreună cu dumneata… şi cu prietenii dumitale.

— Sunt şi prietenii dumitale – îl corectă Ana.

— Nu ştiu, Annie, dacă este aşa – îi răspunse trist Wiekling. Accentul puternic care se simţea în cuvintele lui trăda o emoţie sinceră. Voiam tocmai să-ţi vorbesc despre asta. Pot fi oamenii prieteni dacă nu există încredere între ei?

Ana se simţi parcă prinsă în flagrant delict. Ce să facă? Wiekling avea dreptate.

— Cum n-au încredere în dumneata? întrebă ea, dându-şi seama că nu poate să evite răspunsul.

— Annie, dumneata ştii lucrul acesta. Profesorul şi Nikolai Arsentievici rezolvă împreună o problemă interesantă. Dar ce fel de problemă? Este o taină pentru mine. Sunt un om cu spirit de observaţie şi ştiu că uneori schimbaţi tema discuţiei atunci când vin eu. Îmi ascundeţi ceva. Explozia dumitale de interes faţă de radioamatorism n-a fost reuşită. Ştii lucrul acesta. Nu eşti în stare să minţi. Eu înţeleg, nu pot să cer încredere… ca alţii. Dar… oare asta se poate numi prietenie, Annie?

Aluzia la „alţii” o necăji pe Ana şi se simţi dintr-o dată iarăşi stăpână pe situaţie.

— Nu înţelegi, Alfred! Tata nu vorbeşte niciodată şi nimănui în mod concret despre obiectivele pe care le urmăreşte. El luptă pentru a obţine stăpânirea asupra organismului, pentru prelungirea vieţii. Nikolai Arsentievici îl ajută pe linia tehnicii. Dar nici el nu ştie nimic precis. Iar în ceea ce priveşte secretele noastre… Spune-mi, Alfred… am auzit că dumneata ai venit în Uniunea Sovietică ca să ne transmiţi o descoperire importantă. Poţi să-mi spui de ce fel de descoperire e vorba?

— Annie! Dar nu am dreptul!

— Aşadar, nu ai încredere în mine?

— Asta-i cu totul altceva! Ăsta nu e secretul meu personal.

— Vezi? Atunci de ce te superi? în orice caz, pot să te încredinţez că nu avem niciun fel de secrete care să fie îndreptate împotriva dumitale.

Wiekling se înveseli dintr-o dată.

— Atunci, iartă-mă, Annie! Acum văd că m-am purtat ca un prost. Nu m-am gândit că păstraţi un secret de stat… O privi cu coada ochiului, râse şi continuă repede: Trebuie să-ţi mulţumesc pentru lecţie. Oamenii sovietici au o etică deosebită, cu totul nouă. Unui om cu educaţie burgheză nu-i este de loc uşor s-o înţeleagă. Dar să lăsăm asta. Să vorbim de călătorie. Când aţi hotărât să plecaţi?

— De îndată ce Nikolai Arsentievici se va face bine. Tata crede că peste vreo două săptămâni.

— Cum de-aţi reuşit să-l convingeţi să-şi lase lucrul?

— Uite-aşa! L-am convins! Şi el a înţeles că trebuie să se odihnească.

— Dar cu radiorecepţia? îmi spunea deseori că face de gardă în eter.

— Îl lasă în locul lui pe tovarăşul Nârkin.

— Aşa! Dar cu profesorul aţi vorbit? Poate are nevoie de mine?

— Am vorbit. Ne-a spus că deocamdată nu are nevoie de dumneata.

Wiekling tăcu câteva clipe.

— Uite ce este, Annie – spuse el. Problema concediului trebuie s-o rezolv cu şefii mei. Dacă mă lasă, plec cu voi. Chiar mâine am să aflu. Şi-acum, spune-mi… Glasul lui Alfred căpătă intonaţii moi, mai catifelate, şi Ana simţi instinctiv că trebuie să se pună în gardă. Cui aparţine această idee?… Adică… cine mi-a propus candidatura?

— E chiar atât de important, Alfred?

— Foarte important, Annie. De asta depinde tot sensul participării mele la excursie.

— Atunci poţi să renunţi.

Făcură în tăcere câţiva paşi.

— Înţeleg… Şi nu-ţi pare rău, Annie?

— Ba îmi pare. Căpitanul nostru cere ca în echipaj să fie trei bărbaţi şi nu-l avem pe-al treilea. Să luăm un necunoscut…

— Cu dumneata nu se poate sta de vorbă – o întrerupse Wiekling, zâmbind trist…

Ana se întoarse acasă singură, gândindu-se la această discuţie. Făcuse oare vreo greşeală? Pare-se că nu. Şi totuşi… Uneori i se făcea milă de Wiekling căci, într-adevăr, neîncrederea e un luoru tare urât. Are dreptate. Trebuie să stea de vorbă cu toţi; se va strădui să risipească această atmosferă de înstrăinare faţă de un om care nu s-a făcut cu nimic vinovat faţă de ei.

* * *

Nikolai începea să se plictisească. Era a patra zi de când îşi ducea „viaţa la orizontală”.

Ridan veni dimineaţă la el, îl examină, îl întrebă cum a dormit şi la ce se gândeşte.

— Şi-acum, uite ce-i – spuse el. Hai să vorbim serios! E dar că nu mai poţi duce acelaşi fel de viaţă ca până acum. Nu-i aşa?

— Aşa e!

— Bine. Atunci, dacă ne-am înţeles, poţi să te dai jos din pat. Eşti sănătos. Deocamdată nu poţi pleca, eşti încă slab, trebuie să mai prinzi puteri, să te odihneşti, dar poţi să lucrezi… aşa, câte puţin. Ce intenţionezi să faci?

— G.M.-ul – răspunse scurt Nikolai.

— Altceva nimic?

— Nimic. Cu „conservorul” am terminat pentru două luni. Dacă, bineînţeles, carnea nu va începe să se descompună înainte de vreme.

— Şi cu călătoriile dumitale prin eter în timpul nopţii, cum rămâne?

— M-am şi înţeles cu Nârkin. El este un radioamator cu multă experienţă, capabil, şi va putea, după câteva lecţii, să-şi însuşească „scrisul meu”, maniera mea de lucru la postul de radio. Va veni în mod regulat aici, în zilele când trebuie să fiu „de cart în eter”, şi va lucra cu emiţătorul timp de vreo două ore.

Planul acesta îl făcu pe Ridan să-şi recapete veselia-i obişnuită. Visul lui era pe cale să se realizeze. Cu câtă nerăbdare aştepta el momentul acesta! Cât a trebuit să lupte împotriva lui însuşi ca să-l poată opri pe Nikolai de-a mai lucra!

Nikolai se sculă, făcu – după sfatul profesorului – o baie în care opărise ace de brad şi, după ce luă micul dejun, se plimbă puţin prin grădină. Apoi intră în camera sa de lucra unde, pe o măsuţă, îl aştepta carcasa G.M.ului. Piesele demontate, se aflau tot acolo. Nikolai deschise o ladă şi scoase din rumeguşul moale, pus ca amortizor, globul unui tub de plumb nou, nu prea mare…

…Seara veni Fiodor. De când proiectaseră călătoria lor din timpul verii, „căpitanul” venea aproape în fiecare zi în vila de pe Ordânka. Se iviseră o sumedenie de treburi care cereau să fie discutate. Trebuia în primul rând să aleagă itinerarul şi să găsească un râu potrivit. Lucrul acesta era departe de a fi simplu, deşi viitorii călători erau cu toţii de acord că râul trebuie să fie „sălbatic”, să treacă printr-o regiune puţin populată, să nu fie navigabil şi să aibă păduri pe maluri unde să se poată vâna.

Şi iată-i pe prieteni şezând la masa plină cu hărţi şi ghiduri turistice. Discutau de nenumărate ori când o propunere, când alta… dar nu era de loc uşor să-şi găsească un râu „al lor” în Ţara Sovietică, atât de bogată în ape curgătoare.

În sfârşit, apăru şi Wiekling. Atenţia tuturor fu atrasă de o lădiţă plată, pe oare Wiekling o puse cu un aer solemn în faţa lui Nikolai.

— Iată şi darul meu cu ocazia însănătoşirii.

În ladă se afla un tablou pentru manevrarea G.M.ului, prevăzut cu toate elementele de comandă. Era o capodoperă de precizie şi eleganţă. Scala de acord, mare, rotundă, conţinea două mii de diviziuni şi fiecare diviziune putea fi împărţită, cu ajutorul unei scale micrometrice suplimentare, în alte o sută de mişcări egale ale acului indicator. Ridan şi Nikolai erau entuziasmaţi. Într-adevăr, Wiekling se arătase un desăvârşit artist în executarea acestei lucrări.

Punând cu grijă tabloul în lădiţă, Nikolai îl duse în camera sa. Acum nu-i mai rămânea decât să monteze „generatorul de minuni”!

Când aduseră vorba despre apropiata expediţie, Wiekling îşi desfăcu mâinile cu un aer dezolat.

— Nu ştiu ce să fac, tovarăşi. Tare aş vrea să merg cu voi, dar peste o lună şi jumătate trebuie să plec într-o delegaţie. Direcţia generală mă trimite la una din noile uzinei E adevărat că aoolo voi avea de lu-cru numai q zi şau două, trebuie să fac recepţia montajului de utilaj electric. Dar nici nu pot lipsi… ar însemna să întârzie punerea în funcţiune a uzinei.

Ştirea cu totul neaşteptată complica lucrurile. Peste o lună şi jumătate călătoria lor nu va fi încă terminată.

— Dar unde-i această uzină? întrebă Ana.

— Departe, cam la o sută de kilometri nord-est de oraşul Ufa.

— Staţi! sări bucuros Fiodor. La nord-est… Asta înseamnă că e undeva în apropierea râului Ufa…

— Într-un sat la vreo câţiva kilometri de râu.

— Unde anume?

Wiekling îi spuse şi Nikolai într-o clipă găsi punctul respectiv pe hartă.

— Perfect! E foarte aproape de malul râului! Atunci totul e limpede, tovarăşi I Mergem pe râul Ufa. Uitaţi-vă aici! începem călătoria de la Krasnoufimsk spre vărsare, până la oraşul Ufa. Cred că sunt… vreo şase sute de kilometri! Priviţi, există munţi, râul este aproape nenavigabil… Iar aici, în faţa uzinei dumitale, ajungem aproximativ peste o lună şi jumătate. Dacă trebuie să fixăm precis data, ne înţelegem noi. Iar cele două zile, cât o să ai treabă, noi aşteptăm pe râu. E în regulă?

* * *

Noapte.

Fereastra care dă în grădină e larg deschisă. Afară bântuie furtuna. Ploaia. Răpăie în frunzişul teilor şi uneori, o dată cu rafalele vântului, se năpuseşte în cameră, plescăind grăbită pe pervaz.

Ridan nu doarme. Se răsuceşte neliniştit în fotoliul său de lângă birou: când se lasă pe speteaza lui, când se pleacă deasupra unui vraf de foi scrise. Este manuscrisul care conţine tot, chiar şi ceea ce n-a apucat Ridan să spună atunci, la Casa oamenilor de ştiinţă. Foile manuscrisului se întorc impetuos spre stânga. Ridan îşi aruncă ochii când pe un pasaj, când pe altul, citeşte unele fragmente din manuscris, uneori face adnotări pe margine.

„… Genialul fiziolog al vremurilor noastre, academicianul Pavlov, a descoperit secretul reglării activităţii creierului. Noi ştim acum că baza acestei activităţi este constituită de procesul de formare a conexiunilor reflexe între diferite puncte ale creierului. În felul acesta putem deduce cum se reflectă în funcţiile organismului orice schimbări în mediul înconjurător, cum se determină comportarea, cum se creează reprezentările. Toate acestea sunt rezultatele unor conexiuni dintre elementele creierului care percep excitaţiile şi cele oare dirijează funcţiile.

Totuşi, ne putem pune întrebarea: ce fel de conexiuni sunt acestea? Pe ce cale se transmite instantaneu, iritarea de la un centru al creierului excitat de nerv, la un anumit centru regulator? Care este (natura fizică a acestei conexiuni?

Fiziologia modernă nu dă un răspuns la aceste probleme.

Acum însă, când am demonstrat că la baza activităţii creierului se află oscilaţii electromagnetice de frecvenţă ultraînaltă, credem că vom putea găsi uşor răspunsurile. Conexiunea sau legătura dintre diferite elemente ale creierului se realizează prin rezonanţă electrică, absolut la fel cum se stabileşte legătura prin radio între antena unui emiţător şi antena unui receptor. Numai, că elementele receptoare ale creierului sunt mult mai desăvârşite decât aparatele moderne de radiorecepţie; de se pot acorda automat la rezonanţă, sub acţiunea undei incidente (asta în limitele unei oarecari game de microunde).”

Două foi ale manuscrisului se aşază în stânga. Şi din nou citeşte Ridan anumite pasaje, ciocănind nervos cu creionul gros, colorat, pe mapa biroului.

„… în felul acesta se poate afirma că dacă radiotehnica ar reuşi să creeze un izvor fizic de unde biologice (un generator) am căpăta posibilitatea de a pune în acţiune orice element activ al materiei cerebrale şi, prin urmare, am putea provoca în organism orice funcţii care-i sunt proprii. Pentru aceasta ar fi de ajuns să expunem capul unui om la acţiunea radiaţiilor acestui generator, acordat la o anumită undă elementară, a cărei valoare fiziologică a fost stabilită dinainte, pentru a căpăta efectul scontat. Dintre nenumăratele elemente ale creierului cuprinse de acţiunea radiaţiilor, va intra în rezonanţă numai unul singur: acela care este capabil să genereze unda respectivă. Asupra celorlalte elemente ale creierului, radiaţiile nu au influenţă…”

Urma capitolul „Despre puterea impulsurilor cerebrale”. Şi concluziile:

„… Cele de mai sus ne permit să conchidem că intensitatea normală a energiei radiante pe care o produce creierul este atât de mică, încât nu poate fi captată cu niciuna din metodele fizicii moderne. Această împrejurare, însă, n-o împiedică să exercite o puternică influenţă asupra elementelor receptoare ale creierului adaptate de natură în mod special pentru aceasta. Eficacitatea infailibilă a acestor legături se explică prin capacitatea maximă a aparatelor receptoare ale creierului de a intra în rezonanţă pe frecvenţa undei incidente.

Totuşi, aşa cum ne vom convinge mai târziu, puterea impulsurilor cerebrale nu este întotdeauna aceeaşi…”

Ridan răsfoieşte mai multe pagini până găseşte locul unde scrie sus: „Despre propagarea energiei radiante dincolo de limitele creierului”, caută capitolul „Fapte” şi citeşte atent.

„Aşadar, cunoaştem un vast grup de fapte care nu pot fi explicate din punct de vedere al tezelor biologiei moderne, într-adevăr, dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Fabre, citate de noi, referitoare la legătura incontestabilă dintre două insecte care se găsesc la distanţă de câţiva kilometri una de cealaltă, şi dacă ţinem seama de exemplele de ciudată influenţă hipnotică a şerpilor asupra broaştelor, păsărilor şi micilor mamifere pe care le vânează, de faptele asemănătoare din viaţa peştilor şi, în sfârşit, de un şir întreg de fenomene legate de comportarea unui om sub influenţa aşa-numitei sugestii sau pur şi simplu a unei priviri fixe, ajungem la concluzia că sunt numeroase faptele care nu-şi găsesc o explicaţie destul de satisfăcătoare în ştiinţa noastră. Ca şi până acum, esenţa hipnozei rămâne nedezlegată. Sensul altor multe fapte, tot atât de misterioase, este de obicei „explicat” prin termeni ca: „intuiţie” sau „instinct”, care de fapt nu explică nimic.

Toate fenomenele pe care le-am examinat sunt de aceeaşi natură.

Vedem că de sunt larg răspândite în lumea vie şi probabil atestă existenţa unei sfere de manifestare a activităţii vitale a organismului cu totul necunoscută nouă. Nu ne rămâne decât să ne mirăm de perseverenţa cu care ştiinţa a ignorat până acum această sferă. Totuşi, oricare dintre fenomenele menţionate, dacă e supus unei serioase analize ştiinţifice, duce la concluzia că exista o energie radiantă a creierului care se propagă departe, dincolo de limitele învelişului său.

Printre numeroasele fapte arătate mai sus şi cercetate de mine personal cu maximum de grijă şi obiectivitate, se află o serie de cazuri în care acţiunea unui creier asupra altuia s-a putut realiza la distanţe foarte mari. Se pune întrebarea: este posibil ca impulsurile creierului, insignifiante prin puterea lor, să poată străbate spaţii atât de mari fără să-şi piardă eficienţa? La prima vedere acest lucru pare imposibil.

Dar să ne adresăm fizicii, ţinând seama de faptul că radiaţiile creierului nu sunt altceva decât unde electromagnetice, fără să uităm însă că frecvenţa oscilaţiilor lor este colosală; ea depăşeşte considerabil frecvenţa undelor radio şi ajunge aproape la frecvenţa radiaţiilor Rontgen.

În primul rând, ştim că intensitatea radiaţiilor oricărui radioemiţător scade treptat pe măsură ce se îndepărtează de antenă. Dar se poate oare susţine că la o anumită distanţă radiaţiile dispar cu totul? Evident că nu. Dacă un receptor primitiv, cu galenă, captează emisiunea puternicului post de radio Moscova până la o distanţă de cel mult şase sute de kilometri, cel mai simplu radioreceptor cu tuburi electronice captează semnalele lui la o distanţă de până la două mii de kilometri, iar sensibilitatea celor mai perfecţionate superheterodine, în mod practic, aproape că nu cunoaşte limită de distanţă. În felul acesta, este limpede că raza de acţiune a undelor electromagnetice depinde deopotrivă de puterea sursei, dar şi de gradul de perfecţiune a aparatului de recepţie. Apoi, dacă e adevărat că din punct de vedere al radiotehnicii moderne intensitatea radiaţiilor cerebrale este infimă, tot atât de adevărat este că pentru această intensitate infimă natura a adaptat elementele receptoare extrem de perfecţionate ale creierului şi este absolut firesc ca aceste receptoare perfecţionate să fie eu mult mai sensibile la undele creierului decât receptoarele moderne la undele posturilor de radio. Să vedem acum ce rol joacă frecvenţa oscilaţiilor în propagarea undelor electromagnetice. Un post – de radio pe unde lungi trebuie să fie extrem de puternic ca să poată fi auzit departe. Undele lungi nu pătrund dincolo de limitele atmosferei terestre şi nici prin scoarţa pământului nu trec, ci sunt absorbite de acestea.

Undele scurte, care au o frecvenţă mai mare (până la treizeci de milioane de oscilaţii pe secundă), aproape că nu sunt absorbite de straturile superioare, ionizate, ale atmosferei şi nici de pământ, ci sunt reflectate de acestea. De» aceea de sunt capabile să străbată distanţe de zeci de mii de kilometri, chiar şi atunci când emiţătorul are o putere extrem de mică.

Undele ultrascurte, a căror frecvenţă ajunge la sute de milioane de oscilaţii pe secundă, se propagă pe o distanţă şi mai mare, chiar şi atunci când emiţătorul are o putere infimă. De nu pot trece prin scoarţa pământului, dar străbat straturile ionizate ale atmosferei şi dispar în spaţiul cosmip.

Ce este atunci de mirare că undele creierului, a căror frecvenţă ajunge la câteva catrilioane de oscilaţii pe secundă, sunt capabile să pătrundă liber prin masa pământului şi ajung în linie dreaptă la orice punct de pe suprafaţa lui, fără să se atenueze şi fără să slăbească simţitor? Cantitatea se transformă în calitate. Frecvenţa colosală a oscilaţiilor înlocuieşte lipsa de putere a generatorului lor – creierul.

Există însă fapte care arată că şi puterea radiaţiilor cerebrale stă la baza procesului transmiterii impulsurilor de la un creier la altul. Încă în 1930 V. V. Lepeşkin a descoperit la Barcelona aşa-numitele radiaţii necrobiotice pe care le emite organismul în momentul morţii. Natura acestor radiaţii a rămas nedezlegată. Acum putem însă admite că acestea sunt unde eletromagnetice proprii sistemului nervos, însuşi faptul că de au fost descoperite arată că momentul morţii – momentul încetării generării energiei radiante a creierului – este întovărăşit de o creştere momentană, pe cât se vede considerabilă a puterii radiaţiilor. Şi acesta este departe de a fi singurul caz care ne convinge că puterea radiaţiilor cerebrale nu este constantă şi că nu numai de oscilaţiile ei, ci şi de intensitatea emisiunii depinde gradul de acţiune asupra unui alt creier, la fel cum intensitatea semnalelor captate de un radioreceptor depinde şi de puterea postului de emisie respectiv. Să vedem mai departe cum sugestia şi hipnoza – fenomene larg răspândite în regnul animal – se explică prin capacitatea unor specii de animale şi respectiv a unor oameni de a intensifica în mod voit puterea radiaţiilor lor cerebrale şi de a dirija liber fluxul acestora.

De obicei, atunci când creierul se află în stare de repaus, puterea radiaţiilor sale nu depăşeşte anumite limite; în clipele de încordare psihică însă puterea creşte considerabil. Conform cu aceasta, şi influenţa creierului respectiv se exercită într-o măsură mai mare sau mai mică asupra sferei subconştiente a unui alt creier.

Radiaţiile necrobiotice reprezintă probabil una dintre treptele cele mai înalte ale puterii de radiaţie şi de aceea acţiunea lor asupra unui om poate să provoace halucinaţii, deci întreruperea parţială a activităţii conştiente. În acest caz, acţiunea semnalelor emise de un creier este atât de puternică încât elementele receptoare ale creierului aflat sub influenţa lor încep să vibreze în rezonanţă cu de…”

Ridan mai întoarse o pagină şi în acelaşi moment ceasul din sufragerie bătu o dată. Profesorul se încruntă, scoase ceasul din buzunar. Unu şi jumătate…

Piciorul lui Ridan juca nervos sub fotoliu, scârţâind ritmic gheata. Ploaia a încetat de mult.

Nu, nu manuscrisul acesta îl reţine pe profesor la această oră târzie în faţa biroului.

El continuă să citească.

„Descoperirea radiaţiilor necrobiotice ne apropie de înţelegerea celor mai „misterioase” dintre faptele descrise în capitolul precedent. Este vorba de cazurile de „simţire” de la distanţă a morţii cuiva, care provoacă un fel de halucinaţie la rudele foarte apropiate ale celui mort. Totuşi, pentru a înţelege mecanismul acestui proces trebuie să-i cunoaştem detaliile. Poate să pară ciudat de ce noi nu simţim continuu aceste „semnale ale morţii” cu care trebuie să fie plin spaţiul care ne înconjoară. Şi de ce oare numai oamenii care ne sunt apropiaţi (ba şi aceştia în cazuri extrem de rare), ne „anunţă” moartea lor printr-un procedeu atât de uimitor?

De fapt, în fiecare clipă creierul recepţionează nemijlocit, fără ajutorul organelor noastre de simţ, un nesfârşit număr de semnale şi nu numai semnale ale morţii, ci şi cele ale vieţii obişnuite. Dar nu toate aceste semnale găsesc rezonanţă în creierul receptor, ci numai cele înrudite. Iată. De pildă, doi oameni, mama şi copilul, sau soţul şi soţia. În decurs de ani întregi oamenii aceştia sunt aproape zilnic împreună. Creierul fiecăruia dintre ei acţionează prin impulsurile sale normale asupra creierului celuilalt. Fiecare mişcare cerebrală, fiecare dorinţă, fiecare explozie de mânie, de voinţă, fiecare impresie, teate acestea generează gama lor de radiaţii care sunt percepute de creierul omului apropiat, în afara conştiinţei acestuia. Aceste radiaţii obligă sistematic elementele receptoare ale celuilalt creier să intre în rezonanţă numai când recepţionează combinaţiile specifice, caracteristice omului respectiv, care le transmite. Astfel în creier se formează o „imagine electrică” a omului apropiat, ca o capacitate sporită de a reproduce combinaţii caracteristice de impulsuri proprii numai lui.

Vă aflaţi, de pildă, într-o mulţime de oameni. Glasurile lor nu vă atrag atenţia. Dar e suficient să auziţi un singur cuvânt pronunţat de un om pe care-l cunoaşteţi foarte bine, ca dumneavoastră încă înainte de a-l vedea să-i desprindeţi glasul din masa de glasuri străine şi imediat să vă faceţi o reprezentare a omului cunoscut, cu caracterul şi manierele lui. Nu este greu să înţelegem de ce creierul nostru, din sumedenia de semnale care trec pe lângă el captează numai pe acelea pe care le-a emanat creierul unui om apropiat. În ultimă instanţă, reflexul condiţionat, „desenul” cunoscut al impulsurilor este acela care pune în acţiune un întreg sistem de rezonatori legaţi mai dinainte între ei şi care formează în conştiinţa omului imaginea cunoscută.

Dar de ce atunci cazurile de recepţie a „semnalelor morţii” sunt relativ rare? E greu de răspuns la această întrebare. În primul rând poate că de nu sunt nici pe departe atât de rare cum ni se par nouă. Luăm cunoştinţă numai de anumite fapte deosebit de vii şi absolut plauzibile din acest domeniu, iar pe cele cât de cât îndoielnice le înlăturăm, străduindu-ne să găsim pentru de explicaţii mai puţin ştiinţifice de felul întâmplărilor, coincidenţelor ş.a.în.d. Este incontestabil, de asemenea, că capacitatea de a valorifica radiaţiile creierului primite din afară, adică de le transforma în reprezentări, în imagini nu este identică la toţi oamenii, după cum nu este identică nici capacitatea lor de a se supune hipnozei sau sugestiei. În afară de aceasta sensibilitatea receptivă depinde şi de starea generală a psihicului în clipa acţiunii radiaţiei, de încordarea atenţiei, de gradul de pregătire pentru perceperea imaginii respective ş.a.în.d. Toate acestea pot constitui cauzele faptului că majoritatea „semnalelor” trec neobservate.

Nu avem încă date pentru a putea judeca în ce proporţii se manifestă influenţa unui creier asupra altuia, dar putem afirma categoric că nu toate gândurile, ideile, reprezentările se nasc în conştiinţa noastră absolut independent, fără ajutorul unui alt creier…”

Ridan îşi ridică brusc capul. Zbârnâitul mai întâi abia auzit, apoi din ce în ce mai intens al telefonului de interior îl făcu să ridice cu un gest impetuos receptorul.

— Alo!

— Puteţi veni, Konstantin Aleksandrovici, totul este gata!

— Gata?! exclamă Ridan. Ochii lui străluceau de emoţie. Putem începe? Dar… dumneata n-ai obosit, Nikolai Arsentievici? Poate că ar fi mai bine să amânăm pe mâine?

— Nu, nu… Haideţi să încercăm!

— Bagă de seamă… Bine, vin!

Ridan sună la un alt număr de interior şi peste câteva clipe în receptor se auzi o bolboroseală răguşită.

— Târsa? Te-am trezit din somn! Iartă-mă! Adu sus tot ce am ales.

Profesorul dispăru în coridorul întunecat. Camera de lucru a lui Tungusov îl întâmpină cu cercul luminos al scalei lui Wiekling de pe „generatorul de minuni” plasat în mijlocul camerei. Un mic reflector parabolic, fixat deasupra, era îndreptat spre fundul camerei, unde un ecran mare de plumb acoperea o parte a peretelui. Nikolai şedea ceva mai la o parte, pe un taburet, sprijinindu-şi obosit cotul de masă şi fuma.

Apoi apărură cuştile cu animale: un câine, un iepure de casă, un cobai, un şobolan alb, un şoarece. După ce le puse pe toate lângă perete, una peste alta, Târsa plecă tăcut. Ridan închise bine uşa în urma lui.

Se lumina de ziuă când cei doi, istoviţi cu totul de sumedenia de impresii şi de oboseală, ieşiră din cameră. Ridan răsuci cheia de două ori şi controlă dacă uşa e bine închisă.

— Acum trebuie să fim foarte atenţi – spuse el Stăpânim o comoară care nu-şi are egal în lume. Şi încă ceva, Nikolai Arsentievici… Deocamdată nimănui niciun cuvânt… Nici cei din casă să nu ştie… Deocamdată.

Nikolai tăcea. Ceea ce se petrecuse cu puţin în urmă în faţa ochilor lui nu părea de domeniul realului. Fusese un vis. Şi sensul tuturor celor văzute îi scăpa lui Nikolai. Fie ce-o fi… Era treaba lui Ridan.

Oboseala care pusese stăpânire pe el îl copleşi din nou. Abia se mai ţinea pe picioare şi nu mai voia să gândească. Ridan înţelese în sfârşit lucrul acesta şi, sprijinindu-l, îl conduse în sufragerie. Străduindu-se să nu facă niciun zgomot, scoase din bufet nişte gustări, o sticlă de coniac şi două păhărele.

— Ei, Nikolai Arsentievici… Ridan vru să spună ceva solemn şi pătrunzător despre victoria raţiunii, despre puterea colaborării lor, dar băgă de seamă cu câtă încordare urmăreşte Nikolai propria sa mână ca nu cumva să verse coniacul. Ciocni repede şi adăugă: Bea repede! Acum o să-ţi prindă bine…