Capitolul IX Cheia a fost găsită

Pe canapeaua maşinii, Nikolai încremenise cu privirea aţintită înainte. Luminile felinarelor, siluetele uriaşe ale caselor cu ferestre ce licăreau în culori diferite, contururile severe ale unui pod apăreau încet din depărtare, creşteau în dimensiuni, apropiindu-se, se năpusteau deodată în întîmpinarea lui şi, lunecînd vertiginos pe lîngă el, rămâneau în urmă.

La fel de tumultuos se năpusteau şi ideile răvăşite, tulburi, în capul lui Nikolai. Şi cu cît se gîndea mai mult la cele întîmplate, cu atît înţelegea mai puţin şi cu atît mai absurd i se părea primul lui gînd despre legătura dintre generatorul lui şi tot ceea ce i se întîmplase lui Ridan.

Da, datele coincideau. La 24 iunie, seara, în jurul orei zece, se convinsese definitiv că „generatorul“ lui „de minuni“ nu poate să facă minuni. Era disperarea. Crahul. Moartea speranţelor.

Ceva asemănător încercase şi Ridan, în acelaşi moment — judecând după cele povestite de Ana şi de acest Mămicuţa. Bine...

Peste douăzeci de minute coborî în goană scara spre camera lui de la demisol.

Scheletul G.M.-ului, acoperit cu husa, abia se ridica deasupra uneia dintre mese; piesele demontate se aflau tot acolo. Nikolai n-a putut totuşi să renunţe atunci la gîndul de a-şi căuta greşeala şi de a continua să lucreze la acest generator afurisit.

Intrînd în cameră, aruncă în treacăt o privire spre aceste piese demontate. Nu, acum nu va găsi în ele nici un fel de dezlegare!

Puse masa în faţa ferestrei, ca şi atunci, la 24 iunie. Căută lada care îi servise drept suport. Scoase husa de bumbac de pe scheletul G.M.-ului şi îl aşeză în acelaşi loc. Aici, pe pervazul ferestrei, se aflau mostrele de metale.

Nikolai luă o aţă, legă un capăt de obiectivul de plumb al G.M.-ului, iar celălalt capăt îl prinse de pervaz, punînd pe el o bucată de cupru. Acesta era drumul parcurs de fascicolul de radiaţii...

Acum avea nevoie de o busolă, lat-o ! Geamul busolei atinse aţa. Acul îşi căută locul şi se linişti. Aşa... Literele „S“ şi „N“ se aflau la capetele acului. Aţa întretăia linia Nord-Sud, deviind spre dreapta. Aşadar, fascicolul a fost atunci îndreptat spre sud-vest.

Nikolai luă un plan al Moscovei, un raportor şi o riglă, însemnă cu un creion roşu locul unde se afla locuinţa lui şi de acolo trase o linie spre sud-vest.

Linia roşie tăia strada Kropotkin chiar la capătul ei, peste casa cu numărul 16. Da, pe acolo pe undeva e Casa oamenilor de ştiinţă.

Nikolai ridică receptorul telefonului şi chemă biroul de informaţii.

— Spuneţi-mi, vă rog, unde se află Casa oamenilor de ştiinţă din Moscova ?... Strada Kropotkin ? Aşa... Dar numărul ?... 16 ?!

16 !...

Aşadar la 24 iunie, pe la orele zece seara el, aflîndu-se chiar lîngă generator, a încercat o stare neobişnuit de intensă de deprimare şi nesiguranţă.

La 24 iunie, la aceeaşi oră, o stare asemănătoare a pus subit stăpînire pe un alt om asupra căruia a căzut probabil fascicolul de radiaţii al generatorului.

Concluzia e limpede : „G.M.”-ul emite unde care acţionează în mod deprimant asupra psihicului omului. Nu este nimic uimitor în asta. Dacă undele ultrascurte provoacă dureri de cap la oamenii care deservesc generatoarele, e firesc ca la o frecvenţă atît de înaltă să se manifeste influenţe mult mai intense. Nikolai se afla în imediata apropiere a generatorului, iar Ridan a nimerit probabil direct sub acţiunea fascicolului.

Toate acestea sînt explicabile.

Dar ce e cu literele ?! Profesorul le-a scris pe tablă în momentul cînd an acţionat radiaţiile. Aşadar, le ştia ?!

Nu ! Cînd Ana i-a arătat cifrul, Nikolai a urmărit atent expresia feţei lui Ridan: nu ştia, asta era evident. Sau poate nu şi le mai amintea ? Să le fi uitat ? Greu de crezut. Mai degrabă i-au străfulgerat prin minte în clipa aceea. Doar prietenul din Germania i-a spus că la baza cifrului se află ceva cunoscut de toată lumea ; prin urmare, şi de Ridan. Dacă este aşa, pentru a dezlega cifrul trebuie să-l facă pe profesor să-şi reamintescă, să-şi depene şirul gîndurilor pînă în clipa cînd a pus mîna pe cretă. În orice caz, trebuie să vorbească mai întîi cu Ana.

A doua zi, cum ajunse la fabrică, Nikolai o căută pe Ana. După privirea şi după zîmbetul care îi lumină deodată faţa cînd îl văzu, Nikolai înţelese că şi Ana îl aştepta, desigur ca să stea de vorbă după întîmplarea din ajun.

— Ei, cum e ? îl întrebă ea repede, întinzîndu-i mîna.

Nikolai îi povesti amănunţit rezultatele verificării făcute. Una dintre undele pe care le-a produs atunci generatorul său acţionează probabil asupra unor centri nervoşi... Este foarte posibil deci ca generatorul la care visează profesorul să existe într-adevăr. Trebuie numai montat din nou. Pentru Ridan, asta va fi o mare surpriză. Dar cifrul... Cifrul rămîne un mister. Ar trebui să-i vorbească deschis profesorului. Poate îşi va aminti la ce se gîndea în momentul cînd l-a cuprins acea stare ciudată.

Ana stătea la îndoială. Să-i telefoneze imediat tatălui şi să-i comunice vestea îmbucurătoare despre generator ? Dar în cazul acesta va fi nevoită să-i vorbească şi despre cifru, iar doctorii au interzis categoric să i se reamintoască accidentul petrecut la Casa oamenilor de ştiinţă. Şi afară de asta, generatorul este acum demontat. Cît timp i-ar trebui ca să-l monteze din nou? Vreo două săptămâni ? Dar uscătoria ? Ea trebuie pusă în funcţiune înainte de termen. Este o chestiune de onoare a colectivului. Comisarul poporului aşteaptă. Tungusov nu poate să se abată de la preocupările lui actuale.

Hotărîră sa nu-i spună deocamdată nimic lui Ridan despre generator. Iar în acest timp, Ana se va strădui să-l intereseze pe tatăl său la dezlegarea cifrului, fără să-i pomenească despre referatul pe care l-a ţinut la Casa oamenilor de ştiinţă.

* * *

Uneori se întîmplă şi aşa : oamenii fac ridicări topografice, studiază cursul unui rîu, relieful regiunii, structura geologică a subsolului. Apoi forează roca, introduc în găuri tone de amonal şi provoacă explozii. Pămîntul este îndepărtat şi dintr-o dată priveliştea se schimbă, rîul începe să curgă pe o nouă albie. Totul e altfel decît pînă atunci.

O asemenea explozie a fost întrevederea cu comisarul poporului. Și viaţa eroilor noştri a început să curgă altfel.

Nikolai se simţea o rîndunică care se înalţă în zbor liber pînă în tăriile cerului. În faţa lui se deschidea orizontul larg, umbrit numai de un singur norişor — concediul îi era pe sfîrşite. Dar... şi norul acesta se destramă. Cu ajutorul lui Hrapov, Nikolai reuşi să plece din Institut şi fu angajat imediat la fabrică, în calitate de şef al biroului de proiectare, special utilat. Nimic nu mai întuneca orizontul. În zare, dincolo de contururile încă nedesluşite ale uscătoriei, strălucea ca un far ademenitor institutul lui Ridan — viitorul îi apărea limpede şi atrăgător.

Ca de obicei, Nikolai se dărui cu toată energia muncii creatoare. Oficial, conducătorul lucrării era Fiodor (directorul ţinuse seama cu subtilitate de faptul că el a fost iniţiatorul), iar nucleul de bază — ^brigada lui Reşatkov“ — era alcătuit din tineri, toţi selecţionaţi din colectivul fabricii. În cadrul aceluiaşi ajutor obştesc, dezinteresat, Ana şi-a luat asupra ei documentarea, legătura cu părţile contractante, evidenţa muncii, într-un cuvînt, toate treburile mai puţin interesante dar necesare, de care depinde uneori succesul unei acţiuni.

Conform unei înţelegeri tacite a participanţilor plini de entuziasm, construirea uscătoriei era privită ca o măsură extraordinar de importantă, ca o acţiune de şoc. Hrapov era acela care insista cel mai mult ca ritmul viu de muncă să fie strict respectat. Se simţea că el acordă acestui ritm o importanţă deosebită. De altfel, nimeni n-avea motiv să se supere. Graba părea firească şi convenea tuturor. Hrapov vizita în fiecare zi „brigada de la uscătorie“, încuraja oamenii, se interesa dacă n-au nevoie de vreun ajutor...

Rolul de conducător nu-l transformă pe Fiodor într-un „şef“. Funcţiile de conducere — repartizarea, recepţia şi aprecierea muncii — el le îndeplinea din mers, printre alte treburi. În ceea ce priveşte restul, fără să se sinchisească de prestigiul său, lucra alături de membrii de rînd ai veselei sale brigăzi; plin de pilitură de metal şi mînjit de ulei, alerga prin ateliere şi magazii, căutînd „resurse interne“ sau scule potrivite, strunjea, găurea, suda piesele conform schiţelor şi indicaţiilor lui Tungusov ori punea mîna, împreună cu toţi ceilalţi, pe lopată sau pe ciocanul de abataj. Îşi dădea foarte bine seama că el era doar dirijorul unui concert a cărui muzică era compusă de Tungusov.

Într-un cuvînt, lucrurile mergeau strună. Chiar dacă în-tîmpinau uneori greutăţi (şi asta numai cînd rezolvarea unei anumite probleme trebuia căutată în afara fabricii), de fiecare dată le învingeau repede. Astfel, la termenul fixat fu săpată groapa de fundaţie pentru staţia de transformare, dar iată că bucata de cablu de 20 metri pe care trebuia să le-o livreze fabrica de cabluri a fost trimisă din greşeală unei alte întreprinderi. Iar după aceea, fabrica refuză să le dea alt cablu, referindu-se la nişte dispoziţii „noi“, primite de sus.

În schimb tuburile generatorului — aşteptate de toţi cu emoţie — le primiră doar cu o mică întîrziere. Împachetate într-un ambalaj foarte elegant, verificate de controlul tehnic şi prevăzute cu fişe tehnice, ele păreau ireproşabil exe-outate. În timpul încercării făcute, însă, Tungusov constată că tuburile prezintă urme de gaze. După discuţii aprinse cu uzina şi după cercetări minuţioase, Nikolai stabili că motivul apariţiei gazelor se datora compoziţiei greşite a sticlei din care erau confecţionate baloanele. Au fost nevoiţi să trimită tuburile înapoi pentru ca baloanele să fie înlocuite.

Orice complicaţii se aplanau deocamdată prin propriile lor forţe sau cu ajutorul lui Vitkovski care se arăta acum neobişnuit de prevenitor, atent şi binevoitor. De aceea, Tungusov şi Hrapov nu mai telefonau comisarului poporului.

Dar întâmplarea cu tuburile i-a alarmat de-a binelea. Prea semăna cu incidentul suferit de profesorul Flerov. Totuşi, şi de data aceasta hotărîră să aştepte.

— Să nu ne grăbim — spunea directorul discutând cu Tungusov între patru ochi. Ţi-aduci aminte ce-a spus comisarul poporului ? „Veţi avea tuburi“. Aşadar, vom avea tuburi, orice s-ar întîmpla... Ori... ai personal motive să te îndoieşti ?

Nikolai înţelese aluzia, dar nu se impresionă, nu se supără ; ba dimpotrivă, se bucură chiar. Omul acesta minunat, Hrapov, credea în tuburile lui fără să înţeleagă nimic din ele. El de fapt risca. Şi-atunei cum putea Tungusov să se îndoiască ?

— Să nu vă fie teamă, Timofei Pavlovici. Am verificat totul. Tuburile au funcţionat bine, au confirmat întru totul calculele mele de proiect...

— Dar gazele ? se miră Hrapov.

— Gazele au apărut numai cînd am trecut la un regim înalt, şi nu dintr-o dată. Calculul lor e subtil...

— Crezi că e un calcul ?

— Naiba s-o ştie... Poate au greşit întîmplător, dar poate că dinadins au făcut-o. Ce s-or fi gîndit: iarăşi aceeaşi istorie ! La urma urmei, acţionează şi ei conform unor legi obiective, Timofei Pavlovici. Singurul lucru nou pe oare-l avem noi sînt tuburile şi acolo ne lovesc.

Hrapov se gîndi puţin şi clătină din cap.

— Trebuie neapărat ca ori de cîte ori apare ceva nou să înceapă ?...

— Este o lege a naturii, Timofei Pavlovici. Noul intră întotdeauna greu în viaţă... cu frecuşuri...

— Asta-i teorie, Nikolai Arsentievici... Cum vine asta „greu“ ? înţeleg... se poate întîmpla aşa cînd există temeiuri să te opui, cînd nu crezi, sau te îndoieşti de o metodă sau de nişte calcule. Dar el nici n-a încercat măcar să verifice. Să puie beţe în roate numai aşa, ca să-şi ridice prestigiul, să intre în graţiile şefilor ? Ştiu eu ! Dar în cazul ăsta e pur şi simplu o şarlatanie!

— E şarlatanie, într-adevăr. Dar nu-i o şarlatanie simplă, Timofei Pavlovici. Cunosc lucrurile acestea. Vitkovski este aici doar un pion, un executant. Alte forţe îl conduc, forţe mult mai impunătoare din sferele ştiinţei, care, vă rog să mă credeţi, de mult şi-au dat seama de valoarea invenţiei noastre. Nu le place însă cînd ceva serios nu vine de la ei, stîlpii consacraţi ai teoriei, ci de la alţii, de la vreun Tungusov oarecare, neştiut de nimeni. E trist, dar e adevărat...

— Ei, nu mai spune ! Şi cine-s ăştia ?

— Nu ştiu, şi nici nu merită să ne interesăm de ei. Ne-ajunge că avem de-a face cu Vitkovski, executantul lor principal.

— Ia te uită, ti-că-losul!... Şi ce cumsecade se arată el de la o vreme! Acum îmi dau seama că totul e o mască... Dar... ascultă, Nikolai Arsentievici — Hrapov începu dintr-o dată să zîmbească — cred că acum atuul este în mîinile noastre. Dacă le cunoaştem jocul, îi păcălim. Ai să vezi! Numai că trebuie să jucăm precis! Eu zic să ne arătăm timizi şi naivi ; să ne prefacem că avem încredere în Vitkovski, că nici nu ne trece prin gînd să ne ducem din nou la comisarul poporului. Dumnealor sînt convinşi că o să ne tragă clapa cu tuburile. N-au decît! Noi facem pe proştii, ca ei să nu ne întindă alte capcane neaşteptate, să nu ne pună piedici în altă parte. Să nu ştie că atuul cel mare e la noi. Şi în timp ce ei îşi vor continua jocul cu tuburile, noi, în linişte, dar fără să tărăgănăm lucrurile, o să terminăm construirea întregii maşini. Atunci abia o să ne ducem la comisarul poporului şi o să-i arătăm toate şicanele pe care ni le fac şi-o să ni le mai facă. Oh, şi ce-o să-l mai zgîlţîie atunci pe stimabilul, de-o să-i meargă fulgii! Iar tuburile or să ni le facă în doi timpi şi trei mişcări, aşa cum le-am cerut! Ai să vezi. Că doar comisarul poporului îşi dă seama că dreptatea e de partea noastră!

— Bineînţeles — consimţi Nikolai, luminîndu-se la faţă. Înaintea lui se deschidea din nou orizontul albastru.

— Trebuie să grăbim lucrurile — conchise directorul. Acum ritmul de muncă hotărăşte totul !

Peste cîteva zile se petrecu un eveniment care, de bună seamă, precipită şi hotărî deznodământul luptei.

Pe la prînz, secretarul comisarului poporului îi telefonă lui Hrapov şi îl rugă să-l. trimită imediat pe inginerul Tungusov, pe cît posibil cu toate materialele referitoare la tuburile generatorului său.

Douăzeci de minute mai tîrziu, Nikolai intră în camera de aşteptare. Secretarul se sculă de îndată în picioare, îispuse : „Poftiţi” şi, fără să-l anunţe, deschise în faţa lui uşa care dădea în cabinet. Era limpede că acţiona conform unor instrucţiuni primite dinainte. Asta îl făcu pe Nikolai mai circumspect.

— Poftim, Nikolai Arsentievici — spuse comisarul poporului pe un ton atît de obişnuit şi de liniştit, de parcă ar fi invitat pe unul dintre colaboratorii săi permanenţi, cu care se văzuse cu cîteva clipe înainte.

Nikolai observă toate acestea ; văzu de asemenea că comisarul poporului nu era singur. De după speteaza unui fotoliu se iţea un cap cu o chelie perfect rotundă, parcă trasă cu compasul, şi nişte umeri înguşti, lăsaţi.

— Acesta este inginerul specialist în construcţia tuburilor electronice despre care v-ain vorbit —- se adresă comisarul poporului capului cu chelie. Nikolai Arsentievici, îţi prezint pe profesorul Akulov... Ai auzit, desigur...

— Cum să nu... Cunosc lucrările profesorului... Nikolai înţelese aproape tot. Omul care se ridicase din fotoliu, lung şi deşirat de parcă ar fi fost trecut prin cilindrii unui laminor, era o somitate în domeniul electronicii. E adevărat că nu avea realizări proprii, dar numele lui apărea frecvent în presa de specialitate — „participa” activ la dezbateri, scria recenzii, făcea referate, lua cuvîntul, dădea consultaţii, compila, populariza...

— Tovarăşul Akulov a avut treabă la uzina de utilaj electric — continuă comisarul poporului — şi întîmplător a văzut acolo o comandă de tuburi generatoare care, după părerea lui, au fost greşit proiectate. Profesorul, care tot avea drum pe-aici, a considerat de datoria lui să mă avertizeze. Atunci m-am gîndit că-i mai bine să te chem... Fiindcă veni vorba, tovarăşe profesor, cine v-a atras acolo atenţia asupra greşelii ? Şi dacă au observat-o, de ce nu au protestat împotriva acestei comenzi ?

— Greşeala am descoperit-o chiar eu, întîmplător — vorbi profesorul pe nas, cu un glas gros, ca din butoi. Am văzut pe masă nişte desene de execuţie şi, cum am ochiul experimentat, am observat dintr-o dată... Le-am atras atenţia... Cui ?... Nu ştiu cum îi cheamă, nu-i cunosc... de acolo, de la fabrică... Se pare însă că acum au de gînd să protesteze...

Nikolai îşi dădu seama că comisarul poporului i-l oferă plocon pe acest profesor ca să-l facă harcea-parcea. Bine !

— Despre ce tuburi este vorba ? interveni el.

— Nişte tuburi generatoare de frecvenţă ultraînaltă.

Nikolai scoase din servietă o coală de ozalit şi o desfăcu.

— Acestea ?

— Să văd... Mda... Se pare... Da... chiar ele...

— Aşa. Şi ce găsiţi dumneavoastră greşit aici ?

— Cum ? ! Profesorul se uită aproape indignat la Nikolai. Vreţi să analizăm aici, acum, să-l stingherim pe comisarul poporului ? ! Îşi scoase ceasul din buzunar. Şi-apoi, nici nu dispun de timp...

— Nu-i nimic —- îl întrerupse comisarul poporului. Vă rog să rămîneţi puţin. Este foarte important pentru mine să lămurim chiar acum această problemă.

— Aşadar, profesore — spuse Nikolai liniştit — vă ascult.

— Bine ! răspunse acesta cu glasul gros, punîndu-şi din nou cu un gest nervos ochelarii pe nas. Numai ceea ce este mai principal. Un astfel de tub nu poate să funcţioneze. Şi chiar dacă va funcţiona, numai la un regim slab şi cu un randament infim. Profanul care a construit-o a făcut o greşeală elementară. Uite, priviţi aici... Cred că sînteţi de acord că o asemenea aşezare a electrozilor — degetele profesorului, lungi şi groase ca nişte crenvurşti, se încleştară deasupra schemei, înfăţişînd electrozii — va da naştere inevitabil aşa-numitei capacităţi parazitare !

— Indiscutabil, tovarăşe profesor! Aveţi absolută dreptate ! îl susţinu Nikolai cu un entuziasm exagerat.

— Ei, vedeţi! Iar capacitatea parazitară este un fenomen dăunător care împiedică generarea oscilaţiilor. Lupta împotriva ei constituie problema principală a electronicii moderne.

—- Chiar aşa ! Numai că... Vedeţi dumneavoastră, tovarăşe profesor, există o plantă care se numeşte mătrăgună. Un fenomen dăunător al naturii ; provoacă otrăvirea, halucinaţii, ameţeli şi chiar moartea. Tot un fenomen dăunător e, de pildă, şi mucegaiul... sau şarpele veninos, care e şi mai dăunător! Oamenii, însă, ce-au făcut ? Au studiat aceste fenomene dăunătoare, au pus stăpînire pe ele şi le-au transformat în mijloace foarte puternice de vindecare a bolilor, în fizică, să ne gîndim numai la frecare ! Lupta împotriva ei constituie problema principală a tehnicii de-a lungul întregii sale istorii. Numai că... dacă n-ar exista frecarea, n-am mai aviea mijloacele de transport; nici să mergem cu picioruşele noastre n-am putea...

Lăsat pe speteaza fotoliului, comisarul poporului urmărea cu vădit interes disputa. Profesorul Alculov simţea că-i fuge pămîntul de sub picioare. Se trezise prins într-o luptă fără sorţi de izbîndă, şi-şi dădea seama că comisarul poporului încurajează această luptă. Căuta chinuitor un mijloc de a ieşi cît de cît cu faţa curată din acest joc în care scontase să facă o singură mutare, nu prea cinstită, dar avantajoasă, aparent atît de simplă şi de lipsită de primejdii...

— Natura nu cunoaşte nici fenomene dăunătoare, nici folositoare — continuă Nikolai. Dăunător considerăm tot ceea ce nu ne-am însuşit, tot ceea oe n-am supus încă voinţei noastre... Nu-i aşa, tovarăşe profesor ?

— Da — bîigui în sfîrşit Akulov, reuşind cu greu să-şi ia o înfăţişare plictisită. Dar capacitatea parazitară de aceea se numeşte parazitară, pentru că îşi datoreşte existenţa funcţionării normale a circuitului. Nu-i aşa, dragul meu ?

— Dar aici nu există o capacitate „parazitară“. Am ţinut seama de ea, am calculat-o şi am pus-o în slujba procesului generării oscilaţiilor ca o valoare, ca un produs al capacităţii circuitului ideal. Mai mult decît atît, tubul meu poate să funcţioneze numai pentru că...

— Tubul dumneavoastră ?

— Da, tubul meu. Eu sînt profanul oare l-a construit.

— Ie-iertaţi-mă... Profesorul rîse forţat, simţind că îngheaţă ; îşi dădea seama acum că nu mai există salvare... N-am ştiut...

— Nu are nici o importanţă. Nikolai îşi dădea seama că-i timpul să pună capăt acestei situaţii lamentabile. Spune-ţi-mi, tovarăşe profesor, probabil că n-aţi studiat documentaţia tehnică a acestui tub. Nu-i aşa ? Iat-o! Aveţi aici întreaga explicaţie. Totul e calculat. Nimic nu-i scos din burtă...

— Nu... n-am văzut... nu mi s-a arătat...

Comisarul poporului se ridică de la birou.

— Cum vine asta, tovarăşe Akulov ? clătină el din cap. Nu-i bine de loc!... Vedeţi undeva, pe masă, un plan, şi gata, l-aţi şi condamnat la repezeală, fără să staţi de vorbă cu autorul şi fără să studiaţi materialul... Aţi organizat o consultaţie la uzină, i-aţi încurcat pe cei de acolo ; acum ei, bineînţeles, vor opri lucrarea, vor cere anularea comenzii... Şi doar e vorba, după cîte înţeleg eu, de o soluţie tehnică principial nouă...

— Cred că este totuşi greşită. Să te bazezi numai pe părerea autorului, mi se pare că...

— E brevetată — spuse Nikolai încet, cu glas monoton, retezînd astfel ultima zvîrcolire a minciunii neputincioase.

Akulov se întoarse către el şi încremeni. Era făcut cnoc-aut. Comisarul poporului începu să rîdă blajin.

— Ei, vedeţi ? — spuse el. În astfel de condiţii, părerea unui singur oponent valorează mult mai puţin decît părerea autorului. Hai mai bine să acţionăm după sistemul tovarăşului Tungusov : să transformăm un fenomen dăunător în-tr-unul folositor. Luaţi cu dumnevoastră această documentaţie tehnică... Se poate, Nikolai Arsentievici ? Poftim... şi studiaţi-o bine. Să ne înţelegem... Dacă găsiţi o greşeală, telefonaţi-mi mie. Dacă nu, atunci tot mîine, într-un fel sau altul, cum veţi vrea, comunicaţi uzinei sau Direcţiei generale că aţi greşit şi că comanda trebuie executată. Controlul asupra executării acestei comenzi îl iau asupra mea. Ierta-ţi-mă că v-am reţinut, dar... după cum vedeţi, singur v-aţi pus reputaţia într-o situaţie delicată...

Tare ar fi vrut Tungusov să nu mai dea mîna cu Akulov, idar acesta, după ce îşi luă rămas bun de la comisarul poporului, venea spre el. Nikolai găsi soluţia întrno clipă ; porni în întîmpinarea lui şi-i scutură mîna cu căldură :

— Vă mulţumesc din suflet, tovarăşe profesor...

Akulov zîmbi posomorit :

— N-ai pentru ce. Doar... — începu el.

— Nu, mă refer la altceva... Am citit de curînd cartea dumneavoastră despre viitorul electronicii moderne. Este scrisă foarte antrenant şi are idei foarte îndrăzneţe...

— Ei... n-are nimic deosebit... —- spuse Akulov măgulit, cu glasul lui gros, îndreptîndu-se spre uşă.

— Ba are... Ideile lui Hartner şi ale lui Wieland sînt admirabile ! Uluitoare ! Mi-au plăcut tare mult...

Mergînd de-a-ndăratelea, Akulov dispăru în crăpătura uşii pe care o deschisese foarte puţin, abia pe sfert.

Cînd uşa se închise în urma lui, comisarul poporului începu să rîdă în hohote. Se legăna dintr-o parte într-alta, ştergîndu-şi lacrimile cu batista ; apoi îşi suflă nasul şi din nou începu să rîdă.

— Of, nu mai pot ! Bine l-ai pus la punct... Mucegai !... Mătrăgună !... Şarpele !... Ameţeală !... rîdea el, amintindu-şi de toate acestea. Şi i-am zis şi eu : „fenomen dăunător“ ! Am băgat spaima în el... bietul om... Ia uite... acolo, în fotoliu... nu cumva e umed ?... Nu-i ? Foarte bine... Acum o să fie blînd ca un mieluşel ! L-am dat pe brazdă...

Deşi rîsul comisarului poporului îl molipsise, Nikolai abia acum simţi cum clocoteşte de furie.

— Nu cred — spuse el. Pe unul ca el numai mormîntul îl îndreaptă... A vrut să arunce bănuială... să vă facă să n-aveţi încredere...

— Mi-am dat seama. Tocmai de aceea te-am chemat. Dar... ce te-a apucat să-i lauzi cartea ? Ori... tot o găluşcă a fost ?

— Păi, dar nu merită ? Nikolai îşi strînse semnificativ mina stingă în pumn. I-am dat peste nas ! Să înveţe minte!... Închipuiţi-vă : n-are o idee personală în toată cartea ! Totul e plagiat! Totul ! Ia din literatura străină fără să facă referire la autori... ca şi cum ar fi ideile lui proprii...

— Da... e o figură — clătină comisarul poporului din cap. Bine, o să-l avem în vedere... Şi-acum, povesteşte-mi, cum merg treburile la fabrică...

După ce l-a întîlnit pe Tungusov, pe orizontul vieţii lui Ridan apăru un nou personaj. Preocupat cu totul de cunoştinţa sa cu Nikolai, profesorul uitase de promisiunea lui Vitkovski de a-i trimite un constructor de o capacitate excepţională. Şi iată că într-o seară, Nataşa veni în cabinetul lui să-l anunţe că-l caută un inginer, pe nume Wiekling.

Intră un om înalt, oarecum stîngaci, de vreo 35 de ani. Era îmbrăcat cu gust, dar nici costumul, nici părul casta-niu-închis, pieptănat cu grijă pe spate, nu puteau să ascundă uimitoarea neglijenţă cu care natura se comportase faţă de această operă a sa. Totul în el era exagerat, ca din topor — şi trăsăturile mari ale feţei, cu gura largă şi dinţii laţi, rari şi mîinile lungi, cu palmele cît lopata, şi picioarele în nişte ghete enorme. Toată făptura lui puternică emana ceva primitiv, sălbatic, dar în acelaşi timp şi atrăgător. În ochii întunecaţi, cu privirea atentă, se reflectau trăsăturile unei firi complicate şi înzestrate. Inginerul vorbea destul de bine ruseşte, dar cu un puternic accent german.

Aflînd cu cine are de-a face şi amintindu-şi de recomandarea lui Vitkovski, Ridan se pierdu întrucîtva. Îl lăsă pe inginer în cabinet şi porni grăbit la Ana, să se sfătuiască cu ea. La naiba ! Uitase cu totul de această poveste ! N-a-vea nevoie de nici un Wiekling... Doar se înţelesese cu Tun-gusov ! Dar nici să-i refuze serviciile n-ar fi putut... Ar fi fost nepoliticos, din moment ce niu-l prevenise pe Vitkovski la timp. Oare va fi din nou obligat să-şi expună ideile ?! Să povestească totul de la început ?!

Ana privea însă lucrurile altfel. Cine ştie ? S-ar putea ca tocmai acest străin să fie într-adevăr un om preţios. Nu trebuie neapărat să-i explice totul. Să-i dea spre rezolvare o problemă concretă de fizică — de pildă chiar crearea acestui generator de microunde. Săistea de vorbă cu el, poate că a şi întreprins ceva în această privinţă, iar dacă manifestă interes, n-are decît să lucreze. De ce să-şi pună toate speranţele numai în Tungusov ? În orice caz, se mai gîndi Ana fără să o spună, Wiekling o să distragă atenţia tatălui ei de la Tungusov, atîta timp cît acesta va fi ocupat cu us-cătoria.

Aşa se şi întîmplă. Discuţia cu Wiekling fu interesantă şi plină de conţinut. El înţelese repede fondul problemei şi, evitînd să pună întrebări referitoare la scopul urmărit de profesor, îl entuziasmă pe acesta prin capacitatea de a expune clar probleme extrem de complexe, povestindu-i despre unele lucrări puţin cunoscute ale unor savanţi din străinătate care aplică principiile noi ale generării frecvenţelor ultraînalte.

— Sînt convins — afirmă el în încheiere — că se poate găsi o rezolvare justă. Am încercat chiar să folosesc unele metode noi... Din păcate, situaţia de acum din Germania, şi mai ales din cercurile intelectualităţii tehnice, nu te predispune de loc la o muncă creatoare serioasă. Acum înţelegeţi ce m-a făcut să-mi părăsesc patria... pînă cînd vor veni vremuri mai bune.

Tristeţea care răsună în aceste cuvinte îl înduioşă pe Ridan. Şi din clipa aceea îl socoti pe vizitator oaspete drag.

La masă, în timp ce luau ceaiul, Wiekling îi povesti multe lucruri despre viaţa din Germania fascistă, despre soarta mai multor savanţi de seamă cu oare se întîlnise, şi ale căror nume îi erau bine cunoscute lui Ridan.

Alfred Wiekling plecă destul de devreme şi fu invitat cu insistenţă să mai treacă, indiferent de treburile legate de sarcina dată de profesor.

În ceea ce priveşte colaborarea, hotărîră în felul următor : Wiekling va începe îndată să elaboreze una dintre noile metode de generare a microundelor. Avea la dispoziţie un laborator destul de bine utilat, unde a efectuat şi ultima lui lucrare, despre care, din păcate, nu poate discuta. Condiţiile contractuale le va perfecta el singur la Direcţia generală.

** *

De obicei, cum venea la fabrică, Nikolai se ducea mai întîi la „brigada de la uscătorie“, stătea de vorbă cu Fiodor şi împreună cu el punea la punct problemele curente ale muncii; apoi, de cele mai multe ori, trecea pe la Ana, cu treburi.

Iar dacă n-avea el treabă, aproape întotdeauna venea Ana cu o problemă urgentă la el, sau îi telefona, rugîndu-l să treacă pe la comitetul de comsomol, unde se instalase.

Întîlnirile acestea erau scurte şi aveau un caracter oficial, discutau doar chestiuni legate de muncă, totuşi nici unul nu putea să renunţe la ele.

De data asta însă, cum intră în uzină, Nikolai se duse grăbit la Ana.

— Am noutăţi — spuse el, scuzîndu-se parcă pentru această vizită matinală.

— Şi eu — îi răspunse ea cu simpatie.

Nikolai tresări :

— Ai vorbit cu profesorul ? o întrebă el, cu speranţă în glas.

— Despre cifru ? Da, am vorbit. Dar nu asta voiam să-ţi spun... Nu, n-am făcut nimic. A ascultat cu interes cînd i-am povestit de legătura misterioasă pe care o întreţii prin radio cu neamţul şi a căutat să descifreze foarte atent literele. Dar, din păcate, n-a găsit nimic. Ciudat, nu ? Le-a scris atunci pe tablă, iar acum se uita la ele de parcă le vedea întîia oară. Mă tem că în clipa aceea a acţionat intr-adevăr inconştient. Şi tocmai asta mă îngrijorează cel mai mult.

Nikolai căzu pe gînduri.

— Da, ciudat... Mărturisesc că mi-am pus multe speranţe în discuţia aceasta. Ce naiba să fac ?... Dar trebuie neapărat să întreprind ceva : ieri am primit o nouă radiogramă. Se întîmplă ceva acolo... probabil ceva foarte grav. Poate chiar tragic. Uite aici...

Scoase din blocnotes o foaie de hîrtie. Ana citi :

„Paraziţii principali au fost înlăturaţi. Grăbiţi verificarea după schema aşezării dipolilor pe care am transmis-o mai înainte. Atunci am să comunic noua schemă. Antena a fost smulsă de vînt.“

— Antena a fost smulsă de vînt — repetă Ana cu glas tare. Bine spus ! Tare... Şi nu ţi-a dat nici un fel de indicaţii noi ?

— Nimic. Dar îl înţeleg. Ar risca prea mult. Poate să eşueze tot acest plan dacă îmi mai dă alte indicaţii. Asta înseamnă că e de ajuns ce a spus mai înainte. Noi sîntem de vină. O fi atît de simplu... Parcă mi s-a întunecat mintea ! Ştii, nu pot să dorm. Stau noaptea şi mă gîndesc. Dar nimic! M-am împotmolit! îmi dau seama că un singur salt al gîndirii mă va pune pe drumul bun. Şi nu mă îndoiesc că acest salt va fi făcut. Dar cînd ?... Să ne gîndim. Ce voiai să-mi spui, Ana Konstantinovna ?

— Stai niţel, Nikolai Arsentievici... — Ana rămase pe gînduri, făcu în tăcere cîţiva paşi prin cameră, apoi se opri drept în faţa lui Nikolai. Dar dacă este o provocare ? Dacă vor să te atragă în -cine ştie ce afacere murdară de spionaj ? Te-ai gîndit la asta ?

— Să-ţi spun drept, nu mi-a dat prin minte... Dar ce pot ei să facă ?! O să-mi propună ceva. Ei şi ? îi trimit la toţi dracii şi gata !

Ana făcu iarăşi cîţiva paşi, îngîndurată.

— Nu, nu-i chiar aşa de simplu. Am mai citit cîte ceva despre astfel de lucruri. De obicei ăştia folosesc procedee aparte, extrem de subtile. Poţi să fii atras în aşa fel îneît nici să nu-ţi dai seama. Merită oare să rişti? Eu cred că nu. Mai bine comunică toate acestea unde trebuie... Acolo sînt oameni cu experienţă, o să ia ei singuri legătura cu neamţul dumitale şi o să lămurească totul. Şi cifrul pot ei să-l dezlege mult mai repede decît dumneata şi cu mine !

— Da, tai dreptate. E de datoria mea să fac lucrul acesta — recunoscu Nikolai. De fapt chiar din momentul cînd am înţeles că convorbirile noastre au depăşit limitele îngăduite radioamatorilor, ar fi trebuit conform legilor existente să întrerup această legătură. Dar acum ? Crede-mă că acum nu se poate aşa, pur şi simplu, s-o întrerup. Simt că ne este un prieten, nu un duşman. Acţionează în folosul nostru şi încă în condiţiile grele şi primejdioase ale ilegalităţii... Oricum însă, trebuie să comunic celor în drept... Oricum ar fi... Altfel pot fi tras la răspundere pentru încălcarea regulilor radioamatorismului şi mă mai trezesc că-mi interzic să folosesc emiţătorul... Mulţumesc, Ana Kons-tantinovna, că mi-ai deschis ochii. Am s-o fac de îndată ce termin uscăfcoria ; acum n-am timp.

Ana consimţi fără tragere de inimă. Toate acestea i se păreau mult mai serioase. O îngrijora soarta lui Nikolai şi dacă n-ar fi fost vorba despre uscătorie, ar fi insistat, bineînţeles, ca Nikolai s-o facă imediat, astăzi chiar...

Îi povesti apoi despre apariţia lui Wiekling şi despre faptul că Ridan, cucerit cu totul de Nikolai, era cît pe-aci să renunţe la serviciile unui constructor cu experienţă. În urma sfatului ei, l-a primit totuşi.

— Minunat! se bucură Tungusov. Aşa trebuia procedat. Acum profesorul n-o să-şi mai piardă timpul aşteptînd pînă am să-l pot eu ajuta.

** *

Timpul trecea. Se apropia termenul cînd trebuia pusă în funcţiune noua uscătorie.

Respectarea acestui termen, în ciuda oricăror întârzieri, era socotită de toţi drept o datorie indiscutabilă. Numai astfel puteau să justifice încrederea şi ajutorul comisarului poporului.

„Brigada lui Fiodor“ era de la o vreme în centrul atenţiei întregului colectiv al fabricii. De ea depindea soarta întreprinderii. Comsomoliştii îşi dădeau prea bine seama de lucrul acesta şi munceau cu ardoare, străduindu-se să se întreacă unul pe celălalt. Antrenaţi de entuziasmul lui Tungusov, ei se străduiau să-l imite în toate şi îşi însuşeau nu numai spiritul lui practic şi perseverenţa în atingerea scopului propus, dar şi calmul, încetineala aparentă în spatele cărora se ascundeau mişcările fulgerător de rapide ale gîndirii şi preciziunea muncii.

Constatînd influenţa pe care o avea Tungusov asupra celorlalţi, Ana se bucura şi se lăsa şi ea tot mai mult antrenată de această influenţă.

Între timp, montarea uscătoriei se apropia de sfîrşit. În încăperea înaltă şi luminoasă se ghiceau contururile instalaţiei originale.

Dintr-o mică deschizătură din perete ieşea ca un şarpe jgheabul îngust al benzii transportorului. La început, el străbătea un spaţiu liber al încăperii lungi, la o înălţime de aproape un metru de podeaua din faianţă, îngrădit numai de nişte balustrade mici şi elegante, care aminteau de balustradele de pe puntea unui vapor.

Apoi această îngrădire se lărgea deodată în ambele părţi, cuprinzînd nu numai transportorul, dar şi instalaţiile de semnalizare automată, dispuse de ambele părţi. Aici banda, in-trînd în nişte canale de ghidare, se lăsa dintr-o dată brusc în jos şi, descriind un semicerc, se ridica din nou la nivelul dinainte, ca să-şi continue pe urmă drumul orizontal pînă la orificiul de ieşire din peretele din faţă.

Deasupra acelei adîncituri a benzii, deasupra aşa-zisei „bucle“, trebuia să aibă loc procesul principal : materialul pe care îl ducea transportorul —■ un pachet de scînduri, o grindă sau chiar un buştean — rămînea suspendat aici, în spaţiul plin de vîrtejuri nevăzute, de puternice forţe ale cîmpului de înaltă frecvenţă, care îl străbăteau de la un capăt la altul.

Două plăci de aluminiu — labele condensatorului uriaş — stau gata să se năpustească din două părţi pentru a prinde materialul lemnos ajuns deasupra buclei. Şi cu cîtă nerăbdare vor începe să trepideze aceste labe ca de fiară cînd îşi vor înşfăca prada !

Puţini erau aceia care ştiau cîte eforturi îl costase pe Tungusov obţinerea acestei trepidări. Avea nevoie de ea pentru că de felul cum erau aşezate plăcile depindea cîmpul de înaltă frecvenţă oare se năştea între ele. El ştia bine cît de „capricios“ este acest cîmp. Cîţi constructori n-au fost înfrînţi în lupta cu aceste capricii ! Oricît de precis ar fi calculat cîmpul de înaltă frecvenţă, oricît de minuţios ar fi acordat generatorul, oricît s-ar regla încălzirea catozilor sau tensiunea la anozi, cum se poate menţine frecvenţa dacă materialul aflat în intervalul dintre plăcile condensatorului, unde este supus acţiunii eîmpului, îşi schimbă pe neaşteptate, prin uscare, volumul sau poziţia ? Doar este ştiut că o dată cu schimbarea capacităţii se dereglează şi regimul stabilit... Şi atunci ? Să stai din nou să acordezi întreg sistemul ?

Când să mai apuci să faci acordul şi să pui la punct aparatul, dacă prin acest cîmp se mişcă fără oprire un buştean gros, inegal, grosolan cojit ?

Ca să înlăture inconvenientul, Tungusov a înconjurat tot spaţiul eîmpului cu un sistem complicat de radiaţii minuscule, invizibile. Ele lunecă pe suprafaţa lemnului, pipăin-du-i conturul ce se schimbă mereu, iar celule fotoelectrice captează semnalele acestor radiaţii şi, în raport de forma şi de volumul materialului care intră în spaţiul de lucru, modifică acordul, schimbă poziţia plăcilor condensatorului, făcîndu-le astfel să „tremure“ — să se îndepărteze sau să se apropie, pentru a păstra mereu acelaşi regim al eîmpului, cel care este necesar pentru uscare. Chiar şi viteza cu care se mişcă banda se schimbă în raport de volumul lemnului ce intră în spaţiul de lucru.

Însuşi materialul dirijează generatorul !

Totul era automatizat la maximum în această minunată instalaţie. Tungusov afirma că omul nu va avea altceva de făcut decît să controleze la început dacă montajul s-a făcut just; apoi încăperea va putea fi închisă, pentru -că materialul umed se va deservi singur, treeînd prin transportor din-tr-un orificiu în altul şi uscîndu-se în mers.

Cu fiecare zi, instalaţia se închega tot mai mult, arătînd tot mai sobră şi mai elegantă. Unele dintre piesele ei se fabricau chiar acolo, în cealaltă jumătate a încăperii transformată în atelier de lăcătuşerie. La început aceste piese ocupau mult loc şi oamenii lucrau înghesuiţi. Acum piesele finisate, şlefuite, strălucitoare, ocupîndu-şi locurile, se însumau parcă, se îmbinau, se transformau în ceva nou, într-un întreg, într-un tot unitar.

[<...>]

Se făcea din ce în ce mai mult loc şi, treptat, atelierul de lăcătuşerie începuse să dispară. Transportorul fusese controlat. Câteva zeci de buşteni se târâseră prin atelier, păşind prin spaţiul de deasupra adânciturii. Nikolai se străduia să pregătească instalaţia pentru buşteni, materialul cel mai dificil de uscat. În cazul reuşitei, celelalte forme ale materialului lemnos n-ar fi prezentat niciun fel de dificultăţi. Ca şi Fiodor, el ţinea seama de faptul că folosirea acestei instalaţii va căpăta în viitor o amploare mult mai mare. În sfârşit, fură aduse tuburile electronice. Tot ceea ce depindea de „relaţiile cu exteriorul” fusese adus, verificat,înregistrat.

Nikolai puse imediat tuburile pe bancul de probă, construit chiar acolo, şi începu să le încerce în condiţii diferite şi la regimuri diferite. Încercarea dură o zi întreagă, în care zi nu numai toată brigada, dar şi ceilalţi, Hrapov, Volski şi Ana, aproape că nu părăsiră atelierul. Ca întotdeauna în ăstfel de cazuri, Nikolai lucra în tăcere, fără să încurajeze pe nimeni. Emoţia şi îngrijorarea care-i cuprinsese pe toţi creştea din ce în ce, seara ajunse la maximum, iar apoi, pe neaşteptate, scăzu la zero, lăsând locul entuziasmului, în momentul când Nikolai rosti obişnuitul său: „Totul e în regulă”. De data aceasta n-au avut nicio „surpriză”. Comisarul poporului trăsese desigur concluziile corespunzătoare, atât din informaţiile care le căpătase de la Tungusov, cât şi din incidentul atât de elocvent cu profesorul Akulov. Şi iată că generatorul, învăluit în plase dese de metal pentru a proteja oamenii împotriva radiaţiilor lui periculoase, îşi avea în sfârşit inima sa de înaltă frecvenţă. Inima aceasta încă nu începuse să bată, nu era nici măcar caldă dar, tot în cadrul probei, asupra ei se revărsa susurând duşul sistemului de răcire cu apă. A doua zi dimineaţa, Nikolai nu veni în această nouă secţie a fabricii ca înainte, să controleze vreio nouă piesă a instalaţiei, piesă care în acel moment se năştea din metal în huruitul maşinilor-unelte, ci se trase într-un colţ, lângă dulapul înalt al transformatorului, şi de acolo privi toată construcţia, cu atenţie şi emoţie, aşa cum îşi priveşte un pictor tabloul înainte de ultimul retuş, când cele câteva tră sături de penel nu mai pot schimba mare lucru, lese sau nu iese? Da, a ieşit! E ceea ce dorea Tungusov. N-o să fie numai o maşină care va începe să lucreze. Nu, va fi o concretizare a gândirii lui, o mărturie a victoriei omului asupra forţelor aesupuse ale naturii. Prin toată înfăţişarea sa, prin glasul funcţionării, prin însuşi randamentul ei, această maşină trebuie să reflecte nestăvilita putere a gândirii omului!… Plăcile de teracotă care acopereau podeaua lângă maşină erau curăţate de stratul gros de pilitură, ulei şi glod. Curăţenia câştiga din ce în ce mai mult loc în atelier. Comsomoliştii nu mai fumau lângă transportor. În colţuri apăruseră urne speciale pentru mucuri de ţigări. Tungusov ştia foarte bine că în cel mult trei zile totul va fi gata şi atunci va putea să încerce maşina. Dar tăcea. Şi nimeni nu-l întreba despre asta. Un fel de înţelegere tacită făcea brigada să nu vorbească despre sfârşitul lucrărilor, despre încercarea instalaţiei. Numai directorul, care trecea acum pe aici în fiecare zi ca să „admire” construcţia, îl trăgea pe Tungusov mai la o parte şi-l întreba îngrijorat: — Ei, cum staţi? Respectaţi termenul? — O să-l respectăm – răspundea laconic Tungusov. — Când credeţi că o să încercaţi? Ar trebui din timp, că cine ştie ce se mai întâmplă… — N-o să se întâmple nimic, Timofei Pavlovici. O încercăm la timp şi o să-i dăm drumul la timp. ★        * Toţi -aşteptau clipa, şi totuşi această clipă îi surprinse pe toţi. Într-o zi, când brigada îi preda lui Reşetkov montajul terminat al sistemului de ventilare, Tungusov, apropiindu-se, îl cuprinse pe Fiodor cu braţul pe după umeri şi-i spuse simplu; Hai, băieţi, să încercăm!, Toţi înţeleseră dintr-o dată şi amuţiră. Unul dintre-buştenii pregătiţi din timp se afla afară, în jgheabul transportorului. Tungusov şi Reşetkov examinară pentru ultima oară cu atenţie întreaga instalaţie. — Ar trebui să-i telefonăm Anei – spuse încet Fiodor, cu jumătate de gură, de parcă ar fi aşteptat încuviinţarea lui Tungusov. — Telefonează-i! răspunse repede Nikolai. Şi el se gândea în momentul acela la Ana, dar, fără să-şi dea seama de ce, nu se putea hotărî s-o cheme el. Când intră în atelier, Ana înţelese imediat totul după aerul solemn pe care-l aveau membrii brigăzii înşiraţi de-a lungul instalaţiei şi după atitudinea lui Tungusov, care stătea lângă tabloul de comandă al generatorului, de cealaltă parte a transportorului. — Facem o primă încercare… să vedem… — îi spuse Tungusov cu oarecare sfială, de parcă numai pe ea ar fi/ aşteptat-o, şi conectă. Restul se petrecu de la sine. Tuburile electronice, ascunse după reţeaua ecranelor, începură să se încingă treptat, transformatoarele prinseră a vui ca nişte stupi, apa începu să susure; jes, în buclă, chiar deasupra benzii transportorului, porni să zumzăie elicea ventilatorului. Nikolai îşi băgase mâinile în buzunare şi urmărea cadranele aparatelor pe oare liniile roşii indicau regimurile de funcţionare a generatorului, stabilite dinainte. Acele se apropiară toate odată de limitele fixate. În aceeaşi clipă, zumzăindu-şi încetişor rolele, transportorul se puse în mişcare. Uşiţa care închidea orificiul de ieşire din perete culisă şi din spatele ei apăru capătul gros şi neregulat, tăiat din rădăcină, al unui buştean uriaş. Când ajunse în dreptul buclei însă buşteanul se opri, speriindu-se parcă, apoi începu să intre încet, cu teamă, în spaţiul dintre plăcile tremurânde ale condensatorului. Un norişor alb de aburi, purtat de curentul de aer în sus, spre pâlnia conductei de aspiraţie, începu să se înalţe deasupra capătului gros al buşteanului şi porni înainte, lăţindu-se şi îngroşându-se, cuprinzând mereu alte porţiuni, care intrau în câmpul electric. Când capătul cioturos ajunse în partea cealaltă a buclei, aburii dispărură şi buşteanul se culcă din nou pe transportorul care se întinsese serviabil sub el. Oamenii urmăreau tăcuţi toate aceste mişcări. Nikolai, în aparenţă liniştit, încerca o cumplită încordare. Atât de bine îşi închipuia tot procesul şi într-atât simţea lucrul efectuat în acest moment hotărâtor, de parcă maşina ar fi făcut parte din fiinţa sa. Ceva înăuntrul lui se încorda, se contracta, străduindu-se să ajute generatorului să facă faţă misiunii sale – să străpungă, să învăluie cu liniile de forţă trunchiul noduros care trecea prin maşină. Ana, Fiodor şi comsomoliştii urmăreau cu emoţie ba trunchiul de copac culcat pe transportor, ba expresia feţei lui Tungusov, străduindu-se să citească pe chipul lui dacă lucrurile merg cum trebuie. În sfârşit, Nikolai îşi putu desprinde ochii de pe buşteanul care se îndepărta şi, întâlnind privirile lor încordate şi întrebătoare, zâmbi. Era răspunsul pe care-l aşteptau toţi. Fiodor nu se mai putu stăpâni. Sări de la locul lui, înconjură în fugă instalaţia, trecu podeţul, sări pe platforma tabloului de comandă şi îl îmbrăţişă pe Nikolai. Un „ura” izbucnit din toate piepturile îi asurzi. Şi atunci când Ana ajunse în sfârşit să treacă printre comsomoliştii care îl asaltau pe Nikolai, ca să-i strângă mâna, ea simţi limpede că numai o strângere de mână era prea puţin ca să exprime năvala de sentimente care o cuprinsese… ★ ★        * Aşadar uscătoria bazată pe folosirea curenţilor de înaltă frecvenţă era construită şi funcţiona… Trunchiuri umede, abia cojite, lungi până la opt metri, scânduri şi grinzi, bâme şi teancuri de foi de placaj, cantităţi diferite de lemn „de rezonanţă” selecţionat, pluteau liniştit prin spaţiul de acţiune al generatorului şi ieşeau din atelier uscate atât cât era nevoie. Procesul care necesita de obicei multe zile şi nopţi se săvârşea acum, sub privirile oamenilor, în decurs de câteva minute. În faţa colectivului fabricii, care nu de mult se aflase într-un impas ce părea să nu aibă nicio portiţă de scăpare, se deschidea acum nemaivăzuta perspectivă de a realiza o producţie fără precedent. Iată de ce în aceste zile, chipurile tuturor celor care participaseră la această construcţie originală radiau de mândrie şi fericire. Fiecare se simţea un învingător. Şi într-adevăr, a cui era victoria? Bineînţeles, Tungusov rezolvase problema ştiinţifică şi tehnică. Dar cine „l-a găsit” pe Tungusov? Reşetkov. Şi a cui a fost ideea de a începe construcţia acestei instalaţii la fabrica lui şi cine a „pus în mişcare” administraţia? Tot el. Trebuie să recunoaştem însă că nu s-ar fi realizat nimic dacă Hrapov şi Volski n-ar fi acţionat de la început energic şi n-ar fi convocat acea memorabilă consfătuire cu Vitkovski, când Ana Ridan a propus să se adreseze direct comisarului poporului. Dar comsomoliştii din brigadă?… O, fiecare dintre ei ştia bine care piesă a maşinii a ieşit din mâinile lui! Victoria era a fiecăruia, dar mai ales a tuturor, o victorie colectivă. Ana îşi dădea seama de marea ei importanţă socială. Victoria aceasta trebuia să genereze alte victorii. Inaugurarea noii secţii trebuia să fie o sărbătoare solemnă. Vor asista desigur mulţi oaspeţi, reprezentanţi ai altor întreprinderi, ai cercurilor ştiinţifice şi ai presei. Să ştie toţi cum se dobândeşte o victorie, să vadă toţi ce-au făcut ei! Punerea în funcţiune a noii secţii de uscătorie se desfăşura într-un cadru solemn, cu o săptămână înainte de termenul propus de Tungusov conform angajamentului luat în faţa comisarului poporului. Cam vreo trei sute de oaspeţi, fără să mai ţinem socoteală de oamenii fabricii, se adunaseră în sala de festivităţi a clubului. Directorul deschise şedinţa, apoi Volski prezentă un raport cu privire la importanţa ştiinţifico-tehnică şi industrială a generatorului realizat de Tungusov.

În secţie, înconjurat de câţiv-a băieţi din brigadă, Tungusov se pregătea pentru demonstrarea instalaţiei.

În timp ce vorbea Volski, sosi şi comisarul poporului însoţit de Vitkovski şi câţiva tovarăşi de la Comisariatul Poporului. Ana le ieşi înainte şi-i conduse direct în secţie. Aici avu loc cea de-a treia întâlnire dintre Tungusov şi comisarul poporului.

Intrând în hala puternic luminată, comisarul poporului se opri uimit şi îşi desfăcu atotgrăitor mâinile. Se aştepta să vadă o obişnuită instalaţie experimentală a unui inventator de uzină, o instalaţie modestă şi rudimentară, interesantă ca atare, dar -care pentru. A putea realiza o pro-ducţie de masă ar fi trebuit să capete o formă adecvată.

Şi când colo, instalaţia îi încânta ochii prin linia elegantă a pieselor şi prin strălucirea finisajului – o adevărată capodoperă a artei inginereşti.

Simţeai dar în această instalaţie armonia dintre forma exterioară a corpului maşinii în caxe pulsează energia (cu mişcările suple ale transportorului şi susurul gingaş al şuviţelor de apă) şi sensul industrial al maşinii (prin intermediul căreia energia efectuează munca principală, nemijlocit şi nevăzut, fără eforturi mecanice grosolane, inutile, şi fără sunete stridente, scrâşnitoare).

Câteva clipe comisarul poporului rămase tăcut, cu ochii întredeschişi, admirând sincer această maşină nemaivăzută.

Ştia – îi spusese Hrapov la telefon – că toate calculele inginerului fuseseră justificate întru totul, cunoştea indicii de producţie ai maşinii, gradul de automatizare, acum însă o vedea!

Toţi tăcură. Nemişcat, la capătul îndepărtat al transportorului, Tungusov urmărea expresia feţei comisarului poporului.

În sfârşit, privirile lor se întâlniră. Avântat, se îndreptară în acelaşi timp unul spre celălalt. Comisarul poporului strânse mâna inginerului, apoi îl trase spre el şi-l sărută apăsat pe amândoi obrajii.

— Eram sigur că aşa o să fie – spuse el. Mulţumesc, tovarăşe Tungusov!

— Eu vă mulţumesc! Fără ajutorul dumneavoastră, tovarăşe comisar al poporului, n-am fi reuşit să facem nimic. Jumătate din succes vă aparţine dumneavoastră, iar cealaltă jumătate nouă, tuturor…

Discuţia se întrerupse, căci începuseră a veni oaspeţii din sala de festivităţi. Oaspeţii făcură cunoştinţă cu Tungusov, cu Reşetkov; Fiodor le prezentă pe membrii brigăzii lui, intimidaţi de atenţia ce li se acorda. Peste puţin timp sosi şi profesorul Ridan cu Nataşa. Fata se strecură neobservată în atelier, pe urmele profesorului, dar Fiodor o remarcă imediat. Ana o prezentă pe „sora” ei şefului brigăzii şi din momentul acela atenţia lui Fiodor începu să se dubleze într-un mod ciudat, repartizându-se deopotrivă între Nataşa pe de o parte şi ceilalţi oameni, ca şi tot ce se petrecea în jur, pe de altă parte.

Când se adunară cu toţii, Tungusov explică pe scurt construcţia uscătoriei şi începu să demonstreze felul cum funcţionează. Înşiraţi de-a lungul peretelui liber al atelierului, oaspeţii ascultau şi priveau tăcuţi.

Din nou procesul de uscare se repetă în tot întregul lui. Numai că de astă dată, după ce puse instalaţia în funcţiune, Tungusov coborî de la tabloul de comandă şi se alătură privitorilor. Nimeni nu oonducea maşina, nimeni nu urmărea indicaţiile aparatelor. Mijloacele automate dirijau întregul proces.

Şi când uşiţa orificiului de ieşire se închise cu zgomot; în urma uriaşului trunchi care lunecase afară din atelier, privirile tuturor se aţintiră spre constructor şi aplauzele sparseră în ţăndări tăcerea încordată de până atunci.

Oaspeţii de onoare fură invitaţi la club. Când Volski îşi terminase referatul, fusese anunţată o pauză, în care timp cei aflaţi în sală, împărţiţi în patru grupe, vizitaseră secţia şi asistaseră la funcţionarea maşinii. După vreo patruzeci de minute, şedinţa fu reluată. Publicul emoţionat de cele văzute îşi ocupă locurile. Cineva ceru ca toţi participanţii la crearea uscătoriei să iasă pe scenă şi adunarea, într-un glas, susţinu această cerere. Toţi fură aleşi în prezidiul de onoare. Atunci luă cuvântul directorul.

— Propun – spuse el – să-l alegem şi pe tovarăşul comisar al poporului în prezidiu, ca participant activ al muncii noastre, oa factor principal al suocesului nostru. Însoţit de ovaţii, comisarul poporului se urcă pe scenă şi ocupă locul de lângă director.

În seara aceea mulţi luară cuvântul, să-şi exprime entuziasmul, să felicite, să mulţumească. Vorbiră participanţii la lucrări, reprezentanţi ai ştiinţei, ai întreprinderilor, toţi cei interesaţi să se aplice şi la ei noua realizare. Ultimul luă cuvântul comisarul poporului.

El vorbi despre tehnica sovietică, menită să elibereze omul şi să transforme viaţa, despre oamenii liberi carp duc tot mai departe această tehnică. Cuvântarea lui plină de energie şi îmbărbătare era un îndemn la noi victorii, la noi iniţiative. Îndrăzneţe.

Când termină de vorbit, toţi se ridicară de la locurile lor. În vuietul ovaţiilor se născu de la sine ritmul imnului partidului. Glasurile se contopiră dintr-o dată într-unul singur şi răsună Internaţionala.

Una după alta, ca nişte detaşamente în mars, treceau prin nemişcarea solemnă din sală strofele largi ale imnului tuturor celor ce muncesc.

Dar iată că în rândul din faţă se iscă o mişcare. O siluetă feminină ieşi dintr-o dată în faţă, se strecură repede de-a lungul rampei, spre dreapta, şi dispăru în coridor.

Era Nataşa.

„Ce s-a întâmplat?” se gândi Ana, alarmată, văzând-o de pe scenă, şi pe neobservate, dându-se puţin în spate, ieşi şi ea în culise. Peste un minut se întoarse emoţionată, se apropie încetişor de spatele lui Tungusov şi atingându-i uşor mâneca îi şopti, arătându-i spre fundul scenei:

— Vino! Nataşa ţi-a pregătit un dar.

— Nikolai Arsentievici – îi spuse Nataşa în semiîntunericul din culise, cu o şoaptă întreruptă. Uite-aici…

Fata se întoarse în aşa fel încât fâşia de lumină care venea dinspre scenă căzu pe mica bucată de hârtie pe care o ţinea în mâinile tremurătoare. Nikolai văzu literele cunoscute: LMRWWAT.

— Uite… — şi ducându-şi degetul arătător pe fiecare literă, pronunţată răspicat: „Lişi mî… rabotniki… vsemirnoi…

— Velikoi armii truda! aproape că strigă Nikolai, entuziasmat. Îşi cuprinse capul cu mâinile şi apucându-se de păr, trase atât de tare încât îi dădură lacrimile. Iar w e «-ul lor. La ei v se citeşte /… Formidabil! Nataşa dragă… O apucă de mâini şi i le strânse tare. Cât îţi sunt de recunoscător! Asta într-adevăr este un dar! Când ţi-a dat prin minte? Acum?

— Da, acum, în timp ce cântam Internaţionala.

— Ei, bravo! Uite ce-i… Prieteni, chiar acum trebuie să descifrăm comunicarea neamţului. Mergem la mine! Acolo n-o să ne deranjeze nimeni! Imediat după terminarea şedinţei solemne, prietenii se urcară în automobil şi goniră spre centru.