Capitolul XVIII Tot mai departe
Viaţa intra treptat în făgaşul ei. Fericirea neţărmurită care pusese stăpânire pe toţi cei din preajma lui Ridan îşi făurea minunile fireşti: odihnea nervii obosiţi, dădea naştere unor rezerve noi de energie, făcea lumea minunată şi, puţin, parcă în glumă, încurca gândurile şi treburile oamenilor.
Mămicuţa restabilise ordinea în laboratoare, strânsese tot utilajul folosit la reanimarea Anei. Ridan „dădu o raită” prin Institut, organiză câteva consfătuiri cu colaboratorii, puse la punct şi îndrumă munca lor, apoi trecu la continuarea „gradării”, rămasă neterminată.
Nikolai avea multe griji cu producerea în serie a G.M.ului adaptat pentru scopuri de apărare. Schimbările în construcţia aparatului erau urmările directe ale experienţei pe care Nikolai o făcuse cu prilejul operaţiei de la farul Stenşer. Crea ca şi înainte, pasionat, cu o precizie elegantă dar fără să mai facă excese de meticulozitate în ceea ce priveşte finisarea şi documentarea necesară. Ba din când în când mai şi greşea, încurcând câte ceva… Asta ca o consecinţă a fericirii lui. Acum înţelegea prin ce se deosebeşte dragostea copleşitoare pentru Ana, de dragostea celorlalţi oameni apropiaţi faţă de ea.
Mai prost era pentru Nataşa. Ea se obişnuise mai devreme decât toţi ceilalţi cu reîntoarcerea Anei din nefiinţă, fericirea ei se cerea împărtăşită, iar Fiodor era atât de departe I Bineînţeles, Fiodor ştia tot, dar cât de chinuitor de mult trecea până ajungeau scrisorile la el şi până răspundea la de!
Curând Ridan primi un telefon de la comisarul poporului. Acesta avea nevoie de o consultaţie urgentă cu Tungusov referitor la o invenţie „foarte interesantă”. El ceru îngăduinţa să vină personal la Institut împreună cu inventatorul.
— Vreau, cu prilejul ăsta, să vă văd pe toţi – spuse el. Am să vin seara, să stau o oră-două, să mă odihnesc, să respir din aerul vostru dătător de viaţă. Se poate? Profesorul îi adună pe toţi şi dădu alarma. „Nu vine comisarul numai pentru asta” – se gândea el. Seara, când cei din vilă abia apucaseră să termine pregătirile în vederea întâlnirii, jos răsună un sunet scurt şi energic al soneriei.
Comisarul poporului veni întovărăşit de un tânăr uscăţiv, blond. Trăsăturile feţei lui arătau că a trecut prin multe în viaţă. Atenţia gazdelor, care ieşiră în întâmpinarea oaspeţilor, îl intimidă în mod vădit.
— Salut pe vrăjitorii secolului XX! Uite, abia acum am găsit o denumire care vi se potriveşte – exclamă vesel comisarul poporului, strângând puternic mâinile tuturor. Vi-l prezint pe tovarăşul Hans Rickert… Ţi-l încredinţez dumitale, Ana Konstantinovna. Vorbeşte numai nemţeşte şi l-am adus la Nikolai Arsentievici să ohibzuiască asupra propunerii pe care ne-o face. Aşa că, te rog să-i fii tălmaci!
— E neamţ? îl întrebă Nataşa, alarmată. Comisarul poporului izbucni în râs.
— Şi ce dacă-i neamţ? Sunt nemţi şi nemţi. Strângând mâna profesorului, tânărul îl privi ţintă, de parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte de ceva… Ridan îi sfătui pe Ana şi pe Nikolai să-l invite pe noul oaspete în cabinetul acestuia din urmă, pentru ca acolo, netulburaţi de nimeni, să lămurească despre ce este vorba. Nataşa îi însoţi. Alarmată de amintirile întunecate, îl urmărea cu atenţie pe străin.
— Îmi pare cunoscut, l-am văzut undeva… — bolborosi Ridan când tinerii ieşiră. E o invenţie valoroasă? Comisarul poporului nu se grăbi să-i răspundă.
— Nu-i vorba atât de invenţie, cât de însuşi tânărul acesta – spuse el. De altfel, aveţi puţină răbdare. Se vor lămuri ei repede şi vor da buzna aici. M-am gândit să 18 fac o surpriză. Hai, deocamdată, să vorbim despre altceva. Spuneţi-mi, sunteţi foarte ocupat în prezent?
…între timp, în camera lui Nikolai se „lămureau lucrurile”. Tinerii se aşezaseră în’jurul biroului, Nikolai îi puse oaspetelui în faţă hârtie şi creion.
— Ar trebui mai întâi să aflăm câte ceva despre el – spuse Nikolai. Oare ce fel de om o fi? Ania, întreabă-l unde lucrează!
— Deocamdată, nicăieri – răspunse „neamţul”. Abia am venit în Uniunea Sovietică. Sunt antifascist.
— Sunteţi inventator? Inginer?
— Nu. Sunt radiotehnician. Dar sunt posesorul unei invenţii care poate să fie de mare folos Uniunii Sovietice.
Prietenii se priviră între ei. Aşa spunea şi Wiekling. Atenţia încordată, chiar bănuitoare a celor din jur îl intimida şi îl apăsa pe musafir. El şedea într-o poză obişnuită, strângându-şi palmele între genunchi şi se străduia să nu se uite la nimeni.
Deodată faţa lui se transfigura. Se sculă repede din fotoliu şi aplecându-se peste masă, îşi aţinti privirea pe perete: acolo atârnau OSL-urile lui Nikolai, cea mai vie mărturie a victoriilor lui din „eter”.
— Sunteţi radioamator?! exclamă el, adresându-se lui Nikolai.
— Da – răspunse acesta.
— Nu cumva… eu2bd?
— Da, ăsta e indicativul meu… Tulburat, neamţul îşi trecu palma peste frunte, apoi luă creionul de pe masă.
— Ştiţi asta? Şi scrise cu litere mari pe hârtie: LMRWWAT.
— Dumneata eşti?! Nikolai îl apucă de mână. Ochii tânărului străluceau. Fetele băteau din palme: dintr-o dată, totul se limpezise.
Nataşa deschise larg uşa şi intră în goană în sufragerie.
— El este! ţipă ea. Konstantin Aleksandrovici, el este, neamţul nostru, prietenul nostru! Chiar el!
…Şi iată-i pe toţi în jurul mesei, pentru pregătirea căreia trudiseră mult în ziua aceea şi tuşa Paşa şi Nataşa, şi Ana, în faţa cupelor cu şampanie. Comisarul poporului râdea vesel, fără griji; se vede că într-adevăr se odihnea sufleteşte în mijlocul noilor prieteni, pe care îi îndrăgise.
Privind ţintă faţa Anei, el spuse:
— Iată pentru cine am venit mai ales… Lazăr înviat din morţi! Aşa minune, mai zic şi eu! Simţi asta, nu-i aşa?
— De simţit, nu simt, dar înţeleg – zâmbi Ana.
— Chiar nu simţi niciun fel de urmări?
— Profesorul susţine – adăugă pe un ton serios Nikolai
— Că moartea în general îl „înviorează” pe om. Comisarul poporului râse.
— Aşa o fi. Suntem obligaţi să-l credem: cine altul să ştie dacă nu el, făcătorul de minuni?
Treptat, discuţia se mai potoli, se desfăşura acum mai liniştit, mai sobru. Şi pe neobservate, comisarul poporului o îndreptă pe făgaşul dorit. Cu întrebări prudente, el o făcu pe Ana să-i povestească, pentru întâia oară viu şi amănunţit, despre propria ei moarte, îi făcu pe Nikolai şi pe Nataşa – povestind cu emoţie, uneori completându-se şi corectându-se unul pe celălalt – să înţeleagă unele amănunte ale acelei seri şi nopţi cumplite de pe Ufa; suscită într-atâta pasiunea lui Ridan pentru propriile sale idei referitoare la puterea omului asupra propriului său organism, încât îl făcu să dezvăluie tainele „învierii” fiicei sale, pe care încă nu le povestise nimănui.
Şi iată-i, fără să mai vadă, fără să se mai audă, fără să-şi mai simtă încordarea sau strângerea bruscă a mâinilor, urmărind ca pe o peliculă de film viaţa fără greşeli, fără deformări…
Hans Rickert asculta şi el cu interes. Când Ana, când Ridan îi traduceau cu glas scăzut sensul celor vorbite. Veni apoi rândul lui să povestească. Hans avea un fel cu totul deosebit de a relata fapte laconice, comunicări scurte, informaţii decupate parcă din ziar. După povestirile celorlalţi – vii, puternic colorate prin propriile lor stări de spirit – vorbele lui părură la început seci, zgârcite.
Dar peste câteva clipe îşi dădură toţi seama că acesta era chiar felul de a fi al povestitorului: faptele se legau între de şi dădeau naştere unor figuri tot mai însufleţite de oameni – Gross, Mullemberg, naziştii, el însuşi, Hans… parcă printre rânduri se contura şi se colora psihologic, în culoarea tragediei, sensul misterioasei „explozii de la Miinchen”.
Acum aflară, în sfârşit, prietenii cum s-a născut în mintea acestui tânăr muncitor planul îndrăzneţ de a lua legătura prin radio cu necunoscutul prieten sovietic pe care doar îl ghicise, îl „simţise”, cum au apărut aceste litere uimitoare – LMRWWAT – care au jucat un 10I atât de important în toate evenimentele vieţii lor din ultimii ani.
Într-adevăr! Dacă Hans n-ar fi născocit „această cheie” şi nu i-ar fi transmis-o lui Nikolai, poate că Ridan n-ar fi intrat niciodată în posesia „generatorului de minuni”. Şi atunci n-ar fi existat nici victoriile ştiinţifice ale lui Ridan, nici crima lui Wiekling, nici demascarea lui, nici pieirea şi salvarea Anei. N-ar fi fost nimic din toate acestea!
— Povestiţi cum aţi reuşit să pătrundeţi la noi în Uniune! îi sugeră comisarul poporului.
Hans vorbea, Ana traducea…
Sunt aproape două luni de atunci… Se afla la masă, în cabina-salon a „Ervallei”, când a înţeles că e pierdut, că l-au otrăvit şi, pierzându-şi cunoştinţa, şi-a lăsat capul pe mâini ca să nu-l mai ridice niciodată. Apoi, când l-a ridicat totuşi, s-a convins că e viu, sănătos, şi că a fost salvat de prieteni.
Nimeni nu i-a explicat ce se întâmplase: era un secret de stat. Dar mintea lui ingenioasă nu se putea linişti. Unele observaţii pe care le-a făcut de îndată ce şi-a revenit în simţiri l-au convins că n-a fost otrăvit. L-a cuprins somnul ca şi pe toţi cei care se găseau atunci pe „Ervalla”, un somn desigur provocat în mod artificial, de la distanţă, fără îndoială cu scopul de a captura neatinsă nava spionilor. Grănicerii sovietici i-au luat pe toţi ca din oală. Dar cum de au putut fi adormiţi oamenii de la distanţă?
Venind azi aici, l-a recunoscut pe profesor: el era civilul acela care a venit pe vas cu grănicerii. Iar acum, din cele auzite, şi-a dat seama că există un generator de radiaţii ce acţionează asupra creierului, creat de acest admirabil savant sovietic care a reuşit să învingă chiar moartea… Acum îşi aminti şi Ridan unde a văzut chipul acesta, ochii aceştia duşi adânc în fundul capului. Şi îşi aminti cuvintele maiorului, rostite atunci cu căldură: „Aţi salvat viaţa acestui flăcău cumsecade…” Află toate acestea şi Nikolai, care atunci rămăsese la far…
Terminându-şi povestirea, Hans Rickert se ridică în picioare şi întorcându-se spre Ridan şi spre Nikolai spuse:
— Îmi dau seama că aparatul dumneavoastră care provoacă somnul este un mare secret al statului sovietic. Şi n-aş fi ştiut de existenţa lui dacă n-aţi fi discutat astăzi deschis, în faţa mea. Dar vă rog să aveţi toată încrederea. Nimeni, niciodată, nu va afla nimic de la mine. Iar acum, daţi-mi voie – îşi duse mâna la piept – să vă mulţumesc din toată inima. Dacă n-aţi fi fost dumneavoastră, n-aş fi putut îndeplini ceea ce socoteam de datoria mea să îndeplinesc. Fără dumneavoastră aş fi fost acum undeva, pe fundul Mării Baltice… cu o greutate legată de picioare. Iar viaţa… este totuşi cel mai minunat lucru.
— Curios!… exclamă Nikolai, abia înţelegând parcă ideea care-l ului. Şi se întoarse spre Hans. Acum două luni aţi venit la noi şi aţi transmis autorităţilor mesajul lui Miillenberg. Dar ce s-a întâmplat mai târziu… după două săptămâni, când noi eram pe Ufa… Nu mai înţeleg nimic! Am primit de la dumneavoastră o radiogramă cu textul invenţiei lui Gross! Cum vine asta? De unde aţi transmis-o?
Hans căzu pe gânduri.
— Aţi primit tot textul calculelor lui Gross? întrebă el.
— Nu, numai începutul. Apoi emisiunea a fost bruiată.
— Ce veste bună îmi daţi! Acum sunt liniştit. Deci nu l-au prins! Vedeţi, am încredinţat unui tovarăş de nădejde misiunea de a rămâne în legătură cu dumneavoastră. Şi i-am lăsat textul cifrat să vi-l transmită. Pentru orice eventualitate. Putea să mi se întâmple ceva, să nu ajung până aici. Mă înţelegeţi… Dar cum aţi primit radiograma dacă eraţi într-o călătorie cu barca? Aţi luat aparatul cu voi?
— Nu – râse Nikolai. Dar când am plecat, mi-am lăsat şi eu un prieten în loc… El mi-a transmis textul…
— Ştiţi – spuse pe neaşteptate comisarul poporului – nici nu vă închipuiţi cât de curată este atmosfera aici, cât de bine mă simt printre voi, cât de înviorătoare este prietenia voastră sinceră, trainică…
— Şi nu numai prietenia – insinuă Ridan.
— Da?! Aha, înţeleg! Şi comisarul poporului îşi întinse amândouă mâinile, arătând deodată pe Ana şi pe Nikolai. De altfel, să spun drept, am cam băgat de seamă… Ei, atunci hai să umplem cupele… Aşadar…
— Pentru dragoste! toastă Nataşa încet dar ferm, fără să zâmbească.
Mijindu-şi ochii, comisarul poporului o privi şi lăsă cupa jos.
— Staţi niţel, ceva nu-i în regulă aici!
— Da, într-adevăr – confirmă Ridan. De la masa noastră lipseşte Fiodor Ivanovici. Dar o să vină în concediu şi atunci totul va fi în regulă.
— Fiodor Ivanovici? Cine-i ăsta?
— Inginerul Reşetkov… Îl cunoaşteţi, iniţiatorul „uscătoriei”. Vă mai aduceţi aminte?
— A, da, cum să nu-mi aduc aminte! Şi o aprob pe Nataşa! Dar unde-i el?
— În Primorie, locotenent al trupelor de grăniceri. A plecat imediat după întâmplarea de pe Ufa.
— Lasă, Nataşa, nu te necăji, toate la timpul lor! Şi nu uita că depinde de noi ca acest timp să vie cât mai repede — spuse comisarul poporului. Iar prietenia, chiar şi în dragoste, rămâne lucrul principal… De aceea să ridicăm paharul pentru dragoste şi prietenie! Iar acum, daţi-mi voie să vă fac o comunicare. Astăzi, la o şedinţă a Prezidiului Sovietului Suprem s-au luat câteva hotărâri care vă interesează. Prima… comisarul poporului scoase din buzunarul de sus al hainei o hârtie îndoită, o desfăcu şi citi: „Pentru descoperiri ştiinţifice de foarte mare importanţă în domeniul fiziologiei şi pentru merite excepţionale în problema apărării ţării, se conferă Ordinul Lenin profesorului Ridan Konstantin Aleksandrovici şi Institutului de fiziologie experimentală condus de el…”
Ridan sări de la locul lui. Se sculară şi ceilalţi în picioare şi zgomotul aplauzelor frânse dintr-o dată tăcerea încordată. Comisarul poporului ridică mâna.
— Staţi, prieteni! N-am terminat I „Pentru descoperiri ştiinţifice în domeniul radiotehnicii, de o mare importanţă pentru industrie şi apărare, se conferă Ordinul Lenin ingi nerului Tungusov Nikolai Arsentievici…” Şi mai sunt şi alte decorări pentru colaboratorii din Institut. Permiteţi-mi să vă felicit, tovarăşi, pentru această răsplată bine meritată. Tinerii se adunară în camera lui Tungusov: Hans luă cunoştinţă, cu mult interes, de unele perfecţionări în tehnica undelor scurte preconizate de Nikolai. „Bătrânii” rămăseseră singuri în sufragerie. Ridan aştepta această clipă. Observase de mult urmele unei îngrijorări în comportarea comisarului poporului.
— Sunteţi îngrijorat? întrebă Ridan. Poate în legătură cu Wiekling…
— Nu, asta-i ceva secundar. Am mult de lucru. Sunt cam obosit.
Ridan nu vru să insiste.
— Şi care-i soarta lui Wiekling?
— Deocamdată se fac cercetările, încă nu se ştie nimic precis.
Ridan îl privi atent pe comisarul poporului, dar tăcu. Acesta oftă şi-şi desfăcu mâinile:
— Să nu mai vorbim despre asta, Konstantin Aleksandrovici… Iată, vin şi tinerii! E timpul să plecăm! Comisarul poporului se sculă în picioare. Haide, Hans! Cred că zilele acestea o să-ţi poţi începe munca aici, la inginerul Tungusov. Tradu-i, te rog, Ana Konstantinovna… Nikolai Arsentievici o să te ajute. Va trebui să daţi viaţă acestei maşini a lui Gross. Nu poţi să te plângi că n-ai de lucru… De altfel şi cu pregătirile în vederea producţiei în serie a generatorului dumitale o să ai destul de lucru. Nu uita că trebuie să te grăbeşti.
— De ce? Sunt veşti alarmante?
— Mda… oarecum… — răspunse evaziv comisarul poporului.
— Maşina lui Gross?
— A, nu… La ea probabil că au renunţat. E vorba de alte arme de exterminare. Dar asta nu trebuie să te îngrijoreze şi să te distragă. Predă documentaţia pentru producţia în serie la uzină şi ocupă-te mai departe de treaba dumitale. Asta-i deviza noastră acum: tot mai departe… şi mai repede…
— Dar acolo, la uzină, n-o să tărăgăneze prea mult? Dacă întârziem cu producţia în serie… — începu Nikolai, încruntându-se.
— Ei şi? îl întrerupse Ridan pe un ton lipsit de orice griji. Atunci ne vom folosi de alte „generatoare de minuni”, mai desăvârşite.
— De care?!
— Uite, de acestea, veritabile generatoare de minuni – râse Ridan ducându-şi palma la fruntea lui Nikolai. Avem doar destule…
I-a înţeles soarta; pentru că nimic în lume nu cade din cer, nu se naşte dintr-o dată, într-o clipă, ci creşte încet şi treptat din rădăcini adânc înfipte în trecut.
