În loc de epilog

Aşa apare tot ce e nou: orice descoperire ştiinţifică, orice invenţie, orice eveniment din viaţa obştească, un nou soi de plante — tot, oricât de neaşteptată ar părea apariţia lui. Totul este rezultatul trecutului şi baza viitorului. Dacă am găsi aceste înlănţuiri în trecut, dacă am surprinde legile apariţiei acestor înlănţuiri, am putea vedea lucruri şi fenomene care abia urmează să apară. Asta e semnificaţia evenimentelor din romanul nostru.

Asta-i tot ce se poate povesti despre acele evenimente uimitoare care marchează începutul unei noi epoci din viaţa oamenilor.

Ea încă n-a venit, sau abia vine epoca aceasta. Dar ce importanţă are? începutul a tot ce creează omul se ascunde în adâncul minţii lui, în adâncurile ştiinţei lui. Nu întotdeauna acest nou devine dintr-o dată pentru toţi o realitate accesibilă. Din diferite şi complicate motive, pentru aceasta e nevoie uneori de multă vreme. Nu-i nimic. Timpul trece. Istoria face paşii săi ireversibili şi tot acel nou, acel viitor pe care l-am cunoscut acum, va fi neapărat prezentul. Şi atunci fiecare va lua cunoştinţă de acest „trecut viitor”. E ciudat, nu-i aşa? „Trecut viitor”! Aşadar, viitorul poate fi şi trecut? Aşadar există şi acum, în prezent, acest viitor care încă n-a venit?

— Da, da, da! Există şi acum! El trăieşte în inimile, în năzuinţele fierbinţi, în calculele reci, în imaginaţia acelora care ştiu să privească înainte, şi nu numai în imaginaţia lor.

Astfel de oameni există. Pentru noi, ei sunt oameni obişnuiţi, oameni care creează viitorul; trăiesc alături de noi, studiază, muncesc, meditează la ceva şi uneori se comportă cam ciudat şi de neînţeles. Dar poate că aşa trebuie. Dar noi nu cunoaştem călătoriile lor misterioase în trecut şi în viitor, nu ştim cum, de unde, din viitor, scot ei acel nou pe care noi, după aceea, atât de liniştiţi îl includem în viaţa noastră.

Da, există astfel de clarvăzători. Obişnuit, fiecare dintre ei vede numai un anumit amănunt al viitorului, căruia i-a urmărit drumul de la izvoare, i-a surprins legile dezvoltării,

[...]

„unsprezece“. Dar acum, chiar chipul îngrijorat puţin, chinuit de un necaz neştiut, al directorului, nu reuşea să-l facă să uite că trăia ziua unei victorii grele, obţinută cu îndoieli şi eforturi. Ar fi vrut să le spună ceva jucătorilor săi, să le mulţumească pentru puterea lor de luptă, dar cum puteai să-l întrerupi pe Moşa Mariancovici, fericit că i se îngăduie, fără să fie luat peste picior, să-şi povestească isprăvile sale imaginare ?