Din partea autorului

Romanul „Generatorul de minuni” l-am scris demult, înainte de Marele Război pentru Apărarea Patriei. Istoria înfiripării ideii acestui roman şi munca de patru ani la el sînt legate de vremuri extrem de interesante, uneori aproape fantastice, vremuri despre care s-ar putea scrie o carte de sine stătătoare. Dar acum este vorba de altceva.

În 1939 şi 1940, romanul a fost publicat în revista „Tehnika molodioji“. Numeroasele scrisori primite atît de mine cît şi de redacţia revistei, consfătuirile cu cititorii, sesizările bibliotecilor, totul spunea că romanul s-a bucurat de o oarecare popularitate în mijlocul cititorilor. Iată de ce, acum, cînd pregătesc romanul pentru a-l edita în volum, n-am găsit de cuviinţă să-l „înnoiesc'‘ în mod simţitor.

Deşi au fost unii critici care m-au sfătuit în mod insistent să pornesc pe acest drum. Mi se spunea : „Descoperirile şi uimitoarele invenţii descrise de dumneavoastră, care prezintă importanţă şi pentru apărarea ţării, au fost făcute în anii premergători războiului — aceasta rezultă direct din conţinutul romanului. Războiul însă a trecut şi aceste invenţii n-au fost aplicate. Cititorul n-ar fi în drept să întrebe : ce s-a întîmplat cu ele ? Unde sînt ? Deci, pentru a nu trezi nedumerirea cititorului, mi s-a spus, transpuneţi acţiunea romanului în viitor, sau măcar în prezent; schimbaţi biografiile eroilor dumneavoastră (pentru că, în acest caz, toţi vor fi cu douăzeci de ani mai în vîrstă!), comisarului poporului spuneţi-i ministru şi aşa mai departe“. Intr-un cuvînt, mi se propunea de fapt să scriu un nou roman cu aceeaşi temă.

Cu asta n-am putut să fiu deloc de acord. Zugrăvind un vis care se înfăptuieşte şi care într-o oarecare măsură schimbă viaţa eroilor săi, scriitorul de romane ştiinţifico-fantastice, indiferent dacă scrie la trecut sau la prezent, încalcă în mod inevitabil adevărul istoric. Şi o asemenea „realizare a viitorului“ este o trăsătură caracteristică şi pe deplin legitimă a literaturii ştiinţifico-fantastice.

Asta nu înseamnă că la pregătirea „Generatorului de minuni“ pentru a fi editat în volum — şi încă la mulţi ani după ce prima variantă a fost publicată în revistă — n-am făcut modificări. Prelucrarea primei versiuni a cerut din partea mea o muncă intensă. Multe capitole am fost nevoit să le scriu din nou, a trebuit să schimb compoziţia romanului, să înlătur cite ceva, să adaug destul de multe lucruri noi... Am muncit cu multă însuflețire pentru a îmbunătăţi, pentru a face romanul mai viu, mai accesibil şi mai interesant. Dar să-i trădez pe' vechii mei eroi cu ideile, caracterele, înfăţişarea şi faptele lor, nu puteam, pur şi simplu n-aveam dreptul să procedez aşa.

Baza fantasticului din carte au constituit-o evenimente reale petrecute în ştiinţă în perioada premergătoare războiului, o perioadă extrem de interesantă. Avea loc atunci formarea ştiinţei noi, materialiste, care căpăta posibilităţi nelimitate de a se dezvolta liber în condiţiile socialismului. Oamenii de ştiinţă progresişti duceau o luptă acerbă împotriva vechilor principii ale ştiinţei „de cabinet“ sau de tip „universitar” ; în ajutorul lor se ridicau mereu forţe noi, din popor.

Evenimente deosebit de tulburătoare se petreceau atunci în două sfere ale cunoştinţelor ce-mi erau mie mai apropiate — în fizică şi în biologie. Ideile biologiei noi, miciuriniste, şi ale fiziologiei noi, pavloviste, repurtau victorii una mai importantă decît alta. Prin experienţele sale uluitoare, academicianul A. D. Speranski a dezvăluit pentru întîia oară rolul misterios al nervilor în organizarea proceselor maladive. Profesorul S. S. Briuhonenko a dezminţit vechile concepţii referitoare la moartea organismului şi a prezentat spre dovadă un cap viu de cîine. Biologul A. G. Gurvici a descoperit iradiaţiile mitogenetice ale ţesutului viu, iar Lepeşkin radiaţiile necrobiotice— „razele morţii. Nenumărate studii apărute în revistele de specialitate vorbeau despre efectulspecific al radiaţiilor electromagnetice de înaltă frecvenţă asupra ţesutului viu şi asupra dezvoltării plantelor şi microbilor. K. K. Korovin, folosind un generator de unde ultrascurte, a izbutit să „cultive“ o ridiche de lună de mărimea unui măr. Un alt experimentator a conectat, printr-un amplificator, firul unui difuzor, la nervul auditiv al unei pisici şi s-a constatat că urechea acesteia serveşte drept microfon obişnuit, iar nervul drept conductor care transmite oscilaţiile curentului de frecvenţă acustică.

Eram pe atunci la curent cu toate aceste descoperiri spectaculoase şi multe altele; îmi era limpede că fizica şi biologia se îndreaptă irezistibil una spre cealaltă şi era de aşteptat ca la punctul lor de întîlnire să se producă cele mai uimitoare descoperiri.

Aşa era timpul acela. Cititorul va găsi în „Generatorul de minuni“ amprentele acestui timp, trăsăturile lui caracteristice ; n-am putut să nu arăt cum aceste izvoare reale ale generalizărilor mele, deocamdată încă fantastice, s-au născut şi s-au format în ideile şi faptele oamenilor de ştiinţă, în viaţa lor plină de însufleţire şi încordare. Oare nu în aceasta constă sensul şi importanţa unui roman ştiinţifico-fantastic.

Ce s-ar fi întîmplat dacă aş fi dat ascultare criticilor şi aş fi transpus acţiunea romanului în prezent? I-aş fi pus pe eroii mei să reediteze, în epoca energiei atomice şi a sateliţilor artificiali ai pămîntului (cînd o parte din pronosticurile mele fantastice sînt aproape de înfăptuire), descoperiri făcute de multă vreme şi să dau drept noi idei cunoscute de multă vreme! Or asta ar fi fost o adevărată şi nepermisă falsificare a istoriei ştiinţei.

Şi mai este încă o împrejurare importantă pe care trebuie neapărat s-o relev. Să nu creadă cititorul că dacă pe coperta cărţii se află numele meu, înseamnă că eu, autorul, am realizat singur acest roman. De fapt, la realizarea acestei cărţi au colaborat numeroşi oameni.

Genul ştiinţifico-fantastic, aşa cum îl înţeleg eu, este un gen literar excepţional de greu. Fiecare operă de acest fel trebuie nu numai să satisfacă cerinţele generale ale literaturii, dar şi să conţină pronosticuri, bazate pe cele mai înaintate idei ştiinţifice. Aceste pronosticuri trebuie să fie în felul lor descoperiri noi, invenţii fundamentate, din punct devedere principial, chiar dacă nu sînt elaborate in detalii. Este limpede că îndeplinirea unei asemenea sarcini implică o intensă muncă pregătitoare atit de cunoaştere, cil şi de creaţie.

Trebuie să spun că în activitatea mea literară, această perioadă de patru ani, cit am lucrat la roman, a fost o perioadă intr-adevăr ca de basm, uneori chinuitor de grea, dar plină de cele mai mari bucurii, bucurii pe care ţi le dă cunoaşterea unor adevărate minuni, tăinuite itn ştiinţa noastră, în oamenii ei, în cărţi şi în institute. Alergam, captivat, dintr-un loc în altul, de la cărţi la oameni de ştiinţă, de la laboratoare la inventatori, ea o albină care caută şi culege strop cu strop acest nectar al minunilor.

Vechiul meu prieten Nikolai Afanasieviei Raikuzov, pe atunci încă student şi un „mare radioamator“ (ulterior, într-o perioadă uimitor de scurtă, a ajuns general-maior de aviaţie — inginer radiotehnic) m-a iniţiat în tainele electromagneticii, a făcut din mine un radioamator. Împreună cu el, am construit primul televizor de amatori din Uniunea Sovietică, pe ecranul căruia i-am arătat apoi lui Valerian Vladimirovici Kuibîşev filmul de desene animate „Mickey Mouse“ recepţionat din străinătate. Nikolai Afanasievici nu mai este în viată. Trăsăturile acestui om neobişnuit de talentat, modest şi harnic le-am materializat în Nikolai Tungusov. unul dintre eroii mei. De altfel şi profesorul Ridan, al doilea erou principal al cărţii mele, reprezintă o combinare mai complicată a cîtorva savanţi de seamă pe care i-am cunoscut. Ridan este un nume născocit, care s-a născut ca personaj cu mulţi ani înainte de a scrie „Generatorul de minuni“. În felul acesta şi Ana Ridan este un personaj viu, zugrăvit după realitate. La fel şi Nataşa, şi tuşa Paşa, „gazda“ lui Tungusov... Alte figuri „reale“ nu mai există în carte.

În schimb în viaţa mea din acea perioadă au fost foarte multe figuri de acest fel. Într-o cămăruţă mică de la Institutul tropical doctorul Evgheni Alekseevici Dubrovin m-a pus să ţin în mînă un şobolan alb, cu sarcom pe spate, în timp ce el îl trata cu radiaţii ultrascurte ; profesorul Mihail Vasilievici Frolov îmi arăta şi-mi explica ore în şir cum şi de ce se usucă în cîteva secunde o scândură udă introdusă într-un cîmp de înaltă frecvenţă.

N-am sa uit niciodată întîlnirile mele cu academicianul Aleksei Dmitrievici Speranski la Institutul unional de medicină experimentală. Acest om — a cărui carte scrisă pe o temă în aparenţă atît de „aridă“ : „Elementele constitutive ale teoriei medicinii“, am citit-o ca pe cel mai captivant roman — m-a uluit pur şi simplu cu ideile lui, cu fineţea şi uimitoarea eleganţă a analizei fenomenelor. Aveam multe de discutat şi cum nu era străin de literatura pe care o cunoştea şi o iubea, Aleksei Dmitrievici mi-a redactat chiar cîteva capitole din roman.

O uriaşă influenţă asupra muncii mele a avut-o şi cunoscutul fiziolog şi inventator, profesorul Serghei Sergheevici Briuhonenko. Cînd l-am vizitat pentru întîia oară, făcea experienţe de reanimare a unor clini morţi. Acolo am văzut „inima artificială“ creată de el, un aparat care înlocuia în mod miraculos inima animalului pînă cînd aceasta se reîn-torcea la viaţă. Erau lucrările pregătitoare pentru experienţele de mai tîrziu, asupra omului, şi aceste lucrări erau în tr-adevăr de domeniul fantasticului.

Serghei Sergheevici a înţeles din capul locului ce vreau. La următoarea experienţă de reanimare am asistat şi eu, în halat alb ; ba îi mai dădeam şi ajutor, ţineam cîte ceva, îi dădeam instrumentele de care avea nevoie, urmăream indicaţiile cardiografului şi mă străduiam să nu pierd nici un cuvînt din cele spuse de acest excelent experimentator.

Serghei Sergheevici a redactat şi el o parte dintre capitolele „Generatorului de minuni“.

Cunoştinţa mea cu academicianul Trofin Denisovici Lîsenko, discuţiile cu el referitoare la „viu şi mort“, la nemurire şi moarte, la o nouă genetică m-au făcut să simt adierea proaspătă a biologiei noastre înaintate, să-mi închipui căile ei de dezvoltare. Biofizicianul G. S. Frank — mai tîrziu membru corespondent al Academiei de ştiinţe medicale — mi-a dat posibilitatea, în urma unei discuţii temeinice, să înfăţişez o uluitoare experienţă cu iepuri, a cărei descriere cititorul o va găsi în roman.

Cercetările minuţioase pe care le-am făcut la Biblioteca „Lenin“ m-au ajutat să găsesc un extrem de interesant articol ştiinţific — „Neuronul, maşină de curent alternativ“, scris de Aleksandr Vasilievici Leontovici, membru titular al Academiei de ştiinţe a R.S.S. Ucrainiene. Mai tîrziu, cu prilejul uneia dintre vizitele lui la Moscova, am avut fericitul prilej să-l întîlnesc şi să discut cu el despre romanul pe care îl scriam. Ideile acestui minunat om de ştiinţă au constituit veriga hotărîtoare care îmi lipsea ca să pot desăvîrşi structura şi concepţia ştiinţifică de bază a „Generatorului de minuni”.

După cum vedeţi, reprezentanţi de seamă ai ştiinţei au fost atraşi la munca mea, toţi adepţi ai gîndirii înaintate, oameni ai cutezanţelor mari, dar în acelaşi timp şi adevăraţi visători, am putea spune, pentru că ei văd mult mai departe decît alţii ce va fi şi ce ar putea fi. Şi poate tocmai din această cauză m-au întîmpinat toţi cu o atît de sinceră şi de prietenească înţelegere.

Păstrez pentru totdeauna o adîncă recunoştinţă acestor oameni minunaţi pentru solicitudinea lor, pentru tot ce mi-au dat ei mie şi „Generatorului de minuni”.

Mă folosesc de acest prilej pentru a mulţumi tuturor acelora pe care nu i-am pomenit aici, dar care într-un fel sau altul m-au ajutat să-mi aduc la îndeplinire sarcina.

Dacă am îndeplinit-o bine sau rău, asta rămîne la aprecierea cititorului.

Share on Twitter Share on Facebook