Capitolul VIII Întîlnirea

Vineri dimineaţa, aşa cum se înţeleseseră, Fiodor îi telefona lui Nikolai. De astă dată Nikolai aştepta telefonul, ba chiar cu o oarecare nerăbdare. Trecuseră două zile de cînd, după experienţa aceea nefericită, toate speranţele lui cu privire la „G.M.“ se prăbuşiseră. Pe Nikolai l-a zguduit acest insucces. Simţea că-l cuprinde desperarea. Prea multă energie şi încordare, prea multe speranţe pusese el în acest aparat, în ideea oare îl dusese la crearea lui.

Dar supărarea n-a ţinut mult. Tocmai acuitatea acestor frămîntări sufleteşti, atît de neobişnuite pentru firea lui calmă şi echilibrată, l-a pus pe Tungusov pe gînduri. El a înţeles că este rezultatul surmenării şi s-a stăpînit repede. Chiar a doua zi dimineaţa, trezit dintr-un somn sănătos şi împrospătător, a luat hotărîrea să nu mai lucreze la „G.M.“ şi să nu se mai gîndească absolut de loc la el. Ştia însă că undeva, în adîncul conştiinţei, va persista şi se va dezvolta ideea încolţită. Mai devreme sau mai tîrziu, mintea-i va găsi greşeala şi ideea va ieşi din nou la suprafaţă, întărită şi conturată în forma precisă, definitivă. Acum trebuie să se odihnească puţin, să citească, să se plimbe şi să se apuce de o altă muncă ! Fie chiar şi de uscarea lemnului. Ideea nu-i rea şi poate produce într-adevăr o revoluţie nu numai în industria instrumentelor muzicale, ci şi în industria de prelucrare a lemnului.

E adevărat că ideea nu era de loc nouă. Ea se născuse de mult, pare-se chiar în anii cînd în laboratoarele cercetătorilor şi chiar ale unor simpli radioamatori apăruseră primele generatoare de înaltă frecvenţă cu tuburi electronice. S-a dedanşat atunci un fel de epidemie a căutărilor pasionate. Ce nu introduceau cercetătorii în spaţiul miraculos dintre cele două discuri de cupru sau pur şi simplu de tablă (capace de cutii de conserve) ale condensatoarelor „cu aer“, în speranţa că se va produce ceva uluitor ! încercau totul — metale, fel de fel de preparate chimice, puneau acolo alimente, seminţe încolţite, culturi de bacterii pe lame de sticlă, insecte —- muşte şi ploşniţe — şoareci... (obiecte sau vietăţi mai mari nu încăpeau între cele două discuri) — în sfîrşit, tot ce le cădea sub mînă.

Şi cum era să nu caute, să nu încerce, cînd acolo, în acel spaţiu, o chiftea crudă se prăjea în cîteva secunde, deşi termometrul introdus alături, chiar la cea mai înaltă tensiune, nu înregistra nici o creştere a temperaturii ? !

Atunci s-au făcut pentru întîia oară şi propuneri de uscare a lemnului prin acest procedeu. Numeroşi inventatori au prezentat proiecte diferite...

Dar lucrurile n-au ajuns pînă la industrie. În teorie totul părea just şi absolut realizabil din’ punct de vedere tehnic. Procedeul era însă prea scump. Astfel, chiar în cazul celui mai economic consum de energie, o bucată de lemn uscată costa mai mult decît orice obiect confecţionat din ea. Metoda a fost respinsă în mod oficial, noii descoperitori ai acestei „Americi“ ademenitoare au fost asemuiţi cu inventatorii lui perpetuum mobile iar atunci cînd se încumetau să se prezinte la întreprinderi industriale şi tehnice erau, ca să spunem aşa, alungaţi din pragul uşilor.

Ideea aceasta atrăgătoare nu se putea să nu-l ispitească şi pe Tungusov. La timpul său el a făcut cîteva experienţe de uscare şi, după toate calculele, s-a convins de justeţea diagnosticului pus : deocamdată într-adevăr procedeul nu era bun.

Tot atunci însă el a mai înţeles ceva la fel de important: diagnosticul — acceptat în cercurile tehnice ca un adevăr veşnic — avea de fapt un caracter temporar, trecător. Generatoarele de înaltă frecvenţă se perfecţionează neîntrerupt, cantitatea de lucru mecanic util produsă de ele se măreşte, iar consumul dc energic electrică, destul dc scumpă (la care se pot adăuga pierderile inevitabile), se inicşo rează. Dar energia electrică, produsă pe scară tot mai largă cu ajutorul forţei gratuite a apei care se prăvăleşte peste baraje, se ieftineşte din ce în ce. Nu încape îndoială că peste un număr oarecare de ani uscarea lemnului cu ajutorul electricităţii va fi nu numai un procedeu convenabil, ci singurul acceptabil pentru industria sovietică în plină creştere şi avînt!

Toate acestea Nikolai şi le amintise într-o clipă, atunci cînd Fiodor îi povestise despre grijile sale. Dar tuburile ! Tuburile care îngăduie să se îmblînzească întreaga energie a celor mai înalte frecvenţe -— adică tocmai ceea ce trebuie pentru uscare 1 Nimeni n-a încercat măoar să caute rezolvarea problemei în frecvenţe atît de înalte ; acum însă este limpede că tocmai în ele se ascunde această rezolvare !

Aşadar, se poate. A sosit momentul!

Numai că... totul trebuie calculat din nou, pe baze noi...

O zi întreagă Nikolai a făcut tot felul de calcule. A doua zi a citit. În biblioteca „Lenin“, cu ajutorul biroului de deservire, el a găsit şi a cercetat tot ceea ce a apărut în presa mondială din ultimii ani pe această temă. Un material care îl interesa i-a fost tradus pe loc, din limba engleză...

A treia zi Fiodor îi aduse oaspeţi : pe directorul Hrapov şi pe inginerul-şef Volski.

Nikolai le povesti simplu despre principiul metodei de uscare prin curenţi de înaltă frecvenţă şi avantajele acestei metode, despre caracterul ei progresist, şi le arătă cîteva experienţe de uscare a lemnului.

Fiodor observa. Era convins că rezultatul acestei întrevederi va fi cel scontat şi, de la bun început, îşi propusese să lămurească un anumit lucru : în ce constă secretul acelei arte de a convinge pe care, spre deosebire de el, prietenul lui dovedea întotdeauna că o stăpîneşte ? Vedea cum atenţia, la început doar politicoasă şi circumspectă a şefilor lui, se încălzea treptat, înfiorată de şuvoaie nevăzute de încredere, interes, uneori chiar de entuziasm...

Fiodor urmărea fiecare gest, fiecare frază a lui Nikolai. Ar fi putut să jure că Nikolai nu manifestă nici cea mai mică dorinţă de a-i convinge sau măcar de a-i interesa pe interlocutori. Pur şi simplu el le explica, le arăta. Fiodor observa „greşelile“ lui Nikolai ; cînd un argument, cînd o exemplificare ar fi putut fi prezentate oaspeţilor cu mai mult efect... El unul ar fi profitat de orice posibilitate de acest fel... Dar... Nu cumva tocmai în asta constă secretul ? în lipsa însăşi a dorinţei de a convinge cu orice preţ, în probitatea şi competenţa lui ?...

Şefii, convinşi şi emoţionaţi, începuseră pur şi simplu să se „topească“. Zîmbete fericite, visătoare luminau feţele lor : măcar perspectiva de a nu mai depinde de „umiditatea“ lemnului furnizat fabricii, dacă nu altceva, îi făcea să se entuziasmeze.

N-au stat nici să chibzuiască, nici să discute cele aflate şi văzute. Schimbară numai o privire între ei şi-i propuseră lui Nikolai, în calitatea-i de inventator, să încheie cu fabrica un contract pentru proiectarea şi montarea unui utilaj experimental de uscare a lemnului cu ajutorul curenţilor de înaltă frecvenţă. Nikolai acceptă, cu o singură condiţie : se va apuca de treabă numai dacă ei vor reuşi să plaseze industriei electrotehnice comanda pentru tuburile electronice speciale, concepute de el pentru generatorul de înaltă frecvenţă. Fără aceste tuburi toate eforturile vor fi inutile.

Ajunseră la următoarea hotărîre : iîlcca creării unei uscă-torii cu ajutorul curenţilor de înaltă frecvenţă va fi discutată într-o consfătuire tehnică cu reprezentanţi ai Direcţiei generale a industriei electrotehnice, iar cu acest prilej se va hotărî şi problema tuburilor.

„Muzicanţii“ porniră imediat spre Comisariatul Poporului şi acolo luară cu asalt Direcţia generală, după legi strategice bine cunoscute de ei. Peste cinci zile. Direcţia generală capitulă : la fabrica de instrumente muzicale veni însuşi locţiitorul şefului Direcţiei generale, Vitkovski, „stăpînul“ fabricilor de lămpi electrice. Şefii de la Comisariatul Poporului de care „ţinea“ fabrica nu se lăsară nici ei prea mult aşteptaţi.

Consfătuirea tehnică începu într-o atmosferă de avînt general. Toţi erau la curent cu evenimentele şi vedeau în această proiectată reformă un eventual început al unei noi ere în viaţa întreprinderii. Consfătuirea ţinută în faţa reprezentanţilor celor două comisariate ale poporului trebuia să consfinţească acest pas memorabil.

Directorul îi dădu cuvîntul lui Volski. Tuli o ciivtiituro scurtă, menită în special să-l pună la curent cu prulilcmrlr pe Vitkovski, inginerul-şef arătă greutăţile înlîmpinatc < 1 ■ fabrică, cauzele obiective ale acestor greutăţi ţi inevitabil! tatea lor în anii următori. Apoi, bizuindu-se pe concluziile generale ale inginerului Tungusov, referitoare la avantajele metodei de uscare prin curenţi de înaltă frecvenţă, zugrăvi tabloul unei vieţi paradisiace care aşteaptă întreprinderea în cazul cînd această metodă va fi realizată.

Reprezentantul Comisariatului Poporului pentru industria locală declară că el priveşte această iniţiativă a fabricii ca o experienţă preţioasă care, în caz de succes, va juca un rol uriaş în dezvoltarea întregii economii naţionale.

Ascultînd aceste expuneri, Fiodor încerca două simţăminte contradictorii : mîndria şi supărarea. Tot ce spuneau ei îi aparţinea lui. Era planul lui, invenţia lui. Nici Volski, nici ceilalţi vorbitori nu adăugaseră nimic la ideile pe care el le insuflase cu asiduitate în decursul ultimelor zile. Cu toate acestea, expunerea lui nu figura pe ordinea de zi... Pînă la urmă însă izbuti să-şi alunge supărarea : îşi dădea prea bine seama că acum, la această consfătuire, era nevoie de părerea unor oameni cu mai mare autoritate.

Referatul inginerului Tungusov fu ascultat cu deosebită atenţie. Nikolai repetă aproape tot ceea ce spusese atunci, în faţa lui Hrapov şi Volski, dar nu în linii generale, ci orientîndu-se pe proiectul concret al uscătoriei care. trebuia realizată. Fiodor înţelese că Nikolai a reuşit să se gîndească în mod temeinic la acest proiect. El prezenta fapte pe care înainte fără doar şi poate nu le avea. Astfel el arătă că uscarea într-un cîmp electric de frecvenţă ultraînaltă nu numai că asigură lemnului proprietăţi mecanice superioare, ca rezistenţă sau elasticitate, dar îmbunătăţeşte foarte mult şi rezonanţa. Chiar şi cel mai obişnuit lemn de construcţie devine „muzical“ (Nikolai făcu să treacă din mînă în mînă c'teva „calupuri“ de lemn de mesteacăn care, printr-o simplă ciocănire cu degetul, scoteau sunete limpezi, neobişnuit de sonore). S-ar putea ca, după o asemenea uscare, lemnul cel mai bun, selecţionat, să capete proprietăţile acelui material pregătit timp de decenii, din care îşi meştereau capodoperele celebrii constructori de viori ca de pildă Stradivarius...

La sfîrşitul referatului Nikolai, adresîndu-se de astă dată direct lui Vitkovski, puse problema tuburilor electronice necesare instalaţiei.

Vitkovski şedea alături de director. Toţi ştiau că de el depinde soarta proiectului şi, chiar de la începutul adunării, nenumărate perechi de ochi se îndreptau sfredelitoare spre dînsul. Cu fiecare argument nou în favoarea proiectului, privirile tuturor se aţinteau din nou asupra lui Vitkovski : ce zice ? ce gîndeşte ? oare s-a convins ?

Privirea reprezentantului Direcţiei generale căta în jos, spre degetele care, pe masă, răsuceau încet cînd portţiga-retul de argint, cînd chibriturile, cînd scrumiera. Uneori se părea că ţine ochii închişi. Poate că era prea obosit. Poate că-i erau gîndurile cine ştie unde, la alte treburi, mult mai importante. Poate că omul acesta trăia acum o tragedie personală. Mai ştii ? Sau tot ceea ce se spunea aici îi era prea cunoscut şi şi-a format de mult părerea ?... Nu. Orice gînd, orice stare se reflectă într-un fel sau altul în comportarea omului. Pe cînd la acest Vitkovski... O uimitoare desăvîrşire a artei de a nu exprima nimic. S-ar fi putut crede că făptura lui era nrimai în aparenţă aici...

Argumentele celor care luau cuvîntul erau atît de convingătoare, încît părea cu neputinţă ca Vitkovski să nu le împărtăşească ; de altfel, nici că ar avea o atitudine negativă faţă de acest proiect al lui Tungusov nu s-ar fi putut spune.

Şi iată că directorul îl rugă pe reprezentantul Direcţiei generale să-şi spună părerea.

— Ideea uscării lemnului într-un cîmp electric de înaltă frecvenţă nu este nouă — declară acesta, pe un ton autoritar, continuînd să nu privească pe nimeni. În America s-au făcut astfel de încercări acum vreo cinci ani şi n-au avut succes, deoarece procedeul uscării prin curenţi de înaltă frecvenţă s-a arătat a fi mai puţin rentabil decît obişnuitul procedeu termic. Şi la noi s-au făcut aceste experienţe la Institutul de fizică, la academicianul Belîşov şi în laboratoarele profesorului Flerov... Toate aceste experienţe au dus, de asemenea, la concluzii negative...

În continuare, el îşi exprimă îndoiala că ar fi util şi oportun să fie reluate aceste experienţe scumpe, cu atît mai mult cu cît, în prezent, industria electrotehnică cu greu ar putea să execute comenzi speciale.

Directorul se pierdu. Fiodor păli şi îl privi pe Tungusov de parcă ar fi căutat la el pavăză de apărare împotriva acestor cuvinte reci, în stare să năruie toate speranţele.

Nikolai părea liniştit, dar sîngele îi năvălise în cap şi o furie abia stăpînită îl cuprinsese.

„Începe — se gîndea el. Ei drăcia dracului! Momîia asta obtuză se străduieşte să înmormînteze un lucru vădit bun. Ei bine, dacă-i vorba de luptat, să luptăm !“

Ceru cuvîntul.

— Aş vrea să pun cîteva întrebări tovarăşului Vitkovski — începu el pe un ton impecabil. Spuneţi-mi, vă rog, tovarăşe Vitkovski, la care anume încercări ale americanilor v-aţi referit ? Mă interesează ce firme şi cînd au încercat să folosească uscarea lemnului prin curenţi de înaltă frecvenţă şi în ce măsură acest procedeu s-a arătat mai scump decît cel termic ?

Vitkovski, nemulţumit, începu să se foiască pe scaun.

— Nu mai ştiu precis... în revistele americane s-a scris despre aceasta acum vreo cinci ani... v-am spus. Nu-mi amintesc amănuntele, dar ştiu că în prezent în America nu funcţionează nici o instalaţie de acest fel. Cred că-i suficient...

Tungusov zîmbi abia perceptibil.

— Da. Pentru mine e suficient — spuse el. Dacă nu ştiţi mai mult... Şi acum, o a doua întrebare. Spuneţi-mi, vă rog, de ce n-au reuşit încercările făcute la Institutul de fizică şi la profesorul Flerov ?

— Ei, vă rog să mă iertaţi, dar asta nu ştiu ! A fost o lucrare ştiinţifică... pe mine, ca economist, m-au interesat numai rezultatele ei practice.

— Aşa — rosti răspicat Tungusov. Îmi îngăduiţi să constat : nu vă aduceţi aminte de datele experienţelor americane, iar pe cele ale noastre nu le cunoaşteţi. Daţi-mi voie atunci, tovarăşi, să vă relatez eu unele amănunte foarte importante despre aceste experienţe.

Acum vreo patru ani, la administraţia fabricii de mobile „Spire“ din Chicago s-a prezentat un oarecare Humphrey Davidson, radioamator, şi a oferit spre vînzare un patent pentru uscarea lemnului prin curenţi de înaltă frecvenţă.

Firma a privit cu interes această invenţie, a cheltuit destui bani pentru a o verifica şi, convingîndu-se de rentabilitatea noului procedeu, a achiziţionat patentul lui Davidson pentru suma de 150 000 de dolari. Apoi diverse reviste tehnice au publicat articole în care Spire a început să facă reclamă procedeului „său“ de uscare a lemnului, sperînd să monopolizeze uscarea lemnului în Statele Unite. Bineînţeles că amănuntele tehnice ale metodei erau păstrate în secret. Peste vreo trei luni a fost pusă în funcţiune o instalaţie experimentală, nu prea mare, care producea în douăzeci şi patru de ore douăzeci de picioare9 cubice lemn uscat de esenţă scumpă, avînd o umiditate de 11 la sută — aproape cit producea vechea uscătorie a fabricii Spire într-un an întreg. Este adevărat că exploatarea noii instalaţii s-a dovedit fantastic de scumpă...

— V-am spus eu — se adresă Vitkovski directorului, privindu-l victorios.

— Da — continuă liniştit Tungusov. Numai că, datorită accelerării uriaşe a procesului de uscare şi a dispariţiei aproape complete a rebuturilor, în cazul unei exploatări normale, preţul uscării ar fi fost cu 42 la sută mai mic decît în cazul procedeului termic.

Hrapov îl privi pe Vitkovski, dar acesta continua să rămînă imperturbabil.

— Spire ar fi putut deveni „regele uscării lemnului“ în Statele Unite — continuă Tungusov. Pentru asta însă trebuia să rezilieze contractul cu puternica „Companie de utilaj pentru uscarea lemnului“ care îi furniza dulapurile de uscat şi altă aparatură. Prevăzînd un faliment total în cazul cînd procedeul de uscare prin curenţi de înaltă frecvenţă ar fi luat dezvoltare, această companie a cerut daune uriaşe în cazul rezilierii contractului şi, făcînd sacrificii financiare, a mituit o firmă şi mai puternică decît ea, „R.C.A.“, determinînd-o să refuze comanda de tuburi pentru uscătoria prin curenţi de înaltă frecvenţă făcută de fabrica de mobile Spire. Pe de altă parte, compania s-a declarat dispusă să cumpere patentul invenţiei lui Davidson pentru suma de 800 000 de dolari. După cum vedeţi, americanii au preţuit îndeajuns această jucărie... La început firma Spire a refuzat, pentru că aceasta ar fi însemnat renunţarea la noile ei planuri. Dar convingîndu-se curînd că lupta nu are nici o şansă, şi că este chiar periculoasă, a căzut Iu iu ţelegere cu „Compania de utilaj pentru uscarea lemnului'' N-a vîndut patentul lui Davidson, dar a acceptat să-l distrugă. În prezenţa unui reprezentant al companiei, a ars patentul şi a demontat instalaţia experimentală, primind in schimb o jumătate de milion de dolari. Cu aceasta, lucrurile s-au terminat.

Nădăjduiesc, tovarăşe Vitkovski, că înţelegeţi acum din ce motive şi pentru cine s-a dovedit „nerentabil“ procedeul de uscare prin curenţi de înaltă frecvenţă şi pentru care motiv, după cum bine aţi arătat, în America nu există nici o instalaţie de acest fel.

Şi din nou, în ciuda pauzei făcute intenţionat de Tungusov, Vitkovski nu răspunse nimic.

— Şi-acum, despre experienţele de la noi, din Uniunea Sovietică. Studiind în scopuri pur ştiinţifice legile repartizării cîmpului electromagnetic de înaltă frecvenţă în diferite medii, academicianul Belîşov a folosit, printre altele, şi lemnul. El a lucrat cu unde scurte de aproximativ 15 megacicli. O frecvenţă mai mare nu era necesară scopurilor lui ştiinţifice, iar cu 15 megacicli, bineînţeles, nu se putea obţine un rezultat economic. Belîşov a înţeles foarte bine acest lucru şi n-a propus niciodată ca uscarea lemnului să se facă într-un cîmp de unde scurte. Totuşi, s-au găsit profani care au tras din lucrarea lui această concluzie şi de aceea a fost nevoit să dezmintă prin presă aceste presupuneri absurde.

La profesorul Flerov lucrurile s-au petrecut altfel. Urmărind tocmai un efect practic, economic, el a reuşit să construiască un generator de unde ultrascurte care, în laborator, a dat rezultate foarte bune : procesul uscării se accelera de o mie de ori, iar costul lui scădea cu 35 la sută. Erau rezultate apropiate de cele obţinute de Davidson. Nu ră-mînea decît să construiască o instalaţie industrială. Aici însă a ieşit o încurcătură. Uzinele care aparţin de Direcţia dumneavoastră generală, tovarăşe Vitkovski, au tărăgănat doi ani executarea comenzii de tuburi electronice pentru această instalaţie, iar cînd s-au apucat, chipurile, de lucru, n-au reuşit să facă ce trebuie şi în cele din urmă au refuzat comanda.

Generatorul pe care îl propun eu trebuie să fie mai eficient şi mai rentabil. Dar... şi pentru aoest generator e nevoie de tuburi speciale. Şi, judecind după cele ce spunea aici tovarăşul Vitkovski, avem de întîmpinat aceleaşi greutăţi prin care a trecut profesorul Flerov...

Competenţa şi siguranţa lui Tungusov cuceriră definitiv pe cei prezenţi. Era limpede că obiecţiile lui Vitkovski n-aveau temei şi că, orice-ar fi, lucrarea trebuie dusă pînă la capăt. Dar ce să facă fără tuburi ? Tuburile erau baza întregii instalaţii şi singurele piese care nu puteau fi în nici un fel executate prin procedee meşteşugăreşti. Iar Vitkovski e „stăpînul“ fabricilor de lămpi electrice.

Directorul îşi exprimă speranţa că tovarăşul Vitkovski îi va ajuta totuşi să-şi plaseze comanda, avînd în vedere perspectivele ademenitoare ale noii metode de uscare — pentru multe ramuri ale industriei. Vitkovski făgădui să facă tot ee-i va fi cu putinţă, îşi declină însă orice răspundere, arătînd că industria electrotehnică este aglomerată pînă la refuz cu lucrări importante privind apărarea ţării şi că, avînd în vedere primejdia de război, ar fi o crimă faţă de stat să distragă industria de la acele lucrări. De fapt, era un refuz.

Deodată, din spatele lui Fiodor, care şedea amărît, se ridică o femeie zveltă.

— Vă rog, Ana Konstantinovna -— spuse directorul.

—- Aş vrea să-i pun o întrebare tovarăşului Vitkovski — începu ea. Spu'neţi-mi, vă rog, comanda făcută de profesorul Flerov pentru tuburi a trecut pe la Direcţia generală ?

— Bineînţeles, ca toate comenzile pentru o producţie originală.

— A trecut şi pe la dumneavoastră, personal ?

— La noi comenzile nu trec pe la cineva personal. E o secţie specială.

— Dar hotărîrile acestei secţii, de cine sînt aprobate sau respinse ? De dumneavoastră ?

— Depinde în ce problemă.

— În problema de faţă. Vorbim de comanda profesorului Flerov pentru tuburile de generatoare. Fabricile de tuburi electronice sînt doar sub conducerea dumneavoastră.

— Ei, da, eu sînt acela care aprob comenzile.

— Atunci, de ce aţi liotărît anularea comenzii lui Flerov ? înseamnă că dumneavoastră aţi înmormîntat astfel întreaga lucrare. Şi era doar o propunere foarte preţioasă pentru industrie...

— Tocmai pentru că era o propunere preţioasă am acceptat comanda lui. Dar cînd am văzut că oamenii se zbat de doi ani să fabrice aceste tuburi şi nu reuşesc, era firesc să pun capăt unei distracţii atît de costisitoare...

— Tovarăşe Vitkovski, acum douăzeci de minute, răspun-zînd la întrebarea tovarăşului Tungusov, aţi spus că nu ştiţi de ce n-a fost realizat proiectul lui Flerov şi aţi afirmat că dumneavoastră, considerînd lucrarea lui Flerov drept „ştiinţifică“, aţi urmărit numai rezultatele ei practice. Iar din ce spuneţi acum reiese că aţi cunoscut foarte bine importanţa economică a proiectului. Atunci de ce aţi zădărnicit chiar dumneavoastră realizarea lui ?

„Bravo ei!“ se entuziasmă Tungusov şi îl întrebă încet pe director :

— Cine este ?

— Reprezentanta organizaţiei care patronează fabrica noastră. O fată admirabilă. E fiica profesorului...

— Vă pot explica toate acestea ! strigă iritat Vitkovski, închizîndu-şi cu un pocnet portţigaretul. Dar nu înţeleg ce legătură are cu problema pe care o discutăm astăzi.

— O legătură directă ! răspunse Ana cu fermitate. Este un caz absolut identic şi noi n-avem de loc poftă să ne trezim în situaţia profesorului Flerov. O să trebuiască să căutăm un alt drum, asta-i limpede, dar proiectul tovarăşului Tungusov tot îl vom realiza !

Hrapov o cunoştea bine pe Ana şi aprecia caracterul ei blînd. De astă dată însă cuvintele ei erau tăioase şi unde mai pui că oglindeau starea de spirit a celor prezenţi. Directorul se grăbi să anunţe o pauză şi calculul se dovedi bun. Vitkovski atîtă aştepta : îşi luă rămas bun şi plecă.

Şi deodată biroul mare al directorului se umplu de rumoare ca o cală a unei corăbii pe furtună, în care a pătruns apa. Indignarea cu chiu cu vai stăpînită răbufni în sfîrşit : mişcare, zgomot, exclamaţii. Nimeni nu mai asculta, aproape toţi vorbeau. Se auzeau într-una epitete caustice, înţepătoare şi dureroase ca spinii :

— Birocrat sadea !

— Un prost patentat... Să minţi în halul asta în faţa unei adunări !

— Cum de mai stau astfel de oameni în posturi de conducere ? !...

— E un laş ! Nu vedeţi ? Ii e frică de răspundere...

— Sabotor !...

Nikolai era unul dintre puţinii care îşi păstraseră calmul. Deschise gospodăreşte fereastra, îşi aprinse o ţigară — profitînd de faptul că în vînzoleala care se produsese, urmînd exemplul lui Vitkovski, toţi fumau — şi urmărea cu interes cum acelaşi sentiment se manifestă în mod diferit la oameni diferiţi. Într-un grup de comsomolişti, lîngă el. Ana continua să vorbească surescitată. Auzea frînturi din discuţia lor şi îi întîlnea mereu privirea ochilor mari, cenuşii.

Fiodor se apropie, descumpănit.

— Ce zici, Kolea ? Ce-i asta ?

— Ce să fie ? Nimic. O poveste obişnuită. Te-am prevenit doar.

— Bine, dar... asta-i ceva care depăşeşte orice măsură!

— Din păcate, da. Dar ce poţi să-i faci ?

Ana se apropie de ei.

— Fă-ne cunoştinţă, Fiodor Ivanovici — spuse ea simplu, privindu-l pe Nikolai. Vreau, şi eu să ştiu ce părere are tovarăşul Tungusov. Şi-i întinse mîna.

— Tungusov... Ana Konstantinovna, îngerul păzitor al lumii noastre muzicale... — glumi posomorât Fiodor.

— Raportul dumitale ne-a înflăcărat pe toţi — continuă Ana, fără să ţină seama de gluma lui Fiodor. Priviţi ! Totul se datoreşte dumitale. Dumneata ai declanşat...

— Nu-i chiar aşa... — se fîstîci Nikolai, fără să-şi dea seama de ce. Victoria, dumneata ai obţinut-o. Dumneata l-ai pus pe fugă !

— Păi el atîta aştepta ! rîse Ana. A venit numai ca să ne dea bobîrnace şi să plece... Ciudat tip, totuşi... Bine, dar mai departe ? Ce facem ?

— Asta o să ne-o spună şefii — arătă Fiodor, tot atît de posomorit, spre biroul directorului unde se vădeau semne că s-a terminat discuţia începută după plecarea lui Vitkovski. Hrapov se sculă, ciocăni cu un creion gros în pahar, apoi în cana cu apă şi din nou în pahar... Toţi îşi ocupară locurile.

Se ridică Polikarpov, secretarul comitetului de partid.

— Am ascultat referatele — spuse el. Acum ar trebui să urmeze discuţiile. Dar de fapt, nu ştiu dacă mai e nevoie, în privinţa ăstuia... a lui Vitkovski, totul este limpede. Nu putem conta pe el. S-au făcut mai multe propuneri. Prima. Să înscriem în rezoluţia consfătuirii noastre următoarele : „Consfătuirea tehnică recomandă să se construiască noua uscătorie după proiectul inginerului Tungusov“. (Se aud exclamaţii: „Just!“ Toţi cei prezenţi aplaudă.)

Hrapov se ridică :

— Tovarăşi, dacă cineva se îndoieşte de justeţea recomandării noastre, îl rog să-şi spună părerea.

Nimeni nu luă cuvîntul.

— Aşa — încheie secretarul. Prin urmare, vom lupta să construim uscătoria. A doua propunere : să nu luăm în seamă refuzul lui Vitkovski şi să trimitem Direcţiei generale o comandă oficială pentru tuburi. Totodată, ar fi bine ca tovarăşii Hrapov şi Volski să alcătuiască un memoriu şi să se adreseze personal şefului Direcţiei generale, să-i explice, să-i vorbească despre atitudinea lui Vitkovski... Dacă nici asta nu va ajuta...

— Nu va ajuta — spuse încet Nikolai, şi Hrapov arătă imediat cu creionul în direcţia lui.

Nikolai se sculă.

— Orice am întreprinde la Direcţia generală, nu vom avea succes atîta timp cît e Vitkovski acolo. Şeful Direcţiei generale o să-i ceară părerea, cum e şi firesc, şi-o să aibă el grijă să ne pună bine. Ştiu cum se fac lucrurile astea. Pot să vă spun de pe acum : Vitkovski va organiza o consultaţie ştiinţifică de experţi care va respinge definitiv proiectul nostru. În felul acesta va rămîne basma curată, iar treaba murdară o va face cu mîinile altora. Într-o asemenea situaţie şeful Direcţiei generale, bineînţeles, n-o să-şi poată asuma răspunderea şi, foarte liniştit, o să ne refuze. Trebuie să acţionăm altfel, din afară...

Nikolai vorbea liniştit, pronunţînd în felul său original fiecare cuvînt pînă la capăt, fără să se grăbească, fără să înghită silabe, fără să ridice glasul, de parc-ar fi discutat cu nişte prieteni la un pahar de ceai.

Şi tot aşa cum el, urmărind ideea expusă de Polikarpov, nu se putuse stăpîni să nu spună de la locul său : „Nu va ajuta“, şi Ana, tot gîndindu-se care ar fi cea mai simplă şi mai sigură cale de urmat, interveni fără să vrea :

— Dar dacă am încerca...

Nikolai nu-şi terminase ideea dar auzind-o pe Ana tăcu şi, privind-o, o încurajă printr-un semn din cap să-şi spună părerea, să spună ceea ce pentru amîndoi era limpede. Simţind această încredere, Ana se pierdu puţin: dar dacă greşeşte !?

— Se pare că nimeni nu se îndoieşte — începu ea, făcîndu-şi curaj — că proiectul nostru prezintă importanţă pentru multe ramuri ale industriei. Aşadar, trebuie să ne adresăm direct comisarului poporului. El va aprecia această iniţiativă. Trebuie însă să ne întîlnim cu el, să stăm de vorbă, să-i arătăm greutăţile pe care le întîmpinăm cu tuburile, să-i vorbim despre Vitkovski...

— Asta-i soluţia ! spuse Nikolai, dînd aprobator din cap şi se aşeză o dată cu ea.

— Da ! Să mergem la comisarul poporului! se auziră mai multe voci. „Muzicanţii“ de la masa directorului se priviră între ei.

— Ce zici, Timofei Pavlovici, o să reuşim ? întrebă Volski, făcîndu-i cu ochiul directorului. El încerca un interes sportiv faţă de acest plan. Dar cel care stăpînea în cea mai mare măsură înalta artă de a cuceri fortăreţele, de a ocoli bastioanele şi barierele administrative ce li se ridicau în faţă era, desigur, Hrapov. Bun psiholog, el izbutea să le îmblîn-zească chiar şi pe cele mai îndîrjite secretare — adevărate cerbere — făcîndu-le adepte ale ideii lui. Planul acestei campanii se contură în mintea lui la cîteva secunde după propunerea Anei. Se şi vedea în fotoliul mare, de piele, din cabinetul comisarului poporului...

— De ce nu... — îi răspunse el zîmbind lui Volski.

Hotărîrea fu luată.

Delegaţia care trebuia să se prezinte la comisarul poporului era alcătuită din trei persoane : directorul, inginerul-şef şi Tungusov.

Prin ce căi ingenioase au reuşit ei să obţină ce voiau ? E greu de spus. Cert este că la patru zile după consfătuirea tehnică au obţinut o audienţă. Chiar şi pe secretarii de la Comisariatul Poporului îi uimi acest succes : funcţionarii superiori ai departamentului respectiv abia izbuteau să intre la comisarul poporului, ale cărui zile de lucru erau programate minut cu minut, pe două săptămîni înainte, şi nişte „muzicanţi“ ! !... poftim, uite ce-au reuşit! E adevărat, erau semne evidente că pe comisarul poporului îl interesa problema expusă în scrisoarea prin care motivau cererea audienţei. Dar fiecare om care cere audienţă la comisarul poporului are de ridicat o problemă mai mult sau mai puţin interesantă. Totul e să ştii să scrii o astfel de scrisoare. Şi să obţii ca această scrisoare să fie citită imediat...

La ora trei se aflau în sala de aşteptare.

Mai mulţi oameni ieşiră din cabinet şi plecară în tăcere. Secretarul dispăru după uşă şi se arătă imediat:

— Poftiţi, tovarăşi!

Nikolai era emoţionat. Încerca o emoţie deosebită, cu totul nouă. Nu soarta propunerii lui juca aici rolul hotârîtor. Era altceva — emoţia contactului cu însăşi istoria. Iată ! Acum el, Nikolai Tungusov, se va întîlni cu acest om de seamă, vechi revoluţionar şi talentat organizator, făuritorul iar acum conducătorul industriei sovietice, în mîinile căruia se aflau destinele multor treburi, evenimente şi oameni. Ce voinţă trebuie să aibă omul care şi-a luat asupra sa o asemenea răspundere ! Doar foarte multe le rezolvă el însuşi, de unul singur. La el vin atîţia oameni cu „problemele“ lor atît de variate. Vin să ceară o soluţie, atunci cînd ei înşişi n-o pot găsi, discută între ei, luptă, se emit păreri diferite, contradictorii... Cineva nu are dreptate. Dar care dintre ei ? Cine s-a încumetat să susţină aici un neadevăr — personal sau departamental, ignorant sau egoist ?

Nikolai îşi dădu seama că emoţia lui este de fapt răspunderea pentru adevărul pe care avea să-l apere în faţa comisarului poporului. Pe el nici măcar neintenţionat nu-l poţi înşela. Învălui într-o clipă cu mintea, de parcă s-ar fi aflat la o mare înălţime, proiectul său, treburile sale. Nu... totul este în ordine. Totul este limpede şi... cinstit.

Încă un pas... înainte de a intra, Nikolai văzuse cu ochii minţii figura monumentală a comisarului poporului, cobo-rîtă de pe afişele festive, de pe pancartele purtate în zilele de sărbătoare, chip neschimbat pe care imaginaţia sa îl termină de creionat: statură înaltă, trăsături aspre, reci, ton sever de mare şef... Aşa o fi arătînd.

Intră ultimul.

Un om în vîrstă, mai mult scund, ieşi de după biroul uriaş şi strînse prieteneşte mîinile oaspeţilor săi. Hrapov se prezentă, apoi îi prezentă şi pe însoţitorii săi.

* * *

— Luaţi loc, prieteni.

„Va să zică aşa arată comisarul poporului!“ se gîndi Nikolai, observînd cu cîtă atenţie pune întrebările şi-l ascultă pe director. Emoţia îl părăsi dintr-o dată şi se simţi uşor. În faţa lui se afla un gospodar simplu şi grijuliu, pentru care este preţios tot ce poate aduce un folos muncii lui uriaşe şi complicate.

Pe scurt, Hrapov şi Volski îl puseră la curent cu evenimentele. Tungusov expuse esenţa propunerii sale. Comisarul poporului examină îndelung, cîntări în palmă calupurile mici de lemn pe care Nikolai le pusese pe birou (atît pe cele umede cît şi pe cele uscate), îl întrebă amănunţit despre principiul uscării prin curenţi de înaltă frecvenţă, despre construcţia generatorului...

Apoi, privindu-l pe Tungusov rosti simplu :

— Ei, tovarăşi, eu consider că ideea este admirabilă. Acţionaţi ! De fapt însă, ce vă împiedică ?

Cînd i se expuse întîmplarea cu Vitkovski, cu tuburile profesorului Flerov, el îşi zbîrli nemulţumit mustăţile cărunte, dar în clipa următoare zîmbi :

— Da, Vitkovski a avut nu de mult o chestie cu nişte inventatori, şi asta îl face acum să fie foarte prudent. Bine, am să vorbesc cu el... Daţi-mi cererea pentru tuburi. Asta-i tot ?

Cînd directorul şi inginerul-şef Volski ieşiră, feţele lor radiau de bucurie. Urcară în maşină şi porniră spre fabrică, dar strălucirea de mulţumire tot nu dispăruse de pe chipul lor.

— Ăsta, da, om ! spuse Hrapov, înghiontindu-l pe inginer. Ei, acum o să meargă treaba!

Pe Tungusov, comisarul poporului îl rugase să mai întir-zie „cîteva minute“. Cînd rămaseră singuri, îl privi ţintă în ochi pe inventator.

— Cunoşti, văd, bine problema la care lucrezi — spuse el. Am încredere în dumneata. Nu mă îndoiesc că aparatul de laborator dă într-adevăr asemenea rezultate. Dar spune-mi, eşti pe deplin convins că va da acelaşi rezultat şi o mare instalaţie industrială ? Căci aici, după cîte înţeleg, aici nu-i vorba numai de a mări pur şi simplu gabaritul aparatului ; aici dimensiunile sînt legate de o nouă însuşire.

— Aveţi absolută dreptate — răspunse Tungusov. Dar eu am ţinut seama de acest lucru. Prin construcţia sa, instalaţia industrială se va deosebi mult de micul meu generator. Cum să vă spun ? Există, bineînţeles, un oarecare procent de risc. Curenţii de înaltă frecvenţă sînt, ca să zic aşa, foarte capricioşi. S-ar putea să apară anumite dificultăţi. Dar oricare ar fi aceste dificultăţi, sînt convins că am să le înving pentru că problemele principiale, de bază, sînt pe deplin rezolvate şi verificate.

—- Bine. Şi-acum, uite de ce te-am oprit — spuse comisarul poporului. În ultima vreme, unele institute de cercetări ştiinţifice au obţinut rezultate foarte frumoase în aplicarea undelor ultrascurte... de pildă, pentru distrugerea dăunătorilor cerealelor, pentru ridicarea productivităţii culturilor agricole. Am văzut şi eu cîteva experienţe de acest fel -. sînt de-a dreptul uluitoare. Şi nu am nici un temei să-i bănuiesc pe autorii acestor experienţe de neconştiinciozitate. Atunci de ce, spune-mi, pînă acum nici unul dintre aceste procedee n-a fost acceptat definitiv şi n-a fost aplicat în economia noastră ?

Nikolai simţi din nou întreaga răspundere a momentului. Trebuia să-i facă cunoscut comisarului poporului această problemă complicată şi importantă în care el crede, căreia i-a consacrat întreaga sa viaţă !... Da, comisarul poporului pusese o întrebare esenţială. La o astfel de întrebare nu ţi-e îngăduit să te pripeşti cu răspunsul. Trebuie să fii absolut obiectiv în aprecierea situaţiei.

Dar se alese praful din obiectivitatea lui. Cu toată puterea indignării sale, Nikolai se năpusti asupra rutinei de care dădeau dovadă unii savanţi cu autoritate, asupra închistării lor în limitele propriei lor „ştiinţe“, asupra lipsei de cunoştinţe ştiinţifice necesare de care dădeau dovadă multe dintre cadrele economice, asupra fricii de răspundere şi de risc, asupra insuficientului avînt care rezulta din toate acestea. Cu competenţa oare-l caracteriza, Nikolai descrise în cele mai mici amănunte cum a fost dusă de rîpă, în modul cel mai ruşinos, o lucrare extrem de preţioasă a Institutului pentru cereale. Fusese creată o instalaţie semiindustrială pentru deparazitarea cerealelor. Trebuia numai pusă la punct şi dată în exploatare. Cînd însă autorul proiectului s-a lovit de unele greutăţi neaşteptate în procesul punerii la punct a instalaţiei şi, neajutat îndeajuns, a depăşit termenele pe care de fapt el şi le fixase, a fost învinuit, cu totul neîntemeiat, de şarlatanie, lucrarea a fost oprită şi instalaţia demontată.

Nikolai abordase tema lui preferată. Înflăcărat, îşi lovea duşmanii în dreapta şi-n stînga şi cu cît clocotea mai mult de indignare, cu atît mai mult îi plăceau comisarului poporului caracterul lui deschis, sinceritatea şi temeinicia ideilor sale.

„Astfel de oameni nu înşală!“ se gîndea comisarul poporului ascultîndu-l atent pe tînărul inginer.

— Fapt este — conchise Nikolai — că în ciuda tuturor experienţelor, noi încă nu cunoaştem pînă la capăt capacitatea energiei electrice de a emite radiaţii. De ce creşte recolta provenită din seminţele supuse acţiunii radiaţiilor ? De ce mor bacteriile într-un cîmp de înaltă frecvenţă ? Nu ştim încă. Dar oare aceasta înseamnă că trebuie să renunţăm la încercările de a folosi în mod practic acţiunea puternică a acestei energii ? Bineînţeles că nu ! Căci numai rezolvînd problemele practice completăm teoria, găsind verigile care îi lipsesc. Trebuie înfruntat riscul. Chiar dacă nu întotdeauna uluitoarele experienţe de laborator vor dar rezultatele scontate, ar trebui să le punem în practică. Şi putem fi convinşi că oricum, în totalitatea lor, vor duce sigur la un progres tehnic.

Noi, fizicienii... să nu uităm acest lucru... sîntem nevoiţi să învingem mari greutăţi. Pentru a crea, de pildă, o instalaţie de deparazitare, trebuie să fii în acelaşi timp şi fizician şi biolog. Pentru a realiza creşterea producţiei la hectar a cerealelor, prin aplicarea energiei radiante, trebuie să cunoşti, şi să cunoşti profund, fiziologia plantelor. Rar se în-tîmplă să poată fi cineva în acelaşi timp un bun fiziolog şi un perfect fizician. Iar munca în colectiv a oamenilor care posedă cunoştinţe atît de diferite nu rezolvă nici ea problema, cel puţin în cazul de faţă. Pentru a crea, pentru a inventa, toate aceste cunoştinţe diferite trebuie să se găsească într-un singur cap.

Iată şi răspunsul la întrebarea dumneavoastră, tovarăşe comisar al poporului. Ştiinţa noastră despre energia radiantă de-abia face primii paşi. Întîmpinăm multe greutăţi şi ne bucurăm de prea puţină încredere şi ajutor. De altfel, într-o oarecare măsură îi înţeleg şi eu pe economişti. Sînt şi printre noi, desigur, oameni insuficient de competenţi, care se înflăcărează uşor. Uneori e greu să te descurci în „mecanica noastră subtilă“. Şi atunci în cine să ai încredere şi în cine nu ?

Comisarul poporului se sculă în picioare, privindu-l cu simpatie pe Tungusov.

— Nu-i nimic, o să ne descurcăm. Luă receptorul în mînă. Tovarăşul Vitkovski ? Da, da, eu sînt. Bună ziua ! Uite ce este, stimate tovarăşe, o să vină chiar acum la dumneata inginerul Tungusov... Da, da, el, chiar el... Te rog să-l ajuţi. Toate cererile lui trebuie satisfăcute. Şi pe cît posibil, mai repede. Alcătuiţi împreună cu el o notă de comandă şi să-mi trimiteţi şi mie copia.

— Iar dumneata — se adresă el din nou lui Tungusov — nu te jena, cere tot ce-i necesar pentru a obţine succesul. Comenzile vor fi executate, bani veţi primi cît veţi avea nevoie. Uscătoria asta trebuie făcută, orice-ar fi. Apoi vom merge şi mai departe. Te rog foarte mult să mă ţii la curent. Iată numerele mele de telefon. Dacă întîmpini greutăţi, dacă ai nevoie de ajutor, telefonează-mi direct, la orice oră.

— Vă mulţumesc — bolborosi Nikolai, emoţionat. Pentru întîia oară în viaţă era atît de mişcat de atenţia cuiva. Simţi o mîncărime undeva, în adîncul nasului. Vă mulţumesc pentru încredere, tovarăşe comisar al poporului ! Înşfăcă hîrtia pe care erau scrise numerele de telefon, strînse puternic mîna ce-i fusese întinsă şi plecă repede.

— Ridan ? Fiziologul ? se miră comisarul poporului.

— Probabil.

— Pofteşte-l... pofteşte-l...

Se întâlniră ca nişte cunoştinţe vechi, deşi e îndoielnic să se mai fi văzut vreodată. Comisarul poporului îl stima pe Ridan, unul dintre primii oameni de ştiinţă care, la vremea lor, fără să şovăie nici o clipă, s-au alăturat revoluţiei socialiste. Îi cunoştea faima de mare chirurg, auzise de recentul lui referat întrerupt de o neaşteptată criză de surmenaj.

— Vă miră probabil că vine la dumneavoastră un om a cărui specialitate este atît de departe de problemele industriei... — începu Ridan.

— Ba de loc — răspunse rîzînd comisarul poporului. De ce să mă mire ? Acum toţi vin la noi şi cred că în prezent nu există nici un departament, nici o ramură a ştiinţei care să nu fie vital interesată în industria noastră. Ştiţi cine a fost acum la mine ? Nişte muzicanţi! Amîndoi rîseră veseli. Cum vă simţiţi, profesore ? Am aflat că aţi fost bolnav...

— Aţi auzit de eşecul meu de la Casa oamenilor de ştiinţă ?

— De ce „eşec“ ? Se spune că referatul a fost foarte interesant.

— Se poate... Dar atunci n-am luat cuvîntul numai pentru a face o comunicare interesantă. Referatul meu urmărea un scop precis, foarte important pentru munca mea viitoare, scop pe care, pînă la urmă, nu l-am atins. O slăbiciune de moment, un şoc neînţeles, care nu se încadrează în noţiunea de „boală“, m-a făcut să-mi întrerup referatul. Eşec, nu boală, iată semnificaţia principală a acestui incident. De fapt, tocmai de aceea am şi venit la dumneavoastră...

Comisarul poporului privi ţintă faţa palidă a savantului. Ridan nu-şi revenise încă de pe urma loviturii primite ; se vedea că nu-şi poate ierta eşecul întîlnirii cu fizicienii, pricinuit de acel ,,goc“ inexplicabil, căruia nu-i găsise nici un fel de cauză în organism. Îngrijorarea se oglindi în ochii vii şi adînci ai comisarului poporului.

— Spuneţi-mi, cîte ore lucraţi pe zi ? Sau, mai bine, cît vă odihniţi ? întrebă el.

Un zîmbet uşor săltă mustăţile lui Ridan.

— Dar dumneavoastră, tovarăşe comisar al poporului ? întrebă la rîndul lui, în loc să-i răspundă.

Zîmbind, comisarul poporului îşi mută privirea de la Ridan. Toată lumea cunoştea maniera lui de a face după terminarea lucrului plimbări neaşteptate „pentru a se odihni“ ; numai că neputîndu-şi permite să-şi „piardă timp“ cu aceste plimbări, le făcea întotdeauna la uzine şi anume la acele uzine care necesitau în acel moment o atenţie deosebită din partea Comisariatului Poporului.

— Avem fiecare aproape cîte o jumătate de veac — continuă Ridan. Să mă odihnesc, aţi spus ? Cum vine asta ? Numai capul ne poate sili să ne odihnim ; el îl dirijează pe om. Pot să dau odihnă mîinilor, stomacului şi chiar inimii. Noi însă, şi eu şi dumneavoastră, lucrăm cu capul. Şi cum o să faci capul să se odihnească dacă nu vrea... sau, mai bine zis, nu poate să se odihnească ! ?

Aşa cum şedeau unul în faţa celuilalt, amîndoi în vîrstă, dar voinici încă, se priviră cu atenţie cîteva secunde.

— Aveţi dreptate — spuse în sfîrşit comisarul poporului. Nu-l putem sili. Nimic nu va putea sili mintea noastră să-şi înceteze activitatea... Spuneţi-mi, cu ce vă pot ajuta?

Ridan îi povesti pe scurt despre descoperirea sa, despre „conflictul cu fizica“. Nu poate rezolva o problemă fiziologică extrem de importantă pentru că, urmărind firul, a pătruns într-un domeniu care îi este inaccesibil. Are nevoie de ajutor. Industria numără în rîndurile ei toţi tehnicienii valoroşi din ţară ; îi cunoaşte, fără îndoială, pe cei mai buni radiotehnicieni, pe cei mai de seamă constructori-inventatori...

— Indicaţi-mi un om căruia i-aş putea încredinţa elaborarea generatorului. Dacă cunoaşteţi un tehnician care mă va asigura că problema poate fi rezolvată şi va accepta să se apuce de rezolvarea ei, daţi-mi-l ? Asta-i tot ce vă rog !

Comisarul poporului găsi că satisfacerea cererii lui nu este de loc un lucru complicat. Îl va recomanda reprezentantului unei Direcţii generale şi acesta îi va indica persoana de care are nevoie. Tovarăşul Vitkovski îi cunoaşte foarte bine pe radiotehnicieni. Comisarul poporului îi telefonă pe loc şi-l anunţă că va veni la el profesorul Ridan.

— Fiindcă veni vorba — îl întrebă el pe Vitkovski. Inginerul Tungusov a plecat ? Nu ? Foarte bine. Trimite-l chiar acum la mine.

În aceeaşi clipă sună un alt telefon. Comisarului poporului i se aminti că peste cîteva minute va începe şedinţa Consiliului Comisarilor Poporului. Nu mai putea să întîrzie. Ii pare foarte rău că trebuie să întrerupă discuţia, dar, pe cît se pare, tot ceea ce a trebuit s-a făcut...

Cînd să iasă din cabinet, apăru Tungusov.

— Tovarăşi — spuse comisarul poporului. Faceţi cunoştinţă şi staţi de vorbă. Cred c-o să vă prindă bine la amîndoi.

Şi plecă.

Cei doi îşi întinseră, cu o oarecare nedumerire, mîna unul celuilalt şi-şi spuseră numele. Cîteva clipe stărui o tăcere stînjenitoare. Nu ştiau cu ce să înceapă discuţia.

— Sînteţi... de la Direcţia generală ? îşi dădu în sfîrşit seama Ridan.

Tungusov zîmbi.

— Voiam tocmai să vă pun aceeaşi întrebare. Probabil că sîntem amîndoi „solicitanţi“.

— Probabil. Despre ce trebuie să vorbim ?

— Habar n-am.

— Uite ce-i — spuse Ridan, uitîndu-se la ceas. Acum e trei, şi eu trebuie să reuşesc să ajung la reprezentantul Direcţiei generale. Discuţia noastră se pare că nu e urgentă, iar aceea care mă aşteaptă nu suportă amînare. Dar dacă comisarul poporului ne-a poruncit să facem cunoştinţă şi să stăm de vorbă, trebuie să-l ascultăm. N-aţi putea să treceţi pe la mine astăzi, sau într-una din serile următoare ?

Nikolai acceptă, notă adresa profesorului şi-şi luară rămas bun. După ce făcu cîţiva paşi, Ridan se opri deodată, se întoarse şi, chemîndu-l pe inginer, se apropie din nou de el.

— Neapărat să veniţi! insistă el cu mai multă căldură în glas. Şi cît mai curînd.

— Cu plăcere — răspunse Nikolai zîmbind.

Abia acum se spărsese gheaţa.

Întrebîndu-l pe secretar pe unde să se ducă la Vitkovski, Ridan ieşi din sala de aşteptare.

Toată clădirea Comisariatului Poporului vuia ca un stup gigantic înainte de apusul soarelui. Era „ora de vîrf“, ultima oră a zilei de lucru, cînd oamenii, temîndu-se să-şi lase nerezolvate treburile din timpul zilei, se neliniştesc, încep să se grăbească şi să se enerveze. În orele acestea, prin coridoarele largi mişună funcţionari şi solicitanţi, oamenii se caută şi se găsesc unii pe alţii, cei care pleacă din Comisariat cu o ultimă însărcinare sînt opriţi pe scară şi de sus, prin casa scării, primesc indicaţii uitate. Telefoanele sună. Fetele de la centrală încetează orice discuţie între ele, iar jos, la intrări, încep să duduie motoarele maşinilor care se trezesc.

Discuţia cu Vitkovski se dovedi pe neaşteptate mult mai complicată şi mai lungă decît discuţia cu comisarul poporului.

— Aveţi nevoie de un constructor cu o înaltă calificare ? O, noi avem orice specialişti ! Direcţia generală s-a îngrijit ca să selecţioneze şi să ţină în evidenţă oamenii. Vă daţi seama ce lucrări de mare răspundere trebuie să execute industria electrotehnică ! Dar trebuie să ştiu ce probleme vreţi să rezolvaţi. Un generator de înaltă frecvenţă •? Ei, pentru generatoare avem o întreagă armată ! Dar ce fel de generator şi pentru ce scop ? Probabil că e nevoie de o construcţie specială. Unul medical ?

Ridan privea faţa palidă şi puhavă a guralivului interlocutor. Reprezentantul Direcţiei generale părea viu interesat de această discuţie, dar profesorul, fără să-şi dea prea bine seama de ce, se codea să-i destăinuie amănuntele planurilor sale.

Multă vreme — deşi ziua de lucru se terminase şi Ridan, plictisit, insista să amîne rezolvarea problemei — Vitkovski cotrobăi prin nişte liste, căutînd pe parcurs să „precizeze profilul“ specialistului de care avea nevoie savantul...

— Iată cine vi s-ar potrivi! exclamă el în sfîrşit. Wikling ! Este cel mai bun dintre tinerii constructori de la Simens. Un inventator. Şi-i antifascist. Acum trei ani a emigrat la noi şi... între noi fie vorba... n-a venit cu mîna goală. Este un om de nădejde şi indiscutabil talentat. Din păcate, este ocupat acum. Execută o sarcină dată de guvern. Fără o aprobare de sus, n-are dreptul...

— Atunci să aşteptăm pînă va fi liber — spuse Ridan, ridicîndu-se hotărît.

— Bine. Să vorbesc cu comisarul poporului şi am să-l trimit pe Wikling la dumneavoastră.

— Mulţumesc — mormăi Ridan şi, luîndu-şi rămas bun, ieşi grăbit.

La drept vorbind, ar fi avut motiv să fie mulţumit. Doar lucrurile s-au aranjat cît se poate de bine. Un constructor de la o firmă celebră, un inventator şi chiar unul care lucrează în domeniul curenţilor de înaltă frecvenţă — ăsta-i un mare succes!

Cu toate acestea, în urma acestei întrevederi, Ridan rămase cu o impresie tare neplăcută. Vitkovski îl forţase... da, da, îl forţase să povestească mai mult decît necesita o discuţie de lucru cu un om cu totul necunoscut şi pe deasupra nu prea plăcut. E adevărat, el n-are nici un fel de secrete, dar... de ce să-l tragă de limbă ? De ce să-i mai spună o dată acestui om tot ce i-a explicat comisarului poporului ?

* * *

Evenimentele din ultimele zile tulburaseră acea stare de trainic echilibru lăuntric proprie profesorului Ridan. Totul începuse cu acel „şoc“ blestemat. Ce putea să fie asta ? De sute de ori savantul căută să-şi amintească cele mai mici amănunte ale neobişnuitei întîmplări, străduindu-se să găsească în ele un fir care să-l ajute să explice lucrurile. Îşi amintea foarte bine sentimentul de profundă disperare care îl cuprinsese pe neaşteptate ‘în acel moment. Să fi fost oare vreun motiv ascuns în şirul gîndurilor lui, în înlănţuirea logică a teoriei pe care o susţinea ? Nu, nici unul ! N-a avut nici un fel de îndoieli în justeţea concepţiei lui, nici atunci, nici mai înainte, iar acum, nici atîta nu se îndoieşte. Să fi fost vreo defecţiune de ordin fiziologic cauza acelui „gol“ în psihicul lui ? Înlătură cu nemulţumire şi această presupunere : ştia, simţea că nu are astfel de motive.

Nu, aici era altceva. O forţă străină se năpustise pe neaşteptate din afară, pusese stăpînire pentru o clipă pe voinţa lui, îi supusese gîndirea influenţei ei duşmănoase. Dar ştiinţa nu cunoaşte încă o astfel de forţă...

Ridan se pierdea în presupuneri. Şi pe deasupra atîtea alte evenimente : această discuţie forţată cu antipaticul director Vitkovski, apariţia pe scenă a unui om cu totul necunoscut, pe care i-l recomandase comisarul poporului, vizita apropiată a fizicianului străin care trebuia să hotărască soarta descoperirii sale. Oameni noi intrau în orbita vieţii lui Ridan. Toate acestea îl nelinişteau pe savant.

Evenimentele îşi urmau însă cursul. A treia zi după întrevederile de la Comisariatul Poporului, pe cînd puţin numeroasa familie a profesorului şedea la masă şi-şi lua ceaiul de seară, în vestibul se auzi soneria.

Fetele săriră amîndouă în picioare. De data asta însă. Ana n-o lăsă pe Nataşa, care era mult mai vioaie ca ea, să i-o ia înainte. Ştia că tatăl ei aşteaptă vizita unor oameni noi, necunoscuţi, şi cum simţise starea de nelinişte a tatălui său, voia să fie la curent cu aceste întrevederi pentru ca, în măsura posibilităţilor, să preîntîmpine noi emoţii, de care-l ferea acum cu atîta grijă pe Ridan.

Ieşi şi deschise uşa de la intrare.

— Tovarăşul Tungusov ? ! exclamă ea.

— Vedeţi... — Nikolai se fîstîci. Nu se aştepta să o găsească aici. Atunci... n-am întrebat cum vă cheamă...

O recunoscuse din prima clipă pe această admirabilă fată, cum i-a spus directorul fabricii în timpul consfătuirii.

— Poftiţi, intraţi! îmi pare bine !

— De fapt, am venit la profesorul Ridan... Nu... nu cumva... sînteţi fata lui ? făcu el ochii mari, amintindu-şi că atunci directorul a spus : „E fiica profesorului...“

— Da, sigur, sînt fiica lui — şi-i întinse mîna. Ana mă cheamă. Vine imediat şi profesorul... Cu dumneavoastră i-a făcut cunoştinţă comisarul poporului ?! Ce întîmplare ! Poftiţi ! Poftiţi pe aici...

Îl luă de mînă şi-l trase după ea în sufragerie ca pe un copil mare.

— Tată, acesta este Tungusov ! Acela care la noi, la fabrică, o să construiască celebra lui uscătorie !

— Admirabil ! o susţinu Ridan. Avem deci cu ce începe discuţia !

La început, atitudinea cu totul degajată a Anei îl făcu pe Nikolai să se fîstîcească, apoi însă creă repede o atmosferă caldă, plăcută. Nikolai se simţea între prieteni. Văzîndu-l pe inginer, Ridan, care îl cunoştea pe Tungusov din cele ce-i povestise fiica sa, uită de frămîntările sale. O asemenea cunoştinţă prezenta pentru el un interes deosebit.

Începură să discute, bineînţeles, despre uscătorie. Încet, după cum îi era obiceiul, şi alegînd cuvintele, Nikolai îi povesti cum s-au aranjat lucrurile după ce, ţinînd seama de sfatul Anei, s-au adresat direct comisarului poporului. Da, ei trebuie să-i mulţumească uzina dacă totul se va termina cu bine. Comanda pentru tuburi a şi fost dată. Vitkovski,odată scăpat de responsabilitate, parcă-i altul : neobişnuit de prevenitor şi activ. Aşa se comportă întotdeauna oamenii lipsiţi de curajul răspunderii.

Ca discuţia să fie cit mai interesantă pentru tatăl ei, Ana îl rugă pe Tungusov să explice în ce constă invenţia lui.

Nikolai începu să explice cu plăcere. Auzind termeni cunoscuţi, pe care îi întîlnise adeseori în cărţile de electrotehnică, Ridan asculta atent. Iată un bun prilej de a se familiariza cu toate aceste noţiuni care nu-i erau încă prea limpezi ! Exagerînd întrucîtva lipsa sa de informare, Ridan se grăbi să-l prevină pe interlocutorul său că este cu totul profan în problemele de electrotehnică. Tungusov se miră :

— Ei, cum asta ! Şi eu care credeam că lucraţi în acest domeniu !

— Nu, domeniul meu de activitate este organismul viu, fiziologia. Mai precis, sistemul nervos. Creierul.

Nikolai zîmbi trist.

— Eu tocmai în aceste probleme sînt cu totul profan... Din păcate, am şi avut prilejul să regret acest lucru... Atunci ce semnificaţie are propunerea comisarului poporului ? Cu ce ne putem ajuta unul pe altul ?

Această frază, pronunţată în treacăt, nu-i scăpă Anei.

— Spuneţi-mi ...cum adică aţi avut prilejul să regretaţi ?

— Vedeţi, am studiat acţiunea undelor ultrascurte asupra diferitelor obiecte... şi asupra organismelor vii. Atunci am avut nevoie de unele cunoştinţe din fiziologie.

Ridan îşi mîngîie barbişonul.

— Cu frecvenţe mai înalte aţi lucrat vreodată ? întrebă el, aşteptînd răspunsul aşa cum aşteaptă un spectator din sală împuşcătura de pe scenă.

— Vă referiţi la razele Rontgen ? încercă Nikolai să ghicească, alegînd cea mai populară formă a energiei radiante folosită în medicină.

— Nu.

— La cuarţ ?

— Da, pe aproape...

Ridan se codea încă să-i mărturisească interlocutorului său „coordonatele precise“ ale domeniului explorat, pentru el o adevărată „ţară a făgăduinţei“. Dar acest „aproape“, fusese suficient ca să-i atragă atenţia lui Nikolai. Tocmai pe-aici, pe aproape, în spectrul energiei radiante, se găsea „micul spaţiu virgin“ pe care îl descoperise el şi pe care încercase cu ajutorul odraslei sale „G. M.“ — să-l şteargă, ca pe o pată albă, de pe harta undelor electromagnetice.

— Am lucrat şi cu frecvenţe foarte înalte ! Am consacrat acestei probleme toate cunoştinţele mele, toată experienţa mea... Frecvenţele înalte ascund taine nedescoperite încă de om. Am construit un generator pentru astfel de unde...

— Cum ? ! Un generator ? ! strigă Ridan peste măsură de emoţionat. Şi aţi obţinut aceste radiaţii ?

— Am obţinut ceva... Dar nu chiar radiaţiile de care am nevoie. Deocamdată am suferit un eşec. Dar nu mă dau bătut. La drept vorbind, acesta este de-abia începutul. Principalul s-a făcut : am găsit principiul de funcţionare... rămîne să descopăr greşeala de construcţie...

— Ascultă, Nikolai Arsentievici... Sculîndu-se în picioare, Ridan se aplecase deasupra mesei ca un mare semn de întrebare. Dar asta-i minunat! Dacă rezolvi această problemă, rezolvi implicit şi problema mea, marea problemă a puterii de control asupra organismului şi de stimulare a lui. Acum înţeleg... I-ai vorbit comisarului poporului despre lucrarea dumitale ?

— În treacăt, în timpul discuţiei.

— Uluitor ! Ce perspicacitate ! Acum, să-ţi vorbesc despre lucrarea mea şi mai ales să-ţi spun cum am nimerit în impasul din care dumneata, Nikolai Arsentievici, trebuie să mă scoţi.

Ana era fericită că tatăl ei îşi recăpătase încrederea în sine. Radia văzînd cu cît interes urmărea el ideea lui Tungusov şi cum, cu fiecare clipă, aceşti doi oameni se apropiau tot mai mult unul de altul.

Bărbaţii trecură în cabinet. Aici, pe biroul uriaş al lui Ridan apărură diagramele lui, benzile lungi ale cerebrogra-melor — rezultate ale experienţelor şi observaţiilor — care ilustrau sfera electrică a vieţii organismului viu. Mii de idei noi se roteau ca un vîrtej în capul lui Nikolai. Îşi amintea cu o oarecare stînjeneală de primitivele lui experienţe „fiziologice“.

Dar iată-l pe Ridan luînd o legătură de chei şi ducîndu-l pe oaspetele său în laboratoare, pentru a-i arăta aparatura.

Pentru întîia oară în viaţa lui, Nikolai intra în atelierul unui fiziolog. Se aşteptase să vadă aici nişte aparate complicate pe care nu le cunoştea, cu ajutorul cărora savantul înregistra procesele profunde, abia perceptibile, ale vieţii. Dar aproape toate aceste amplificatoare, toate aceste oscilografe catodice, galvanometre şi alte aparate electrice, erau cunoştinţe vechi ale inginerului. El pătrundea cu privirea în interiorul lor şi ghicea fără greş destinaţia acestor cutiuţe elegante, scînteind de nichel şi de ebonită lustruită. Nikolai era uimit.

— Mărturisesc că mă aşteptam să văd o aparatură mult mai originală. Oare fiziologia nu dispune de aparate proprii ? Doar are problemele ei specifice, şi cred că şi tehnica trebuie să fie deosebită. Eu văd aici numai aparate care se folosesc pretutindeni în industrie.

Ridan îşi desfăcu mîinile.

— S-ar putea să ai dreptate. Eu nu cunosc alte domenii, aşa că nu ştiu... vezi ? Iată că iese şi mai mult la iveală izolarea care există între noi şi tehnică. Constructorii talentaţi nu vor să lucreze în institutele noastre. Fiziologia le este străină, n-o cunosc, nici n-o apreciază probabil. Iar printre noi nu există fizicieni şi tehnicieni. Biologia este ruptă mai mult decît celelalte ştiinţe de fizică şi tehnică, şi asta constituie o adevărată tragedie, Nikolai Arsentievici! Am putea să înaintăm mult mai repede dacă am reuşi să unim în mod organic aceste două sfere diferite de cunoştinţe. Să creăm o biotehnică a noastră, bineînţeles nu aceea de care dispunem acum, conformistă şi meşteşugărească, ci o biotehnică proprie, de sine stătătoare, care să dezvolte pe plan biologic realizările modeme ale fizicii şi chimiei. Deocamdată luăm din tehnica „gata făcută“ ceea ce, mai mult sau mai puţin întlmplător, se dovedeşte a fi folositor pentru noi. Aduce-ţi-vă aminte ce rol uriaş au jucat în dezvoltarea ştiinţei biologice microscopul, razele Rontgen... Şi doar, la drept vorbind, ele ne-au „picat din cer“. Cînd au fost descoperite de fizicieni, nimeni nu s-a gîndit că vor revoluţiona tocmai biologia. Le-am luat de-a gata. Noi, biologii, n-am realizat nimic de seamă în tehnica cercetărilor şi nici nu putem realiza, pentru că nu cunoaştem bine fizica. De aceea sîntem nevoiţi să adaptăm tehnica altora la nevoile noastre şi să ne descurcăm cu ajutorai „ingeniozităţii“ şi „eleganţei“ experienţelor noastre. Este o muncă de Sisif, Nikolai Arsentievici! Puţini sînt cei care ştiu cît ne chinuim. Dar nu-i nimic. Şi aşa, ocolind fizica, noi mergem înainte, ca de pildă în cazul radiaţiilor mitogenetice. Ştii, desigur, că aceste radiaţii însoţesc multe procese biologice şi reacţii chimice. Le-am descoperit noi, fiziologii ! Dar cum ? ! Folosind o rădăcină de ceapă ca generator, şi o altă rădăcină de ceapă ca detector al acestor radiaţii... Grozavă tehnică! Nu ? Ridan rîse cu bunăvoinţă. Iar pe urmă am început să le studiem. Le-am şi supus analizei spectrale (pentru asta a fost nevoie de o întreagă epopee de abilitate şi ingeniozitate!) şi le-am găsit locul în gama undelor electromagnetice... Da, mergem înainte, cu toate că tehnica noastră este rudimentară. Şi, pe cît se pare, uneori chiar o luăm înaintea fizicii. Atunci începe altă tragedie : sîntem nevoiţi să aşteptăm pînă cînd ne ajunge fizica din urmă, ca să putem folosi realizările ei şi să mergem astfel mai departe...

Ridan se apropia de tema care îl preocupa.

Pe căi necunoscute de nimeni, oamenii se cunosc unii pe alţii, uneori dintr-o dată, de la prima întîlnire, de la prima discuţie. Un cuvînt rostit, un gest, un zîmbet, o privire... Omul nici nu sesizează toate aceste amănunte, dar undeva, în adîncul conştiinţei, în străfundurile întunecate ale creierului, s-au şi strecurat semnale, impresii imperceptibile, pe care un mecanism nevăzut le-a sortat, le-a cîntărit şi le-a evaluat. Şi chiar a tras concluzia : „acceptat“ sau „respins“.

Aşa iau naştere relaţiile. Aşa se naşte antipatia sau prietenia.

Aşa se naşte dragostea.

Iar tot ce urmează serveşte numai pentru a manifesta, pentru a realiza această atitudine apriorică. Sau pentru a o înăbuşi.

Ridan, la drept vorbind, discuta pentru prima oară cu Tungusov. Întrevederea lor de la Comisariatul Poporului nu putea fi pusă la socoteală. Dar şi atunci, fără să-şi dea seama de ce, după ce şi-a luat rămas bun de la inginer, s-a întors şi i-a spus : „Neapărat să veniţi!“

Iar acum îşi stăpînea cu greu dorinţa de a-i povesti şi de a-i arăta inginerului tot, de a oferi percepţiei lui cuceritoare cele mai valoroase roade ale căutărilor sale...

Tungusov vorbea puţin. Dar, după felul atent în care examina aparatele, animalele de experienţă, tot ceea ce-i arăta profesorul, după felul cum sesiza esenţa celor ce vedea şi auzea, Ridan ghicea în el nu un simplu vizitator, care din politeţe se interesează de ceea ce i se arată. Era o atenţie activă, atenţia omului care absoarbe cu nesaţ cunoştinţe noi şi care înţelege sensul şi importanţa acestor cunoştinţe. Tun-gusov pătrundea în miezul lucrurilor, ştia să aprecieze, şi atunci cînd se simţea competent, dădea sfaturi care lărgeau posibilităţile cercetării.

De eîtă vreme aştepta Ridan să întîlnească un astfel de om ! Toţi tehnicienii care veneau în Institutul lui ca să instaleze un aparat nou şi să-l înveţe pe profesor şi pe colaboratorii acestuia să-l mînuiască — şi care explicau cu indulgenţă construcţia aparatului, folosind termeni neînţeleşi ca să scape cît mai repede de întrebări — ce valorau aceşti oameni în comparaţie cu noua lui cunoştinţă ?!

Şi antrenîndu-se, Ridan îi povesti lui Tungusov cum au luat naştere presupunerile lui referitoare la existenţa unor forţe necunoscute ştiinţei, forţe care acţionează în organismul viu, cum căutînd aceste forţe a găsit o bază nouă — electrică — a vieţii organismului şi cum, în sfîrşit, a descoperit procedeul de a o stăpîni.

O lume necunoscută, tulbure, dar care îl atrăgea şi punea stăpînire pe el, se deschidea în faţa lui Nikolai. Ca vrăjit, el asculta tăcut cele ce-i spunea profesorul şi în mintea lui iscoditoare luau naştere generalizări inedite ; fizica corpurilor moarte, cu care el a avut de-a face pînă acum, prindea viaţă, căpăta un sens nou.

— Ştim încă foarte puţin despre rolul pe care-l joacă electricitatea în viaţa organismului — spunea Ridan. Dar sînt convins că tocmai electricitatea constituie baza principală a tuturor proceselor biologice. Ea este aceea care dirijează dezvoltarea şi funcţionarea fiecărui organism viu probabil şi a fiecărei plante. Priveşte, fie chiar şi procesul diviziunii celulare...

Tocmai intrau în laboratorul citologic — o cameră mare, admirabil utilată cu cele mai moderne aparate ale microscopiei şi ale microfotografiei, cu termostate electrice, cu aparate pentru colorarea preparatelor, cu aparate microtomice pentru realizarea celor mai fine secţiuni.

Aici se studiau celulele — moleculele ţesuturilor din care este alcătuit organismul. În fiecare zi, citologii veneau aici şi se aşezau la măsuţele lor de lucru, care semănau mai curînd cu nişte dispozitive complicate de mecanică de precizie. Microscoape perfecţionate permiteau să se cerceteze nu numai materia moartă, dar şi procesele vii din ţesuturi, pe organe de animale operate. Printr-o apăsare pe buton, în orice moment se punea în funcţiune mecanismul unui aparat de filmat şi de fotografiat, care privea prin celălalt ocular al aceluiaşi microscop, şi procesul se înregistra pe peliculă. Secţiunile preparatelor moarte se ţineau un timp în coloranţi chimici complicaţi şi atunci corpuri ciudate ca formă, cu totul transparente şi de aceea invizibile la orice microscop, căpătau culoare şi contururi, deveneau vizibile.

Ridan scoase dintr-un sertar al biroului un vraf de fotografii şi le aranjă în rînduri pe masă.

— Ştii ce sînt aceste microfotografii mărite ? Momentele principale ale diviziunii celulelor. Ştii desigur că există celule care se înmulţesc prin aşa-numita „diviziune simplă“. Ei bine, e de ajuns să te uiţi la aceste fotografii ca să te convingi că această diviziune e departe de a fi simplă. Ba dimpotrivă, e un proces extrem de complicat, al cărui mecanism nu-l cunoaştem încă.

Pentru întîia oară în faţa lui Nikolai se desfăşurau tablourile acestui act minunat, tainic. Iată celula înainte de diviziune. Un săculeţ ovoidal, parcă şifonat, plin de un lichid tulbure. În acest lichid pluteşte o altă băşicuţă, cum pluteşte gălbenuşul în ou — nucleul. El conţine nişte fire mototolite, care plutesc într-un lichid transparent. Totul e liniştit.

Dar iată că în celulă se stîmeşte o mişcare. Ciudată este evoluţia acestor fire din nucleu ; deodată capetele lor se unesc unul de altul, formînd un singur ghem de fire, şi din nou firele se rup în segmente, de data aceasta mai mari. Apoi fiecare segment se despică de-a lungul lui. În felul acesta segmentele perechi plutesc mai departe, iar învelişul segmentului primar se topeşte şi dispare.

Ridan se uită în ochii lui Tungusov şi văzu cu cît nesaţ urmăreşte el aceste mişcări, străduindu-se parcă să vadă undeva, dincolo de aceste fire, în opalescenţa protoplasmei, sensul ascuns al acestui proces.

— Uite aici... începe principalul — spuse profesorul, pu-nînd degetele arătătoare ale mîinilor pe capetele opuse ale corpului celular. Priveşte... Vezi centrii aceştia ? Aici, de fapt nu există nimic. Se poate vedea numai 0 mică îngroşare tulbure, ca un ghemotoc. Şi uite mai departe. Ghemo-tocul începe să se dispună radial, pornind de la aceşti doi centri. Sînt polii. Celula se polarizează. Razele se întîlnesc, se unesc parcă, se atrag una pe alta...

— Sînt liniile de forţă ale unui cîmp electric — rosti încet Nikolai.

— Exact! Priveşte mai departe! Polii atrag aceste ghemotoace de fire fiecare spre el. Segmenţii de nucleu, sub influenţa acestei atracţii, se dispun la mijlocul spaţiului între cei doi poli, cum s-ar spune, pe ecuator, şi de îndată ce se întîmplă acest lucru perechile se despart, două grupe egale de fire se îndreaptă spre cei doi poli, se transformă în nuclee noi, iar toată celula se rupe în două pe linia ecuatorului. Polii, după ce şi-au îndeplinit misiunea, dispar. Dintr-o celulă s-au făcut două. Ei, ce zici, Nikolai Arsentievici, oare nu seamănă aceasta cu un proces electric ?

Tungusov îşi ridică privirea mirată spre profesor.

— Dar mai încape îndoială ? Există date care ar putea infirma o asemenea ipoteză ? îptrebă el.

Ridan era tulburat.

— Nu există nici un fel de date. Oricum însă eu nu mă îndoiesc. Dar ce ştiu ? Numai atîta, că aici acţionează forţe electrice. Cum acţionează însă ele, de unde vin ? Asta, cu cunoştinţele mele reduse în fizică, nu pot să lămuresc. Nu pot nici măcar să înţeleg cum se petrece această atracţie şi respingere a particulelor, polarizarea.

— Spuneţi-mi, Konstantin Aleksandrovici, în intervalul dintre două diviziuni se petrece ceva în celulă ?

— Se presupune că nu se petrece nimic. La început celula creşte puţin, se măreşte pînă la dimensiunea normală, apoi „se linişteşte“. Dar de ce te interesează această perioadă ?

— Vedeţi, ceea ce mi-aţi arătat este probabil rezultatul unui proces care duce la apariţia în interiorul celulei a două sarcini electrice de acelaşi fel. Restul e mai mult sau mai puţin limpede : Sarcinile de acelaşi fel se resping una pe alta şi de aceea segmenţii de nucleu se dispun la capetele opuse ale spaţiului celular. În nucleul aflat între ele ia naştere, în urma inducţiei, o sarcină de semn opus. Şi de îndată ce se petrece acest lucru, între poli şi nucleu încep a acţiona forţe de atracţie reciprocă, deoarece sarcinile de sens contrar caută întotdeauna să se unească. Polii sînt coi care rup nucleul în două jumătăţi. Asta este, bineînţeles, schema generală a procesului. Nu mă îndoiesc că în ca mai sînt multe necunoscute. În primul rînd însă mi se pare că ar trebui stabilit cum au luat naştere sarcinile electrice. Trebuie să existe aici o forţă care le provoacă.

Ridan adună fotografiile.

— Vezi, la dumneata a şi început să se contureze drumul cercetărilor — spuse el cu o nuanţă de invidie în glas. Aşadar, încă din celulă începe viaţa electrică. Probabil că poten-ţialurile ei sînt aici infime. Dar cantitatea însumată în întreg organismul este nesfîrşit de mare. Nu există un organ în care eu, cu ajutorul unui amplificator, să nu fi găsit pulsaţii electrice care pot fi destul de uşor măsurate cu galvanometrul ; ba în unele cazuri organismul dă dovadă de o capacitate excepţională de a mobiliza rezerve mari de energie electrică. Peştele-torpilă, de pildă, poate să producă sarcini electrice care omoară chiar şi animalele mari la distanţă de cîţiva metri. În astfel de cazuri, sistemul electric al animalului se manifestă şi, probabil, se dezvoltă ca o armă specifică de luptă pentru existenţă. Iar această armă animalul o dirijează cu ajutorul unor organe în funcţie de excitaţiile exterioare : apariţia vînatului, pericolul de a fi atacat.

Aceeaşi particularitate o are şi ţiparul electric.

Sînt doar exemplele cele mai vii de manifestare a activităţii electrice a animalului.

Studiind sistemul nervos, m-am convins că tocmai prin el se scurge energia electrică. Prin intermediul nervilor, energia electrică produsă în creier străbate tot organismul, pune în funcţiune fiecare muşchi, fiecare organ.

Fluxurile acestei energii sînt nesfîrşit de variate în ce priveşte frecvenţa : fiecare muşchi este pus în mişcare numai de un anumit grup de unde trimise de creier. Fiecare nerv este capabil să producă numai o anumită gamă de frecvenţe şi fiecare dintre ele determină gradul de contractare a muşchiului, gradul oricărei reacţii.

Ridan îi expuse lui Nikolai teoria sa, îi povesti despre celebra experienţă cu iepurii.

— Dacă impulsurile care se nasc în creier nu sînt altceva decît oscilaţii de înaltă frecvenţă, asemănătoare undelor radio — adăugă el — asta înseamnă că, prin crearea unui generator artificial de astfel de unde noi vom putea, in sfîrşit, pentru întîia oară să stăpînim toate funcţiile organismului, să le dirijăm...

— Pe baza rezonanţei ?

— Bineînţeles. Diapazonul începe să vibreze atunci cînd ajunge pînă la el o anumită undă sonoră. În creier se află miliarde de „diapazoane“ electrice. Îndreptînd asupra creierului fascicolul de radiaţii electromagnetice a generatorului nostru vom putea, schimbînd acordul, să excităm oricare din aceste „diapazoane“, adică să punem în acţiune orice funcţie în organism.

— Mda. Aveţi dreptate — articulă rar Nikolai, străduin-du-se să pună în concordanţă cu ideile cunoscute din radiotehnică, acest cerc de fenomene nou pentru el. Aşadar, reiese că fizica creierului constă mai cu seamă în recepţia şi în excitarea prin intermediul undelor electromagnetice de diferite frecvenţe. Nu cunosc de loc microstructura creierului şi în general a aparatului nervos. Dar, judecind după ceea ce spuneţi, fenomenele de rezonanţă electrică se află probabil la baza activităţii lui. Şi în acest caz, în aparatul nervos trebuie să existe neapărat anumite organe de acord, foarte mobile, care să îndeplinească rolul diapazoanelor. Dacă le-am găsi! Ar fi extrem de important şi pentru fizică: poate că am descoperi aici vreun principiu nou al rezonanţei de înaltă frecvenţă, în afară de principiul „circuitului oscilant“, singurul pe care-l cunoaştem şi pe care se bazează toată ra-diotehnica noastră. În orice caz, pentru crearea generatorului de „unde cerebrale“ despre care vorbiţi, acest lucru ar fi absolut necesar. Trebuie să ştim în ce mod transmite creierul prin nerv frecvenţa respectivă, ca să pună în acţiune un anumit organ.

Amîndoi erau mişcaţi. Nikolai pătrundea cu emoţie în domeniul pe care îl deschidea Ridan în faţa lui, aşteptînd să vadă forme noi ale fenomenelor pe care le cunoştea dinainte. Ridan simţea că Tungusov poate să grăbească înfăptuirea ideii lui şi de aceea ar fi fost în stare să-i explice şi să-i arate la nesfîrşit.

— Organe de acord... — repetă el. Or fi. Dar cum să le găseşti ? Uite aici cîteva fotografii microstructurale ale creierului. Uite şi altele... Pot să-ţi arăt un număr nesfîrşit de astfel de fotografii. Iată celulele creierului... Iată fibrele...

Care-ar putea fi aici organul de acord ? Dacă nu cunoaştem principiul după care se realizează acordul, atunci fiecare celulă, fiecare fibrilă poate fi acest organ.

— Mda — îngînă inginerul, examinînd fotografiile secţiunilor fine ale creierului. Aici e foarte greu să găseşti ceva. Înseamnă că problema trebuie abordată altfel. Spuneţi-mi, Konstantin Aleksandrovici, oare toate organele animalului sînt legate direct de creier ? Nu există cumva organe puse în mişcare prin impulsuri din creier, fără să fie totuşi legate de creier printr-o cale nervoasă neîntreruptă ?

— Vezi... cînd spunem că toate organele, fără excepţie, sînt legate de creier prin nervi, nu facem decît să constatăm că o anumită undă de excitare din creier pune în funcţiune întotdeauna un anumit organ. Prin urmare, legătura este indiscutabilă. Dar asta nu înseamnă de loc că unda merge pe o cale neîntreruptă. Dimpotrivă, orice traseu nervos, prin însăşi structura lui, prezintă întreruperi, ceea ce a determinat la timpul său o întreagă epopee de cercetări şi de dispute în rîndul fiziologilor pe tema : cum sare excitaţia peste aceste întreruperi ale căilor nervoase. Dar cînd m-am convins de natura electromagnetică a curentului nervos, şi chiar am captat o undă de-a lui la o oarecare distanţă de creier, am înţeles că nu există nimic surprinzător în aceste „salturi“...

— Daţi-mi voie ! Nu vă supăraţi! se învioră Tungusov. De ce întreruperi vorbiţi ? întreruperi în nervi ?

— Da, în nervi. Fiecare nerv este de fapt un lănţişor alcătuit dintr-un şir de celule nervoase aşezate una după alta, aşa-numiţii neuroni. Fiecare neuron este format dintr-un nucleu care are un alt nucleu mic în interiorul lui. De la acest nucleu mic pornesc diferite prelungiri ca nişte fibre şerpuitoare, cu numeroase ramificaţii. Dar dintre ramificaţii, una este întotdeauna mai lungă decît celelalte. Prin structura ei, această fibră nervoasă este aidoma unui conductor bine izolat; ba mai curînd seamănă cu un cablu îmbrăcat în cîteva învelişuri izolatoare. Nervul este alcătuit din aceşti neuroni, dar niciodată doi neuroni învecinaţi nu se unesc între ei. Fibrilele foarte subţiri care pleacă de la un neuron se dispun în jurul nucleului celuilalt neuron, la o distanţă oarecare, destul de mică, fără să se atingă de suprafaţa lui. Este aşa-numitul sinăps. La nivelul sinapsului „unda excita ţiei“ sare de pe un neuron pe altul...

— Sînt şi în creier neuroni ? întrebă Tungusov.

— Da. Pretutindeni unde există ţesut nervos.

— Atunci aici, la locul de apropiere al neuronilor trebuie căutate organele de acord !

— De ce ? se miră Ridan.

— N-aţi spus că fiecare nerv poate să conducă numai o anumită gamă de frecvenţe ? Prin urmare el trebuie să fie acordat în rezonanţă cu unda care vine din creier. Şi cum altfel ar putea ,,să sară“ unda pe un alt neuron, dacă n-ar exista un dispozitiv pentru acordarea în rezonanţă a neuronului următor ? Acelaşi lucru care se petrece într-un aparat de radiorecepţie : unda vine din antenă, dar ea nu pune în funcţiune difuzorul pînă n-ai acordat aparatul în rezonanţă cu această undă. Şi în aparat se produce acelaşi ,,sinaps“, o întrerupere în drumul undelor de la antenă la pămînt. Numai că acolo acordul îl face omul, învîrtind armăturile condensatorului, pe cînd neuronul posedă probabil proprietatea de a se acorda singur sub acţiunea undei care vine la el.

— Admirabil ! se entuziasmă Ridan. Iată ce înseamnă să cunoşti bine un domeniu ! Ştii ce ? Ai răsturnat acum una dintre principalele obiecţii ale adversarilor mei. Ei judecă astfel : undele electromagnetice se propagă cu o viteză de 300 000 000 metri pe secundă, iar excitaţia nervoasă doar cu o viteză de cîţiva decametri ; prin urmare, excitaţia nervoasă nu poate fi un fenomen electric. Acum însă mi-este limpede de ce se produce această încetinire a propagării nervoase : pentru acordul fiecărei verigi a nervului este nevoie de timp ! O ! Te rog să mă crezi că asta-i o descoperire extrem de importantă ! Prin urmare, în sinapsuri trebuie căutate organele de acord !... Stai niţel, dar ce-i cu mine ? Avem doar fotografii de neuroni ! Şi chiar astăzi trebuia să fotografiem nişte preparate, colorate printr-un procedeu nou. Fapt este că aceste fibrile extrem de subţiri care înconjoară corpul celulei nervoase se colorează extraordinar de greu şi de aceea în majoritatea cazurilor aproape nu se văd. Se repezi spre birou şi începu să cotrobăiască în sertare. La naiba ! Unde sînt ? Nu le găsesc! O clipă... să-i telefonez lui Mutter !

Printre alte obligaţii numeroase, Mutter avea în grijă şi „tehnica“ fotografierii în Institut. La dispoziţia lui se afla un laborator foto şi fototecile tuturor laboratoarelor de cercetări. Dulapuri elegante cu numeroase sertare, numerotate şi prevăzute cu inscripţii în ordine alfabetică, ascundeau în ele mii de fotografii, selecţionate cu multă grijă şi aşezate în plicuri. Un sistem riguros, o ordine judicioasă caracterizau întreaga „operă“ a acestui mare artist al treburilor organizatorice. Mutter locuia foarte aproape, pe aceeaşi stradă, chiar peste drum de Institut.

— Care fotografii, tovarăşe profesor ? se auzi vocea lui la telefon. Cele de azi ?... Păi cum era să le găsiţi ? Sînt în laborator, la uscat... Da, cheia e la mine. Vin imediat !...

Ridan şi Tungusov nu-şi mai continuară drumul prin laboratoare. Tulburaţi de discuţia atît de interesantă şi fructuoasă, se întoarseră în locuinţa profesorului.

— Ei, fetelor! exclamă fericit Ridan, intrînd în sufragerie. Se pare că treburile mele încep să meargă ! Nikolai Arsentievici face din mers o descoperire după alta, şi în curînd va inventa generatorul de bioradiaţii! Sînt sigur. Cred că pentru asta numai un ceai şi o gustare îi trebuie...

Fetele rîdeau, strîngînd de pe masă cărţile şi caietele.

— Ce învăţaţi ? întrebă Nikolai.

— Limba germană — oftă deznădăjduită Nataşa. Tare-i grea ! Dacă n-ar fi Ana, m-aş face de rîs. Nimic n-aş putea să învăţ !

O idee nouă încolţi deodată în mintea lui Nikolai.

— Cunoşti germana, Ana Konstantinovna ?

— Vorbeşte curent — răspunse cu invidie Nataşa în locul ei, ieşind din cameră cu cărţile în braţe.

În cabinetul său, Ridan discuta cu cineva la telefon.

— Am şi eu o rugăminte, Ana Konstantinovna — spuse încetişor Nikolai.

Ana, tăcută, îşi ridică spre el privirea mirată şi Nikolai simţi că roşeşte. Scoase grăbit blocnotesul din buzunar şi rupse o foaie.

— Am să scriu şapte litere din alfabetul latin. Este cheia unui cifru pe care trebuie neapărat să o găsesc... Şi-i povesti pe scurt istoria cu literele misterioase. Poate vă dă prin minte... dacă ştiţi limba germană... Deşi mă cam îndoiesc. Corespondentul meu (cred mai curînd că mi-e prieten decît duşman), mi-a spus că e ceva „ce cunoaştem foarte bine, că toţi îl cunosc“... bănuiesc că a spus asta în sensul că pentru descifrarea cifrului nu e nevoie de nici un fel de cunoştinţe speciale. Trebuie numai să ghiceşti.

— Înţeleg — răspunse Ana serios. Să mă gîndesc ! Ia să văd...

Nikolai îi dădu foaia pe care scrisese literele care îl chinuiau atîta. În timpul acesta, în cabinet se auziră mai multe glasuri :

— Este Mămicuţa... Nu, e ajutorul tatii — preciză ea rîzînd, cînd citi nedumerirea din ochii oaspetelui. L-am poreclit aşa pentru că de fapt îl cheamă Mutter. Cred că această inscripţie nu-i secretă. Nu ?

— Bineînţeles. Ba dimpotrivă, să ghicească cine vrea. Numai despre ce este vorba ar fi mai bine să nu spunem.

Ana puse foaia de hîrtie pe masă.

Ridan năvăli în sufragerie, agitînd în mînă un vraf de fotografii. În urma lui, ca o minge, se rostogoli Mămicuţa.

— Uite, Nikolai Arsentievici... Ţi-l prezint pe Mutter, mîna mea dreaptă... Tovarăşul inginer Tungusov... Uite aici, ce rezultate minunate ! Ce bine s-au colorat! Se văd şi fi-brilele pe care înainte nu le vedeam... Acum parcă există o oarecare ordine în aşezarea lor...

Nikolai cercetă atent una după alta fotografiile care înfăţişau într-o formă mărită neuroni de diferite forme, sau îmbinări de neuroni.

— Acesta este nucleul neuronului ? Iar firişoarele care îl înconjoară sînt fibrilele unui alt neuron ?

— Da, ale neuronului vecin. Este chiar locul de discontinuitate a undei de excitare, sinapsul...

— Dar ce sînt aceste discuri mici ? Aici, chiar la baza ramificaţiei principale...

— Nu ştiu. Sînt nişte discuri a căror destinaţie este necunoscută. Vezi, sînt aşezate două cîte două, unul în faţa celuilalt. Aceste discuri se află la capătul fibrilelor subţiri care ies din corpul neuronului. La început, cercetătorii le găseau numai la protuberanţele periferice ale nervilor şi de aceea le socoteau a fi aparatele tactile ale nervilor. Acesta este chiar un neuron dintr-o secţiune a creierului.

Un timp oarecare tăcură cu toţii. Ridan aştepta plin de încordare : ce va spune inginerul ? În sfîrşit, acesta îşi înălţă fruntea.

— Totul e limpede, rosti ei simplu.

— Ce, ori... acestea sînt organele de acord ?!

— Da... Konstantin Aleksandrovici. Vă aduceţi aminte de schema circuitului oscilant ? Este o combinaţie simplă între o capacitate şi o inductanţă, adică între condensator şi bobină.

Nikolai luă de pe masă foaia de hîrtie ruptă din carnet şi desenă pe ea schema următoare :

— Vedeţi, în stînga sînt cele două plăci ale condensatorului, în dreapta bobina. Curentul alternativ, care poate avea orice frecvenţă, porneşte din antenă, de sus, dar prin acest circuit va trece numai acea frecvenţă pe care este acordat circuitul la rezonanţă. Iar acordul circuitului depinde de distanţa dintre plăcile condensatorului şi de numărul de spire la bobină. Un asemenea circuit este baza oricărui receptor sau generator de unde electromagnetice.

Acum priviţi aici, pe fotografiile dumneavoastră. Uitaţi-vă la această ramificaţie lungă a unui neuron care se răsuceşte în spirală în jurul nucleului unui alt neuron. Aceasta este bobina de inductanţă, iar discurile despre care chiar acum aţi vorbit sînt nişte condensatoare microscopice. Nu mai încape nici un pic de îndoială ! Şi afară de asta... Uitaţi-vă aici ! în nucleu se observă fibrele aşezate în spirală... aceasta este, probabil, ceea ce în radiotehnică se numeşte bobina de reacţie. Prin inducţie, în această bobină se nasc oscilaţii electrice de aceeaşi frecvenţă ca în circuitul oscilant. Nu ştiu cum anume se realizează restructurarea neuronului sub influenţa undei incidente — asta e de domeniul biologiei şi nu al fizicii — dar este limpede că din punct de vedere principial, aici avem acelaşi aparat ca în oricare generator de înaltă frecvenţă.

— Formidabil! exclamă Ridan. Deci am dreptate ! Dacă aţi descoperit în creier condensatoare şi bobine, înseamnă că generatorul de unde cerebrale va fi construit! Bravo, Nikolai Arsentievici! Aţi făcut din nou o descoperire strălucită !

— Nu — răspunse gînditor Nikolai. M-am convins numai că aici nu se poate face nici o descoperire de domeniul fizicii : probabil că în afară de această schemă, nu există alt principiu de rezonanţă electrică, din moment ce natura însăşi foloseşte aceleaşi bobine şi condensatoare. Este genial că omul, cu forţele minţii sale, a reuşit să înţeleagă ceea ce formează însăşi baza activităţii acestei minţi...

Discuţia continuă şi în timpul ceaiului. Mămicuţa nu lua parte la discuţie. Doar glumea din cînd în cînd cu fetele. Atunci cînd schema desenată de Tungusov încetă să mai intereseze pe comeseni, Mămicuţa luă pe neobservate foaia de hîrtie şi holbă ochii la literele scrise pe cealaltă parte. Apoi îşi scoase voluminosul său carnet de însemnări şi, după ce găsi ceva în el, începu deodată să se gîndească preocupat.

Ana hotărî să restabilească ordinea obişnuită la masă.

— Mi se pare mie, profesore, că aici la masă se cam lucrează — spuse ea, profitând de o pauză — iar comesenii se plictisesc de moarte... N-aţi vrea mai bine să ghiciţi ce înseamnă asta ? Cine ghiceşte va primi un premiu... Şi-i întinse tatălui ei cifrul lui Tungusov.

Nu, Ridan nu-şi putea opri torentul tumultuos al gîndurilor : trebuie neapărat să-l antreneze pe Tungusov la lucrările lui. Cu orice preţ! Se uita absent la litere.

— Nu, Ana, nu înţeleg nimic ! Mă predau ! Şi se adresă din nou lui Tungusov : Aşadar, Nikolai Arsentievici, hai să ne unim minţile, hai să rezolvăm împreună această mare problemă.

Puţin bosumflată, Ana rămase cu foaia de hîrtie în mînă.

— Ştiu eu — îi spuse încetişor Mămicuţa.

În ciuda vorbelor solemne pe care i le adresa Ridan, Tungusov auzi limpede aceste cuvinte. Atenţia lui se împărţi.

— Ştiţi ?! se bucură Ana. Atunci spuneţi!

— Dar care-i premiul ?

— Premiul ?... Un păhăruţ de coniac !

— Şi dacă n-am să ghicesc decît pe jumătate ?

— Cum vine asta ?

— Aşa. Ştiu ce-i asta, dar nu ştiu ce înseamnă.

Tungusov asculta încordat. Cum ?! Omul acesta a surprins cumva convorbirea prin eter ?! Făcu eforturi uriaşe ca Ridan să nu observe că aproape nici nu-l ascultă.

— Mă rog ! Spune ! Ştii pe jumătate, ai să primeşti jumătate de pahar.

— Nu acum — zise Mămicuţa, arătînd cu ochii că îl stânjeneşte prezenţa lui Ridan.

— Juriul socoteşte însă că poţi căpăta premiul cu anticipaţie. Ana îi turnă o jumătate de păhăruţ de coniac şi Mămicuţa, luând un aer solemn, îl bău ou vădită plăcere. Dar bagă de seamă, chiar astăzi îmi spui!

Era tîrziu. Oaspeţii se pregăteau să plece. Ridan triumfa : Tungusov acceptase să lucreze cu el.

— O să amenajăm un laborator electrotehnic, îl utilăm cum se cuvine, şi-ţi dăm oameni. Nimeni n-o să te deranjeze. Numai, Nikolai Arsentievici, dragul meu, grăbeşte-te. Pune cît mai repede lucrurile la punct.

Ana îl ameninţă cu degetul pe Ridan.

— Mai întîi uscătoria ! Bagă de seamă, Nikolai Arsentievici !

— Desigur ! Uscătoria în primul rînd... Curînd va fi gata, Ana Konstantinovna, şi atunci vom începe o viaţă nouă.

Ana coborî să-şi conducă oaspeţii. Ieşiră în grădina care înconjura vila profesorului.

— Ei, acum justifică-ţi premiul căpătat cu anticipaţie, tovarăşe Mămicuţă! spuse ea.

— Foarte simplu. N-am vrut să vorbesc în faţa profesorului. Doar m-ai rugat să nu discutăm în prezenţa lui despre asta...

— Eu ?! Eu te-am rugat ?!

— Da ! Este vorba de... referatul pe care l-a ţinut la Casa oamenilor de ştiinţă.

— Nu înţeleg !... Ce legătură are asta ?

— Nu-ţi aminteşti ce-a fost atunci ? Cînd profesorul a tăcut pe neaşteptate, s-a apropiat de tablă şi a scris ceva cu creta. După aia, am copiat în carnet ce-a scris, aşa... pentru orice eventualitate. Uite aici !

Scoase carnetul de însemnări şi la lumina unui chibrit găsi pagina pe care o căuta. În josul ei erau înşirate cele şapte majuscule : LMRWWAT.

Tungusov tresări văzînd literele cunoscute.

— Dar ce i s-a întîmplat profesorului ? întrebă el.

Ana îi povesti amănunţit despre incidentul de la Casa oamenilor de ştiinţă.

— Cînd s-a întîmplat astă ?

— Pot să-ţi spun cu precizie — răspunse Mămicuţa. La 24 iunie, ora 22 şi 15 minute... seara.

Pe Nikolai îl cuprinse o emoţie fără seamăn. Data aceasta îi era bine cunoscută.

— La Casa oamenilor de ştiinţă ?! Pe strada Kropotkin ?!

— Da, da. Acolo.

Dar cum se poate ! Atunci... înseamnă că profesorul a avut dreptate. Se pare că generatorul de raze ale creierului este într-adevăr gata ! Trebuie să verific... chiar acum ! La revedere ! Deocamdată nu-i spuneţi nimic profesorului...

Fără să observe nedumerirea Anei, ieşi aproape în fugă pe stradă.

— Ajunge-l din urmă, Slava ! Şi condu-l ! strigă Ana şoferului care, conform obiceiului adînc înrădăcinat al tuturor şoferilor, îşi făcea de lucru la maşină. Peste o clipă limuzina lui Ridan dispăru după colţul străzii.