Capitolul XI Veşti despre explozie

Cele văzute în laboratorul lui Ridan îl scoaseră pentru câtva timp pe Nikolai din făgaşul vieţii lui obişnuite. Din când în când îşi lăsa lucrul şi rămânea pe gânduri sau se plimba prin cameră, cu mâinile în buzunare. Mereu îi apărea în minte laboratorul şi măsuţa acoperită ermetic cu calotă cilindrică. A făcut totuşi bine Ridan că nu l-a lăsat să se uite. Poate n-ar mai fi scăpat niciodată de această impresie. Oare capul… continuă să gândească? Şi-a păstrat capacitatea de a-şi mişca muşchii feţei? Cine ştie unde l-ar fi dus pe Nikolai aceste reflecţii dacă într-una din clipele de înfiorată încordare n-ar fi năvălit ca o furtună Fiodor, cu o nouă veste senzaţională.

— Ai citit „Vecernie Izvestia”? întrebă el.

— Nu. Dar de ce? Ce scrie?

— Ceva ce ne interesează mai mult decât pe oricine din întreaga Moscovă. Ascultă aici… Informaţii din străinătate… „O explozie la München”!

Ridică fruntea şi-l privi pe Nikolai. Acesta se sculă în picioare. — „Agenţia Sfinx comunică unele amănunte cu privire la misterioasa explozie care s-a produs în iunie la München. Explozia, extraordinar de puternică, s-a produs undeva în afara oraşului, pe teritoriul unui fost poligon de artilerie. Şapte persoane, care încercau probabil o nouă armă, au căzut victime acestei explozii. Piese disparate ale unei maşini a cărei destinaţie nu se cunoaşte au fost găsite până la o distanţă de 300 metri de locul exploziei. Corpurile victimelor erau într-atât de arse şi desfigurate, încât a fost imposibil să fie recunoscute. Cercetarea împrejurărilor în care s-a produs explozia este ţinută în cel mai mare secret de autorităţile fasciste.

Corespondentul agenţiei face legătură între această lntâmplare şi dispariţia mai multor reprezentanţi din lumea ştiinţei şi tehnicii. Printre aceştia se menţionează numele cunoscutului fizician Gross, care lucra în ultimii ani la problema transportului de energie electrică fără conductori.

Ei, ce ai de spus?

— Mda – făcu Nikolai. Acum înţeleg ce înseamnă cuvintele „paraziţii au fost înlăturaţi” şi „antena a fost ruptă de vânt”… Ţi-aduci aminte?

— Bineînţeles… Dar nu au ştiut de unde să ceară informaţii, ăştia de la Sfinx! Să fi venit la noi! Le-am fi putut comunica de mult, cu lux de amănunte, tot ce s-a întâmplat la Miinchen – glumi Fiodor, zâmbind. În clipa următoare însă orice urmă de zâmbet se şterse de pe faţa lui. Ascultă, Kolea… Mi-a picat în mână o carte cu spionaj şi, te rog să mă crezi, abia acum pot să apreciez toată gravitatea situaţiei tale… a noastre. Faptul că ştim de maşina lui Gross şi putem afla şi mai mult despre ea prezintă pentru fascişti un interes excepţional. Nu mai încape îndoială că sunt acum cu ochii în patru şi că serviciul lor de spionaj a fost pus în acţiune, dacă nu cumva acţionează mai demult. Sunt convins că spionii urmăresc pe toţi cei care au avut o cât de mică legătură cu chestiunea asta.

— Vrei să spui că viaţa prietenului nostru e în primejdie? Nu mă îndoiesc.

— Stai, nu te pripi! Asta-i la mintea cocoşului! Altceva mă interesează pe mine acum. Ia mai explică-mi o dată tehnica legăturii voastre. Cum vă găsiţi unul pe altul? Mi-ai spus odată că el, din preoauţie, nu-şi dă indicativul…

— Păi, nici nu are indicativ! E doar radioamator clandestin – răspunse Nikolai. La început s-a folosit probabil de un indicativ născocit, iar după ce ne-am cunoscut şi a început toată această conspiraţie cu cifrul, n-a mai comunicat indicativul. Eu îl recunosc după felul cum lucrează.

— Dar el te cheamă pe tine?

— Nu, din precauţie nici asta n-o face. Lansează numai un apel general: „CQ”.

— Bine – continuă Fiodor. Să zicem că tu l-ai auzit, l-ai recunoscut şi ţi-ai acordat receptorul pe unda lui. Dar el, el oum te recunoaşte?

— Pe mine mă recunoaşte uşor. Doar eu nu sunt radioamator clandestin. După „CQ”, eu îmi dau indicativul.

— Aşadar, dacă îl urmăreşti pe un radioamator clandestin, poţi să stabileşti indicativul celui cu care comunică?

— Sigur.

— Şi după indicativ, poţi să afli cine este radioamatorul?

— Nimic mai uşor. La orice chioşc de ziare găseşti călăuza radioamatorilor, şi…

— Vezi? se încruntă Fiodor. Aşadar putem fi siguri că tu eşti urmărit!

Prins de muncă şi înconjurat de prieteni, Nikolai era atât de departe de acest gând, încât i se păru absurd. Privi cu atenţie faţa posomorită a prietenului său şi, abia stăpânindu-şi zâmbetul, se încruntă şi el.

— Ai dreptate, Fedea – spuse el. În fiecare zi vine la mine un om. Probabil că este un spion travestit.

— Cine vine? se alarmă Fiodor de-a binelea. Nikolai răspunse în şoaptă:

— Tuşa Paşa.

Prietenii izbucniră amândoi în râs, închipuindu-şi-o pe „dădacă” în rol de spion.

Totuşi, după ce se gândi puţin, Nikolai găsi că presupunerile lui Fiodor nu sunt cu totul lipsite de temei.

— În general, ai dreptate, Fedea – conchise el. Într-adevăr trebuie să fiu foarte atent. Judecind după faptul că acolo ancheta se face în cel mai mare secret, e o dovadă că noi am interpretat bine comunicarea. Acum să aşteptăm veşti noi.

…Iarna acelui an se anunţa geroasă, posomorită şi neliniştită. Toamna scurtă, domoală şi călduroasă, cu splendida-i podoabă galben-arămie, a fost alungată de o neaşteptată rafală de vânt tulbure şi năprasnic care se năpustise dinspre nord-vest. Şi iat-o!

… Boabe mari de zăpadă îngheţată începură să cadă cu zgomot pe asfaltul uscat, măturate de vânt spre colţurile străzilor şi în cotloanele trotuarelor. Apoi totul se linişti şi începu să ningă. Pe străzile largi ale capitalei începură să se târască încet, ca nişte moluşte gigantice, maşini care adunau în fâşii stratul proaspăt de zăpadă. Până într-un ceas zăpada se aşternea la loc, şi din nou o înghiţeau maşinile. Uneori, printre norii care goneau pe cer, apărea sfios soarele, palid din pricina gerului, şi din nou dispărea pentru multă vreme în dosul paravanului întunecat, de parcă s-ar fi ferit să privească pământul căzut pradă zăpezii şi gerului. În viaţa eroilor noştri evenimentele se succedau cu o iuţeală uluitoare. Încă în toamnă, după neobişnuita privelişte care i se înfăţişase în laborator şi după discuţia cu profesorul Ridan, Nikolai Tungusov se hotărâse definitiv să-şi lege munca sa de cea a profesorului. Chiar dacă nu înţelegea până la capăt planurile complexe ale profesorului, în schimb simţea că aici, mai mult ca oriunde, tehnica se apropie foarte mult de viaţă; pătrundea, ajungea să facă parte din ea, prinzând singură să trăiască şi – Nikolai era ferm convins de lucrul acesta – ducea la noi revelaţii şi la noi victorii. Şi cum să nu fie convins când văzuse cu propriii săi ochi cum a creat Ridan, în laboratorul său, minuni pe care oamenii doar în basme îndrăzneau să le viseze!

Perspectiva păstrării îndelungate a ţesutului viu, de care se ocupa Tungusov, pusese cu desăvârşire stăpânire pe profesor. La început lui Nikolai i s-a părut chiar că această nouă preocupare a umbrit ideea referitoare la generatorul de radiaţii cerebrale pe care îl aştepta cu atâta încordare savantul. Dar foarte curând şi-a dat seama că una e legată de cealaltă şi că cele două perspective se completează într-un anumit fel una pe alta. Cum anume? Ridan n-o spunea, iar Tungusov înţelegea că ar fi fost o lipsă de tact să insiste, cerându-i profesorului să-i explice scopurile finale pe care le urmăreşte.

Toate se potriveau însă cum nu se poate mai bine. Tungusov n-ar fi putut să rezolve singur problema conservării, pentru că ea necesita cercetări histologice complexe care lui îi erau inaccesibile. Munca de cercetare bineînţeles că a luat-o asupra sa Ridan. Se arăta chiar dispus să axeze pe această muncă activitatea întregului Institut.

În felul acesta începu o nouă activitate. Alcătuiră un proiect pe care comisarul poporului îl aprobă. Proiectul era „grandios”, cum spunea Ridan. El începea cu construcţia unei noi clădiri cu etaj, care trebuia să se înalţe lângă vila lui Ridan, ocupând o parte din grădină. În ea urmau să fie instalate atelierele lui Tungusov şi noile laboratoare. Tungusov avea să-şi aleagă singur oamenii. Ridan, la rândul lui, trebuia să-şi dubleze numărul colaboratorilor săi histologi şi să înzestreze noile laboratoare cu tot utilajul necesar.

La alcătuirea proiectului lucraseră bineînţeles în trei: Ridan, Tungusov şi Mămicuţa. Iar atunci când începu aducerea lui la îndeplinire, partea administrativă trecu automat în mâinile Mămicuţei, pentru că lui numai ce să facă trebuia să-i spui şi totul era ca şi făcut, căci nimeni nu se pricepea mai bine decât el cum să facă un lucru. Mămicuţa cutreiera toată ziua oraşul cu iuţeala vântului şi datorită unui „instinct superior”, găsea fără greş oamenii necesari, aşa cum un bun câine de vânătoare descoperă vânatul. Odată găsiţi, aceşti oameni erau prinşi pe nesimţite atât de strâns într-o încleştare puternică, încât victima nici nu apuca să observe când a început să îndeplinească noua muncă.

Apărură mai întâi constructorii: ingineri şi muncitori. Porniră să vuiască în grădină maşinile care muşcau pământul îngheţat, turnau în groapa de fundaţie masa cenuşie de beton, zdrobeau pietrişul, ridicau schelele şi cărămizile cu ajutorul macaralelor rotative. Apoi o uriaşă cutie de scânduri acoperi locul unde trebuia să se înalţe clădirea şi niciunul dintre colaboratorii lui Ridan, în afară de Mămicuţa, nu vedea ce se petrece înăuntru. Iar peste o lună, când ultimele geruri ciupeau cu furie obrajii şi urechile oamenilor, simţind că zilele iernii sânit numărate, în scrâşnetul asurzitor al seândurilor desprinse din cuie şi aruncate jos de-a valma, cutia se desfăcu ca o coajă de nucă spartă şi de sub ea apăru o clădire nouă, luminoasă, cu ferestre mari şi faţada gata terminată.

În timpul acesta Ridan şi Tungusov făceau cu înfrigurare pregătirile preliminare, fiecare în sectorul său de activitate. Coridorul larg al Institutului, tot mai plin de lăzi cu maşiniunelte, aparate şi vase, reflecta intensitatea acestor pregătiri. Litere mari, negre, „R” şi „Ţ”. Scrise din dispoziţia Mămicuţii pe lăzi, distingeau averea lui Ridan de cea a lui Tungusov.

— Nu-i mare lucru – răspundea el la complimentele ironice pe care i le făcea Ridan în legătură cu uluitorul lui simţ de prevedere. O să vedeţi ce bine o să ne prindă când va fi să desfacem toate materialele acestea.

Nikolai alcătuise un plan precis al lucrărilor. Două generatoare de unde ultrascurte, dintre care unul, cel vechi, era aproape gata, aveau să acţioneze fără întrerupere, aprovizionând laboratoarele de cercetări ale lui Ridan cu cantitatea necesară de probe proaspete de ţesut organic expus la unde. Va trimite sute de probe în fiecare zi, aşa că histologii vor trebui să lucreze zdravăn. Expunerea ţesuturilor o va începe la un generator pe unda maximă, iar la celălalt generator – pe unda minimă a bandei. Undeva, între aceste limite, se ascunde unda „conservatoare” căutată. Dar sunt mii de unde. Pentru a le cerceta pe toate, i-ar trebui ani de zile. De aceea, studierea acestei bande de unde se va face din două direcţii, la început în salturi destul de mari, pentru a găsi sectorul cel mai eficient. Acesta va fi primul tur al căutărilor. Apoi va începe cercetarea minuţioasă a sectorului găsit – fireşte, după acelaşi sistem, din două direcţii – de astă dată însă cu „paşi” mai mici. Şi în sfârşit, al treilea tur, când fiecare centimetru al lungimii respective de undă va fi încercat, avea să dea rezolvarea definitivă a problemei. Era o muncă extraordinar de complexă: în afară de unde, trebuiau căutate în acelaşi timp şi condiţiile cele mai favorabile de durată a expunerii la unde şi de intensitate a radiaţiilor.

Nikolai discută cu Ridan despre acest lucru.

— Dar dacă unda de care avem nevoie va fi cu o infinit de mică parte mai lungă sau mai scurtă decât aceea pe care o putem noi fixa cu ajutorul vernierului dumitale? Ce facem atunci? întrebă profesorul. Cum realizăm această frecvenţă? Doar fiecare rotire a rozetei vernierului, oricât de mică ar fi ea, dă o nouă undă. Nu-i aşa?

— Aşa e. Dar o schimbare atât de neînsemnată a frecvenţei nu cred să aibă vreo importanţă esenţială.

— Nu crezi? Când ai încercat să repeţi celebra experienţă a celor de la Institutul de cercetări ştiinţifice pentru alimentaţia publică, ai ştiut cu ce undă au lucrat?

— Am ştiut.

— Şi totuşi n-ai reuşit!

— Da, pentru că în afară de undă mai există şi alte necunoscute: durata expunerii şi intensitatea radiaţiilor.

— Acelaşi lucru se întâmplă şi cu durata expunerii!… Crezi că sutimile de secundă nu influenţează asupra rezultatului? insistă Ridan.

— Ba, într-o oarecare măsură, influenţează.

— Nu, Nikolai Arsentievici, eu cred că influenţează într-o măsură hotărâtoare. Văd că dumneata subapreciezi rolul valorilor extrem de mici ori, asta, când ai de-a face cu biologia, te poate duce la eşec.

Această discuţie avea să aibă urmări importante. Nikolai se gândi la cele spuse de Ridan.

Ca întotdeauna, ideea nouă şi justă îi intra în minte uşor, luând locul ideii vechi, care părea trainic înrădăcinată. Era o calitate admirabilă, care-i îngăduia lui Nikolai ca, fără eforturi deosebite, să progreseze mereu şi să înlăture ideile învechite sau greşite. Iată că din nou, ca aproape în fiecare discuţie a lor, Ridan îi dezvăluia o parte din lumea pe care el n-o cunoştea încă. Şi Nikolai se miră: cum de nu-i trecuse până atunci prin minte? Importanţa valorilor foarte mici este evidentă. Doar ştia despre fermenţi, despre homeopatie… Ridan avea dreptate: fracţiunile de undă, fracţiunile de secundă, fracţiunile de watt puteau să aibă o importanţă hotărâtoare. Pentru o clipă, Tungusov simţi că-l ia cu frig; dacă este aşa, atunci problema poate să rămână nerezolvată! Fracţiuni infinit de mici înseamnă un număr infinit de mare de combinaţii a celor trei elemente: lungimea de undă, durata de expunere şi intensitatea. Rezultatul obţinut la Institutul de cercetări ştiinţifice pentru alimentaţia publică a fost o pură întâmplare. Niciunul dintre aceste elemente nu era stabil. Foloseau un generator simplu, unda se „plimba”, iar timpul l-au determinat după secundarul unui cronometru. Pentru o clipă, în mod absolut întâmplător, condiţiile expunerii la unde au coincis.

— Poate că toată viaţa vom fi nevoiţi să căutăm această coincidenţă şi…

— Lasă, Nikolai Arsentievici, nu-ţi pierde curajul – spuse zâmbind Ridan. Vom acţiona prin metoda excluderii. Numai aparatul dumitale să fie precis.

— Da, acum îmi dau seama că vernierele mele nu sunt bune. Va trebui să construiesc altele no:. Avem nevoie aici de microverniere care să aibă o determinare automată a pasului. E o problemă complexă. Iar eu trebuie să mă ocup mai întâi de cel de-al doilea generator. Când am să le fac pe toate?

— Ştii ceva? propuse Ridan. Ce-ar fi să-i încredinţăm lui Wiekling construirea vemierelor? Cu această ocazie verificăm capacitatea lui. Afirmă că „studiază” noile metode de generare a microundelor în nu ştiu ce laboratoare misterioase, dar deocamdată nu se vede nimic. Cică-i o problemă complexă, care poate să dureze la infinit. Aşa îl punem la treabă şi vedem ce-i poate capul. Să-i dăm lui să construiască vernierele. Ce zici? Nikolai acceptă cu dragă inimă. Îi plăcea să facă totul singur, mai ales când trebuia să conceapă ceva nou, să inventeze. De data asta însă orice lucrare nouă ameninţa să-i zădărnicească planul.

Îi făgăduise doar lui Ridan că expunerea probelor la unde va începe imediat ce vor fi utilate noile laboratoare. Şi afară de asta, experienţa muncii colective la construirea uscătoriei îl învăţase şi ea câte ceva.

Wiekling îl vizita deseori pe Ridan şi pe ai lui. Venea de obicei seara, la ceai, şi de fiecare dată avea câte ceva interesant de povestit, ori iniţia un joc antrenant, făcea scamatorii cu o excepţională dexteritate sau cânta cu un glas plăcut de bariton cântece ale diferitelor popoare, acompaniindu-se la pian – într-un cuvânt, poseda la perfecţie arta de a-şi distra interlocutorii. Profesorului îi plăcea să discute cu el despre destinele Europei. Wiekling era extraordinar de bine informat în problemele politice. Vizitele lui erau întotdeauna de scurtă durată. Ca un oaspete cu bun simţ, el nu-şi obosea gazdele prin prezenţa sa ci, dimpotrivă, dispărea întotdeauna la momentul potrivit, oricât de mult ar fi fost rugat să mai rămână, trezind dorinţa sinceră a gazdelor de a-l avea din nou ca oaspete.

O dată cu apariţia lui Wiekling în casa lui Ridan pătrunsese ceva foarte nou, original, faţă de care nimeni nu putea rămâne indiferent. Wiekling era un om deosebit, produs al unei culturi străine; se vedea asta în toate – în felul lui de a saluta, de a-şi asculta interlocutorul, de a se îmbrăca, şi chiar în glasul lui, în universalismul lui uimitor…

Dintre toţi cel mai calm era Ridan. Se întâlnise de atâtea ori cu străini, încât nimic nu mai putea să-l epateze. Ana, în schimb, n-a putut multă vreme să se obişnuiască cu Wiekling. Pentru prima oară în viaţă încerca o sfiiciune neînţeleasă în faţa noului cunoscut; obişnuita ei independenţă se stingea în prezenţa lui. Totuşi, se bucura când îl vedea venind. Iama îi apropiase întrucâtva. Amândoi erau sportivi pasionaţi. Deseori, seara, plecau la patinoar, iar în zilele de sărbătoare făceau excursii cu schiurile afară din oraş. Fiecare nouă întâlnire însă o găsea pe Ana parcă nepregătită. Şi de fiecare dată era nevoită să învingă în ea o rigiditate ce nu-i era caracteristică.

Pe o poziţie net negativă s-a situat Nataşa; într-un mod cu totul ciudat, prinsese o antipatie adâncă faţă de Wiekling chiar de la prima lor întâlnire. Poate chiar de lăfeprima privire, de parcă ar fi jignit-o cu ceva. În discuţiile aspre, ce degenerau uneori în certuri cu Ana, ea îl făcea pe Wiekling „pozeur”, prefăcut, boier, broscoi, în tot felul – totul o irita la el şi o scârbea, totul îi era străin. Ridan explica această antipatie spontană a Nataşei ca „un instinct de clasă”. De fapt, afirma el, Wiekling mai avea încă multe apucături de boier şi burghez…

Prima întâlnire a lui Tungusov cu Wiekling – chiar la începutul iernii – fusese întâmplătoare şi scurtă. Cu toate acestea, ea a produs asupra lui Nikolai o impresie de neşters. Nikolai venise la Ridan cu treburi. A urcat în goană treptele de piatră de la intrare şi a întins mâna să sune, când uşa grea de la intrare s-a deschis şi în prag a apărut Ana, într-’o scurtă albă de blană. Un tânăr înalt, sportiv, îmbrăcat elegant, o urma. Nikolai a simţit în glasul Anei o oarecare încurcătură atunci când l-a prezentat. În întreaga fiinţă a lui Nikolai a răsunat parcă un geamăt de durere. Urcând încet la Ridan, se străduia să-şi explice acel sentiment neînţeles, care răbufnise dintr-o dată în el.

De atunci i-a rămas în inimă un sentiment ostil pe care îl resimţea ori de câte ori îl vedea pe Alfred Wiekling. S-au mai întâlnit după aceea de nenumărate ori şi au purtat discuţii interesante; antipatia se estompase, fără să dispară însă, şi se aprindea cu o nouă forţă ori de câte ori Nikolai o vedea pe Ana cu Wiekling.

Dar nu numai asta determinase atitudinea lui Nikolai faţă de Wiekling. Mai era ceva care, probabil, se putea exprima cel mai birne prin cuvântul „invidie”. Da, Nikolai vedea în Wiekling o întruchipare vie a idealului de om pe care îl visase eândva. Tot ce socotea atunci valoros, calităţi pe care le potrivise cu atâta migală, cum îmbini pietrele într-un mozaic, într-un „sistem al său de viaţă” (şi îşi notase în jurnalul său: „de îndeplinit!”): cunoştinţe universale, limbi străine, muzică, priceperea de a te comporta în societate etc., etc. — toate acestea le vedea acum întruchipate în Wiekling… Nikolai se surprinsese de câteva ori încercând să-l imite pe Wiekling în câte ceva şi, speriat, căuta să se stăpânească, temându-se să nu se trădeze. Nikolai ştia că Wiekling n-a cucerit toate acestea într-o luptă aspră, aşa cum cucerise el însuşi puţinul pe care reuşise să-l dobândească. Toate acestea îi căzuseră de-a gata din cer, îi fuseseră oferite o dată cu educaţia, şi asta mai atenua intensitatea invidiei care îl rodea. Şi afară de asta, Nikolai nu renunţase încă la luptă şi nădăjduia că va putea să-şi însuşească tot ce nu-şi însuşise încă. Era tânăr şi nu ştia cât de scurtă şi de nerepetat este acea perioadă a vieţii când omul mai este capabil să se creeze pe el însuşi…

Wiekling primi noua propunere cu neascunsă bucurie.

— Un microvemier? Perfect! Este ceva concret şi rea-i lizabil. Am să-l construiesc repede. În ceea ce priveşte generatorul de microunde, însă… nu zic, interesantă problemă, dar… nu poate fi încă rezolvată în condiţiile actuale ale tehnicii. Eu am încercat câteva metode. Nu sunt realizabile… cel puţin din punct de vedere practic.

— Admirabil! spuse Ridan, schimbând o privire cu Nikolai. Lasă generatorul! Acum vemierul este mai important.

Nikolai îi explică amănunţit lui Wiekling condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acest nou aparat: să aibă un înalt grad de precizie şi să determine automat orice schimbare a frecvenţei şi intensităţii, să fie uşor de mânuit şi mijloacele de control să fie tot automate… Wiekling nu se mai arătă vreo două săptăinâni, şi într-o dimineaţă veni cu un exemplar gata construit al vernierului. Nikolai, care tocmai instala cel de-al doilea generator, rămase surprins. N-ar fi crezut că Wiekling va termina vemierul atât de repede. Şi-afară de asta, el aştepta numai un proiect, o schiţă, în cel mai bun caz o machetă… nicidecum un aparat gata făcut! Vemierul trebuia doar montat la vechiul generator al lui Tungusov. Wiekling îşi puse salopeta, examină atent generatorul, făcu un trasaj pe panoul lui şi eu dexteritatea unui bun tehnician, fără să-şi piardă timpul, se apucă de lucru. Până la prânz, lucrarea era aproape gata. Wiekling plecă la masă, dar după vreun ceas şi jumătate se întoarse în atelier. — Credeţi c-o să-l terminaţi astăzi? se miră Nikolai. — Nu cred… trebuie! răspunse acesta, punându-şi salopeta. Mâine n-o să am timp, iar dumneavoastră, precum se vede, sunteţi foarte grăbit. Aţi citit ziarele de azi? adaugă el, aruncând pe masă o gazetă de seară. Ceva interesant. Batisfera americană „Beta” a fost ridicată de pe fundul oceanului cu ajutorul unei macarale electromagnetice. Se duse la maşina de găurit, puse motorul în funcţiune şi ca să întreacă zgomotul motorului strigă: — E o tehnică cu totul nouă! Se pare că problema ridicării vaselor scufundate a fost în sfârşit pe deplin rezolvată… Nikolai desfăcu repede ziarul. De la un timp urmărea cu un deosebit interes informaţiile din străinătate. O! Două cuvinte dintr-un colţ al ziarului îi săriră parcă singure în ochi: „… explozie… Miinchen”. „NOI AMĂNUNTE DESPRE EXPLOZIA DE LA MUNCHEN” „Corepondentul agenţiei Sfinx a reuşit să obţină unele date noi care aruncă lumină asupra misterioasei explozii produse în iunie pe poligonul de lângă Miinchen. Fizicianul Gross n-a murit în timpul exploziei, ci a fost arestat de autorităţile fasciste cu mult înainte. Nu se ştie nimic de soarta lui. N-au fost publicate niciun fel de comunicate oficiale în legătură cu acest incident. Dacă facem legătura între arestarea lui Gross, convins pacifist, şi părerea specialiştilor care susţin că invenţia acestui savant ar fi putut fi folosită ca o armă militară foarte serioasă, este uşor de înţeles că aparatul a fost distrus conform însăşi dorinţei inventatorului, pare-se de către prietenul şi colaboratorul lui apropiat, inginerul Mullemberg, care este unul dintre cei care au pierit în timpul exploziei. Probabil că această maşină infernală, cum se întâmplă deseori, a explodat înainte de vreme. Este îndoielnic totuşi că încercarea de a se smulge această nouă armă din mâinile fasciştilor a fost încununată de succes, deoarece toată documentaţia referitoare la invenţie a fost capturată o dată cu arestarea lui Gross. Presupunem că specialiştii fascişti vor face tot posibilul pentru a construi din nou aparatul…” Nikolai citi de două ori cu nesaţ această notă. Poate că ar fi citit-o şi a treia oară, dacă n-ar fi simţit o mişcare în spatele său. Se întoarse repede. Wiekling se uita peste umărul lui, pe ziar, acolo unde citea Nikolai. — Explozia de la Miinchen? întrebă Wiekling. Poveste veche. Cred că agenţia Sfinx îi dă prea mare importanţă. Goana după senzaţional… Dar despre „Beta” ai citit?

— Încă nu – răspunse Nikolai, stăpânindu-şi emoţia care îl cuprinsese.

— Uite aici! Wiekling îi arătă nota. Ingenioasă chestie, nu-i aşa? Citeşte, Nikolai Arsentievici, apoi vom sta de vorbă.

Şi se apucă din nou de treabă. Nota referitoare la ridicarea batisferei „Beta” era într-adevăr interesantă şi Nikolai se mai linişti. Spre seară, Wiekling îşi termină lucrul. Vemierul prevăzut cu un cadran dar şi comod funcţiona admirabil. Profesorul triumfa. În două-trei zile o să poată începe! După plecarea lui Wiekling se apropie de Tungusov:

— Nikolai Arsentievici – începu el, oarecum stânjenit. Vreau să vizitez o parte din noile încăperi. Vrei să vii cu mine? Deschise o uşă din sufragerie pe unde se ajungea, printr-un coridor, în noua clădire. În această parte a anexei, Nikolai nu fusese niciodată. Intrară apoi într-un cabinet nu prea mare, bine mobilat. În afară de biroul pe care erau aşezate în ordine toate ustensilele necesare. Nikolai văzu în dreapta, lângă fereastră, o masă de desen utilată complet şi ea. Probabil camera de lucru a vreunui inginer.

— Nu pricep nimic! exclamă Nikolai, nedumerit. Pentru cine aţi pregătit biroul?

— Stai, nu te pripi! şi Ridan îl duse mai departe. Uite şi aici! Poftim, intră… Trecură într-un dormitor. Apoi într-o sufragerie. Un vestibul mic, din capătul căruia o seară ducea în jos, spre intrarea principală a noii clădiri, despărţea locuinţa de alte diferite încăperi auxiliare. Lângă bucătărie se mai afla o cameră de locuit.

— Dar ăsta-i un apartament, Konstantin Aleksandrovici! Unde e gazda?

— Nu-i nicio gazdă. Aici nu locuieşte nimeni.

— Cum nimeni? Dar toate lucrurile acestea cui aparţin? Birou, dormitor, sufragerie, bucătărie… A-a-a! am înţeles… Nikolai se întoarse şi-şi coborî privirea în podea. Un torent de gânduri triste îl năpădi dintr-o dată.

— Ce este? întrebă Ridan.

— Am înţeles… Ana Konstantinovna… se căsătoreşte? Ridan îl privi mirat pe inginer.

— Nu, Nikolai Arsentievici. N-ai ghicit. Deocamdată nu-i vorba de nicio căsătorie. Locuinţa aceasta aparţine… inginerului Tungusov.

— Mie?

— Da, dumitale. Ridan luă în glumă poziţia de drepţi în faţa lui Nikolai, îşi lipi palmele de vipuşca pantalonului şi raportă cu glas răspicat: Să trăiţi, tovarăşe inginer! De aşezarea camerelor ne-am ocupat eu şi Ana. De mobilarea camerelor s-a ocupat numai Ana. Iar de partea organizatorică s-au ocupat Ana şi Mămicuţa. Totul cu aprobarea Comisariatului Poporului. Cheltuielile vă vor fi reţinute din prima pentru realizarea uscătoriei. Mutarea a fost fixată pentru azi. Camionul aşteaptă dispoziţiile dumneavoastră. Nikolai se trase înapoi.

— Dar… cum? Daţi-mi voie ! Am de lucru la emiţător… Şi în general… pentru ce toate acestea? Eu am locuinţă. Şi-apoi… mai sunt unele împrejurări… Nu, nu, este imposibil !

În camera vecină răsunară paşi uşori.

— S-a ţinut seama de toate împrejurările, Nikolai Arsentievici – se auzi glasul Anei. Ea intră zâmbitoare, răspândind în jur mireasma gerului. Bobiţe mici de chiciură se topeau sclipind pe şuviţa de păr castaniu ce-i căzuse de sub căciuliţă. Îi strânse mâna lui Nikolai şi, fără să-i dea drumul, îl trase repede în odăiţa separată de lângă bucătărie, mobilată confortabil. În faţa unei măsuţe se afla un fotoliu comod, iar pe patul cu somieră era aşternută o pătură călduroasă de lână.

— S-a ţinut seama de toate împrejurările – repetă Ana. Eu cred că tuşa Paşa se va simţi bine aici. Nikolai se uită la ea, apoi la Ridan. Grija pentru „dădaca” lui îl înduioşă profund. Da, acestea erau împrejurările care îl speriau pe Nikolai de fiecare dată când venea vorba despre o nouă locuinţă. Simţea că tuşei Paşa i-ar fi venit foarte greu să se despartă de el şi n-ar fi vrut s-o amărască. Să pleoe, ispitit de o locuinţă mai bună? Nu! Scutit de grijile vieţii de toate zilele, într-atâta se dedicase muncii, încât nici prin minte nu i-ar fi trecut că poate fi găsită o soluţie care să ţină seama şi „de împrejurări”. Mutarea din camera lui igrasioasă de la demisol o socotea pur şi simplu inadmisibilă.

— Atacul a fost fără greş organizat – glumi Ridan. Aşa că… îţi recomand să te predai! Orice rezistenţă e inutilă. Într-adevăr, nu mai avea niciun rost să se opună. Nikolai cuprinse cu palmele lui late mâinile Anei şi ale lui Ridan şi le strânse cu putere.

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc! Da, într-adevăr, n-am încotro.Trebuie să mă predau.

Ridan triumfa.

— Să nu-ţi închipui cumva că mă bucură vecinătatea dumitale – continuă el în glumă. Toate acestea pentru tuşa Paşa le-am făcut, nu pentru dumneata. Sau dacă vrei, pentru mine. Să mai fie şi o gospodină adevărată în casa noastră, nu numai… muieruştele astea, care cred că principala lor preocupare este să nu stea niciodată acasă!

Odată hotărârea luată, Nikolai acţionă fără întârziere. Se urcă pe acoperiş, instala pilonii de susţinere, întinse între ei o antenă. Apoi trase cablul prin fereastră în camera lui de lucru şi amenaja masa pentru aparatele de radio. A doua zi îşi aduse „lucrurile” – câteva lăzi de ambalaj pline cu cărţi şi „calabalâoul” lui electrotehnic (toate acele numeroase materiale, scule şi aparate pe care le adunase timp de mulţi ani şi care ar fi putut să alcătuiască o trusă universală de utilaj pentru un laborator-atelier de radiotehnică). Restul îl lăsă în părăsire, deşi lui Nikolai îi venea greu să se despartă de vechiul lui raft de cărţi, de mese şi de patul simplu de fier, pe care în nopţile zbuciumate de căutări s-au născut şi au luat o formă concretă multe din ideile lui… Una dintre mese, înnegrită şi zgâriată toată, dar solidă încă şi extrem de comodă pentru lucrările de lăcătuşerie, nu se îndură totuşi să o lase şi-i găsi loc în atelier. Tuşa Paşa veni în cabină alături de şofer şi aşteptă lângă camion până când toate lucrurile fură duse înăuntru apoi, însoţită de Ana, urcă sus la etaj. Aici Ridan o mtârţipină şi o oră întreagă nu se despărţi de noua gospodină a casei. O conduse prin toate camerele celor două locuinţe, arătându-i tot ce merita să fie văzut, iar atunci când trecură prin coridorul Instttucului, puţin a lipsit să-i deschidă şi uşa laboratorului „de plumb”. Totuşi, bucătăria cea nouă trezi interesul tuşei Paşa mai mult decât orice. Aici, într-adevăr, o gospodină avea ce să vadă. Ridan se îngrijise ca totul să fie aranjat după ultimul cuvânt al tehnicii menajere şi acum se îmbăta de roadele ideii sale, urmărind cu interes încântarea plină de uimire ce se citea pe faţa tuşei Paşa. La cererea lui, ea puse tigaia pe un ochi rece al maşinii de gătit şi peste câteva secunde tigaia mai că se încinse până la roşu. Ridan ridică tigaia, dar sub ea nu se văzu flacără. Puse atunci o cratiţă cu apă şi numai după câteva minute apa începu să clocotească. Apoi el îi explică: vasele puse pe un ochi al maşinii de gătit pun singure în funcţiune curentul electric care încălzeşte spirala subţire a reşoului. Mai multe maşini mici şi elegante, prinse de perete deasupra unei mese lunguieţe, se puneau în mişcare prin răsucirea unui comutator. Cu o viteză uluitoare de tocau carnea, făceau umplutura de carne, spălau, curăţau şi tăiau legumele, bateau albuşul sau gălbenuşul de cu, spălau şi uscau vasele, într-un cuvânt făceau tot ceea ce de obicei fac la bucătărie mâinile gospodinei. Tuburi de cauciuc subţiri şi mobile permiteau să se umple uşor vasele cu apă de orice temperatură, fără a le muta din loc. Resturde de mâncare şi alte gunoaie se zvârleau într-un crematoriu aflat în perete, acoperit cu un capac strălucitor. Uimirea de pe faţa de obicei imobilă a tuşei Paşa făcea tot mai mult loc unui zâmbet larg, stingher. Profesorul aştepta să spună ceva, dar Praskovia Gavrilovna nu era în stare să scoată o vorbă. Doar clătina din cap.

— Ia te uită! Asta ce-o mai fi?! izbuti în sfârşit să spună în şoaptă.

Şi înţelegând că nici până la lada de gunoi nu va mai fi nevoită să se ducă, îl privi cu un aer neajutorat pe Ridan: Ei, fir-ar să fie! k * -k Expunerea la unde a primelor probe de carne începu primăvara. Nikolai era înciudat: pierduse prea multă vreme cu lucrările pregătitoare. Dar el ştia că în rezolvarea oricărei probleme ştiinţifice succesul depinde de minuţiozitatea pregătirilor. Acum totul era pus la punct şi Ridan îi dădea tot sprijinul. Aparatele extrem de fine create de Nikolai şi Wiekling funcţionau perfect, începând cu aparatul care tăia automat carnea în bucăţele absolut egale ca greutate şi terminând eu exponometrul care doza timpul expunerii la unde. Întregul proces era automatizat la maximum. Mâinile omului nu atingeau probele. Chiar analiza acestor probe, după ce de erau ţinute un timp în termostate, se făcea aproape fără ajutorul mâinilor omeneşti. Oamenii doar dirijau, controlau şi notau. Totuşi era foarte mult de lucru. Nikolai scotea la început zeci de probe, apoi sute şi până la urmă ajunse să scoată mii de probe pe zi. Benzile transportoarelor, asemănătoare cu benzile de mitralieră, aşezate vertical, lunecau necontenit ca două bucle mari, închise, în jurul generatoarelor. Eprubetele, aşezate pe aceste benzi din mers, erau introduse în câmpul de înaltă frecvenţă, apoi, tot din mers, erau împinse din lăcaşurile lor şi intrau în termostate. Una dintre bucle se rotea repede şi fără întrerupere, cealaltă încet şi sacadat. Fiecare eprubetă, cu bucăţica respectivă de carne expusă la radiaţii, era ţinută fix 48 de ore în termostat, la o temperatură de 30°. De acolo era transportată în laboratorul lui Ridan. Într-o cameră mare, treizeci şi şase de laboranţi, lucrând în tăcere unul lângă altul, determinau gradul de descompunere a ţesutului după cantitatea de amoniac şi aminoacizi din probă, urmărind în acelaşi timp dezvoltarea microbilor care apucaseră să se cuibărească în bucăţile de carne. Toate acestea se notau foarte minuţios. Când se termina ziua de lucru, Ridan şi Tungusov cercetau şi discutau toate însemnările. Material pentru a gândi aveau berechet. Totuşi, carnea continua să se descompună după expunere. Urmărind cu stricteţe sistemul de cercetări dinainte stabilit, Nikolai schimba lungimea undelor, schimba durata expunerii. Carnea continua totuşi să se descompună, iar bacteriile de putrefacţie se înmulţeau acum doar ceva mai încet decât în perioada de control. Părea că totul e limpede: trebuia să meargă mai departe, deoarece banda necesară de unde nu fusese încă găsită. O singură împrejurare îi dădea de gândit – gradul de descompunere a cărnii nu era întotdeauna acelaşi. El oscila tot timpul, când mărindu-se, când mioşorându-se, în limitele unui procent infim şi aceste oscilaţii însoţeau aproape fiecare schimbare a condiţiilor de expunere la unde. La început, cercetătorii nu acordară atenţie acestor devieri neînsemnate, punându-le pe seama unor împrejurări întâmplătoare şi aşteptând rezultate mai evidente ale expunerii la unde. Totuşi Ridan, care era un cercetător prudent şi cu experienţă, luă curând atitudine împotriva vinei asemenea poziţii.

— Ce „împrejurări întâmplătoare”? izbucni el, cu obişnuita-i expansivitate, năpustindu-se într-o zi asupra lui Tungusov de parcă tocmai el şi numai el ar fi purtat toată vina. Prostii! Cu precizia cu care lucrăm noi, nu trebuie să intervină niciun fel de „împrejurare întâmplătoare”!

Nikolai ştia să prindă mobilul acestor ieşiri ale profesorului. Şi de astă dată sesiză dintr-o dată ideea: acele variaţii infime în gradul de descompunere a cărnii nu erau întâmplătoare; tocmai în de trebuia căutată înlănţuirea factorilor ce determinau procesul.

— Bine. O să controlăm – răspunse el. Mâine am să fac întreaga serie de probe numai în două variante succesive.

A doua zi generatoarele emiteau numai două unde: timp de o oră o undă, ora următoare – cealaltă undă. Apoi din nou prima undă, şi iarăşi a doua. „împrejurările întâmplătoare” puteau fi legate de o oarecare variaţie în structura cărnii şi de imprecizia acordului. Acum acest lucra va fi elucidat. Eprubetele fură trimise în termostat. Seara, Nikolai luă de la Ridan registrul cu însemnări şi se retrase în camera lui de lucru. Profesorul avea dreptate. Aşadar trebuie să acţioneze altfel. Experienţa lui de inginer îi sugeră calea justă… Deschise fereastra spre grădină. Frunzişul gingaş al unui tei abia înflorit, luminat de becul din tavanul cabinetului, foşnea încet şi tainic chiar sub fereastra lui. Coroana tînără şi verde ca smaraldul, asemenea poalelor unui deal năpădit de lăstăriş, se înălţa şi se pierdea undeva, iân afara fâşiei de lumină, în umbra altor copaci mari şi întunecaţi care ascundeau cerul. În valuri timide, miresmele puternice, neînvinse de oraş, ale pământului şi ale frunzişului – se strecurau în odaie. „Minunată e primăvara asta!” gândi Nikolai şi se miră. Pentru întâia oară în anii aceştia mulţi de când locuia în oraş, abia acum observase şi simţise primăvara, tocmai acum când viaţa lui radical schimbată pornise pe un alt făgaş, aparent depărtându-se de natură ! Da, multe schimbări au intervenit… Noile victorii, noi principii de muncă, oameni noi, de o cu totul altă structură: Ridan, comisarul poporului… Se mutase din cămăruţa întunecoasă de la subsol, unde trăia singur, într-o locuinţă confortabilă, la etaj, cu cabinetul acesta luminos şi liniştit. Dar a căutat el oare toate acestea – noile cunoştinţe, locuinţa? Nici nu s-a gândit măcar vreodată la de. Toate au venit de la sine. Începuse o nouă etapă în viaţa lui; urcase la etaj înainte de a se fi mutat aici… Ridan… Apropierea de acest om însemna mult mai mult decât o simplă colaborare. Era acum o adevărată prietenie. Mai mult decât atât, ei se contopeau într-un singur tot. Cei doi oameni îşi uniseră eforturile intelectuale, capetele lor lucrau ca unul singur, aşa cum propusese profesorul chiar la începutul cunoştinţei lor. Nikolai aborda acum probleme mult mai complexe, pe care nu le-ar fi putut rezolva singur. Ridan de asemenea… Şi niciodată n-a încercat Nikolai un sentiment de creaţie mai dătător de viaţă şi încredere în forţele lui, ca acum. O boare uşoară de vânt clătină din nou frunzişul din faţa ferestrei, iar Nikolai se trezi repetând ca pe o strofă dintr-o poezie: „Minunată e primăvara asta!” Avea în ea ceva tainic, atrăgător, neliniştit. Sau poate nu ea, primăvara, ci inima omului care stătea îngândurat la fereastră.

* * *

La sfârşitul zilei următoare, terminând încă un ciclu de expuneri la unde, Nikolai intră grăbit în laboratorul lui Ridan. Acesta îl întâmpină agitând triumfător registrul său voluminos cu însemnări.

— Analizele seriei de control sunt gata. Uite-aici! Şi-şi trecu degetul pe un şir de cifre care indicau gradul de descompunere. Iată rezultatele expunerii la prima undă, cea mai scurtă. Vezi? Toate cifrele sunt identice până la o sutime! Iată şi expunerile la unda a doua: descompunerea este alta, dar de asemenea aceeaşi în toate probele repetate, în ciuda faptului că de fieoare dată generatorul se acorda din nou şi probele de carne se schimbau. Este limpede că nu este vorba de niciun fel de „împrejurări întâmplătoare”, ci de influenţa directă a undei şi a duratei de expunere. E adevărat că deocamdată nu vedem niciun fel de relaţie logică după care s-ar face, dar ea trebuie să existe, trebuie găsită! Nikolai îl ascultă în tăcere pe profesor, apoi se gândi puţin.

— Aveţi dreptate, Konstantin Aleksandrovici. Va trebui să schimbăm întrucâtva planul de muncă: vom lucra timp de câteva zile cu una şi aceeaşi undă, dar cu timpi de expunere diferiţi, apoi fiecare expunere o vom cerceta la diferite unde. Ridan îşi încruntă fruntea.

— Ce face?! Asta ar însemna să căutăm cel puţin câţiva ani această legitate. Şi ce rost are? Doar am stabilit că prin reducerea lungimii de undă, descompunerea proteinei creşte sau descreşte după o anumită lege.

— E adevărat, dar aspectul ei nu este rectiliniu – îl întrerupse Nikolai. Iată la ce concluzie am ajuns eu, Konstantin Aleksandrovici. Pe cât se vede, toate fenomenele de ordin biologic legate de procesele ondulatorii se schimbă ondulatoriu. Probabil că aşa trebuie să se întâmple. Asta-i legea dezvoltării. Corpul viu nu poate fi legat rigid de orice condiţii exterioare. El trebuie să dispună de o anumită libertate de alegere, bineînţeles, în anumite limite. Din punct de vedere fizic, asta înseamnă că reacţiile corpului viu la orice schimbare a condiţiilor se schimbă ondulatoriu, căutând parcă un regim optim… Deodată Nikolai îl privi stingherit pe Ridan. Vedeţi… sunt obraznic… m-am băgat în biologie. Probabil că tot ce spun eu este foarte naiv…

— Zi, zi mai departe, Nikolai Arsentievici. S-ar putea totuşi! Este o idee foarte interesantă! Şi? Gare e concluzia?

— Concluzia este că noi nu căutăm în mod just unda noastră. De ce se schimbă ondulatoriu gradul de descompunere, ba creşte, ba scade atunci când schimbăm unda numai într-o anumită direcţie şi cu „paşi” egali? Pentru că ea însăşi, descompunerea, variază ondulatoriu. Uite-aşa… Nikolai desfăşură o coală curată de hârtie milimetrică şi desenă repede pe ea o linie regulat ondulată, o sinusoidă. Apoi luă un compas, îl desfăcu şi i-l arătă lui Ridan. Acesta este „pasul” undelor noastre, luat în mod arbitrar. Noi mergem orbeşte pe această curbă nevăzută, căutând să determinăm gradul descompunerii. Dar priviţi ce se întâmplă. Aici, deodată, curba urcă. Pasul următor ajunge ceva mai jos. Şi mai jos… şi mai jos… Iar acum iarăşi sus. Şi din nou mai jos. Din nou o creştere a gradului de descompunere… Vedeţi ce haos? Şi orice pas am alege, întotdeauna vom obţine aceste variaţii care nu reflectă de loc schimbările reale ale descompunerii… Aşadar, va trebui să sacrificăm un anumit timp, să ne oprim la o singură undă aleasă la întâmplare, ca să elucidăm care este influenţa duratei expunerii la undă şi apoi s-o eliminăm. Intensitatea s-o lăsăm deocamdată neschimbată. Eu cred că, în cel mult o lună, vom găsi relaţia între aceşti factori. Atunci căutările lungimii de undă şi a condiţiilor la care descompunerea se va opri complet ne vor lua foarte puţin timp.

— Se pare că ai dreptate – conveni Ridan. Aici ai toate atuurile în mână. Trebuie să recunosc că nu prea mă descurc în procesele ondulatorii. Zâmbi oarecum liniştit. Ştii ceva? De când lucrăm împreună, nimic nu mă mai nelinişteşte! Se mai scurse vertiginos încă o lună de muncă încordată. Uitând cu totul de sine, Nikolai urmărea pasionat, ca şi mai înainte, scopul pe care şi-l propusese. Ca şi mai înainte, ziua şi noaptea nu-i ajungeau. După ce termina expunerea la unde a eprubetelor, cobora jos, în laboratorul său radiotehnic. Aici era împărăţia lui, în care domneau legile fizicii – atât de limpezi şi de precise când nu năvălesc în „ţara materiei vii”, străină lor. Aici totul era apropiat şi cunoscut – problemele, metodele, aparatele, instrumentele, materialele, limba în care se înţelegeau oamenii atât de uşor unii pe alţii, din două vorbe. Colaboratorii laboratorului său, Nikolai şi-i alesese simplu, dintre radioamatorii pe care-i cunoştea, toţi nişte entuziaşti. Ştia bine de cine are nevoie aici, în această uimitoare instituţie a lui Ridan. Iar colaboratorii lui principali erau vechii lui prieteni, radioamatorii Tolea Nârkin şi Volodea Surikov, aceiaşi, cu care el, eândva, începuse în capitală experienţele cu telefonul pe bază de unde ultrascurte. În această mică împărăţie a entuziaştilor apăruseră primele lăstare ale noii construcţii – piesele unui mare generator pentru conservarea unor vite întregi, tăiate şi golite de măruntaie. După ce se sfătuise cu prietenii, Nikolai renunţase cu curaj la ordinea obişnuită şi începuse această lucrare înainte de rezolvarea problemei în laborator. Problema nu era încă rezolvată, dar el era convins că o va rezolva; cunoştea soluţia în linii generale, şi asta îi îngăduia să înceapă construcţia viitorului generator care căpătase de pe acum o denumire precisă: „Conservor”. Seara, Nikolai lua de la Ridan registrul cu analize şi pleca în cabinetul său. Cifrele care indicau gradul de descompunere a materiei vii se transformau în puncte pe o coală mare de hârtie milimetrică. Începeau apoi căutările curbei oare ar fi trebuit să unească aceste puncte. Curba însă, îndărătnică, nu se lăsa găsită. O lua razna în sus, sărea în mod neverosimil, trecând pe lângă puncte, ori dispărea cu totul, lăsând porţiuni goale. Dar fiecare zi aducea noi puncte şi noi segmente de curbă. De se însumau, umpleau golurile. Această muncă înceta pentru un timp numai atunci când datoria sfântă de radioamator îl chema pe Nikolai în faţa emiţătorului. O nouă sferă de interese îi. Solicita atunci atenţia. Poate că aceasta era odihna lui. Lăsându-se pe speteaza fotoliului tras aproape de masă şi închizând ochii, Nikolai dispărea în eter. Aici, în cabinetul din această vilă-institut, el înceta să mai existe. Cu atenţia încordată, totul numai urechi, plutea deasupra lumii; gonea dintr-o ţară în alta, străpungând cu semnalul său de apel general fluxul eterului şi cicloanele furtunilor electrice. Aici întâlnea el glasurile cunoscute ce veneau din studiouri confortabile situate în oraşe, din corturi de turişti sau din cabinele de radiotelegrafie ale navelor pierdute pe oceane…

— 73!

— 73 es Dx! se salutau ei unul pe altul, grăbindu-se să nu întârzie la alte noi întâlniri. Uneori o melodie duioasă oprea pentru o clipă zborul tumultuos al lui Nikolai şi, îmbătat de libertate, asculta apoi semnalul şăgalnic:

— 88!

— 88, YL! răspundea Nikolai, recunoscând „stilul” unei femei. Şi din nou se întorcea la unda pe care apărea de obicei prietenul lui german… Poate că asta era odihna lui, dar călătoriile prin eter se terminau adeseori abia în zori. Totuşi, la ora 8 dimineaţa Nikolai era întotdeauna în laborator. Uriaşa lui pasiune pentru muncă îl ţinea în picioare, dar forţele-i scădeau, veşnica încordare a gândirii îi dădea o senzaţie ciudată, nemaicunoscută până acum, de slăbiciune. Dimineaţa făcea eforturi să se scoale din pat, iar când se întâmplă să se culce mai devreme, mult timp nu putea să adoarmă, străduindu-se în zadar să-şi oprească vârtejul gândurilor care în virtutea unei inerţii de neînvins continuau să-i răvăşească conştiinţa obosită. Într-o seară, când toţi locatarii etajului de sus, supunându-se severului decret al lui Ridan, se adunaseră la masă, Ana – privindu-l atent pe Nikolai – observă:

— Nu-mi place cum arăţi, Nikolai Arsentievici. Nu tei simţi bine?

— Cred că n-am nimic. Am dormit prost astă-noapte. O insomnie fără importanţă.

— A, dacă numai „credem” că n-avem nimic, atunci, tovarăşe profesor, vă propun să acordaţi cea ma: mare atenţie colegului dumneavoastră. Auzi: insomnie fără importanţă! Am aflat că niciodată nu şi-a luat un concediu adevărat, de lungă durată. Şi nici măcar unul de scurtă durată. Aşa e, tuşă Paşa?

— Aşa-i, Aniuta – confirmă aceasta cu dragă inimă. De câte ori nu i-am spus!

— Şi-am mai aflat – continuă Ana – că de vreun an Nikolai Arsentievici lucrează într-o încordare excepţională, îşi cam bate dumnealui joc de sănătate, asta e. Doarme puţin. Ieri, de pildă, s-a culcat la trei noaptea. Deci nu-i de mirare că suferă de insomnie, şi nu-i de loc o insomnie fără importanţă. Dacă va continua aşa, atunci Nikolai Arsentievici va cădea la pat şi…

Acest „şi” prelung, însoţit de semnificative puncte de suspensie, era adresat direct lui Ridan. Ana tăcu. Nikolai zâmbea, aşteptând să vadă ce va urma. Profesorul îl privi atent pe Nikolai şi rămase dus pe gânduri. Cuvintele Anei îl speriaseră. Într-adevăr, toate acestea puteau să se termine prost. Şi la gândul acesta, se înspăimântă pur şi simplu. Şi el muncea cu pasiune, ca şi Nikolai, aştepta cu aceeaşi nerăbdare fiecare „a doua zi”, numai că la el nu era acel entuziasm nestăvilit al tinereţii care îl mâna pe Nikolai. Pasiunea profesorului Ridan se menţinea în limitele uoui program zilnic stabilit de mult timp şi trainic înrădăcinat, de odihnă şi muncă. El se obişnuise cu acest program şi nu observase surmenajul tânărului său prieten. Afară de aceasta, Nikolai n-a fost niciodată bolnav, nu s-a plâns niciodată că suferă de ceva; organismul lui robust părea că în general nu ştie ce e boala. O dată, astă-iarnă, Ana şi Wiekling, întorşi de la patinoar, au neînceput obişnuitele lor încercări de a-l atrage pe Nikolai spre sport.

— N-am nevoie de sport – spunea Nikolai, mai în glumă, mai în serios. Sunt sănătos tun. De vreo douăzeci şi cinci de ani n-am fost niciodată bolnav. Şi ştiţi de ce? Răposata maică-mea m-a dezvăţat să bolesc. În primii ani ai copilăriei, când mă îmbolnăveam mă cocoţa sus, pe cuptor, punea alături de mine o ulcică fierbinte cu terci abia luat de pe foc şi mă acoperea cu un cojoc. Numai la amintirea acestei barbare metode de tratament, simt şi acum că mă înăbuş. Puterile mă părăseau cu totul, abia îmi trăgeam sufletul şi eram lac de sudoare… Ulcica mă frigea de mi se ridicau băşici pe corp… Mă mir că n-am murit. Dar de ajutat, mi-a ajutat! Nu ea leac! Că ruumai metodă de vindecare nu era asta. Era mai de grabă o tortură. Chiar aşa o socoteam, o pedeapsă cumplită pentru faptul că m-am îmbolnăvit. Şi-atunci, fireşte, şi boala însăşi o socoteam un păcat greu, o faptă nedemnă. În consecinţă, nu m-am mai îmbolnăvit. Toţi râdeau. Ridan, privindu-şi fata, ridică degetul cu un aer semnificativ.

— Bine – interveni atunci Wiekling. Să spunem că sportul, ca izvor de sănătate, nu vă este necesar. Dar aveţi ceva de pierdut să fiţi viguros, să aveţi forţă fizică, să vă simţiţi toţi muşchii? Nici măcar gimnastică dimineaţa nu faceţi?

— Nu, nu fac! Wiekling privi ţintă faţa palidă, trasă a lui Nikolai.

— Dacă nu-ţi exersezi muşchii, îşi pierd vigoarea şi elasticitatea. Eu în fiecare dimineaţă… Nikolai simţea că începe să fiarbă.

— Probabil că muşchii dumitale nu-s aşa de tari, din moment ce în fiecare dimineaţă trebuie să-i… îmboldeşti.. Wiekling zâmbi, plin de sine.

— Să încercăm?

— Să încercăm… Se aşezară la un colţ al mesei, unul în faţa celuilalt şi, sprijinindu-şi cotul mâinii drepte pe masă, îşi împreunară palmele ridicate în sus. Învingea cel care izbutea să culce pe masă mâna adversarului. Ceilalţi aşteptau cu interes acest duel. — Staţi niţel! îi opri Ana. Hai să ne înţelegem! Dacă Nikolai Arsentievici pierde, atunci chiar mâine va veni cu noi la patinoar.

— S-a făcut! conveni Nikolai. Şi în caz contrar?

— În caz contrar, mâine Alfred pierde dreptul de a merge la patinoar. Începeţi! încet în mişcări, nepriceput în „tehnica” acestor întreceri, nici n-apucă Nikolai să ia o poziţie corespunzătoare şi Wiekling, printr-o smucitură neaşteptată, îi lipi braţul de masă. Aceasta se petrecu atât de uşor şi de neîndoielnic, încât toţi începură să râdă veseli. Nikolai se înfurie.

— Credeam că ne încercăm forţa, nu… iuţeala de mână — izbucni el.

— Ei, atunci încă o dată! Repetaţi! De asta nu ţinem socoteală! interveni Ana, văzând că situaţia se agravează.

— Încă o dată? Fie! îngăduinţa din glasul lui \jekling nu era lipsită de dispreţ. Îşi încleştară din nou palmele.

— Acum sunteţi gata? întrebă Wiekling insinuant. Ştia bine probabil oe înseamnă într-o întrecere să-l scoţi din sărite pe adversar. Şi din nou, făcând o sforţare impetuoasă, apăsă pe mâna lui Nikolai. Mâna acestuia se clinti puţin, dar rămase pe loc. Wiekling nu se aştepta să întâmpine o asemenea rezistenţă. Mai încercă o dată să repete manevra, adunându-şi toate forţele. Era încordarea maximă a muşchilor lui. Şi îşi dădu în sfârşit seama că acelaşi succes l-ar fi avut dac-ar fi încercat să mişte din loc un zid de piatră. Muşchii lui Nikolai, parcă de plumb, erau masivi şi de neclintit. El nu ataca, numai se apăra, cântărind forţa inamicului. Wiekling schimbă tactica. Încetă să mai atace şi continuă să apese, hotărât să aştepte până când Nikolai va obosi. Dar era prea târziu, căci el însuşi cheltuise multă vigoare în atacurile sale agresive. Se înroşise de încordare şi pe frunte i        se umflase o vână.

— Te predai? îl întrebă liniştit Nikolai.

— Învinge-mă, dacă poţi, şi-apoi discutăm…

— După aceea, la drept vorbind, n-o să mai avem ce discuta. Şi acum, ţine-te, „am pornit la atac”! Nikolai apăsă. Cam vreo două secunde dură mişcarea lină, irezistibilă de apăsare a mâinii în jos, până când dosul palmei lui Wiekling se lipi neputincios de faţa de masă… Wiekling explică înfrângerea în felul următor: întrebuinţase O tactică greşită. Era prea convins de slăbiciunea adversarului şi-şi cheltuise forţele în primele eforturi, calculate greşit. — Să mai încercăm o dată! Schimbaţi-vă tactica! îi propuse Nikolai şi Wiekling fu nevoit să accepte. Acum îşi încrucişară deasupra mesei mâinile stângi.

— Numără până la trei, Ana Konstantinovna – ceru Nikolai, după ce se angajară în luptă. Oricât de repede. Şi când Ana spuse „trei”, mâna lui Wiekling se lăsă supusă pe masă… După plecarea lui Wiekling, Ana, şi mai ales Nataşa, care se bucura în mod deosebit de victoria lui Nikolai, îl asaltară pe Ridan cu întrebările. Nataşa continua să nu-l simpatizeze pe Wiekling. I se părea prea complicat şi de neînţeles.

— Cum vine asta – spuneau fetele, nedumerite. Aşadar nu este nevoie de sport?

— Nu, n-aveţi dreptate – interveni cu ardoare Ridan, adresându-i-se lui Nikolai. Activitatea muşchilor este necesară organismului ca şi hrana, ca şi oxigenul. Fără mişcare, omul nu poate trăi. Fără mişcare omul moare pentru că activitatea muşchilor furnizează energia altor mii de funcţiuni interioare necesare vieţii, adică acelui complex căruia îi spunem sănătate. Lucrul acesta se manifestă în mod deosebit de viu la animale. Adueeţi-vă aminte cum se plimbă agitat dintr-un colţ întreitul un lup, o vulpe sau orice alt animal sălbatic închis în cuşcă. Aduceţi-vă aminte de veveriţa care se învârteşte pe roată. Fiecare animal trebuie să facă un minimum de mişcări pentru a-şi menţine echilibrul funcţiilor vegetative. Lipsa de mişcare, ca şi lipsa de hrană, duce la un dezechilibru lent, dar treptat în activitatea întregului organism. Să zicem că muşchii unui om, sănătoşi fiind, sunt împiedicaţi să funcţioneze. O să observaţi tulburări în intestine, omul devine irascibil, începe să aibă dureri de cap sau insomnii. Ceea ce nu-i de loc de dorit. Dezechilibrul s-a produs şi revenirea la o funcţionare normală a organismului nu este aşa de simplă. Iată de ce un om care duce o viaţă sedentară are nevoie de sport, de gimnastică. Altfel mai devreme sau mai târziu va rămâne un invalid. Te sfătuiesc să te gândeşti la asta, Nikolai Arsentievici. Iar în ceea ce priveşte victoria pe care ai obţinut-o asupra lui Wiekling, ea nu este altceva decât o dovadă că natura te-a înzestrat cu o musculatură foarte puternică. Iar Wiekling, probabil, dacă n-ar face sport ar fi şi mai slab… Acum, când Ana îi atrase tatălui său atenţia asupra stării sănătăţii lui Nikolai, Ridan se alarmă de-a binelea. Şi chiar a doua zi, de dimineaţă, îi făcu lui Nikolai un serios examen medical. În sala de operaţii fură puse în acţiune aparatele complexe ale lui Ridan. Încolăcind cu tentaculele lor mlădioase trupul gol al lui Nikolai, se lipiră de pieptul şi spatele lui. Pentru întâia oară în viaţă, Nikolai auzi bătăile propriei sale inimi şi zgomotul plămânilor. Amplificate de multe ori de aparatele cunoscute, zgomotele acestea misterioase umpleau toată camera, păreau străine şi înfricoşătoare. Nemişcat, Ridan asculta. El înţelegea acest limbaj al corpului omenesc. Fiecare zgomot, fiecare foşnet, fiecare ton îi spuneau cum lucrează cel mai complicat aparat din natură. Apoi prin nişte tuburi optice privi în ochii lui Nikolai. Exploră globul ochiului, cercetă minuţios retina. Ridan pipăia şi ciocănea corpul lui Nikolai, apăsa căutând centrii nervoşi, palpa, lovea şi zgâria, urmărind r-şicţiile. Profesorul când se entuziasma, când clătina îngrijorat din cap. Diagnosticul era în general puţin liniştitor.

— Ce să zic, ai o constituţie!… N-am întâlnit încă un organism atât de puternic, de robust. Dar nervii sunt peste măsură de istoviţi. Ai lucrat prea mult cu capul, Nikolai Arsentievici, şi organismul este dezechilibrat. Capul cere odihnă, iar corpul mişcare.

— Să fac sport, nu-i aşa? întrebă ironic Nikolai.

— N-ar strica să faci şi sport, dar mai important este să te laşi de muncă pentru o vreme. Altfel tot vei fi nevoit s-o întrerupi, independent de voinţa dumitale… Tăcură câteva clipe. Ridan căuta un compromis, înţelegând că acum ar fi cu neputinţă să-l facă pe inginer să-şi părăsească lucrul. De altfel în sinea sa era de acord cu el.

— Uite ce-i – spuse el în sfârşit. Trebuie să mai laşi deoparte unele sarcini. Să punem pe unul din tehnicienii dumitale la iradierea cărnii. La urma urmei, nu-i chiar atât de necesar ca dumneata personal să stai proţap zile întregi lângă generatoare.

— Nu, asta nu! Nikolai se sperie parcă. Acum e imposibil. Absolut imposibil. Vă propun altceva. Daţi-mi trei zile de răgaz. N-o să se întâmple nimic, vă asigur… Mă simt destul de bine. Şi-n timpul ăsta voi lămuri definitiv metoda pe care trebuie s-o folosesc în cercetările viitoare. Profesorul consimţi în silă. Nikolai era mulţumit. Scăpase dintr-o situaţie primejdioasă… Şi, mai ales, reuşise să nu se destăinuie profesorului. Odihnă… Hm!… Tare ar vrea să ştie dacă Ridan ar mai insista atâta ca el să-şi întrerupă munca dacă ar şti cum stau lucrurile… Nikolai se strecură repede în cabinetul său, închise bine uşa şi, plin de nerăbdare, se aplecă deasupra unei planşete mari de desen. În ajun găsise în sfârşit mult căutatul „pas al undelor”. Complicatele curbe ondulate se supuneau legii: trei formule matematice determinau creşterile şi descreşterile lor pe hârtia milimetrică, plină de ştersături cu guma. Acum trebuia doar să facă o ultimă verificare. Folosind formulele pe care le găsise, el mai schiţă câteva segmente din aceste curbe, care reprezentau variaţiile gradului de descompunere a ţesutului în raport cu modificarea undei, a duratei, de expuneri şi a intensităţii radiaţiei. Aşa! Ajunge! Pe această verticală sunt arătate condiţiile în care el a expus carnea la unde, cu două zile în urmă. După schiţă, gradul de descompunere trebuie să fie aici de 68,53 la sută. Astăzi analizele sunt gata. Iată rezultatele. Deschise caietul în care Ridan îşi făcea însemnările şi cu ochi experimentat cercetă ultima coloană, acoperind repede cu degetele partea de jos a paginei, ca să nu vadă media calculată. 68,50… 68,57… 68,55… Aşa-i! Aşa-i! Apoi luă mâna şi citi jos, unde cu scrisul aplecat al lui Ridan era făcută media întregului tot de probe: 68,53 la sută. Inima începu să-i bată mai tare. Aprinse o ţigară, închise ochii şi se lăsă pe speteaza fotoliului. Toate acestea erau altceva decât ceea ce ar fi fost firesc să facă, ceva impus de slăbiciunea lui, de ceva duşmănos care se strecurase pe neobservate şi cu viclenie în fiinţa lui. Ar fi vrut să sară în picioare, să se mişte, să vorbească. La naiba! La drept vorbind, a rezolvat problema cea mai complicată, a descoperit o lege! Doar aceste formule ale curbelor definesc legea… conservării ţesuturilor. Dar cum profesorul susţine că un ţesut oare n-a început încă să se descompună poate să trăiască, aceste formule definesc de fapt şi o lege a conservării vieţii… Există o lege a conservării energiei, o lege a conservării materiei. De ce n-ar exista şi o lege a conservării vieţii?! Printr-un efort de voinţă, Nikolai îşi adună gândurile care începuseră să o ia razna. Asta nu era treaba lui. Misiunea lui era mai modestă: să conserve carnea. Şi în acest scop nu-i nevoie de niciun fel de „lege”, ci de o simplă relaţie: în anumite condiţii de expunere la unde, carnea se descompune în patruzeci şi opt de ore până la un anumit grad. Asta-i tot. Nu, nu-i tot. La naiba! Acum poate şi ar trebui să rezolve următoarea problemă: în ce condiţii gradul de descompunere poate fi egal cu zero, cu alte cuvinte, în ce condiţii carnea nu se va descompune de loc? Nikolai se cufundă în calcule. Era o complicată problemă de matematică, în care trebuia să opereze cu valori abstracte, care nu exprimau nici coordonatele curbelor, nici gradul de descompunere. Ceea ce înainte căuta lucrând practic cu generatoarele, Nikolai determina acum cu ajutorul matematicii. Căuta intervalul care trebuia să cuprindă condiţiile necesare. În sfârşit, calculele fură terminate. Nikolai prinse pe planşetă o altă foaie de hârtie milimetrică şi începu să deseneze. Dincolo de uşă, în sufragerie, se auzea mişcare şi din când în când răsunau glasuri. Ca întotdeauna în perioada aceasta a anului, Ana şi Nataşa se pregăteau de examene. Nikolai se surprinse asupra faptului. Îşi dădu seama că el, întocmai ca un şcolar, se străduieşte să lucreze încet, ca să nu se trădeze că nu doarme. Zâmbi, hârşâi cu zgomot un chibrit, aprinse o ţigară, apoi se sculă în picioare, împinse neglijent la o parte fotoliul şi deschise cu zgomot fereastra. Frunzişul des şi întunecat al teiului semăna acum cu ur\ codru bătrân, ca din basme, plin de nestematele strălucitoare ale boabelor de rouă. Cineva bătu încetişor în uşă şi Nikolai deschise.

— Iar? spuse dojenitoare Ana.

— Iar… — repetă fără niciun sens Nikolai, gândindu-se la faptul că acum nu mai este în stare să-şi ascundă succesul. Lasă, Ana Konstantinovna, nu te mai îngriji de mine. Vino aici. Nataşa, vino şi dumneata. Şi închise încetişor uşa în spatele lor. Ei, dragele mele tovarăşe, victorie! Am rezolvat adineauri problema noastră. Uitaţi-vă aici… Aceasta este curba descompunerii în funcţie de variaţia undei. Aceasta este curba descompunerii în funcţie de durata de expunere. Cea de-a treia este curba descompunerii în funcţie de variaţia intensităţii… Aici, priviţi, toate cele trei curbe se întretaie într-un singur punct. Punctul acesta se află pe liniă „zero” a descompunerii. Este nodul condiţiilor de expunere în oare carnea nu se va mai descompune! Mâine am să acordez generatorul după datele acestea şi peste două zile profesorul va primi din termostat eprubete cu carnea absolut proaspătă. Vă închipuiţi ce-o să fie atunci când cercetătorii din laborator nu vor mai găsi semne de descompunere! Niciun procent de descompunere! Zero la sută!

— Dar acum, care-i procentul?

— 68,50 la sută.

— Prin urmare tata nu bănuieşte nimic?

— Nu, bineînţeles! Alcătuiră împreună un plan de acţiune. Profesorul nu trebuia să afle încă. Surpriza să fie cât mai neaşteptată. Din ziua aceea evenimentele începură să se precipite, să se încalece funele peste altele. Fiecare zi aducea ceva nou. În vila lui Ridan, aparent atât de liniştită, clocotea întotdeauna o viaţă plină de încordare; acum însă semăna cu un cazan gata să explodeze din pricina tensiunii evenimentelor care se desfăşurau în ea.