Capitolul IV Al patrulea grup de acumulatoare

La cinci fără zece Müllenberg intră în localul unde avea întîlnire cu Gross.

Lîngă fereastră găsi o măsuţă liberă. Era un loc bun : îl va vedea pe Gross încă din stradă.

Gross e de o punctualitate excesivă. Nu ţi-ar veni cu o clipă mai tîrziu, dar nici mai devreme. Ce însuşire o mai fi şi asta ? În orice caz, este un fel de sport şi ca atare necesită prezenţa unui anumit complex de trăsături : voinţă fermă, atenţie perseverentă, capacitatea de a aprecia în timp desfăşurarea evenimentelor, onestitate şi respect faţă de semeni... Toate aceste calităţi, Gross le are cu prisosinţă. Dacă a spus : „La cinci“, înseamnă că se va strădui să apară chiar în clipele cînd ceasul va bate ora cinci. De aceea punctualitatea nici nu este un efort pentru el, ci o obişnuinţă.

Mai erau patru minute.

Müllenberg comandă două halbe de bere. Au bere bună aici. O delicioasă bere neagră. Iată-l pe chelner venind tacticos. Sticla halbelor e aburită ; spuma catifelată, uşor brunată, se înalţă deasupra lor ca nişte pălării de ciupercă.

La ora aceasta în local e linişte şi prima bătaie a pendulei din perete Müllenberg o aude limpede. Prin dreptul ferestrei trecătorii se perindă doar dinspre stînga spre dreapta, şi-s toţi bărbaţi. Alţii pentru Müllenberg nu există, căci numai printre aceştia poate să fie Gross.

A doua bătaie. A treia. A patra...

Müllenberg nu-şi ia ochii de la fereastră. Să fi trecut fără să-l observe ? În cazul acesta glasul lui va răsuna îndată în spatele său.

A cincea bătaie.

Spuma din halbe începe să se lase. Pălăriile ciupercilor s-au turtit... La mijloc începe să se vadă lichidul brun.

E totuşi stupid să stai aşa. Fără să-şi ia ochii de la fereastră, Müllenberg bea o jumătate din halbă ; inima începe să-i zvîcnească neregulat. Bea şi restul, apoi merge la telefon.

— Frau Lies, nu s-a întors încă doctorul ?

— Nu, nu s-a întors.

Îşi simte inima undeva, în gîtlej. Müllenberg se străduieşte să o liniştească bînd a doua halbă. În cincisprezece minute de emoţie, neliniştea face loc certitudinii: s-a întîmplat!...

Îşi apasă mîna pe inimă : tubul ionizatorului e aici, în buzunar. Trebuie să-l ascundă sau să-l distrugă. Da, mai bine să-l distrugă. Dar cum ? Să-l arunce în Isar...

— Chelner, plata!

Luă autobuzul şi după zece minute coborî lîngă pod. Pietonii treceau pe trotuarele podului într-un şir nesfîrşit. Unii stăteau lîngă balustrade, admirînd apele străvezii.

La naiba, nu-i chiar aşa de simplu ! Dacă aruncă tubul, va pluti şi-l va scoate cineva. Trebuie mai întîi să-l deschidă. Dar şi atunci s-ar putea să ia o poziţie verticală şi să nu se ducă la fund. Şi-apoi nu se poate să nu-l vadă cineva. Nu, nu aici. Aici nu poate face nimic.

Müllenberg se urcă din nou în autobuz şi plecă pe şoseaua Wolfratshausen : acolo, pe drumul spre poligon, văzuse cîteva locuri potrivite. Uite, aici, de pildă. Coborî din autobuz, merse cîţiva paşi înapoi, o luă la dreapta şi coborî spre rîu. În jur nu era nimeni. Numai tufăriş. Scoase tubul, îl desfăcu... umplu bine cu nisip ud toate intervalele dintre piesele lui mici — pe care el le-a născocit şi le-a montat... Il închide şi-l aruncă departe în Isar. Un plescăit uşor şi... ideea lui Gross, opera lor, a amîndurora, s-a dus la fund.

Mîinile lui Müllenberg tremurau. Şi asta-i o crimă. A curmat o viaţă. Ce să facă ! Altă soluţie nu există. Cu preţul unei crime a preîntîmpinat alta, monstruoasă.

Răsuflînd greu, urcă din nou pe şosea şi ajungînd în staţie, aşteptă autobuzul. Acum se simţea aproape liniştit.

Da, probabil că Gross „a refuzat“. Şi mai mult ca sigur nu vor reuşi să-l facă să accepte. Asta înseamnă că soarta lui Gross e pecetluită : dacă e socotit duşman al statului, s-a terminat cu el!... Ce să facă ?

Totuşi trebuie să verifice dacă lucrurile stau într-adevăr aşa.

Frau Lies îl întâmpină pe Müllenberg cu ochii larg deschişi, cu faţa palidă, pierdută.

— S-a întîmplat ceva, frau Lies ?

De emoţie, ea nu putu să spună nimic. Gesturile ei erau însă grăitoare : „S-a întîmplat ceva îngrozitor ! Intraţi, intraţi, domnule Müllenberg !“ În sfîrşit, femeia îşi recăpătă graiul :

— Au fost aici... trei inşi... au cerut să le deschid laboratorul şi au cotrobăit peste tot... căutau ceva. Au întrebat şi de dumneavoastră!

În laborator, pretutindeni, se vedeau urmele percheziţiei. Müllenberg se repezi spre caseta de fier. A fost deschisă, şi mapa lui Gross a dispărut!

La naiba ! Altă lovitură ! Nu mai există nimic : nici Gross, nici însemnările lui, nici maşina... Totul e în mîinile lor!

Acum îi vine şi lui rîndul. Şi el, Müllenberg, este duşman — e limpede. Nu există salvare. E ciudat că nu l-au arestat pînă acum. Cum de nu l-au aşteptat aici, la laborator ? Se vede că a fost o simplă întîmplare...

Ce-ar fi să profite de ea şi să încerce s-o şteargă peste graniţă ? Aşa procedează eroii din romanele de aventuri : cumpără un avion cu pilot cu tot, se travestesc, se machiază şi-şi iau zborul. O grimasă care aduce de departe a zîmbet amar zbîrli mustăţile inginerului. Da, dar în viaţă se întîmplă altfel. Economiile lui abia i-ar ajunge să-şi cumpere un costum de haine sau să trăiască modest timp de o lună. Nu-i rămîne decît să aştepte.

Soneria de jos îl făcu să tresară.

Frau Lies apăru şi încremeni tăcută în pragul laboratorului, într-o atitudine întrebătoare.

— Uită-te pe fereastră ! rosti Müllenberg cu glas gîtuit.

Gazda se apropie de fereastră.

— E Hans !

Hans... Pe Müllenberg îl copleşi un sentiment oald şi plăcut, ca acela pe care îl încearcă drumeţul vlăguit şi îngheţat bocnă, ajuns în sfîrşit într-o locuinţă caldă şi confortabilă. Hans... Ce bine ! Cîtă încredere şi chiar duioşie îi inspiră acest tînăr ! Are cel puţin cu cine să discute situaţia. Hans este singurul om care a participat la toată această istorie, şi în acelaşi timp singurul care nu poate păţi nimic. El doar nu-i decît un electrotehnician.

Müllenberg îi povesti totul repede, străduindu-se să nu omită nimic, să nu piardă nici o clipă. În orice moment puteau veni să-l ridice.

Hans e uluit. În zece minute retrăieşte sentimentele pe care Müllenberg le-a trăit în decursul întregii zile.

— Aşadar — glasul îi tremură — „maşina morţii“ va fi construită ?

— E greu de spus, Hans. Am parcurs de cîteva ori însemnările lui Gross, întrebîndu-mă dacă ar fi posibil să se reconstituie după ele construcţia ionizatorului. Cred că aşa ceva numai un inginer experimentat şi cu mult spirit inventiv ar putea s-o facă. Mă tem însă că ăştia au astfel de oameni în laboratoarele departamentului militar.

Timpul trecea. Amîndoi, în tăcere, se străduiau să găsească vreun răspuns la întrebarea : ce să facă ?

— E ciudat că pînă acum nu s-au atins de noi — spuse Müllenberg. Dar într-un fel sau altul, se vor strădui să stoarcă din noi tot ce se poate stoarce. Eu unul am să mă comport după împrejurări, deocamdată mi-e greu să prevăd ceva. Probabil, o să trebuiască să urmez exemplul lui Gross şi „să refuz“... suportînd aceleaşi consecinţe. În cazul acesta, s-ar putea să te pună şi pe dumneata la „încercări“... Vei trece prin momente grele, Hans, dar cred că o să rămîi în libertate. Şi asta-i bine. Ştiu că ai prieteni... Gîndeşte-te singur ce-i de făcut. Vor putea să-ţi ajute... Dar fii cu ochii în patru... mă tem că nici trădători n-or să lipsească. În orice caz, ţine minte principalul : datoria noastră e să facem tot ce ne stă în putinţă ca să le smulgem ideea lui Gross şi... s-o distrugem. Altfel, Hans, nenorociri cumplite ameninţă lumea.

Cîteva secunde se priviră cu înţelegere unul pe altul.

* * *

Seara, aşa cum presupuse Müllenberg, fu chemat la administraţie.

Un necunoscut îl întîmpină în uşa liftului, la etajul doi.

— Domnul Müllenberg ? întrebă el.

— Da — răspunse gîfîind inginerul.

— Poftiţi, vă conduc.

Weintraub îl primi rece şi distant. Se simţea că el consideră „prelucrarea“ lui Müllenberg o treabă extrem de simplă.

— Staţi jos, domnule Müllenberg — îl invită el. Bănuiţi, cred, de ce v-am chemat...

— Da, probabil ca să-mi comunicaţi ce-i cu prietenul meu, doctorul Gross, şi să-mi explicaţi ce înseamnă această invazie sălbatică în laborator.

Weintraub zîmbi cu indulgenţă şi-şi lăsă privirile în jos. Nu se aştepta la o ofensivă.

— Nu, n-aţi ghicit. Voiam să aud din gura dumneavoastră cum vă explicaţi purtarea doctorului Gross. A refuzat să semneze contractul şi în genere s-a manifestat ca un îndîrjit duşman al naţiunii...

— Şi ?... Unde-i acum ?

— La noi, domnule Müllenberg. Duşmanii naţiunii nu se plimbă în libertate, trebuie s-o ştiţi.

— Aşa. Şi, mă rog, de ce a refuzat să semneze contractul ?

— Probabil din acelaşi motiv care v-a făcut pe dumneavoastră să scoateţi piesa esenţială a ionizatorului.

— Şi pe care aţi crezut că o veţi găsi în laborator, în lipsa stăpînilor ? continuă Müllenberg, ca să nu-şi piardă poziţia.

O grimasă de enervare trecu ca o umbră peste chipul lui Weintraub.

— Să încetăm .acest joc, domnule Müllenberg! N-are nici un rost. Mai bine să vorbim pe faţă. Credeţi-mă că nu sînteţi într-o situaţie atît de bună încît să ne înfruntaţi.

— Nu mă îndoiesc — replică Müllenberg.

— Da, da ! Şi situaţia dumneavoastră se va înrăutăţi şi mai mult dacă veţi continua să rămîneţi pe poziţia lui Gross. În schimb, de dumneavoastră depinde ca totul să se schimbe brusc în bine...

Müllenberg tăcea.

— Condiţiile pe care le-am propus lui Gross rămîn valabile. Trebuie să perfecţionăm maşina, aşa cum a fost iniţial intenţia doctorului Gross. Vă propunem să conduceţi dumneavoastră aceste lucrări în laboratoarele noastre electrotehnice.

— Militare ?

— Bineînţeles.

— Mulţumesc pentru sinceritate ! Am să răspund la fel. Spuneţi-mi, domnule Weintraub, aveţi cumva idee ce-i aceea loialitate, cinste sau datorie ? Descoperirea lui Gross îi aparţine lui Gross. Eu i-am fost prieten şi ajutor timp de zece ani şi a avut încredere în mine. El a refuzat să vă transmită descoperirea sa... şi dacă vreţi să-mi ştiţi părerea, bine a făcut. Cum vă închipuiţi că o să-i trădez secretul ? în limba oamenilor cinstiţi asta se numeşte trădare şi ticăloşie !

— Intr-un fel, aveţi dreptate, domnule Müllenberg. Dar în cazul de faţă avem de-a face cu un fenomen de-o mare importanţă politică. Nu se poate să nu vă daţi seama. Cînd va intra în posesia descoperirii lui Gross, Germania va fi cel mai puternic stat din lume. Iar Rusia ne stă în drum ! Nici asta nu se poate să nu înţelegeţi. Oare nu vedeţi că în cazul de faţă toate argumentele dumneavoastră referitoare la morala personală devin, în mod obiectiv, neînsemnate şi dăunătoare pentru naţiunea căreia îi aparţineţi ?

Müllenberg, indignat, se ridică în picioare.

— Nu ! Sofistica aceasta e bună numai pentru indivizii pe care îi instruiţi în detaşamentele dumneavoastră de asalt. Vă îngrijiţi de un „bine“ îndoielnic al naţiunii, domnule Weintraub, pe cînd eu ţin seama de interesele întregii omeniri. După cum vedeţi, ne situăm pe poziţii diferite. Îmi închipui în ce pîrjol veţi arunca lumea dacă veţi reuşi intr-adevăr să puneţi stăpînire pe maşina lui Gross !

— Vom reuşi! şuieră Weintraub printre dinţi. Şi dacă vă îndoiţi de lucrul acesta, vă înşelaţi. Calculele lui Gross se află în mina noastră. Reconstituirea ionizatorului nu este decît o chestiune de timp. Facem apel la serviciile dumneavoastră numai ca să grăbim lucrurile. Iar dacă va fi nevoie, o să vă silim să ne ajutaţi... Să nu uitaţi lucrul acesta !

— Aşa-a-a... — îngînă Müllenberg. Pot socoti încheiată discuţia noastră ?

— Încă o întrebare. Aveţi piesa ionizatorului pe care aţi luat-o atunci cu dumneavoastră ? Vă somez să-mi spuneţi adevărul !

— Nu-i nevoie să mă somaţi. Eu spun întotdeauna numai adevărul, domnule Weintraub ! Am distrus-o !

— Eram sigur. Weintraub sună. Puteţi pleca. Vă sfătuiesc să vă gîndiţi bine la propunerea mea, altceva tot n-o să aveţi ce face. Zilele acestea o să mai stăm noi de vorbă.

Müllenberg se întoarse şi ieşi.

Acelaşi necunoscut îl urmă pe coridoarele pustii ale instituţiei.

Trecură trei săptămîni de singurătate chinuitoare.

Nu era însă o întemniţare obişnuită — Müllenberg îşi dădea seama. Condiţiile în care era ţinut nu semănau de loc cu sălbaticul regim căruia îi erau supuşi nefericiţii consideraţi duşmani ai fascismului. Primea de mîncare, nu era pus să facă munci fără rost şi peste puterile lui, i se deretica în cameră, căpăta rufărie curată ; în schimb îl torturau cu singurătatea, tăcerea şi lipsa de activitate la care era condamnat. Weintraub avea dreptate : lui Müllenberg nu-i rămăsese altceva decît să gîndească. Nu-i dădeau nici cărţi, nici hîrtie.

Şi el se gîndea. La început normal. Se gîndi în primul rînd la situaţia lui Gross. Judecind după discuţia avută cu Weintraub, de la Gross ei nu mai sperau nimic. Da, Gross era o personalitate eroică. Dacă a spus „nu“ — s-a terminat. Nimic, nici ameninţări, nici chiar violenţa nu-l vor face să-şi trădeze principiile. Şi-au dat seama probabil de la bun început că e neînduplecat pînă la fanatism. Desigur, viaţa lui e în primejdie.

Ce-ar fi să încerce răscumpărarea lui Gross cu preţul trădării ? Să dezvăluie secretul, în schimbul libertăţii lui Gross... şi-a propriei eliberări...

Dar imaginaţia îi zugrăvea în minte tablourile unui război nimicitor, „total“. Mulţimi nimicite de raza nevăzută, oraşe paşnice în flăcări, depozite de muniţii şi combustibil aruncate în aer... Detaşamente de soldaţi deşănţaţi se năpustesc în casele oamenilor, în muzee...

Nu, nu!... Gross l-ar blestema dacă şi-ar căpăta libertatea la un astfel de preţ !

Müllenberg şedea în capul oaselor pe pat, rezemat de perete şi cu mîinile date în lături, şi se gîndea, se gîndea într-una... încarcerarea lui Gross, torturile monstruoase la care era desigur supus... îşi închipui apoi propriul său viitor — discuţia pe care trebuia s-o aibă cu Weintraub...

Discuţia aceasta dura ore întregi. Realitatea care îl înconjura pe Müllenberg înceta să mai existe. Cu fiecare zi, creierul lui încins lucra tot mai febril, fără să-i dea răgaz, gîndurile se îmbulzeau în minte, învălmăşindu-i-se.

Tot mai greu îi era să adoarmă. O cumplită insomnie îi chinuia inima bolnavă, îl făcea să tresară ca o pasăre lovită şi să tremure cuprins de crize înfricoşătoare.

Şi iată că, în sfîrşit, uşa camerei se deschise. Era într-o după-amiază. Un om în uniformă S.A. se opri în prag.

— Vă rog să mă urmaţi — îi ceru el.

Coborîră în curte şi se urcară într-un automobil închis — o dubă.

Călătoria dură mult, mai mult de o oră. În maşina ermetic închisă era întuneric şi cald, înăbuşitor de cald ; inginerul respira din greu şi era lac de sudoare.

În sfîrşit, maşina opri.

După cîteva clipe, porni din nou, străbătu, o oarecare distanţă şi iarăşi se opri. Portiera fu dată în lături.

Aproape în aceeaşi clipă Müllenberg văzu silueta îndesată a lui Weintraub, iar în spatele lui, aparatul lui Gross în acelaşi loc unde Müllenberg îl văzuse ultima oară.

Se aflau pe poligon.

Clătinîndu-se şi închizîndu-şi ochii din pricina luminii, Müllenberg coborî. Îi vîjîia capul. Vedea din nou cerul Bavariei — azuriu — norii, soarele strălucitor care cobora spre apus şi orizontul larg, nesfîrşit. O adiere de vînt, dinspre apus, purta îmbătătoarea mireasmă a ierburilor. Sirtiţi o slăbiciune ; se lăsă pe scara automobilului şi închise ochii.

Prea bruscă era trecerea din bezna înăbuşitoare a celulei în acest adevărat rai pămîntesc.

— Ce-i cu dumneata, domnule Müllenberg ? întrebă Weintraub, oarecum alarmat, şi se apropie repede de el.

Inginerul deschise încet ochii şi, tot atît de încet, zîmbi dureros. Remarcase atenţia grijulie a lui Weintraub. Semn bun. Înseamnă că mai au nevoie de el.

— Nu sînt obişnuit cu acest lux — glumi el, arătînd cu capul spre maşina care-l transportase. Nu-i nimic... trece. Şi se ridică greoi.

Weintraub, tăcut, îşi dădu mîinile în lături de parcă ar fi vrut să arate că nu poartă el vina că inginerul e atît de încăpăţînat.

Aparatul lui Gross acapară curînd toată atenţia lui Müllenberg. Iat-o, întruchiparea vie a unei idei geniale, obiectul unei aprigi dispute şi cauză a nenorocirii lor. Maşină odioasă, pe care ar trebui s-o distrugă şi nu poate ! De ce l-au adus din nou aici ?

Explicaţia, venită pe neaşteptate, îl ului pe Müllenberg.

— Astăzi rolurile noastre s-au schimbat — îi spuse vesel Weintraub de parcă i-ar fi citit gîndul. Dumneavoastră veţi fi spectator, iar eu am să vă demonstrez realizările noastre.

Ce ?! Oare într-adevăr au reuşit să reconstituie ionizato-rul ?! Müllenberg căută să se stăpînească. Să nu dea dovadă de slăbiciune... Să aştepte liniştit, să observe liniştit...

Un grup de militari înconjura aparatul. Müllenberg înţelese că-s specialiştii din laboratorul militar. Cînd Weintraub îl prezentă de departe pe Müllenberg, aceştia îl salutară cu un gest reţinut.

Totul era gata. Probabil că-l aşteptaseră pe Müllenberg. Proba putea începe.

Şi ea începu.

Weintraub se urcă pe platformă şi dădu drumul motorului. Müllenberg se trase mai la o parte şi se rezemă de radiatorul unui automobil. De aici putea urmări toate manipu-laţiile lui Weintraub la tabloul de comandă, cuprinzînd în acelaşi timp cu ochii întreg poligonul pe care nu se vedea nici ţipenie de om. Privind cu atenţie, inginerul constată cu satisfacţie că agregatele de recepţie erau aşezate la o distanţă de mai puţin de un kilometru. Deci problema n-a fost încă pe deplin rezolvată. Era totuşi o consolare.

Unul dintre militari se apropie repede de Müllenberg şi, probabil din însărcinarea lui Weintraub, îi înmînă un admirabil binoclu „Zeiss“.

— Aşadar, începem — anunţă Weintraub. Astăzi experimentăm aparatul în scopul căruia i-a fost destinat — adăugă el, şi privind spre Müllenberg, încercă să zîmbească.

— Numărul unu, macheta unei construcţii de lemn.

Se plecă spre vizor, manipulînd în acelaşi timp cele două volane. Müllenberg ridică binoclul. În partea de jos a micii construcţii de lemn ţîşni o limbă de foc. Flacăra se lăţi cu iuţeală paralel cu pămîntul, retezînd parcă de la rădăcină „clădirea“ ca un paloş de foc, şi se tîrî în sus, pe toată lărgimea peretelui. În cîteva secunde, toată construcţia fu cuprinsă de flăcări.

În grupul inginerilor se auziră exclamaţii de admiraţie. Weintraub zîmbi triumfător, uitîndu-se atent la Müllenberg. Cu un aer indiferent, fără să se întoarcă, acesta privea înainte.

— Numărul doi, macheta unui depozit de substanţe explozive. Douăzeci de grade mai la dreapta...

Toţi îşi îndreptară binoclurile într-acolo.

Peste o clipă deasupra machetei mici şi scunde bufni flacăra, o cupolă neagră de fum se înălţă în vîrtej dens, răsfirîndu-se ca o ciupercă şi abia apoi se auzi explozia.

Inginerii aplaudară. Weintraub opri motorul şi sărind de pe platformă se apropie de Müllenberg.

— Ei, ce spuneţi ?

Tăcut, Müllenberg făcu un gest arătînd că în ceea ce-l priveşte, nu s-a petrecut nimic neaşteptat.

—- După cum vedeţi, am reconstituit ionizatorul în douăzeci de zile.

— Hm... vă felicit!

— Vreţi să spuneţi că nu este mult ?

— Judecând după dorinţele dumneavoastră, e departe de ceea ce vă trebuie. Am impresia că distanţa e chiar mai mică de un kilometru.

Weintraub se fistici. Şi Müllenberg observă că acesta e tulburat.

— Da, e adevărat. Dar nu sîntem la limita posibilităţilor noastre. Logica gîndirii tehnice ne va duce inevitabil la rezolvarea problemei. Important e că ne aflăm pe drumul cel drept. Restul e chestiune de timp, numai de timp. Şi n-am vrea să aşteptăm. Iată de ce vă propun din nou libertatea... în aceleaşi condiţii. Sper că v-aţi gîndit şi că nu voi fi silit să mă folosesc de alte argumente pentru a vă convinge.

Ameninţarea îl muşcă pe Müllenberg ca un şarpe veninos. Trase cu mînie de cureluşa binoclului şi privindu-l ţintă pe Weintraub, îi spuse ferm :

— Nu!

Licăriri de ură izbucniră în ochii pe jumătate închişi ai lui Weintraub.

— Nu?

— Nu!

— Bine. Vom vedea. Şi îndepărtîndu-se repede, Weintraub fu dintr-un salt pe platforma aparatului. Continuăm încercarea, domnilor ! Daţi semnalul!

Se auzi o împuşcătură. În partea dreaptă a sectorului, deasupra unui panou de zid se ridică un fanion galben. Peste un minut, dintr-o tranşee ascunsă în spatele panoului ieşiră, minate de nişte nazişti în uniforme S.A., cîteva oi şi o vacă slăbănoagă. În urma lor, un om în vîrstă ieşi şi se opri cu un aer descumpănit între turmă şi zidul-panou. Naziştii coborîră înapoi în tranşee şi fanionul galben dispăru. Weintraub puse mina pe volan şi-şi lipi ochii de vizor.

— Încep din stânga — anunţă el.

Müllenberg vedea prin binoclu mica turmă ce înainta încet spre apus.

Pe neaşteptate două dintre oi, cele din faţă, îşi ridicară convulsiv capetele în sus, se repeziră înapoi, făcîndu-şi loc printre cele din spate şi se prăvăliră la pămînt, fără viaţă. Celelalte, cuprinse de panică, se repeziră care încotro, gonind îngrozite. Raza nevăzută le ajunse una după alta. Vaca se opri locului. Omul ieşi mai în faţă şi se plecă deasupra primei oi ucise. În aceeaşi clipă, izbind sălbatic pămîntul cu copitele, vaca se ridică pe picioarele dinapoi şi se prăbuşi la pămînt, într-o parte.

Omul făcu un salt, se îndreptă din spate şi se uită în toate părţile. Părea că a înţeles tot şi caută cu privirea izvorul morţii.

Müllenberg îl urmărea fără întrerupere. Silueta acestui om zdrenţăros, mişcările lui, trezeau în mintea inginerului nişte asociaţii neclare.

În sfîrşit omul se întoarse spre ei, privi o clipă aparatul şi stîngaci, zvîrlindu-şi bătrîneşte picioarele, o luă la fugă.

„E Gross!“ îi fulgeră lui Müllenberg prin minte. Inima încetă să-i mai bată. Fără să-şi lase binoclul, întoarse repede capul spre maşină.

Weintraub de pe platformă, cu mîinile pe volane dar cu spatele drept, privea tăcut spre el. Privirile lor se încrucişară. Această înfruntare mută dură cîteva secunde. Weintraub întreba din ochi şi ameninţa. Müllenberg încremenise... nici nu se gîndea măcar că aşteaptă un răspuns de la el... Faţa îi era cenuşie. Binoclul, pe care-l ţinea în mîini, atîrna neînchipuit de greu.

În sfîrşit, Weintraub se întoarse brusc, îşi lipi ochiul de vizor, încovoindu-şi spatele, şi începu zorit, cu ambele mîini, să întoarcă volanul de direcţie...

— Ce faceţi ?! strigă Müllenberg scos din minţi şi se năpusti spre el.

Cîteva mîini îl înşfăcară. I se făcu negru înaintea ochilor şi îşi pierdu cunoştinţa.

Nu-şi reveni dintr-o dată. În întreaga lui fiinţă continua încă inerţia mişcării desperate spre aparatul morţii, spre Weintraub, mişcare prin care voia să oprească, să spargă, să distrugă această monstruoasă combinaţie dintre om şi maşină, ca să-l salveze pe Gross.

Dar n-a apucat s-o facă şi totul s-a sfîrşit! Ciudat însă ! Acest prim gînd după izbucnirea trăită nu-l mai cufunda în bezna durerii, ci răsună ca un semnal de sfîrşit al unei nelinişti cumplite. Muşchii înţepeniţi într-o încordare convulsivă se relaxară şi îşi simţi tot corpul străbătut de nişte curenţi calzi.

Müllenberg întredeschise uşor pleoapele şi le strînse din nou, pentru că lumina zilei îl lovea drept în ochi.

Continua să zacă nemişcat şi simţea cum bătăile nesigure şi speriate ale inimii îşi recapătă treptat ritmul. Auzea undeva, prin apropiere, glasuri de oameni, simţi adierea uşoară a vîntului şi înţelese că e întins pe pămînt, tot acolo, pe poligon, şi că este aşteptat. Pieptul îi era dezvelit, cămaşa udă... Aşadar, se îngrijiseră totuşi de el.

Păcat că n-a ajuns totuşi la acest monstru. Dacă tot s-a repezit!... Aşa? A fost o încercare jalnică fără rost. O, nu! Ar fi trebuit să-l apuce, să-l tragă, să-l arunce de pe platformă ca pe o reptilă veninoasă, cu capul în jos... Chiar c-o singură mînă ar fi putut s-o facă, pentru că mînia lui n-avea margini. Toate acestea, bineînţeles, nu ca să-l salveze pe: Gross... oricum Gross era pierdut... dar pentru ca toţi aceştia, şi ceilalţi care vor afla apoi de la ei, să înţeleagă că nu numai undeva, dincolo de graniţă, ci chiar şi aici, alături de ei, există oameni neînfricaţi, gata să lupte, să pună stavilă mîrşăviei lor.

Cine-i acest Weintraub ? Un inginer ca şi el. Un intelectual. Dar nu un om. Şi cine sînt toţi aceştia care roiesc în jurul lui ? Indivizi care şi-au călcat în picioare demnitatea de om şi, renunţînd la conştiinţă, la gîndire, la libertate, sînt gata să comită orice crimă, ca să-şi păstreze o bunăstare îndoielnică. Nişte laşi! Numai un laş poate fi capabil să omoare atît de simplu un om neînarmat, lipsit de apărare. De ce ? De teamă ! Teamă de gîndirea şi de forţa lui morală...

Müllenberg zăcea la pămînt, doborît, înconjurat de duşmani; dar nu se mai simţea înfrînt. Dimpotrivă, cu fiece clipă tot mai mult, un sentiment de superioritate triumfătoare faţă de aceşti oameni îi umplea sufletul... Se petrecuse ceva înlăuntrul lui după ce se repezise — desperat şi neaşteptat chiar pentru el însuşi — spre Weintraub. O uimitoare claritate a gîndirii luase locul desperării provocate de situaţia complicată în care se afla şi din care părea că nu există ieşire. Înţelese deodată că este puternic şi poate să lupte. Trebuie să lupte activ ! Nu să aştepte atacul şi să se apere, aşa cum procedase pînă acum, ci să atace — chibzuit, gîndit, curajos.

Şi deodată văzu limpede : ce trebuie să facă, cum să se poarte, ce-o să se întîmple... Un plan de acţiune simplu şi ireproşabil îi apăru într-o clipă în faţa ochilor.

Acum are să se ridice. Soarta lui depinde de hotărîrea pe care o va lua în aceste momente. Doar gestul nesăbuit al lui Weintraub a fost ultimul lui argument. Acum discuţia va fi scurtă. Ar putea, pur şi simplu, să-l ducă şi pe el acolo, pe cîmp, în faţa maşinii infernale... Dar nu, n-o să se întîmple asta !

Deschise ochii. Fu ajutat să se aşeze pe maldărul de prelate lîngă care stătuse întins. Întrebările politicoase referitoare la starea lui rămaseră fără răspuns. Müllenberg tăcea. Îi erafrig ; îşi încheie încet cămaşa, haina, ridică gulerul şi puse pălăria pe care cineva i-o întinse serviabil.

Apoi se sculă.

Limuzina lui Weintraub întoarse pe loc şi se opri lîngă el. Şoferul deschise portiera. Lăsîndu-se greoi pe perna moale, Müllenberg se simţi fericit; pentru întîia oară în ultimele trei săptămîni şedea atît de comod. Mare lucru şi confortul acesta...

Weintraub se apropie de maşină. Însoţitorii lui se retră-seseră mai deoparte. Şoferul plecase şi el. Ultima discuţie începu.

— Îmi pare rău că am fost nevoit să recurg la măsuri extreme... începu Weintraub pe un ton sec, rece.

Müllenberg nu se întoarse spre el.

— N-am nevoie de explicaţii. Vorbea la fel de rece, inexpresiv. Totul e limpede. Dar nu mi-aş fi putut închipui că eşti un ucigaş.

— Nu l-am ucis — zvîrli nepăsător Weintraub, fără să ţină seama de dispreţul care se ghicea totuşi dincolo de vorbele inginerului. Întreaga atitudine a lui Weintraub spunea : „Aş fi putut să-l omor, dar n-am vrut; dacă vreau, pot s-o fac oricînd“.

Müllenberg îl crezu. Nu se îndoia că Gross trăieşte. O neobişnuită limpezime a gîndirii şi marea încredere în sine nu-l mai părăseau. Da, Gross trăieşte ! Şi el, Müllenberg, l-a salvat cînd s-a năpustit asupra lui Weintraub ! Iată dar că încercarea n-a fost chiar „fără rost“...

— Ciudat! Şi de ce ? întrebă el, cu acelaşi ton indiferent, inexpresiv.

— Aşa s-a întîmplat. A căzut înainte de a-l prinde în vizor. Probabil s-a împiedicat... După aceea mi-a sustras atenţia căderea dumneavoastră...

„Atacul meu !“ îl corectă în gînd Müllenberg, triumfînd. „Şi nu te-a sustras, ci te-a speriat. “

— Dacă vreţi -—- continuă Weintraub — puteţi să-l vedeţi. Deocamdată e încă aici. Pot să vă aranjez o întîlnire.

— Nu. Nu-i nevoie... Şi lăsînd să-i cadă capul pe piept,

Müllenberg adăugă încet: Accept propunerea dumneavoastră...

Weintraub abia îşi stăpîni un gest de triumf.

— Ei, asta-i altceva — se bucură el. Şi vă rog să mă credeţi că n-o să regretaţi...

Mullenberg nu-l mai asculta.

— Accept... îl întrerupse el. Cu unele condiţii însă.

— Să discutăm. Dacă nu vor fi condiţii de la bun început inacceptabile...

— Pînă la sfîrşitul lucrărilor, nu vreau să vă văd nici pe dumneavoastră, nici pe... complicii dumneavoastră. Strădui-ţi-vă să mă înţelegeţi. Avem prea puţine lucruri comune. Regimul pe care dumneavoastră îl sprijiniţi, metodele de teroare, intimidare şi demoralizare a poporului pe care le folosiţi, toate acestea eu le consider criminale. Şi voi sînteţi nişte ucigaşi. Nu Gross şi cei ca el, ci voi şi cei ca voi trebuie să stea după zăbrele, pentru că voi aduceţi pieirea morală şi fizică a naţiunii noastre... Aşadar înţelegeţi că ţinînd seama de convingerile pe care le am, orice contact cu voi este inacceptabil pentru mine...

Toate acestea Müllenberg le spunea fără umbră de teamă, fără iritare sau mînie. Şi doar spunea lucruri înfricoşătoare. Pentru fiecare frază de acest fel, rostită cu glas tare, oamenii în cel mai bun caz erau lipsiţi de libertate. Weintraub îl asculta tăcut şi numai o încremenire neobişnuită a feţei îi trăda tulburarea. Era uluit, descumpănit. Cum poate să vorbească astfel ? O clipă dădu să arunce o privire înapoi, cu gestul omului care se fereşte de vreun martor întîmplător. Dar îşi stăpîni mişcarea. Şi mai era ceva ce nu înţelegea Weintraub : de ce Mullenberg îi vorbea dintr-o dată atît de liniştit şi stăpîn pe sine, cu acest ton provocător de superioritate şi forţă ? Ce urmăreşte ? Ce speră ?

— Singurul lucru pentru care aş putea să fac o tranzacţie cu propria mea conştiinţă este salvarea doctorului Gross — continuă Mullenberg. Trebuie să-l eliberaţi! N-o cer s-o faceţi acum. Ba mai mult, vă rog deocamdată, cît timp am să lucrez, să-l lăsaţi închis. Dar, bineînţeles, să înceteze orice înjosire a persoanei lui.

Mullenberg îl privi liniştit pe omul acesta odios, care se lăfăia în perne, lîngă el, ascultîndu-l de parcă ar fi purtat o obişnuită discuţie de afaceri, şi după o pauză continuă :

— Aparatul va fi transportat tot acolo, în laboratorul lui Gross. Puteţi pune în jur orice fel de pază, dacă găsiţi de cuviinţă. Însemnările lui Gross, bineînţeles, o să mi le restituiţi. Oamenii o să-i aleg singur. Toate materialele şi aparatura necesară mi se vor pune la dispoziţie imediat ce le voi cere prin telefon. Comenzile pentru anumite piese, ce-mi vor fi necesare şi pe care am să vi le cer, urmăriţi să fie executate tot atît de urgent. Asta-i tot. Cred că în astfel de condiţii maşina cu o rază de acţiune de zece kilometri va fi gata maximum în... trei săptămîni.

Weintraub se gîndea. Se întreba dacă dincolo de aceste condiţii nu i se întinde cumva vreo cursă. Mullenberg înţelese lucrul acesta şi, în sfîrşit, pentru întîia oară îl privi în faţă.

— Înţeleg — spuse el. Nu sînteţi obişnuit probabil să aveţi de-a face cu oamenii care vorbesc ceea ce gîndesc şi nu ceea ce „trebuie“ să gîndească... Acum pot să-mi permit acest lux, pentru că n-o să mă reclamaţi. Nu vă convine. După cîte înţeleg, aţi primit sarcina să obţineţi cu orice preţ maşina doctorului Gross într-o formă perfecţionată. Pentru aceasta aveţi nevoie de mine. V-aţi convins că singuri nu puteţi mări nici cu un metru bătaia ionizatorului pe care noi vi l-am demonstrat. Metoda care a stat la baza construirii acestui aparat a fost exploatată pînă la capăt şi greşiţi cre-zînd că, printr-o perfecţionare a construcţiei, inginerii voştri vor obţine o bătaie mai mare. Din punct de vedere teoretic, acest lucru este imposibil. Doctorul Gross şi cu mine ne-am convins de aceasta după trei ani de sforţări fără nici un rezultat. Şi Gross este totuşi Gross ! Mă îndoiesc că în laboratoarele voastre s-ar putea găsi savanţi de talia lui...

— Cum adică ? îl întrerupse în şoaptă, speriat, Weintraub. Toate discuţiile referitoare la cei zece kilometri sînt o născocire, o înşelătorie ?

— Stăpîniţi-vă... domnule inginer şi fiţi mai prudent în alegerea expresiilor... Mullenberg făcu o pauză sfidătoare, lăsîndu-i dinadins adversarului răgaz să-şi regrupeze forţele : el ştia bine că adversarul n-o să fie în stare să ia iarăşi iniţiativa în acest duel şi, convingîndu-se el însuşi de lucrul acesta, se va dezumfla şi mai mult. Mullenberg n-a crezut niciodată că poţi vedea atît de limpede în cele mai ascunse cute ale sufletului omenesc.

— Vorbesc de metoda care a fost folosită aici — arătă el cu capul spre aparatul lui Gross. Repet : din acest ioni-zator nu se poate scoate nimic mai mult. De curînd însă, Gross a găsit o altă posibilitate de rezolvare a problemei, de fapt o rezolvare principial nouă, şi dumneavoastră trebuie să ştiţi ce înseamnă asta, dacă într-adevăr sînteţi inginer... Această rezolvare a fost rezultatul unei concentrări excepţionale în mintea unui singur om a cunoştinţelor teoretice specifice, a experienţei propriilor cercetări şi a unei munci de aproape douăzeci de ani dusă în acelaşi scop. Din punct de vedere teoretic, această rezolvare este foarte complicată ; construcţia ei însă este, pare-mi-se, mai simplă decît a acestui ionizator. Am şi schiţat în mare construcţia noii maşini. O şi văd. Ea va rezolva problema bătăii aparatului pînă la douăzeci de kilometri, ba chiar şi mai mult. Pînă la orizont! Uite, aici o am — se lovi el cu degetele strînse peste frunte. Calculele Iui Gross, pe care aţi pus mîna, v-au ajutat să reconstituiţi vechiul ionizator. A fost o simplă şaradă pentru copii. Dar calculele referitoare la noua idee a lui Gross n-o să vă mai ajute la nimic, pentru că nu sînt indicate acolo nici datele iniţiale, nici locul de unde ar putea fi ele luate. Noua idee n-aveţi deci de unde s-o aflaţi... Aşadar, hotărîţi! Din moment ce sînt silit să construiesc această nouă variantă a maşinii şi nu pot să refuz, vreau cel puţin să o fac cît mai repede posibil. Dacă n-am nici un fel de piedici, cred că peste cel mult trei săptămîni ne vom întîlni din nou aici şi o vom încerca. Pe Gross îl veţi elibera tot atunci şi-l veţi aduce să asiste la această încercare. Sînteţi de acord ? Hai să ne înţelegem ca între gentlemeni. O astfel de înţelegere e' mai bună şi mai trainică decît orice fel de contracte încheiate pe hîrtie. Dacă totul va fi în ordine, îmi veţi da posibilitatea ca, împreună cu Gross, să-mi iau pentru totdeauna rămas bun de la dumneavoastră, de la Miinchen. Sper că-mi veţi oferi această posibilitate, nu-i aşa ?

— Bineînţeles ! Şi Weintraub, uşurat, dădu diurnul unui torent de fraze standard. Vă înţeleg foarte bine... Toate condiţiile vor fi îndeplinite. Rezolvarea rapidă a problemei este doar în interesul nostru... Puteţi lucra liniştit... Cînd credeţi e-o să începeţi ?

— Mîine... dacă trimiteţi la timp aparatul înapoi, în laboratorul nostru.

— Admirabil ! De dimineaţă vi-l trimitem. Şi-acum, sînteţi liber. Am să mă îngrijesc personal de formalităţi. Arătă cu capul spre maşina închisorii. Puteţi dispune de maşina mea. Vă rog ! Da, poftim şi numărul de telefon... Cum veţi avea nevoie de ceva, telefonaţi aici.

Îl salută scurt din cap şi repede, fără să-l mai privească pe Müllenberg, coborî din maşină, înţelegînd că nu va primi răspuns la gestul lui de salut.

Şoferul urcă la volan. Limuzina elegantă pomi lin. Peste cîteva clipe, Müllenberg văzu din nou panglica de smarald a Isarului.

* * *

În aparenţă, totul arăta ca înainte. Aparatul lui Gross — ce-i drept, de astă dată parcă dezbrăcat, cu şasiul dezgolit şi cu piesele scoase —- se afla în aceeaşi cameră de lîngă laborator. Peste tot se vedeau buloane şi clemele firelor desfăcute. Din interiorul lui se zărea mereu spatele lui Hans, mereu îşi vîra el capul înăuntru, demontînd alte şi alte piese. Ionizatorul scos zăcea într-un colţ al camerei; acum nu mai era de trebuinţă. Pe celălalt, cel nou, îl monta Müllenberg în laborator. Asta era de fapt dificultatea cea mai mare.

Într-adevăr, munca era grea. Cerea o colosală încordare a gîndirii şi a atenţiei. Ca să transformi ideea ştiinţifică înlr-o realitate tehnică înseamnă de fapt să născoceşti, să inventezi din nou, pe alt plan ; fiecare greşeală, aici, poate să înmor-mînteze ideea însăşi. Dar în afară de aceasta, Müllenberg acţiona la limita forţelor sale fizice. Niciodată n-a fost nevoit să lucreze atît de mult.

Pentru a păstra taina — dacă lucrul acesta mai era încă posibil — Müllenberg se hotărî să nu-i comande lui Wein-traub nici o piesă originală mai importantă a ionizatorului. Le confecţiona el şi cu Hans. Hans făcea toată munca auxiliară : strunjea piesele la singurul lor strung mititel, înfăşură bobinele, lipea, fixa legăturile după schemă, tăia şi executa găuri în panouri... La început Müllenberg făcea calculele de montaj, determina toate dimensiunile şi formele ; apoi, după ce monta piesa respectivă, calculele şi datele respective le ardea.

Aproape pentru fiecare piesă nouă el improviza bancuri de probă cu aparate de măsurat; încerca mereu piesele la aceste bancuri, le determina caracteristicile, le demonta, schimba cîte ceva, le monta din nou şi iarăşi le încerca, pînă se convingea, eu ajutorul aparatelor, că toţi indicii necesari au fost obţinuţi.

Amîndouă generatoarele erau gata. Ele produceau energia electromagnetică — baza întregii instalaţii. Unul din generatoare lansa rectiliniar această energie în spaţiu sub forma unui foarte subţire fascicol de undo ultrascurte — axul în jurul căruia se desfăşurau tonte celelalte procese fizice ; intrau apoi în acţiune piesele principale ale maşinii lui Gross — solenoizii concentrici din care energia magnetică se propaga în direcţia strict determinată ; iar liniile de forţă ale acestei energii magnetice, iscusiţi regulatori ai mişcării în acest sistem complicat, reuşeau să producă minunea : jetul de înaltă frecvenţă care ieşea din cel de al doilea generator începea să se înfăşoare cu o viteză fantastică pe raza nevăzută, pe ax. Mai departe se petrecea ceva în felul unei reacţii în lanţ a cîmpurilor electromagnetice : o spiră a spiralei inducea o altă spiră, aceasta, la rîndul ei, inducea pe următoarea şi aşa mai departe. Inşurubîndu- se în spaţiu, acest tirbuşon viu prindea în mişcarea sa moleculele de oxigen din aer, le polariza şi proiecta din ele electronii eliberaţi; aceştia se transformau în ioni, a căror viaţă era de cîteva secunde. Aşa se obţinea fascicolul de aer ionizat, un fel de „strimer ionic”, asemănător acelui strimer care apare între un noi de lurtună şi pămînt înainte de descărcarea fulgerului, însă unul reetl liniu, dirijat, supus voinţei omului. Pe acest strimer se putea da drumul unui curent electric obişnuit, care putea fi util şi lucrător, sau aducător de moarte după dorinţă...

Pentru a realiza această maşinărie, gândirea lui Gross unise într-un singur complex fenomene atât de diferite ca inducţia electromagnetică, polarizarea moleculelor de oxigen, „disonanţe“ de frecvenţă, ionizarea. Era un lucru foarte complicat şi Müllenberg, obişnuit să-l ştie întotdeauna alături pe Gross, se simţea mereu ca un om ce şi a pierdut bastonul cu care a umblat mulţi ani. Făcea eforturi să-și strunească gîndirea, astfel ca să nu se aâdnceaăsc în fiecare din aceste probleme complicate şi variate, ci să urmărească numai acel tot unitar simplu ce decurge din ele şi care în natură — sub forma unei descărcări instantanee, fulgerul — se produce, fără doar şi poate, cu mijloace mal simple deşi poate inaccesibile omului.

La toate aceste greutăţi şi griji se mai adăuga încă o muncă — inutilă, chinuitoare. Dacă ar fi neglijat ajutorul oferit de Weintraub, i-ar fi putut deştepta acestuia suspiciuni ; i-ar fi dat de gîndit dacă nu cumva Müllenberg îi ascunde ceva. În afară de aceasta, unele piese esenţiale, complicate, chiar că n-avea rost să le execute în laboratorul sărăcăcios utilat al lui Gross — ar fi fost în flagrantă contradicţie cu însuşi scopul urmărit de Müllenberg, acela de a grăbi mersul lucrării.

De aceea era nevoit să inventeze subansambluri întregi, agregate complicate şi inutile din punct de vedere al problemelor lui adevărate, şi potopea atelierele lui Weintraub cu astfel de comenzi. După ce primea comanda, scotea din subansamblu, aşa cum scoţi miezul dintr-o nucă, o singură piesă, de care avea nevoie, şi o monta în schema sa. Restul mergea la „fier vechi“, cum spunea el maldărului de piese mai mult sau mai puţin inutile, pe care le arunca într-o ladă. Urmărind un sistem bine gîndit, Müllenberg comanda şi piese radiotehnice, uneori mai simple, alteori mai complicate — tuburi, condensatoare, rezistenţe, lentile electro-optice — dintre care majoritatea mergeau direct în aceeaşi ladă, fără a fi măcar cercetate. De toate acestea avea nevoie ca să îndepărteze cît mai mult de drumul cel just gîndirea inginerilor lui Weintraub care, fără doar şi poate, studiau rebusurile lui.

Din nou şi din nou Müllenberg răsfoia cu grijă însemnările preţioase ale lui Gross. Aici se aflau toate calculele, chiar şi schiţa celor mai importante şi mai primejdioase piese — sole-noizii, electromagneţii concentrici — nişte desene naive, în creion, făcute parcă de mîna unui copil, fiindcă — lucru uimitor ! — Gross era pur şi simplu incapabil să reprezinte grafic ceva... Müllenberg îşi aducea aminte că a ns pînă la lacrimi cînd Gross a explicat în sfîrşit, în cuvinte, ceea ce a vrut el să deseneze... Nu, din aceste schiţe nu puteau descifra nimic ! Nu existau nici un fel de explicaţii, pentru că toate calculele Gross le făcea pentru sine şi pentru Müllenberg, care de asemenea nu avea nevoie de explicaţii. Şi totuşi... denumirile mărimilor cu care Gross a operat în calculele sale nu l-ar fi putut face oare pe un cunoscător în materie să desluşească ideea ? Müllenberg citea aceste însemnări cu ochiul unui iniţiat în secretul ideii, a unei idei care îl obseda, şi de aceea fiecare valoare găsită de Gross, fiecare concluzie a lui — îl trimitea la locul respectiv, atât de bine cunoscut, din schema generală a aparatului. Dar altcineva ar fi putut ?

Era foarte important să rezolve această problemă. Dacă însemnările dezvăluiau secretul, fie chiar și cu mare greutate atunci toată strategema ingenioasă a lui Müllenberg, tot planul lui nu era altceva decît cel mai naiv şi prostesc donchihotism. Dar numai un singur procedeu i-ar fi putut du un răspuns sigur: să arate aceste însemnări vreunuia dintre marii fizicieni-radiologi. Müllenberg îi cunoştea pe toţi. Îi trecea în revistă şi... nu găsea printre ei nici unul căruia ar fi putut să-i încredinţeze taina. Ce s-a întîmplat cu germanii ?! Hitler supunea Europa cu preţul unei cumplite demoralizări a propriului său popor, şi aceste victorii continuau să pustiiască şi să-i pervertească pe germani. O psihoză de masă ! Pînă şi aceşti oameni de ştiinţă, oameni în vîrstă şi culţi, care înainte îşi exprimau făţiş indignarea faţă de Hitler, acum, de cînd barbaria civilizată este ideologia făţişă a naziştilor, au început să chicotească binevoitori şi chiar să ajute pe furiş la obţinerea acestor victorii funeste... Nu... Nici nu va încerca măcar să găsească printre ei un aliat de nădejde în această luptă inegală. Trebuie să fie prudent. Altfel se duce totul de rîpă...

Într-o zi, Hans se apropie de el şi, cercetînd îndelung şi atent toate aceste foi, spuse în sfîrşit :

— Proastă treabă... Toate însemnările au rămas la ei.

— Cum aşa ? nu se dumeri Müllenberg.

— Priviţi aici, aproape pe toate foile se văd urme de clame. Au luat fotocopii de pe aceste însemnări.

Müllenberg căzu pe gînduri, învăluindu-l pe Hans într-o privire atentă, părintească. Iată singurul prieten, credincios şi de nădejde. Cum de s-a putut întîmpla că „stîlpii“ moralei — vechea intelectualitate germană, cu întreg tineretul ei s-au prăvălit de pe înălţimi ca o avalanşă întru prăpastie, iar tînărul acesta cu ochi albaştri, dintru simplă familie de muncitori, a rămas pe culme, atît de hotărîl şi liniştit ? !

Pe Müllenberg, ca şi pe Gross, nu l-a interesat niciodată sociologia, politica, deşi recunoştea în mod obiectiv importanţa acestor ştiinţe sociale şi dreptul lor la existenţă. El însă, prin firea lui, nu avea înclinaţie spre analiza fenomenelor sociale. Spre deosebire de Gross iubea viaţa, oamenii şi ştia să-i observe. Viaţa punea mereu în faţa lui probleme noi şi el răspundea la ele cum putea, folosind principiile şi experienţa-i obişnuită, fără să simtă nici o necesitate de a-şi sintetiza răspunsurile într-un sistem de concepţii. Dar nici nu l-ar fi putut face cineva să procedeze ca aceia obişnuiţi să extragă din cutia vreunei concepţii sociale răspunsuri dinainte pregătite.

În timpul celor trei ani cît a lucrat cu Hans în laborator, relaţiile dintre ei doi crescuseră şi se întăriseră încet dar vădit, ca lămîiul de pe pervazul ferestrei, pe care Müllenberg l-a văzut crescînd dintr-un sîmbure. Hans era modest, tăcut, harnic, şi discuţiile care n-aveau legătură cu munca lor se înfiripau rar şi numai în absenţa lui Gross. La început Müllenberg s-a interesat de biografia lui, apoi de preocupările lui de radioamator, l-a întrebat despre familie, despre prieteni. Şi, pe neobservate, fără ca vreunul dintre ei să-şi poată aminti cînd s-a întîmplat pentru întîia oară, în discuţiile lor au apărut acele cuvinţele scurte, care i-a apropiat dintr-o dată — ăia, ei. În toate timpurile şi la toate popoarele, cu-vîntul acesta a apărut în epoca luptei între state, naţiuni, clase şi pentru cei care îl pronunţau însemna : duşmanii. Era ea un fel de parolă firească, tainică, a acelora care gîndeau la fel.

Acest cuvînt scurt: „ăia“ sau „ei“, nu numai că a scos la iveală comunitatea poziţiilor lui Müllenberg şi a lui Hans, nu numai că a aprins în inimile lor flacăra unei adevărate prietenii, dar a fost şi imboldul care a determinat o întreagă revoluţie în conştiinţa lui Müllenberg. Acum a înţeles în sfîrşit şi el ce înseamnă „noi“. „Noi“ trebuie să existe, din moment ce există „ei“, „ăia“. Cine sînt — „noi“ ? El, Hans şi prietenii acestuia, a căror existenţă o bănuia de mult ? Nu, nu despre asta e vorba. „Noi“ e o noţiune mult mai cuprinzătoare. Noi este un alt lagăr ideologic, este cealaltă parte a frontului unei lupte uriaşe, iar el şi cu Hans sînt luptători activi, împotriva „ălora“ ! Cauza „noastră“ nu este un simplu protest personal al unor cetăţeni indignaţi, ei o misiune de luptă ! Ei, drăcie ! Cum de s-a întîmplat aceasta ? Aşadar, lupta nu poate fi evitată!

Ah, cît de tîrziu, cît de tîrziu au încăput toate acestea în capul lui care gîndeşte atît de încet! Dac-ar fi înţeles asta măcar cu o lună mai înainte! Dacă n-ar fi făcut caz, ca un nătăfleţ, de această etică idioată de intelectual da, de intelectual! — pur şi simplu l-ar fi înşelat pe Gross în timpul acelei memorabile verificări a ionizatorului, și ar fi înlăturat toate nenorocirile, l-ar fi salvat pe Gross. Ideea lui, pe sine însuşi... şi pe Hans.

Şi pe Hans ! Bineînţeles, şi pe Hans... La naiba! Câtă stăpînire de sine! Cît de liniştit i-a arătat el urmele clamelor pe foi, cît de liniştit i-a vorbit despre copiile scoase de „ăia“ ! De parcă n-ar fi ştiut dinainte, ca şi Müllenberg, că „ăia“ nu sînt atît de naivi încât să-i dea înapoi toate calculele şi aparatul fără să-şi oprească nici o copie... A pomenit despre clame numai pentru ca în acest fel, atent şi delicat, să verifice dacă Müllenberg n-a scăpat cumva din vedere această împrejurare atît de importantă. Cum îi poartă el grija !

Bineînţeles că Hans îşi dă seama ce-l aşteaptă. Numai datorită legăturilor lui Gross n-a fost luat pînă acum în armată. Acum însă, s-a terminat. Încă o mobilizare, din zi în zi aşteptată, şi în Germania nu va mai rămîne nici un tînăr peste şaisprezece ani. Hans va fi trimis să lupte împotriva alor săi... De l-ar putea opri măcar pînă la sfîrşitul lucrului! Dar Hans se poartă în aşa fel de parcă nici n-ar bănui ce-l aşteaptă ! Şi abia că el îi duce grija lui Müllenberg şi încearcă să-l apere de necazuri inutile.

Müllenberg n-a avut niciodată copii. Şi cît de bine este, probabil, să ai un fiu... Uite, unul ca Hans de pildă...

...Evoluţia din conştiinţa inginerului era tot mai vădită. Şi el începuse să-şi dea seama cît de importante sînt transformările petrecute în conştiinţa lui. Orbul începea să vadă. De fiecare dată cînd doctorul, în timpul vizitei, îi ia bandajul de pe ochi, el desluşeşte tot mai limpede lumea înconjurătoare.

Cum l-au tratat, bolnavul nu ştie ; de fapt îi e indiferent. Numai propria lui vedere îl preocupă. Apoi abia, după ce a început să vadă, îl interesează şi metoda de tratament folosită. Îşi va aminti că tratamentul s-a desfăşurat pe anumite etape. La început i-a fost inoculat un preparat care i-a uşurat suferinţele şi i-a trezit încrederea în medic. Acest preparat la el a fost un scurt cuvînt „ăia“. Apoi a intrat în acţiune chirurgia. Medicul intervine aspru şi crud, bisturiul lui pătrunde în punctul cel mai dureros şi bolnavul o nevoit să-şi încordeze toate forţele ca să nu tresară. „Zece ani aţi lucrat la această invenţie şi n-aţi ştiut ce faceţi ? Ruşine ! V-aţi purtat mai rău ca un copil!“ Aceasta a fost operaţia...

Dureroasă, dar cît l-a ajutat!

Cînd a rămas singur, înconjurat de „ăia“, şi-a rupt bandajul, plasturele, cusăturile — ca să se năpustească asupra lui Weintraub — şi a văzut lumina, a văzut totul din jurul său !

Şi iată că ceaţa se îndepărtează tot mai mult de pe ochii lui şi începe să întrevadă tot mai limpede, tot mai departe.

—- ...Nu-i nimic, Hans ! răspunse în sfîrşit Müllenberg. Acum asta n-are importanţă. Lasă-i să-şi spargă capul răsucind copiile pe toate părţile, iar noi vom face alte originale, chiar cu ajutorul lor. N-o să le rămînă nimic „lor“. Te asigur. N-ai nici o grijă, vom reuşi să prevenim catastrofa. Eu cred că succesul nostru va fi cu atît mai deplin cu cît vom termina mai repede. Cu cît va trece mai puţin timp, cu atît avem mai multe şanse ca această istorie să nu depăşească limitele micului cerc de oameni care au asistat la experienţele de pe poligon. Ai fost atent ? Acelaşi grup de cinci oameni a fost şi întîia oară şi acum. Mai există desigur un şef care, probabil, nu poate pătrunde în esenţa acestei tehnici, dar îi conduce pe ceilalţi. De acest şef nu mă tem, e o figură inofensivă... Ba chiar folositoare pentru noi: are tot interesul ca maşina să nu le scape din mîini, deci să păstreze secretul. Eu aşa cred, Hans. Pentru ce ne-au arestat ei ? Din patriotism ? Nu. Ăştia sînt altfel de specimene. Sînt nişte fiare sălbatice. Ei vor să intre în graţiile stăpîni-lor, să-şi aranjeze viaţa, să facă carieră pe seama invenţiei lui Gross. Deci nu le convine să antreneze şi alte persoane, ca să nu fie nevoiţi să împartă cu prea mulţi prada ! Aşadar, ei vor căuta să ţină totul în secret, măcar pînă vor fi siguri că au căpătat de la noi maşina lui Gross. Sînt sigur că nu vor comunica nimic la Berlin, unde-s destui amatori să pună mîna pe un os de ros. Dar nici să păstreze prea mult timp acest secret nu vor putea, căci e primejdios. Zvonurile, bineînţeles, au şi început să circule. Iată de ce trebuie să ne grăbim, Hans.

— Aveţi perfectă dreptate, domnule Müllenberg. V-aţi gîndit bine la toate şi probabil n-o să aveţi surprize neplăcute. Nu înţeleg totuşi cum vă imaginaţi că se va desfăşura ultimul moment? Cine va conecta grupul patru şi cum veţi reuşi...

— Nu ştiu, Hans — se grăbi Müllenberg să l întrerupă. O să mă gîndesc la aceasta acolo, la faţa locului. Iii caz extrem... De altfel e bine să ne gîndim cît mai puţin la asta... şi mai ales să vorbim cît mai puţin.

— Bine... Faţa lui Hans se înăspri din nou. Dar cu mapa asta ce faceţi ? Aveţi de gînd s-o luaţi acolo, s-o anexaţi, cum s-ar zice la maşină ? Pînă la urmă mă tem că le va rămîne ăstora toată documentaţia. Iar noi ? „Nouă“ ce ne rămîne ? Cred totuşi că ar trebui să ne gîndim la asta.

Şi fără să aştepte răspuns, Hans ieşi în camera alăturată şi de acolo se auzi dintr-o dată zumzetul unui burghiu electric : Hans făcea în panou găuri pentru tabloul de comandă.

Sămînţa fusese aruncată.

Medicul îşi continua tratamentul.

* * *

Părea că totul fusese hotărît, planul schiţat... rămînea doar să-l ducă la îndeplinire, fără să se mai gîndească la nimic altceva. Dar gînduri ciudate i se perindau lui Müllenberg prin minte.

Iată-i pe cei doi inventatori, amîndoi oameni ciudaţi, cu „aparatul“ lor „pentru transmiterea energiei fără conductori“... Cîţi ani au trecut de atunci, cînd el însuşi era mîndru şi considera un mare merit „obolul“ pe care îl aducea „civilizaţiei umane“ ? Nu, nu sînt ani, asta a fost abia acum o lună, cînd incendiul izbucnise, cînd această „civilizaţie umană“ începuse a se dezagrega în focul mistuitor al războiului. Da... Această maşină, ca atare, de mult nu-i mai era nimănui necesară. Dar cui au dat-o ?... Ce întrebuinţare vor da ei maşinii ? („Ruşine, domnule Müllenberg ! Sînteţi inginer, umanist! Nu se putea să nu înţelegeţi lucrul acesta !").

Ce absurditate ! Acelaşi lucru i l-a spus şi... Weintraub. Nu, el a spus altceva... Müllenberg căută să-şi amintească ce i-a spus Weintraub la „administraţie“, în timpul primei lor întrevederi. „...Rusia ne stă în drum, nu se poate să nu înţelegeţi!...“

Da, Rusia stă ca o stavilă în calea „ăstora“. E adevărat. Lucrul acesta l-au înţeles de mult toţi oamenii cinstiţi, nu numai din Germania, ci de pretutindeni. Păcat că nu pot să afle cum merg lucrurile acolo. În orice caz un lucru e sigur, că acolo are loc prima încercare în istoria omenirii de a construi societatea pe raţiune şi nu pe instincte animalice. Acolo-i leagănul noii lumi.

„Rusia ne stă în drum“ — spun ei, pregătind o cumplită lovitură.

„...Iar „nouă“ ce ne rămîne ?“... — a spus Hans.

...Bolnavul începea să desluşească perspective şi mai îndepărtate.

Termenul fixat de Müllenberg se apropia, iar ei mai aveau încă mult de lucru. El n-a indicat o dată precisă, dar fiecare amînare putea să trezească suspiciuni sau presupuneri nedorite ; de aceea inginerul intensifică ritmul de lucru. Şi el, şi Hans, cu rare excepţii, dormeau noaptea în laborator ; frau Lies, care primea acum mulţi bani, îi servea şi-i hrănea cu multă rîvnă.

Hans nu se schimbase prea mult în această perioadă ; doar slăbise puţin, fiindcă nu dormea destul, şi era mai palid. Müllenberg, dimpotrivă, arăta groaznic; părul şi barba îi crescuseră şi semăna cu un urs bătrîn, abia ieşit primăvara din bîrlog. Privirea ochilor lui buni, căprui, era acum posomorită şi grea. Copiii ar fi luat-o probabil la goană, înspăi-mîntaţi, dacă ar fi apărut în faţa lor, afară, în curte.

Începu, împreună cu Hans, reglarea subansamblurilor ionizatorului. Singur n-ar fi putut face nimic; nu că ar fi avut mai mult de lucru, dar la reglare erau necesare două prezenţe, căci blocurile pe care le experimentau şi aparatele care captau fascicolul se aflau în colţuri opuse ale camerei. Müllenberg schimba succesiv cînd un parametru al blocului, cînd un altul, cum acordezi un instrument muzical răsucindu-i cuiele. Lua apoi un acord, iar aparatele, ascultătoare, determinau dacă rezonanţa este bună. În celălalt capăt al odăii, Hans urmărea cadranele şi nota indicaţiile.

Era o muncă lipsită de bucurii, monotonă, însă îndîrjită, încălzită de sentimentul pregnant al necesităţii şi datoriei.

Viaţa era tot mai de nesuportat. Müllenberg nu mai văzuse de mult nici un cunoscut. Îi era groază de întrebări. „Unde-i Gross ? A fost arestat ? Dar de ce ? Nu se ştie. Şi de ce l-au eliberat pe el, pe Müllenberg ?“... Ce-ar fi putut să răspundă?

Aproape în fiecare zi -— şi acestea erau poate cele mai chinuitoare momente ! — telefona frau Gross.

— N-aveţi nici o veste de la soţul meu ?

Ce era să-i răspundă ?

— Presupun că va fi eliberat de îndată ce voi termina lucrarea pe care doctorul n-a reuşit s-o termine — spunea Müllenberg. Totul se va lămuri zilele acestea. Nu fiţi îngrijorată...

Întreaga viaţă a lui Müllenberg era acum o minciună, o minciună dezgustătoare şi insuportabilă. Chiar faţă de Hans era nevoit să ascundă unele intenţii de-ale sale, ca să nu-l amărască.

Vai, cum se schimbase totul ! Nimic nu mai era ca înainte, înainte de îngrozitoarea greşeală săvîrşită de Gross !

Înainte, el şi Gross abia făceau rost de bani, dar cînd reuşeau să aibă cele necesare, lucrau uşor, cu pasiune.

Acum nu mai ducea grija banilor. Era de ajuns să telefoneze la numărul pe care i-l dăduse Weintraub şi cererea lui Müllenberg se îndeplinea imediat, cu o neobişnuită precizie. Totuşi munca era apăsătoare, odioasă.

Müllenberg se grăbea, şi duşmanii lui se grăbeau : interesele lor coincideau deci. Cu toate acestea, Müllenberg acţiona contrar intereselor duşmanilor.

Totul nu era decît un paradox !

Simţămîntul de răspundere creştea cu fiecare zi. Cu cit se apropiau de sfîrşit, cu atît creştea primejdia. Müllenberg şi Hans îşi dădeau seama că din clipă în clipă duşmanii pot veni pe neaşteptate să le ia maşina pusă la punct, chiar de aici, din laborator. Lucrul acesta ar fi fost posibil mai cu seamă dacă „ăia“ şi-ar fi dat seama de planul lui Müllenberg. Dar nu existau niciun fel de indicii că „ei“ i-au dibuit planul. Weintraub se purta peste măsură de corect. În toată această perioadă telefonase numai de două ori, să se intereseze dacă nu cumva inginerul are nevoie de ceva deosebit, să întrebe dacă cererile lui se îndeplinesc destul de repede şi precis. O făcea parcă numai pentru a-şi verifica oamenii.

Müllenberg profitase de aceste două convorbiri ca să-l informeze în modul cel mai amănunţit pe Weintraub despre mersul lucrărilor. Nu trebuie să se neliniştească : încă opt-zece zile şi totul va fi gata. De pe acum pot să prevadă ordinea în care se va desfăşura demonstraţia şi recepţia maşinii. Müllenberg trebuie să se convingă mai întîi singur că problema a fost just rezolvată. Perfect, lucrul acesta se va petrece chiar acolo, pe poligon. Dacă totul va fi în ordine, el va comunica de îndată acest lucru lui Weintraub şi acesta va veni acolo cu toţi cei care trebuie să fie puşi la curent.

Ar fi bine dacă şi celelalte obligaţii, luate de ambele părţi, se vor rezolva tot acolo, pe loc, în aceeaşi zi. El va da toate explicaţiile necesare, va preda toate calculele, schiţele, însemnările... Va fi desigur şi Gross acolo. Weintraub îşi dădea seama, fireşte, că toate acestea îi stau pe inimă...

Cu glas blînd, Weintraub îl dojeni pe inginer pentru „sensibilitatea lui exagerată“, dar se declară de acord cu planul lui.

— Du-te, ia puţin aer, Hans — spuse încet inginerul. Hans deschise repede uşa şi ieşi în coridor.

Aşa procedau de fiecare dată, înainte de a discuta ceva important. Unul dintre ei se ducea la bucătărie sau la toaletă.

De la un timp, frau Lies se arăta deosebit de prevenitoare cu colaboratorii doctorului Gross. Curiozitatea ei înnăscută şi sociabilitatea crescură vizibil, iar pasiunea de a deretica în laborator şi în jurul laboratorului luase proporţii... Miil-lenberg şi Hans bănuiau care-i cauza acestor schimbări ciudate în comportarea gazdei. Dar şi dacă s-ar fi înşelat, în situaţia lor, prudenţa era necesară.

— Nu-i acasă — spuse Hans, întorcîndu-se. E plecată după cumpărături.

— Perfect. Uite ce e, Hans... Trebuie să hotărîm ceva, pînă nu e prea tîrziu. În ultimele zile m-am gîndit mult la ce mi-ai spus atunci despre mapa cu documentele noastre. Intr-adevăr, ar fi absurd să le iau acolo, la poligon, „să le anexez la maşină“ cum ai zis dumneata. Şi nici aici n-am unde să le las. La început, după arestarea doctorului, m-am gîndit, dumneata ştii acest lucru, Hans, că singura problemă constă în a distruge tot — şi documentele, şi maşina. Dar în acest timp multe s-au schimbat... în mine ; am înţeles multe, şi în mare măsură mulţumită dumitale.

— Exageraţi, domnule Müllenberg... — bolborosi fîstîcindu-se Hans.

— Ba da, Hans, aşa e. Abia acum te-am cunoscut cu adevărat şi pot să spun că mi-eşti drag... Şi cînd te gîndeşti că lucrăm împreună aproape de trei ani! Vezi cit de tîrziu te-am cunoscut ? La mine întotdeauna se întîmplă aşa. Sînt un om, cum să spun, cu acţiune întîrziată... Şi totuşi sînt fericit că în acest moment, cel mai greu al vieţii mele, eşti alături de mine. În dumneata am absolută încredere, cu toate că pînă acum n-am stat niciodată de vorbă aşa cum trebuie, sincer... Uite ce e. Acum nu mai vreau să mai distrug ideea lui Gross. Ar fi tot o barbarie ca aceea împotriva căreia ne-am revoltat. Descoperirea, odată venită pe lume, trebuie să trăiască. Numai că ea trebuie să servească acelora care luptă pentru adevăratul progres al omenirii, pentru triumful raţiunii. A o smulge din mîinile duşmanului e doar jumătate din treabă. Trebuie să o dăm prietenilor. Mă înţelegi, Hans ?...

-— Bineînţeles, domnule Müllenberg. Vă înţeleg şi sînt fericit. Aveam convingerea că pînă la urmă veţi ajunge la această concluzie. Dar ce vă amărăşte ? Văd că totuşi aveţi ceva pe suflet.

—- Nu ştiu cum s-o fac. Nu văd nici o posibilitate...

— În schimb văd eu !... îmi iau eu răspunderea asta.

— Ei, Hans. Asta mă şi înspăimîntă... Mi-e teamă că nu-ţi dai seama cît e de grea şi primejdioasă o asemenea operaţie. Extrem de primejdioasă, Hans! Trebuie să te pricepi în munca conspirativă, să cunoşti toate mrejele cu care vor încerca să te prindă la fiecare pas şi, în sfîrşit, trebuie să ai pur şi simplu experienţă de viaţă. Şi de unde să le iei toate acestea ? Tu eşti tînăr. Te vor putea prinde chiar de la primii paşi, cu atît mai mult cu cît acuma eşti probabil urmărit de agenţii lui Weintraub. Şi-atunci ? S-a sfîrşit şi cu dumneata, şi cu toate operaţiile noastre. E un risc prea mare !

— Dar dumneavoastră uitaţi un lucra foarte important: că nu sînt singur. Tocmai asta am avut în vedere cînd v-am spus că-mi iau eu răspunderea. Unui singur om, în situaţia noastră de acum, bineînţeles că o asemenea sarcină i-ar fi peste puteri. Cîte ceva va trebui să fac şi eu, bineînţeles... dar... ştiţi, domnule Müllenberg, mai bine nu vorbesc nimic despre această operaţie. Vă spun doar că ea a şi fost chibzuită în toate amănuntele. Dar dumneavoastră nu vă mai gîndiţi la ea. Aveţi şi aşa destule griji. Va trebui numai să pregătiţi documentaţia, căci asta nimeni altul nu poate s-o tacă.

Müllenberg zîmbi.

— După cum văd, ne citim gîndurile unul altuia... Spune-mi Hans, îţi plac... creioanele ?

Hans îl privi pe inginer cu o privire aproape speriată. Nu cumva s-a scrîntit, săracul ?... Într-adevăr, prea multe se abătuseră asupra lui...

— Ce creioane ?

-— Aşa, în general... creioanele ; am găsit la mine acasă două creioane minunate, franţuzeşti... din păcate începute, dar... Uite-le...

Scoţînd din buzunarul de la piept două creioane destul de groase, lăcuite în albastru, i le întinse lui Hans.

— Ia briceagul şi ascute-l pe acesta ; are vîrful rupt... ,,Conté Frères”, -chiar firma urmaşilor lui Conté, chimistul care a inventat creionul... Vezi ce lemn are ? Cedru siberian... Acum încearcă să scrii... Vezi cît e de moale ? Grafit din Boemia...

Hans executa tăcut şi supus toate indicaţiile inginerului, aruncîndu-i din cînd în cînd o privire cu coada ochiului.

— Ţi le dăruiesc, Hans. Mie nu-mi mai trebuie. Pune-le în buzunar... Nu, nu aici... la haină, să nu-ţi cadă...

Hans strecură creioanele în buzunarul dinăuntru al hainei, care era atîmată în cealaltă cameră. În cele cîteva secunde cît stătu acolo singur, un vîrtej de gînduri îl năpădi. Dacă... e adevărat... ce să facă ?... Să telefoneze la Salvare... sau lui Weintraub ?... Nu, mai bine la Salvare... Lui Weintraub o să-i telefoneze mai tîrziu, după ce va rămîne singur şi va pune totul la punct... O să-l cheme pe Wolf, unul dintre prietenii lui, să ia de aici cîte ceva...

Intră în cealaltă cameră, încercînd cu greu să arboreze un zîmbet liniştit.

— Mulţumesc, domnule Müllenberg. Am să le păstrez în amintirea dumneavoastră şi am să scriu cu ele numai scrisori de dragoste... dacă o să am ocazie.

Müllenberg şedea în acelaşi loc, cu capul ridicat, şi-l privea atent pe Hans.

— Lasă astea — făcu el un gest cu mîna — şi acum spu-ne-mi, n-ai observat nimic... deosebit ?

„Aşadar... deocamdată i-a trecut“ — se gîndi Hans.

— Ce anume ? Unde să văd ceva deosebit ? îl întrebă el, prudent.

— La creioane, bineînţeles !

Hans îşi desfăcu braţele şi strînse din umeri plin de nedumerire.

— Ce să observ ? Sînt creioane bune... Nu-s chiar atît de specialist...

—- Ei, atunci înseamnă că totul este în regulă, Hans ! Poţi să mă feliciţi ! Ultimele două nopţi n-am închis un ochi, tocmai ca să aranjez asta. Nu-i aşa uşor să expui complet principiul lui Gross cît mai pe scurt cu putinţă. În cele din urmă, am reuşit să reduc într-atîta textul, încît a încăput pe o singură filă din acest blocnotes. E adevărat că foaia este toată acoperită pe ambele părţi, cu un scris mărunt. Dar am trecut acolo toate explicaţiile, cifrele, formulele şi cele trei scheme de principiu. Am scris două exemplare şi le-am introdus în aceste creioane. A trebuit să le scobesc pe dinăuntru pînă la jumătate, apoi să le înclei din nou. A fost o treabă migăloasă... Cred că acum comoara noastră poate fi scoasă de aici; în caz de percheziţie, nu vor găsi nimic suspect la dumneata. Ei ? Ce zici ?

— Dar asta-i de-a dreptul genial, domnule Müllenberg. Pe cuvîntul meu, s-ar putea crede că aveţi un stagiu îndelungat în munca conspirativă... Eh, dar tare m-aţi mai speriat cu creioanele astea!

— Am observat, Hans — răspunse inginerul obosit, fără să zîmbească şi închizînd ochii, îşi lăsă capul pe mîinile împreunate pe masă. Puterile îl părăsiseră dintr-o dată. Ştii ce-am să fac acum ? îl întrebă el, abia auzit. Ia ghici...

— N-am ce ghici. Trebuie să dormiţi. Hans înfoie perna de pe divan, dădu pătura deoparte, apoi îl luă pe Miillen-berg de braţ şi îl ajută să facă acest drum neînchipuit de greu, de patru paşi. Dormiţi pe săturate — spuse el, cu aer sever şi glas tare, pentru ca inginerul să perceapă aceste cuvinte ca pe un ordin dorit, căruia nu i te poţi opune.

Peste un minut, Hans se convinse că inginerul doarme adine.

Atunci trecu în camera „sa“, scoase din haină creioanele şi le cercetă îndelung, clătinînd uneori entuziasmat din cap. Un sentiment de satisfacţie şi bucurie pusese stăpînire pe el : în aceste creioane se afla principalul —- ceea ce era necesar.

Şi meritul îi aparţinea în întregime lui Müllenberg, acestui om admirabil, bun, înţelept şi plin de abnegaţie...

** *

În ultimele zile Hans avusese multe griji, multă bătaie de cap.

Cu ajutorul prietenilor, organizase un mic atelier — o staţie pentru încărcarea acumulatoarelor —- la marginea oraşului, exact pe drumul spre poligon. Acolo fură trimise cele mai importante piese ale ionizatorului — solenoizii concentrici — eleetromagneţii. Acolo se montau şi se încărcau noile baterii ale acumulatoarelor. Toate acestea erau necesare pentru a face ca pînă în ultimul moment, maşina să nu fie complet pusă la punct. Planul era următorul : când vor transporta aparatul la poligon, se vor opri la această staţie de încărcare ca să ridice acumulatoarele şi eleetromagneţii. Din clipa aceea n-ar mai avea nici o raţiune să le ia, înainte de verificare, maşina gata făcută, lucru de care Müllenberg se temea cel mai mult.

Tot acolo, o dată cu bateriile de acumulatoare se confecţiona şi bateria a patra — cea mai importantă, aceea de care depindea succesul şi însăşi existenţa întregului plan al lui Müllenberg.

Pe poligon, atunci cînd Müllenberg, începînd să-şi recapete conştiinţa, văzuse într-o genială străfulgerare acest unic mijloc de a smulge din mîinile duşmanilor maşina lui Gross şi a o distruge, nici nu se gîndise măcar dacă va putea sau nu să procure materialul necesar pentru înfăptuirea acestui mijloc. Ştia doar atît, că trebuia să-l procure ! Mai tîrziu a văzut limpede toată greutatea şi primejdia acestei încercări, dar a continuat să-şi îndeplinească planul, pornind de la convingerea încăpăţînată că va obţine materialul. Mai tîrziu, au intrat în acţiune diverşi factori întîmplători — fenomen misterios care, cu o suspectă permanenţă, vine întotdeauna în ajutorul celui care vrea cu tărie să realizeze ceva. Acest lucru pare ciudat şi dă naştere la o credinţă aproape mistică în „soartă“, „noroc“, „şansă“... Dar omul cunoaşte de obicei numai o singură înlănţuire de evenimente, nu le cunoaşte şi pe celelalte ; iar aceste evenimente, desfăşurîndu-se fiecare în mod logic şi firesc, se întretaie mereu, vin în contact unele cu altele — şi atunci iau naştere aceşti factori în aparenţă „întîmplători“.

Unul dintre prietenii lui Hans avea un unchi care, deşi nu era prea bătrîn, avea părul complet cărunt : acestuia, mai ales după naşterea unei nepoţele, rudele mai tinere începuseră să-i zică „moşul“, iar cei de o vîrstă cu el — „hâtrului“.

Acesta locuia într-un ţinut muntos, la vreo sută de kilometri spre sud de Miinchen, într-un sat de pe marginea unui lac mare, bogat în peşte. La drept vorbind, tocmai lacul acesta l-a făcut pe „bătrîn“ să părăsească oraşul şi să se mute aici, împreună cu nevasta, nepoata şi „ferma“ sa, alcătuită dintr-o singură vacă. Era un pescar pasionat şi iscusit — îi plăcea mult să pescuiască cu undiţa. De patru an; de cînd locuia aici, învăţase să cunoască bine lacul, relieful fundului şi deprinderile peştilor care îl populau, ceea ce îi îngăduia să aducă de fiecare dată de la pescuit, fără a mai socoti peştele mic, doi-trei „purcei“, cum le spunea el crapilor mari şi graşi. În felul acesta, familia lui avea asigurată o hrană gratuită (şi asta pe timp de război făcea mult!), iar uneori chiar vindea surplusul de peşte localnicilor. Ce mai, bătrînul o ducea ca în sînul lui Avram. La rudele lui din oraş venea rar şi fără prea multă plăcere — numai cu prilejul sărbătorilor tradiţionale din familie. Ura făţiş Miin-chenul şi viaţa de oraş în general, nu dorea nimic şi nu se aştepta la schimbări în viaţă.

Totuşi, schimbările surveniră, fără voia lui.

Intr-o dimineaţă, pe cînd şedea în barca lui, cu undiţele aruncate, bătrînul observă o însufleţire neobişnuită pe celălalt mal al lacului. Apăruse un lung şir de autocamioane mari, pline de soldaţi, maşini şi diferite materiale. Începu o activitatea încordată şi grăbită. Nu trecu nici o oră şi pe celălalt mal se înălţă un întreg orăşel de corturi ; spre seară, în munţii din apropiere se auziră explozii grele, puternice, în urma cărora peştele mărunt, cuprins de panică, începu să se zbată şi să sară în aer, făcînd ca faţa netedă a lacului să fiarbă cu zgomot, ca şfichiuită de grindină.

Liniştea fusese alungată.

Bătrînul nu se mai simţea în apele sale.

Ca să afle despre ce e vorba, a încercat a doua zi să se apropie de celălalt mal, dar a fost alungat de o santinelă înarmată. Şi nimeni dintre locuitorii satului nu ştia şi nu înţelegea ce se petrece acolo.

Peste cîteva zile, pe lac apăru o micuţă barcă cu motor, cu doi militari în ea. Lăsîndu-şi undiţele în părăsire, bătrînul nu-şi mai lua ochii de la ei. La început s-a bucurat, cre-zînd că sînt pescari. Pescarii sînt oameni de-ai lui, acum o să afle totul! Dar felul cum se mişca barca era ciudat. Se învîrtea într-un loc, căutînd parcă ceva, apoi făcea aceleaşi mişcări într-alt loc. Prindeau oare peşte cu năvodul ? Dar şi în cazul acesta, judecind după mişcările oamenilor, era un pescuit cu totul neobişnuit. Abia cînd apuse soarele, bătrînul pierdu barca din vedere.

A doua zi, la aceeaşi oră, barca apăru din nou, făcu aceleaşi mişcări neînţelese, apoi se îndreptă spre bătrîn. Apro-piindu-se, militarii opriră motorul, desoriseră cu grijă un cerc şi se opriră alături de el. Din barcă se zbîrleau ostentativ cîteva undiţe, iar un minciog ud zăcea pe o banchetă. Dar bătrînul, cu privirea lui experimentată, îşi dădu seama dintr-o dată că undiţele acestea n-au fost niciodată folosite.

Avea însă posibilitatea de a afla în sfîrşit toate misterele care îi tulburaseră viaţa, aşa că, prefăcîndu-se că nu observă nimic, îşi călcă pe inimă şi-i întîmpină cu bucurie pe oaspeţii nepoftiţi, străduindu-se să le împărtăşească din cunoştinţele şi experienţa lui de pescar. Curînd însă oaspeţii înţeleseră că nu-l vor putea face aşa uşor pe bătrînul pescar să le spună ce-i interesa pe ei: locurile unde se află peştele şi ce soiuri pot fi pescuite acolo, în lac, aşa că trebuiră mai întîi să se împrietenească cu el şi să-i cîştige bunăvoinţa.

Aşa s-a creat terenul pentru o apropiere reciprocă şi rapidă. Mai departe totul s-a desfăşurat conform unui program precis, pe care însă nu-l fixase bătrînul. L-au invitat în .barca lor cu motor să ia o gustare, dat fiind că peştele nu se prea grăbea să muşte din momeală. Apăru şi o sticlă de o înfăţişare cu totul irezistibilă... Stăpînul bărcii, militarul cu grad mare, probabil un tehnician, se arătă a fi un om vorbăreţ şi vesel... Peste o oră erau prieteni la cataramă şi bătrînul ştia acum aproape tot ce voise să afle. Veştile însă nu erau de loc plăcute. Pe celălalt mal începuse construirea unei uzine subterane, în inima muntelui stîncos ce se înălţa deasupra lacului. Bătrînul ştia că pe atunci se construiau multe asemenea uzine subterane, nu numai în munţii Bavariei, dar şi în nord — în Harz, Renania, în Fichtel şi-n toate regiunile de munte ale Germaniei. Măruntaiele de granit ale munţilor erau zdrobite cu explozivi şi scoase de şiruri de maşini afară. Explozii uriaşe despicau lanţuri întregi de munţi, care stăteau în calea viitoarelor drumuri de acces.

Într-un cuvînt, iată că războiul a venit şi aici, în acest loc de refugiu atît de liniştit şi, pe cît se părea, atît de sigur, al bătrînului. Războiul îşi arăta şi aici colţii, începuse şi aici distrugerea. Deosebirea nu era mare ; acolo era ras de pe faţa pămîntului ceea ce oamenii creaseră timp de veacuri, aici se sfîrtecau şi se năruiau creaţiile naturii durate de-a lungul mileniilor. Curînd această pecingine a războiului lovi şi în oameni, în existenţa lor ; una dintre primele victime fu chiar bătrînul.

Noul său prieten îi dezvălui şi misterul „pescuitului“ său. Era specialist în lucrări de dinamitare şi avea la dispoziţie explozivi. De curînd, Iucrînd la construirea unui aerodrom subteran, pe cursul superior al rîului Kinzig, în Baden, el a încercat în timpul liber să prindă peştele făcînd să explo^ deze trotil sub apă. În două-trei ore a reuşit să umple, uite, chiar barca asta, de nici nu se mai putea mişca în ea... A încercat şi aici, pe lac, dar nu reuşeşte... Trebuie să cunoşti locurile...

Bătrînul era un pescar cinstit şi un om dezinteresat. Dispreţuia orice manifestare hrăpăreaţă. El ştia că atunci cînd se prinde peştele cu ajutorul explozivului, scoţi din lac numai o mică parte din peştii ameţiţi, restul mor şi putrezesc pe fund; iar cei rămaşi în viaţă, schilodiţi, încep să capete diferite boli molipsitoare şi peste un timp oarecare, piere aproape tot peştele din lac...

...Va trebui probabil să plece de aici, se gîndea pescarul. Dacă se construieşte o uzină, se va construi şi o aşezare muncitorească, acolo, pe mal; vor fi bărci, debarcader, plimbări, plajă, fel de fel de pescari... Şi vor tot omorî peştele prin explozii cît timp va ţine construcţia... Astfel de „amatori“ se găsesc destui... Nu, nu pentru asta s-a stabilit el aici. Trebuie să plece. Să se mute. Deci, are nevoie de bani...

Între timp, „prietenul“ îşi desfăşura programul, nimerind cu un tact uimitor chiar în miezul gîndurilor care îl fră-mîntau pe bătrîn. Ce rost are să pescuieşti într-o zi doi-trei „purceluşi“ din aceştia ? E caraghios. Să trosneşti O dată, de două ori, şi să prinzi o tonă, asta da, treabă ! Şi să-l duci pe urmă în piaţă, la Miinchen. Oamenii o duc greu ou mîncarea, aşa că-l vinzi pe loc. Îi dă maşina, aşa că oricînd... într-o oră şi jumătate e acolo. Ce poate fi mai simplu ?

Bătrînul lupta cu el însuşi. La drept vorbind, toate aceste propuneri erau ispititoare. Mai ales tehnica acestui fel de a pescui. Auzise de multe ori de acest procedeu, dar nu înţelegea multe şi tare ar fi vrut să vadă măcar cum se face. Totodată, să verifice şi cunoştinţele sale despre peşti... Gîndul la bani, la cîştig era undeva departe, pe ultimul plan, exista totuşi şi el...

Într-un cuvînt, hotărî să încerce.

Ducînd cu grijă barca spre locul unde, după părerea lui, la ora aceea trebuia să se găsească peştele cel mare, duse cu mîini tremurînd de emoţie bricheta la capătul firului care, ca o coadă de şobolan, ieşea dintre palmele tehnicianului. Firul, destul de scurt, pătrundea într-un calup mare, galben, ca de săpun de rufe. Acesta, fără să se grăbească, verifică dacă şnurul s-a aprins şi lăsă uşor în apă calupul cu şnur cu tot.

Bătrînul începu să vîslească grăbit, îndepărtînd cît mai mult barca de locul acela. Capul i se lăsase între umeri, fruntea i se încreţise, pleoapele i se strînseră — aştepta o explozie îngrozitoare — una dintre acelea care se auzeau uneori de pe celălalt mal, apoi izbucnirea unei trombe de apă şi poate chiar moartea... Era grozav de tulburat. Dar nu făcu decît vreo cinci-şase mişcări din vîsle, cînd tehnicianul îi spuse :

— Gata, ajunge !

În aceeaşi clipă simţi un şoc puternic în fundul bărcii, apoi un trosnet scurt şi sec venit de undeva din adîncuri. Faţa netedă a apei se umflă deodată în locul unde fusese lăsat calupul, se albi, începu să se învolbureze şi apoi se linişti. Tehnicianul îi porunci să întoarcă barca înapoi, luă minciogul cu minerul lung şi ridicîndu-se în picioare la prova bărcii, privi apa din jurul lui. Bătrînul îl privea şi pe el, şi apa, şi mai mult decît orice pe lume, dorea în clipa aceea ca la suprafaţă să nu apară nici un peşte.

Totuşi, el a fost primul care a observat un plescăit uşor, în faţă, în stînga, şi mîinile lui îndreptară singure repede şi cu dibăcie barca într-acolo. „Un purcel“ aruncat brutal de sus, din minciog, se lovi greu de fundul bărcii şi rămase întins, tremurîndu-şi uşor codiţa. Bătrînul nu şi-ar fi îngăduit niciodată să procedeze în felul acesta cu un peşte şi mai ales cu unul atît de frumos. Îl vedea foarte bine cu coada ochiului. Să-l privească „în faţă“ nu putea, pentru că se temea să-i întîlnească privirea...

Burţile albicioase şi coastele lucioase ale peştilor apărură dintr-o dată în cîteva locuri. Tehnicianul îi arăta tăcut direcţia şi bătrînul îndeplinea supus dispoziţiile lui.

Barca se umplu de peşte.

Iar în sufletul bătrînului creştea, învăluindu-l, un sentiment apăsător de pustietate.1 îi era totuna...

Războiul îl înfrînsese şi pe el.

În zilele următoare, spre marea uimire a rudelor sale din Miinchen, bătrînul începu să-i viziteze şi aproape de fiecare dată era puţin cu chef. La întrebările lor, răspundea laconic şi destul de precis, deoarece nu-i plăcea să mintă : în ultimul timp îi mergeau admirabil treburile — eu pescuitul pe lac... Iar la prima sărbătoare în familie, îi invită pe toţi la o masă de pomină, la care nu lipsi, bineînţeles, favoritul lui — nepotul Wolf. Acestuia, bătrînul îi povesti în secret totul...

Acest Wolf era prietenul lui Hans, unul dintre organizatorii staţiei de încărcare a acumulatoarelor din capătul şoselei Wolfratshausen.

A doua zi, înarmat cu o măricică sumă de bani primită prin Hans de la Müllenberg, Wolf îl însoţi pe „moşul“ acolo, „la ţară“, pe malul lacului.

Astfel se întretaie în viaţă diferite înlănţuiri de evenimente ; şi dacă priveşti mai atent, nimic nu este „întîmplă-tor“ nici în aceste înlănţuiri, nici în întretăierea lor.

* * *

Ultima zi de lucru.

Pe la prînz, Hans se apropie încetişor de Müllenberg şi-i spuse cu glas gîtuit de tristeţe :

— Eu sînt gata.

Inginerul tresări; Hans îşi dădu seama de lucrul acesta după privirea lui agitată. Da, ăsta era sfîrşitul. Tocmai terminase ultima operaţie — verificarea paralelismului axelor optice ale fascicolului de raze şi a vizorului. Totuşi Müllenberg reuşi să se stăpînească.

— Bine, Hans. Şi eu sînt gata. Cum merg treburile noastre „externe” ? Totu-i în ordine ?

— Da. Electromagneţii sînt acolo. Acumulatoarele au fost controlate şi puse la încărcat. În noaptea asta vor fi gata.

— Şi bateria a patra ?

— E încărcată.

— Cît a intrat ?

— Treizeci şi cinci de kilograme. Cred că este prea mult, domnule Müllenberg.

— Nu-i nimic, Hans, nu-i nimic. Cu cît e mai mult, cu atît mai sigur va fi efectul.

— Asta înţeleg. Dar dumneavoastră cum o să...

Müllenberg simţi deodată că-l mănîncă nasul ; ochii-i trişti se umeziră. Îl atrase pe Hans spre el şi-l strînse tare la pieptul lui puternic.

— Mulţumesc, Hans ! Eşti singurul om care îmi poartă de grijă. Dar... nu te gîndi la asta : ai şi aşa destule griji. O să văd... mă descurc eu.

Restul zilei îl consacrară unei ultime verificări a felului cum funcţionau agregatele principale ale maşinii, împachetării acestor agregate în lăzi şi, în sfîrşit, unei curăţenii „generale“ a laboratorului. Tot ce ar fi putut cît de cît să amintească despre ultima construcţie a ionizatorului fu ars, rupt, distrus.

Spre seară Müllenberg îi telefonă lui Weintraub : totul e gata, mîine se poate ieşi pe poligon. În laudele şi complimentele nazistului, inginerul desluşi fără greutate accentele unei satisfacţii voluptoase care îl liniştiră puţin : probabil nu se pune la cale nici un fel de agresiune. Îl trimise pe Hans să se odihnească, luă o doză mare de brom şi se culcă devreme — a doua zi trebuia să fie mai mult ca oricînd stă-pîn pe sine. Dormi liniştit, fără să viseze nimic.

Dis-de-dimineaţă veniră muncitorii, transportară jos maşina demontată şi o urcară în autocamion. Nici unul dintre inginerii „administraţiei“ nu era de faţă. Şoferul unui turism îi înmînă lui Müllenberg şi lui Hans bilete de liberă trecere pe poligon şi două binocluri.

La marginea oraşului se opriră la staţia de încărcare, ca să ia acumulatoarele şi piesa principală a ionizatorului — electromagneţii concentrici.

Oricît de liniştit era Müllenberg după convorbirea pe care o avusese în ajun la telefon cu Weintraub, de astă dată se simţi totuşi puţin emoţionat: această operaţie era singura din planul lui pe care n-o controlase personal. Nu că n-ar fi avut deplină încredere în Hans, Dar cine sînt misterioşii lui prieteni ? Ei au organizat această staţie de încărcare-atelier, ei au luat în păstrare electromagneţii, ei au încărcat bateria a patra... Probabil că nu e vreun trădător printre ei. Dar au ei oare destulă experienţă ? Sînt destul de siguri, prudenţi, în sfîrşit, destul de maturi ?

Müllenberg nu-l cunoştea pe nici unul dintre ei şi nu ştia nimic despre ei: despre asta nu discutase nimic cu Hans. Inginerul şi-i închipuia pe aceşti „prieteni“ ai lui Hans ca pe un grup de tineri romantici, pe care îi pasionează jocul primejdios de-a aventurile deşi, judecind lucid, îşi dădea bineînţeles seama că părerea asta a lui este greşită. Şi totuşi, cine sînt ei ?...

Hans era, evident, sigur de ei. Dar Hans e tînăr. Cu cît participă mai mulţi oameni la o treabă, cu atît mai mare este posibilitatea de a se face tot felul de greşeli, de gafe. Iar fiecare dintre acestea poate să atragă atenţia, să pună duşmanii pe urmele lor. Şi acum sînt atîţia ochi care pîn-desc, care abia aşteaptă să vadă ceva suspect...

Da, aceasta era, desigur, operaţia cea mai riscantă din întregul plan. De aci putea surveni eşecul...

Încărcarea în autocamion cădea în sarcina lui Hans.

Cînd maşinile se opriră, el sări din autocamion şi îi duse pe lucrătorii lui Weintraub într-o încăpere care era de fapt o magazie de scînduri văruite la repezeală, cu o uşă Iată, cu două canaturi. Peste cîteva minute, aceştia aduseră dinăuntru trei lăzi cu acumulatoare şi le urcară în autocamion.

Müllenberg şedea în turismul decapotabil şi urmărea cu atenţie oamenii.

Ultima ladă grea, a patra, fu scoasă de doi muncitori mai în vîrstă de la staţia de încărcare.

„Iată-i!“ tresări Müllenberg.

Fără să-i arunce măcar o privire inginerului, aceştia se îndreptară spre autocamion, dar Hans le strigă că acolo nu mai este loc şi îi îndreptă spre turism.

Müllenberg trecu în faţă, lîngă şofer, iar lada îngustă fu aşezată în spate.

Numai cînd maşinile se urniră din loc, aceşti doi muncitori îşi duseră mîinile la cozorocul şepcilor, parcă îndreptîn-du-le, şi îl priviră drept în ochi pe Müllenberg.

Atunci Müllenberg înţelese cine sînt prietenii lui Hans şi în ce constă puterea lui Hans şi a acestor prieteni ai lui, pe care el îi cunoscuse atît de tîrziu !...

* * *

Iată şi poligonul. Opriră în acelaşi loc unde fusese experimentat vechiul aparat.

Acolo l-a văzut ultima oară pe Gross...

Lui Müllenberg i se lăsă pe inimă o greutate cumplită. Apoi această greutate pătrunse ca plumbul topit, picătură cu picătură, împietrindu-i inima... Astăzi maşina va acţiona pentru a treia şi ultima oară, răzbunîndu-l şi pe Gross, şi pe el, pe Müllenberg...

Ciudat: Müllenberg se simte complet sănătos, chiar tînăr. Se mişcă repede, reuşeşte să observe totul şi, împreună cu Hans, chiar pune mîna să ajute muncitorilor care ridică lada grea cu grupul de acumulatoare şi o aşează la locul ei, lîngă maşină. Iată ce înseamnă nervii!

Apar şi oamenii lui Weintraub, care au instalat pînă acum obiectivele pe cîmp, atît cele pentru încercarea preliminară, cît şi cele pentru demonstraţie. Sînt bine plasate ? Mai-marele lor îi arată lui Müllenberg modul cum sînt dispuse obiectivele pe poligon, unele la o distanţă de cinci kilometri, altele Ia zece şi ultimele la cincisprezece kilometri. În stînga, pe nişte prăjini cu steguleţe albe, se află înşirate becuri conectate la antene şi la pămînt. În dreapta — pentru demonstraţia la care vor asista şefii — trei panouri din zid în faţa unor tranşee. De acolo vor fi minate obiectivele vii...

— Ce anume ? întreabă Müllenberg, încordat.

— Animale — îi răspunde individul zîmbind prosteşte. Numai animale : cai şi oi.

Hans a scos electromagneţii din lada cu acumulatoare şi le-a aşezat la locul lor. Maşina e montată. Acum seamănă şi mai mult cu un tun cu două ţevi, îndreptate înainte. Încercarea poate să înceapă.

Mai-marele se apropie din nou de Müllenberg.

— Mai aveţi nevoie de oameni ?

În dosul acestei amabilităţi, Müllenberg simte o dispoziţie specială a lui Weintraub.

— Nu — îi răspunse el. N-am nevoie. Indepărtează-i pe toţi.

Apoi se apropie cu Hans de maşină, puse în funcţiune motorul şi îndreptă ţeava spre steguleţul cel mai îndepărtat. Cincisprezece kilometri! Iată-l, steguleţul apare în cîmpul vizual. Firele reticulare ale ocularului se suprapun pe el, indicînd prin intersecţia lor direcţia fascicolului.

Conectînd ionizatorul, iar apoi alimentarea, Müllenberg văzu cum pe prăjină se aprind becurile colorate.

Hans se uită şi el prin binoclu.

— S-au aprins ! exclamă, şi în glasul lui se simţi o nelinişte ascunsă.

— După cum era de aşteptat — răspunse calm, cu o oarecare mîndrie Müllenberg, deconectînd „cablul aerian“. Păcat că nu putem controla cum va funcţiona cel de-al patrulea grup.

— Trebuie să funcţioneze — spuse convins Hans.

— Ei, atunci să chemăm oaspeţii. Müllenberg se urcă în autoturism, se îndreptă spre administraţia poligonului şi îl chemă la telefon pe Weintraub.

— Maşina a fost încercată — spuse el. Rezultatele depăşesc orice aşteptări.

Weintraub nu-şi ascundea mulţumirea. Aştepta cu nerăbdare telefonul. Vor pleca imediat cu toţii şi peste o jumătate de oră vor fi la poligon. Vine şi şeful administraţiei... Da, au dat dispoziţie : doctorul Gross va fi şi el acolo.

Müllenberg se întoarse pe jos.

— Ei, Hans, se pare că totul este în ordine. Cred că toţi oamenii de care- avem nevoie vor fi aici. Să stăm puţin de vorbă, Hans. Începe ultimul act... Oricum s-ar termina, noi doi n-o să mai avem, cred, ocazia să mai stăm de vorbă... Fii pregătit pentru orice. Mă tem că acum vei fi arestat şi dumneata. Adică, eu ştiu ? Poate ai să scapi : n-ai fost decît un electrician, un executant. Ţi s-a încredinţat montajul celor mai simple piese, fără să fii iniţiat în esenţa lucrărilor... Hai să stăm jos, uite aici, pe iarbă. Ce vreme minunată !

Hans muşca în tăcere un fir amărui de iarbă şi ţinîndu-şi genunchii cu braţele, privea posomorit undeva, în zare. Tăcerea aceasta îl apăsa, dar nici de vorbit n-avea ce să vorbească. Au ei şi alte motive să-l aresteze... Dar ce rost are să-l amărască pe omul acesta admirabil ?

— Şi-acum ascultă, Hans ! Cît timp va dura demonstraţia, probabil că nu vom mai putea vorbi. Hai să ne înţelegem : ai să pleci de pe poligon cînd o să-ţi fac semnul acesta... îşi frecă fruntea cu mîna şi se scărpină în cap. Fii foarte atent, Hans, să nu scapi cumva semnul pe care am să-l fac!

— Puteţi fi liniştit, domnule Müllenberg. Astăzi cred că n-am să scap nici un gest de-al dumneavoastră.

Departe, lîngă poartă, se auziră nişte sunete insistente de claxon. Amîndoi se întoarseră.

— Vin... Şi-acum, rămîi cu bine, Hans !

Se sculară amîndoi în picioare, îşi strînseră mîinile şi cîteva clipe se priviră în ochi... Apoi se despărţiră.

Două limuzine mari opriră în apropierea aparatului. Din ele coborîră şase persoane: Müllenberg îi recunoscu pe cei trei ingineri militari care fuseseră aici data trecută. Weintraub i-l prezentă pe Ricksheim, şeful administraţiei. Omul acesta îi făcu o impresie dezgustătoare, de broască umflată şi lunecoasă. Dar unde-i Gross ?

Din nou se auzi un claxon la poartă... O maşină mică, militară, se apropie de cele două limuzine şi-l slobozi pe doctorul Gross.

Müllenberg se repezi spre el, se îmbrăţişară şi se traseră amîndoi mai la o parte. Nimeni nu auzea ce vorbesc. Peste vreo cinci minute, ei se apropiară de grup. Gross, tăcut, parcă fără să observe pe nimeni, se urcă după Müllenberg pe platformă şi se aşeză lîngă prietenul său, pe bancheta din faţa tabloului de comandă.

Încă o dată pe acest poligon se repetă aceeaşi scenă. Dudui motorul, oamenii plini de încordare priveau prin binocluri... Fascicolul nevăzut, ţîşnind din maşină, aprinse în depărtare becurile electrice...

Numai că acum lucrul acesta se întîmplă la o distanţă de zece kilometri. Müllenberg încercă un sentiment de dezgust şi mîndrie totodată, cînd fascicolul dirijat de el doborî, printr-o simplă atingere, un cal aflat la această distanţă.

După ce încetară complimentele şi felicitările — pline de admiraţie la adresa lui Müllenberg şi mai reţinute la adresa lui Gross, Weintraub le propuse să înceapă explicarea noului principiu al maşinii.

Müllenberg îşi ridică încet mîna şi îşi frecă fruntea, apoi se scărpină în cap.

— Mda, sînt gata... Privi în jur şi văzu cum Hans, nehotărît, se dădea mai în spate. Poţi să pleci, Hans, nu mai am nevoie de dumneata ! rosti el cu glas tare şi sever. Apoi, adresîndu-se lui Weintraub, îi spuse încetişor : Nădăjduiesc că nu e nimeni aici care n-ar trebui să asiste la această explicaţie... cred că deocamdată n-aveţi interes să popularizaţi prea mult metoda lui Gross...

— Sînteţi foarte prudent — îi răspunse acesta — dar n-aveţi nici o grijă, toţi cei de faţă sînt la curent cu experienţa. Toţi au lucrat Ia prima maşină şi vor lucra şi la cea de-a doua.

„O mărturie preţioasă ! gîndi Müllenberg. Probabil că aici sînt toţi cei iniţiaţi, adică toţi cei care pot fi deci periculoşi”.

— Foarte bine ! spuse el. Atunci să începem. Veniţi mai aproape, domnilor ! Am să încep cu ceea ce este principal, cu ionizatorul.

Demontă încet capacul părţii din spate a „tunului“, cotrobăi mult timp acolo şi, în sfîrşit, scoase electromagneţii concentrici. Trebuia să-i dea lui Hans timp să se îndepărteze cît mai mult. Gross se aplecă peste umărul lui.

Şase oameni, înghesuiţi unul în altul, de o parte şi de alta a lui Müllenberg, căutau să vadă piesa minune.

Tocmai aşa şi-a închipuit Müllenberg această ultimă scenă, .atunci cînd — tot aici, pe poligon — zăcînd la pămînt, cu ochii închişi şi cu inima abia bătîndu-i, a născocit acest plan...

Vai, cît de emoţionat este... Inima începe să-i zvîcnească, gata să explodeze, cum fierbe lava într-un vulcan. Dar dacă nu va rezista în ultimul moment ? Nu, nu trebuie să mai tărăgăneze lucrurile...

Privi repede în jur. Hans nu mai era aici. Mîna mare a inginerului se lăsă în stînga, pe tabloul de comandă. Pipăind, degetele găsiră întrerupătorul celui de-al patrulea grup de acumulatoare... încă o mişcare, cu totul neînsemnată şi... totul se va sfîrşi... Müllenberg nu se hotăra să întoarcă întrerupătorul. Simţi deodată o dorinţă nestăvilită de a le zvîrli mai întîi în faţă tot adevărul... să le spună ce-i aşteaptă. Vorbi cu glas sugrumat, întretăiat :

— Toate acestea le-a făcut doctorul Gross... nu pentru a omorî... Voi însă aţi hotărît altfel... Dar... „cel ce ridică sabia, de sabie va muri...“

Ochii tuturora aţintiţi pînă atunci asupra electromagneţi-lor, se ridicară miraţi spre faţa lui transfigurată.

— Şi-acum, răsplata... Curaj, bătrîne! Mai repede! ! strigă el cu glas surd, adresîndu-se lui însuşi...

Cu paşi repezi şi hotărîţi, Hans se îndreptă spre poarta poligonului. Avea de străbătut vreo două sute de metri.

În sfîrşit, punctul de control. Se uită înapoi. Nu, nu poate să rămînă aici. După aceea n-or să-l mai lase să iasă. Arătă permisul. Trebuie să apuce să plece...

Ieşi din poligon şi luînd-o pe o cărare care tăia drumul spre şosea, se afundă în pădure.

Apoi coti repede la dreapta. Aproape că alerga pe marginea pădurii, de-a lungul gardului.

Iată un copac potrivit. Se urcă în el ca o veveriţă, căutînd să nu rupă ramurile, tot mai sus şi mai sus. Treptat, o tot mai mare parte din poligon apărea printre ramuri. Încă un mic efort. Iată aparatul lui Gross, oamenii înghesuiţi în jurul Iui, silueta neagră a lui Müllenberg, înălţată deasupra tabloului de comandă.

Nu-şi mai desprindea ochii. Va pleca Müllenberg sau nu ?

În aceeaşi clipă priveliştea se schimbă fulgerător şi fără nici un zgomot ; Hans văzu focul de artificii în toate amănuntele. Raze scurte şi ascuţite de lumină strălucitoare ţîşniră de sub maşină, învăluite imediat de un vîrtej gălbui de fum şi praf, apoi deodată, din acest nor tulbure, ţîşni o uriaşă jerbă neagră. În sfîrşit, se rostogoli peste el şi zgomotul exploziei: un bubuit asurzitor zgudui văzduhul şi un foşnet plin de panică străbătu pădurea ca un val : Hans cuprinse din toate puterile tulpina copacului, ca să nu se prăbuşească, dar nu-şi lua ochii de la punctele şi bucăţile întunecate care, ţîşnind din jerba de fum, descriau în aer traiectorii parabolice.

Zgribulit tot, cu maxilarele încleştate convulsiv, Hans aştepta. Valul de fum se risipi încet.

Se lăsă o linişte uluitoare. Totul în jur părea că a încremenit de spaimă.

Acolo unde se afla aparatul nu mai era nimic — doar o pîlnie neagră îşi căsca gura întunecată. În toate părţile, la distanţe diferite, se puteau desluşi bucăţi diforme, resturi din maşină, rămăşiţe din oameni... Ce i-a aparţinut lui Müllenberg, lui Gross — era greu de stabilit.

Sfîrşitul !...

Cîteva clipe Hans mai rămase nemişcat, ca şi totul din jur. Apoi, venindu-şi parcă în fire, coborî iute din copac şi o luă la fugă prin pădure, spre sud, spre şosea.

* * *

Se însera.

Trenul local se apropia grăbit parcă de treburi importante de una din staţiunile climaterice de pe linia ferată Rosenheim — aflată la vreo douăzeci de kilometri de oraş. Se opri tacticos, zvîrli pe peronul, pustiu la ora aceea, o mulţime compactă de pasageri, şi imediat porni mai departe, aocelerîndu-şi viteza. Oamenii, cu pachete sau coşuri în mîini, se îndreptau tăcuţi şi grăbiţi spre casele lor, unde îi aştepta odihna după o zi de muncă în oraş. Peronul se goli înainte de a apuca trenul să dispară din vedere.

Era pur şi simplu uimitor cît de repede putea dispare toată această mulţime de oameni. Peste un minut-două, numai pe strada principală ce venea de la gară se mai puteau vedea cîţiva oameni. Încolo linişte deplină. Acesta-i ritmul vieţii. În toate se simţea amprenta războiului.

Doi oameni, coborînd dintr-un vagon, porniră în aceeaşi direcţie, pe strada principală. Unul — în vîrstă, cu mustaţă şi cu şapcă de muncitor — mergea înainte, celălalt — tînăr, înalt, blond, palid — la vreo patruzeci de paşi în urma lui. Peste cîteva minute, omul din faţă coti la stînga, apoi la dreapta, iar la capătul ulicioarei intră într-o curte şi dispăru într-o căsuţă ; imediat însă ieşi şi deschizînd portiţa, aşteptă în dreptul ei. Cînd cel de-al doilea, urmînd acelaşi drum, trecu prin dreptul lui, acesta îi şopti:

— Intră, Hans. Totul este în ordine.

O odaie nu prea mare, luminoasă, îi întîmpină cu masa aşezată pentru cină. De la bucătărie, de unde se auzea un sfîrîit de carne prăjită, venea un miros atît de ademenitor încît noii sosiţi, fără să se privească măcar între ei, zîmbiră amîndoi deodată, într-un fel ciudat, cu jenă şi bucurie în acelaşi timp. De altfel, numai ei ştiau prin cîte au trecut astăzi. Hans s-a trezit în jurul orei şase dimineaţa, după trei ore de somn ; de atunci, în afară de două pahare cu sifon, băute pe stradă, la întoarcerea de pe poligon, n-a pus nimic în gură. Şi tot timpul abia putea să-şi mişte limba, atît îi era gura de uscată şi amară.

— Spălaţi-vă pe mîini şi repede la masă, eu sînt gata — îi întîmpină mătuşica Marta. Hans, dragul meu, ce-i cu tine ? Nu cumva eşti bolnav ?

— Sînt obosit — zîmbi Hans — şi, să spun drept, mi-e tare foame... Dar... iartă-mă, mătuşă Marta... uite — şi îşi ciocăni ceasul — peste zece minute trebuie să fiu acolo — arătă el cu ochiul undeva în sus. Staţi la masă fără mine.

Femeia, vădit întristată, privi spre bărbatul ei.

— Ce să-i faci, Marta! Asta e... are dreptate. Trebuie, înţelegi ?... Du-te, Hans. Te aşteptăm. Dar nu stai prea mult, nu-i aşa ? Termini într-o oră ?

— Cred că da.

— Du-te !

Hans ieşi în vestibul şi deschise o uşiţă care da într-o cămăruţă mică; aplecîndu-se mult, se strecură cu greu înăuntru, abia după ce scoase mai întîi un sac, apoi o ladă. Raza unei lanterne de buzunar îl ajută să găsească pe un perete de scînduri nodurile de care avea nevoie... Peretele se dădu puţin în lături astfel încît Hans, strîngîndu-se într-un colţ, abia izbuti să se strecoare prin deschizătura. Acum „e la el acasă“. Aprinse un bec.

Încăperea, de un metru pe o jumătate de metru, era atît de scundă, incit abia putea să şadă şi numai adus de spate. Şedea pe o ladă joasă. În faţa lui, în loc de masă, un fel de raft dintr-o singură scîndură, iar pe ea, în stingă — tabloul emiţătorului cu butoane nervurate. În dreapta — un manipulator Morse. Între ele — exact sub bec — un loc pentru caiet.

Puse în faţa sa ceasul, caietul, creionul, deschise emiţătorul, aşteptă să se încălzească lămpile, apoi controla „eterul“...

Tresări. Cineva umbla la uşă.

— Eu sînt. Deschide o clipă !

Hans deschise.

— Ţine, Hans. Te pomeneşti că adormi aici, şi eu te-aştept pînă dimineaţă. Din întuneric, gazda îi întinse o cană de ceai tare, cafeniu-închis. N-ai început încă ?

— Nu. Mai am două minute. Mulţumesc, unchiule Will... Ah, ce bine că te-ai gîndit! Un ceai acum face minuni... îţi mulţumesc foarte mult...

— Mie ? Degeaba îmi mulţumeşti mie ! Marta l-a făcut. Te las să-ţi vezi de treabă şi nu uita că te aşteptăm cu masa...

Hans îşi puse casca, pipăi manipulatorul şi închizînd ochii, se lăsă purtat cu gîndul undeva departe, în răsărit, pe urma semnalelor care se desprindeau din antena lui :

...cq ...cq ...cq ...cq ...eu2bd

Peste cîteva minute, trecu pe recepţie. Asculta, mişcînd încetişor butonul de acord în dreapta şi-n stînga, în limita a două-trei diviziuni ale cadranului, oprindu-se şi ascultînd ciripitul semnalelor care străbăteau eterul.

Şi deodată... Intonaţiile cunoscute, ca glasul femeii iubite, îi întrerupseră zborul gîndurilor :

...ma-ama, ma-ama, ma, ma, mama-a...

El este !...

— ...eu2bd ...eu2bd... trec pe recepţie — se auzi în cască.

Hans comută emiţătorul pe lungimea de undă prinsă.

— ...eu2bd, ascultă... greutăţile principale au fost înlăturate, grăbiţi verificarea după schema de poziţie a dipolilor pe care am transmis-o, atunci am să vă comunic noua schemă... antena a fost smulsă de vînt...

Mîna lui Hans mînuia manipulatorul mişcîndu-se lin şi îndoindu-se de la încheietură...

„Adio, tovarăşe Müllenberg — se gîndea el, strîngîndu-şi pleoapele roşii. Fii pe pace. O să-ndeplinim misiunea dumneavoastră, orice s-ar întîmpla! N-am să vă uit niciodată..."