Capitolul III Aparatul doctorului Gross

Încă patru trepte. Opt le urcase.

Ţinîndu-se de balustradă, un om mare, mătăhălos, îşi ridică piciorul şi cu o mişcare hotărîtă se plecă înainte, intenţio-nînd probabil să învingă dintr-o singură răsuflare acest ultim obstacol.

Balustrada de lemn se legăna vizibil, iar treptele roşii, frecate cu ceară, scîrţîiau enervant.

Nu, va trebui să se mai oprească o dată. Respira prea greu, şi prea tare îi bătea inima.

Puse pacheţelul pe genunchiul îndoit. Revoltător! Jumătate de kilogram şi totuşi cum atîmă... A obosit... Pe faţa de apoplectie, năpădită de barba neagră, şiroiau picături de sudoare.

Pe palier se crăpă mai întîi încetişor, cu fereală, apoi se deschise larg o uşă.

— A-a, domnul Mullenberg ! Bună ziua !

— Bună ziua, frau Lies — răspunse omul şi, cerîndu-şi parcă iertare pentru slăbiciunea sa, adăugă gîfîind : Uite, vedeţi...

Femeia clătina înţelegătoare din cap. Inima... În vremea noastră n-ai voie să ai inimă. Sau trebuie să trăieşti în provincie. La Munchen n-ai ce respira. Nu-i aer. Tot aerul a fost alungat de mirosul de benzină. Şi-apoi căldura...

— Inima ţine socoteala timpului, frau Lies — spuse Müllenberg, păşind în sfîrşit pe palier. Acum zece ani, cînd am venit întîia oară la doctorul Gross, urcam în goană această scară. În goană ! Da, da ! Iar acum mă tîrîi... Un jubileu trist, frau Lies. Ani grei... tare răi... Dar ce să-i faci! După cum se vede, vor veni alţii şi mai răi...

Frau Lies făcu ochii mari. Nu se cade să vorbească aşa. Cine ştie... Parcă acum poţi să spui ce gîndeşti ?...

— A venit Hans... E aici, în laborator — aruncă ea în treacăt, poate ca să schimbe vorba.

— Hans e băiat bun, frau Lies... A şi venit ? înseamnă că astăzi vom termina munca noastră mare. Ehei — oftă el. Minunată realizare... dar are vreun sens ? Ultimele cuvinte le pronunţă ca pentru sine.

— Domnul doctor a primit o scrisoare. E pe masă... Aveţi nevoie de ceva, domnule Müllenberg ?

— O scrisoare ? Cîteva secunde studie plicul. Nu... puteţi pleca, frau Lies. Pînă vine doctorul Gross, n-am nevoie de nimic.

Aşteptă pînă auzi ţăcănitul clanţei. Apoi, în picioare, desfăcu plicul.

„Administraţia municipală a oraşului Miinchen roagă în mod insistent pe domnul dr. Gross să se prezinte la adresa : Ludwigstrasse 104, secţia 8, camera 56. Domnul inginer Weintraub îl va aştepta pe doctorul Gross astăzi, între orele 11 şi 12”.

Aşadar, se întîmplase şi asta ! Totul era limpede. Müllenberg simţi că i se moaie genunchii. Se lăsă greu în fotoliu şi îşi luă capul în palme. Cîţi oameni destoinici, cinstiţi au pierit în acest fel... se gîndea el. Pe mulţi i-a cunoscut... Metoda standard. Omul este invitat să se prezinte undeva, într-o instituţie. Acolo, într-o cameră care n-are nici o legătură cu profilul instituţiei, un agent al Gestapoului îi aminteşte politicos şi confidenţial omului că în cutare zi şi în cutare loc a spus anumite cuvinte sau a povestit o anecdotă cu caracter antinazist... ori că atunci cînd şi-a completat fişa la serviciu şi-a ascuns originea neariamă. Sau că n-a salutait cu braţul întins ila o adunare cînd era adlamat fiihirerul, ori a refuzat să participe la elaborarea unei noi metode de exterminare în masă a oamenilor...

Uneori omul pur şi simplu nu se mai întorcea acasă, alteori se întorcea, dar frînt, copleşit, cu sufletul pustiit...

Nu exista altă soluţie. Bineînţeles, Gross trebuie să se ducă. N-are încotro. Dar de ce îl cheamă ? În orice caz, nu ca să-i înmîneze un brevet de invenţie. Nu cumva... şi-au dat seama cum poate fi folosită invenţia lui ? Asta mai degrabă !

— Hans ! strigă el spre camera vecină. Vino, te rog, puţin !

Un tînăr slab şi blond, eu părul răvăşit, cu ochii duşi adînc în fundul capului, într-o salopetă veche şi unsuroasă, apăru în prag, răsucind o şurubelniţă în mină.

— Bună ziua, Hans ! Cum merg treburile ?

Tînărul zîmbi.

— Aproape gata, domnule inginer. Montajul agregatului suplimentar va fi terminat peste vreo două ore. Astăzi se poate trece la încercarea maşinii...

Dar aerul posomorit al lui Müllenberg stinse repede exaltarea lui plină de bucurie.

— Ce s-a întîmplat ? Domnul Müllenberg e nemulţumit de felul cum merge lucrarea ?

— Nu, nu... Dimpotrivă. Dacă va fi sortit ca aparatul nostru să aibă un succes, cred că partea dumitale de merit nu este mai mică decît a mea. Dar... uite... citeşte aici...

Pe faţa îmbujorată de laude a lui Hans, apărură umbre de nelinişte.

— De ce îl cheamă ? Nu cumva...

— După cîte ştiu eu, Gross este un bavarez pur sînge. Nu, cred că asta-i urmarea notei din „Gazeta tehnică“. I-am spus eu să nu publioe această informaţie ! De altfel, mai devreme sau mai tîrziu... tot aflau.

Uşa de jos bufni trîntită.

— Du-te, Hans! Continuă! Vorbim noi mai tîrziu. Deocamdată să nu-l tulburăm.

Doctorul Gross deschise cu un gest brusc şi trînti uşa în urma sa. Era şi ca fizic şi ca fire cu totul opus lui Miillen-berg : de statură scundă, uscăţiv, repezit, agitat. Părul cărunt îi cădea în şuviţe. Pentru o clipă se opri lîngă uşă.

— Ai şi venit ?! Drept răspuns, Müllenberg îşi zbîrli cu un aer blajin mustăţile. Dar bine, dragă colega... Eşti pur şi simplu copil... La ora asta ar trebui să dormi şi în general să te mişti mai puţin. Ori vrei ca în clipele cele mai importante să rămîn fără dumneata ? Şi Hans e aici! Ei, bravo 1 Pe el nu pot decît să-l laud pentru sîrguinţa lui.

Gross strânse zîmbind mîna lui Müllenberg şi, trecînd în camera vecină, îl salută pe Hans.

— Cum merg treburile, dragul meu ? O, după cum văd, eşti aproape gata ! Admirabil! Din nou se întoarse la Miil-lenberg. Ai văzut ? Trebuie să-l experimentăm. Unde facem proba ? Ah, Müllenberg, am început să am emoţii. E un moment solemn!

— Da, Gross... astăzi este într-adevăr o zi solemnă. E doar jubileul...

Sprîncenele groase, cărunte, ale lui Gross se ridicară formând două unghiuri ascuţite.

— Ce jubileu ?

Müllenberg se ridică în picioare şi îi întinse pacheţelul.

— Poftim... darul meu modest cu acest prilej. Azi se împlinesc zece ani de cînd lucrăm împreună. Şi pot să afirm că în activitatea mea de inginer nu am cunoscut ani mai frumoşi...

Emoţionat de această introducere solemnă, Gross strînse ambele mîini ale lui Müllenberg. Apoi dezlegă pacheţelul.

— Unt... Unt veritabil! Drept să-ţi spun, îi cam duceam dorul. Mulţumesc, dar... de unde îl ai ? Intr-adevăr acum nu prea ne răsfaţă ou aşa oeva. Ei, dar dacă-i bal, bal să fie! O să bem o cafea straşnică. Hans, cheam-o te rog pe Lisette. Dragă Müllenberg, află că numai participarea dumi-tale la lucrările mele mi-a permis să rezolv problema transmiterii energiei fără conductori. Dacă nu erai dumneata n-aş fi reuşit să transform ideea mea în maşina care astăzi va fi gata. Da, într-adevăr e o dată însemnată ! Astăzi se vor clătina temeliile tehnicii moderne. Vă închipuiţi, prieteni, ce o să fie ? Magistralele de transport a energiei electrice nu vor mai împânzi globul pământesc. Transmiterea energiei va fi mai simplă şi mai ieftină chiar decît construirea de mici centrale electrice locale. Conductori nevăzuţi vor purta energia pe deasupra oceanelor şi a pustiurilor. Avioanele, trenurile, navele vor fi toate electrice şi vor porni pe traseele lor fără combustibil. Electricitatea va înlocui definitiv aburul. Consumull de petrol şi al derivatelor lui se va reduce la minimum. Omenirea va fi atunci mai bogată, mai cultă...

Gross se ridică în picioare.

— Müllenberg, fiecare cucerire a tehnicii este un pas spre epoca înfloririi omenirii. Cu această descoperire, îţi dai seama ? ne aducem şi noi obolul la progres, la crearea unei nemaivăzute înfloriri a culturii...

Capul lui Gross se înălţase semeţ în sus, ochii îi ţinea aţintiţi undeva, în spaţiu. Dacă n-ar fi avut haina, şi aceea destul de ponosită, ar fi părut un prooroc.

Müllenberg asculta tăcut. Făcea sforţări uriaşe să nu-şi trădeze enervarea. Gross e un copil. Un copil îndărătnic şi orb. Despre care „omenire“ vorbeşte el ? Despre omenirea ai cărei reprezentanţi hidoşi au început să semene în jurul lor — fără nici un rost —- moartea ? Mai pot fi numiţi oameni hienele turbate care folosesc toate forţele şi mijloacele pentru exterminarea semenilor ? Care udă eu sîngele paşnicilor agricultori spaţii înfloritoare din Europa, Africa, Asia, care şterg de pe faţa pămîntului monumentele unei culturi acumulate de milenii ?... Acestei „omeniri“ îi aduce Gross „obolul“ său ?... Nu-şi dă seama că de îndată ce acest „obol“ va ieşi dincolo de uşile laboratorului, „omenirea“ îl va transforma într-o armă cumplită de exterminare şi distrugere ?!

Mullenberg se simţea şi el părtaş la această crimă.

Gross e un om cinstit şi bun. El a realizat ceva magnific. Dar cum să-i explici adevărata situaţie, eînd el nici nu vrea să audă de politică ? „Pe mine nu mă interesează politica —• spunea el uneori iritat. Politica nu este decît o funcţie a culturii, a tehnicii”... Ce absurditate!

Prinzînd un moment prielnic, Mullenberg îi întinse lui Gross invitaţia primită.

— Poftim ! încă o surpriză de ziua jubileului...

Gross citi. Mullenberg urmărea pe sub sprînoene expresia feţei lui. Va înţelege sau nu ? îşi va da seama ?...

Nu ! Nici o umbră de nelinişte. Dimpotrivă, în ochii sa-vantului-inventator se aprinseră scîntei de ambiţie satisfăcută.

— Primul ghiocel — zîmbi el. Mă cheamă, desigur, pentru emiţătorul nostru. O să vedeţi voi ce zile minunate ne aşteaptă. Şi unde mai pui că deocamdată nu ştiu ei mare lucru. Dacă ar bănui! Trebuie să mă duc. Ludwigstrasse 104. E aproape, pot să merg pe jos.

Mulenberg nu se mai putu stăpîni. Era ultima încercare, deznădăjduită, de a-l face pe doctor să înţeleagă !

— Ascultă, Gross... Bineînţeles, trebuie să te dulci. Dar... nu te bucura înainte de vreme : nu poţi să ştii de ce te cheamă... şi cine. Dacă convorbirea se va referi la emiţător, atunci s-ar putea să ţi se propună să-l cedezi departamentului militar şi atunci, pune-i cruce !

Gross îl ascultă, stăpînindu-şi rîsul de parcă şi-ar fi stă-pînit un sughiţ. Apoi pufni ca un gînsac.

— Să-mi propună să-l cedez ?! Ah, dragul meu 'Mullenberg... Şi adică ce crezi, că dacă o să mi se facă o asemenea propunere, eu am să zic „poftim“, şi gata, bună ziua ?! Te roade frica dumitale de mic-burghez, dragul meu prieten. Ei bine, ca să fii liniştit, te asigur că dacă mi se va propune ceva în felul acesta, am să refuz! E limpede ?

— Ai să refuzi...

— Bineînţeles !

Nu, Mullenberg n-are să fie niciodată în stare să-i bage ceva în cap acestui... acestui idealist zănatic. Orice discuţie e inutilă. Desfăcu braţele în semn de neputinţă.

— Bine. Du-te. Dar ţine minte un lucru, Gross : principiul ionizatorului nu trebuie să-l cunoască nimenii. În caz contrar...

Gross izbucni din nou în rîs, rîsul său sîsîitor. Îşi luă pălăria şi cu un gest prietenesc îl scutură pe Mullenberg de braţ.

— Asta io ştiu tot ialtît de ibine ca şi dumneata... Lirniş-teşte-te, prietene, totul va fi în regulă. Am să mă întorc şi atunci te vei convinge singur cît eşti de absurd. Ei, la revedere ! Terminaţi montajul pînă vin. Trebuie să trec şi pe acasă, să mă schimb.

Coborî în goană scările şi trînti cu zgomot uşa de la intrare. Mullenberg, de la fereastră, privi după Gross pînă ce acesta dispăru după primul colţ.

Sînt prieteni. În această privinţă nu există nici un fel de îndoială. Cei zece ani au sudat prietenia lor. Gross îi împărtăşea orice idee nouă îi trecea prin minte. Iată mapa lui. Aici se află istoricul invenţiei — schiţe, calcule, desene. Cine cunoaşte principiul descoperit de Gross, după aceste foi poate construi maşina. Chiar şi principiul însuşi ar putea fi extras din această mapă, dar asta e o problemă destul de grea, accesibilă numai unui specialist cu o înaltă calificare.

Müllenberg păstrează cu sfinţenie taina. Mapa e la dispoziţia lui şi nimeni, în afară de ei doi, nu ştiu despre existenţa ei. Hans ? Hans e un tînăr de nădejde şi-apoi ee-ar înţelege el din aceste schiţe şi calcule ? Este un radioamator cu experienţă, un montor bun, un executant admirabil, dar ca să poţi înţelege maşina lui Gross ai nevoie de altfel de cunoştinţe.

Müllenberg ascunse mapa într-o casetă de oţel şi trecu în camera vecină. Hans lipea ultimii conductori. Mirosea a coio-foniu ars.

Iată înfăptuit, în sfîrşit, visul unei întregi pleiade de inventatori şi savanţi! Şi totuşi întruchiparea acestui „vis“ este întrueîtva stîngaoe, greoaie. Şasiul putea fi de dimensiuni mai mici, dacă partea de forţă ar fi fost montată mai în faţă. Atunci tabloul de comandă s-ar afla mai în spate şi n-ar mai fi nevoie de platformă.

...Să te urci pe platformă la tabloul de comandă, să conectezi grupul de acumulatoare la clamele ionizatorului. Apoi să dai drumul curentului la dinam... Atunci, pe o -rază subţire, care ionizează aerul, curentul se transmite ca printr-un conductor metaHc. El poaite fi recepţionat la distanţă... Ai-eea-i problema. La ce distanţă ? Calculele arată că acest aparat va putea trimite curentul pînă la un kilometru. Şi asta-i deocamdată o victorie uriaşă. Dar Gross pretinde că distanţa poate fi oricît de mult mărită. Totul e să fie confirmate calculele după care a fost construit emiţătorul. Trebuie făcută proba. Dar asta numai afară din oraş se poate face. Şi-i legată de prea mari cheltuieli! Numai transportul aparatului cît -costă...

— Gata, domnule Müllenberg ! Hans apăru, zîmbind victorios, din spatele aparatului.

Müllenberg simţi cum i se strînge inima.

— Să-l aşteptăm pe Gross. Trebuie să vie — spuse el posomorit.

Şi Hans se posomori.

— Dar despre ce-i vorba, domnule Müllenberg ? îl întrebă el insistent.

— Ascultă, Hans ! Stai jos ! Trebuie să-ţi explic totul. Sînt un om cu spirit de observaţie şi cred că nu greşesc încredinţîndu-ţi o taină importantă. Eşti un om cinstit... sînt convins de asta... eu la fel. Şi totuşi... îţi dai seama că sîntem pe cale să săvîrşim o crimă ? Şi încă ce crimă înspăimântătoare ! Aparatul nostru e gata. Nu mă îndoiesc că încercarea lui va confirma pe deplin speranţele doctorului...

Se apropie de Hans şi cu ochii mici îl privi ţintă.

— Hans, dumneata ştii ce maşină e asta ?

O nedumerire plină de nelinişte se oglindi pe faţa tină-rului.

— Cum ? Nu e un... aparat pentru transmiterea energiei electrice la distanţă, fără conductori ?

— Ba da, Hans... asta este. Dar închipuieşte-ţi că ne-am propune un alt scop. Că am renunţa la folosirea industrială a maşinii... Dacă prin „cablul nostru invizibil“, pe raza ionizată, am trimite de pildă un curent alternativ de o frecvenţă şi o putere în stare să distrugă orice organism...

Ochii lui Hans, tot mai mari, priveau cu spaimă.

— Razele morţii! şopti el.

—• Razele morţii — confirmă Müllenberg. Acelea pe care pînă în ultima clipă le-a căutat Mareoni, pe care le caută, din fericire fără nici un rezultat, cercetătorii în toate laboratoarele militare din lume.

Deodată, Hans se încruntă.

— Aşadar, domnul Gross...

— Stai, nu te grăbi! Gross... Hm !... E caraghios, dar Gross nu admite nici măcar „gîndul“ că ideea lui ar putea fi folosită în acest scop. El pur şi simplu ignorează o astfel de posibilitate. Ca să înţelegi, trebuie să-l cunoşti pe Gross cum îl cunosc eu, să cunoşti cinstea lui cristalină şi nesfîrşita lui naivitate politică. În sfîrşit, el nu este vinovat că descoperirea lui într-adevăr genială poate găsi şi o astfel de aplicare. Asta este... Acum înţelegi, Hans, ce se va întîmpla dacă invenţia lui Gross încape pe mîinile lor ? Noi sîntem oameni de ştiinţă, oameni de cultură. Nu trebuie să admitem aşa ceva !

Cuprins de tulburare, Hans umbla dintr-un colţ în altul al oamerei, aruncîndu-şi de fiecare dată privirile afară, pe fereastră. Da, nu e de admis aşa ceva ! Totuşi... Poate nu se cuvine să se amestece... dar are şi el ceva de spus, deşi poziţia lui coincide cu poziţia lui Müllenberg.

Şi iată că soseşte clipa cînd în faţa unui eveniment neaşteptat şi uluitor se sfarmă obişnuitele forme ale comportării reciproce dintre oameni.

Dezorientarea dispare de pe chipul lui Hans. Deodată, sub influenţa unui nou gînd, priveşte liniştit şi foarte sever. Acum Hans e parcă mult mai matur, mai matur chiar decît Müllenberg, şi capătă noi drepturi.

— Cum vine asta ? întrebă el cu asprime. Zece ani aţi lucrat la această invenţie... şi abia acum aţi înţeles ce aţi creat ?!

Cu cîteva minute mai înainte, pe cînd era tînăr,. foarte tînăr, n-ar fi îndrăznit să-i vorbească astfel inginerului.

Mullenberg tăcu multă vreme înainte de a-i răspunde. Se încordă tot în sine, înăbuşindu-şi protestul şi... acceptă mustrarea lui Hans.

—- Ai dreptate, Hans — rosti el, în sfîrşit, lungind cuvintele şi parcă răspunzîndu-şi sieşi. Asta nu se poate justifica... deşi, cu puţină bunăvoinţă, se poate înţelege... Oamenii fac istoria, dar şi istoria îi face pe oameni. Îi face şi... îi schimbă. E adevărat, nu întotdeauna la timp, ca în cazul meu de pildă... şi nu pe toţi, ca de pildă pe Gross. Dumitale ţi-e mai uşor să înţelegi prezentul pentru că eşti tînăr, nu eşti legat de trecut... Cînd am început lucrul, nimănui nu i-ar fi trecut prin minte ce se va petrece acum la noi. Germania nu-l cunoştea atunci pe Schicklgruber 4. Viaţa nu se normalizase încă, dar noi eram convinşi că furtuna stîrnită de război se va potoli curînd şi viaţa va intra din nou pe făgaşul ei normal. Nu fiecare dintre noi, cei bătrîni, Hans, poate să înţeleagă că nu mai are ce aştepta... Am ştiut întotdeauna ce ascunde în sine ideea lui Gross, dar am aşteptat. Speram că roata istoriei va reuşi să facă această cumplită răsturnare înainte de a ne fi atins noi ţinta. Şi poftim !... Ţinta a fost atinsă, iar... răsturnarea nu s-a produs... şi cine ştie cît va mai dura pînă...

Mullenberg căzu pe gînduri. Hans continua să păşească pe aceeaşi diagonală —• de la fereastra din colţ, spre uşă şi înapoi.

— Vine... exclamă el, în sfîrşit.

Amîndoi scoaseră capetele pe fereastra deschisă. Gross mai că alerga, strecurîndu-se printre pietoni ; pe faţa lui se citea triumful. Coborînd de pe trotuar, ea să traverseze strada, îi făcu semne victorios lui Mullenberg. Peste o clipă se năpusti în laborator, gîfîind.

— Ei, prieteni... puteţi să mă felicitaţi!... Pfui, ce-am obosit... Temerile dumitale s-au dovedit neîntemeiate, Mullenberg... Nici o grijă ! Administraţia municipală este extrem de interesată de maşina noastră... Dacă încercarea reuşeşte, iau asupra lor toată prooedura de brevetare, cu condiţia să le revină lor în exclusivitate dreptul de exploatare. Ştiţi ce condiţie le-am pus şi eu ? Să organizeze proba cu mijloacele lor. Chiar astăzi. Ne dau ei autocamion şi ne găsesc şi un loc potrivit. Ce zici, Mullenberg ? Nu-i aşa că-i grozav ?...

— Stai puţin... Cu cine ai stat de vorbă ?

— Cu domnul Weintraub. O, e cel mai simpatic om din lume ! Inginer al administraţiei. A fost împuternicit să poarte discuţiile. Vezi ? Dacă nu publicam nota în „Gazeta tehnică“,..

— Bine, dar care sînt totuşi condiţiile ? Cum va fi păstrat secretul construcţiei ionizatorului şi a receptorului ?

— Acceptă toate condiţiile noastre. Pînă şi organizarea producţiei şi a exploatării admit să se facă sub controlul oamenilor noştri. Cît despre remuneraţie, Weintraub a făcut aluzie la o sumă astronomică. Recunosc importanţa mondială a acestei descoperiri. Toate acestea le vom discuta amănunţit de îndată ce se vor convinge că emiţătorul acţionează la o distanţă suficientă. Un kilometru, în general, socotesc că-i puţin, dar dacă proba reuşeşte, iau asupra lor toate cheltuielile... înţelegi ? Ne pun totul la dispoziţie ca să începem perfecţionarea aparatului şi fac imediat demersurile pentru brevetare. Ce vrei mai mult ?

— Aşadar, mai avem timp... —- oftă Mullenberg uşurat. Va să zică pînă nu mărim distanţa de acţiune, putem să păstrăm secretul...

— Bineînţeles, Mullenberg ! Toate rămîn cum au fost. Ei numai ne pun fonduri la dispoziţie. Iţi dai seama ce însemnează asta pentru noi acum, în situaţia financiară în care ne aflăm ? Ha-ha... La naiba, dar nu-i rău de loc... Şi acum, dragii mei, ne putem permite un mic banchet. Mi-e o foame de lup. Unde-s bunătăţile pregătite pentru jubileu ? Frâu Lisette!... Hans, nu-ţi închipui ce fericit sînt că nu mai trebuie să ne despărţim de dumneata ! Şi trebuie să recunosc că eram aproape s-o faoem... Lisette ! strigă el deschi-zînd larg uşa şi ciocnindu-se în prag de gazda care, roşie de emoţie, abia apucase să-şi ridice capul de la gaura cheii.

* * *

Evenimentele începură să se desfăşoare într-un tempo accelerat.

La ora 5 după-amiază, două automobile porniră din faţa casei în care era instalat laboratorul doctorului Gross. În camionul din faţă, acoperit cu o prelată, se aflau piesele aparatului, demontat pentru a fi transportat mai uşor, şi agregatele de recepţie. Patru muncitori sub conducerea lui Hans, toţi în salopete cafenii, însoţeau preţioasa încărcătură.

Îndată după autocamion, fără să se grăbească, porni şi limuzina lui Weintraub. Acesta şedea alături de şofer, iar Gross şi Müllenberg în spate. Toţi trei discutau cu însufleţire. Domnul Weintraub era politicos, prevenitor şi temerile lui Müllenberg începură treptat să se risipească, deşi luase ou fermitate hotărîrea să fie prudent şi să nu slăbească vigilenţa nici pentru o clipă.

De cîteva ori Müllenberg încercase să afle încotro îi duce maşina. El cunoştea bine împrejurimile Miinchenului. Weintraub însă habar n-avea, aşa că din răspunsul lui ou greu puteai să înţelegi unde se află locul ales de administraţie pentru experienţe.

Trecînd de centura oraşului, maşinile porniră pe şoseaua Wolfratshausen, spre sud-vest. Era o zi călduroasă. În dreapta se întindeau ca o panglică nesfîrşită livezi înflorite, iar în stînga, şerpuind, Isarul cel zgomotos şi verde ca smaraldul se apropia din cînd în cînd de şosea.

Pe la orele şapte seara, maşinile cotiră brusc la dreapta, pe o altă şosea, şi curînd se opriră în faţa porţii unui gard nesfîrşit de scînduri. Müllenberg observă imediat paza înarmată de la poartă şi simţi cum i se opreşte inima.

—- Ce-i aici ? întrebă el.

— Un poligon de artilerie — răspunse Weintraub. Acum însă nu funcţionează. Se pare că e în reconstrucţie. De aceea departamentul militar ne-a permis cu amabilitate să-l folosim pentru experienţele tehnice.

Trecu pe la punctul de control, prezentă nişte documente, după care porţile fură date în lături şi maşinile intrară înăuntru.

În faţa lor se întindea o cîmpie uriaşă, care se înălţa treptat spre orizont şi acolo se transforma într-un şir lung de dealuri. Suprafaţa netedă a cîmpiei, străbătută toată de şanţuri lungi şi strimte, se desfăşura pe zeci de kilometri. Era greu să-ţi poţi închipui un loc mai adecvat pentru trageri de artilerie, ca şi pentru experimentarea aparatului lui Gross.

În dreapta se afla un grup mic de clădiri : cazărmi, depozite de muniţii, o remiză de tunuri, un garaj. Cîteva construcţii mai mici se zăreau în diferite puncte ale poligonului. Pe alocuri mişunau oameni care apăreau şi dispăreau pe neaşteptate sub pămînt ; ei instalau ţinte, semne şi continuau să traseze complicate forme geometrice pe cîmpia poligonului. Autocamioane cărau pămîntul pe care aceştia îl săpau.

Comandantul poligonului, prevenit probabil prin telefon de la punctul de control, le ieşi în întîmpinare şi îi salută respectuos pe Weintraub şi pe însoţitorii lui. Cu o amabilitate exagerată îi invită pe oaspeţi să-şi aleagă singuri orice loc, unde vor voi, pentru încercarea aparatului. Dacă va fi nevoie, le pune şi oameni la dispoziţie.

Măgulit de atîta atenţie, Gross umbla de colo-colo cu aerul unui cocoşel semeţ — pînă şi mişcările îi erau parcă mai puţin agitate. Din cînd în cînd îi arunca o privire sarcastică prietenului său care păşea mohorît în urma lui.

— Ei, ce zici, dragă Ahasver ? glumi el ironic, profi-tînd de un moment cînd nu se afla nimeni în preajma lor.

— Quidquid id est timeo danaos et dona ferentes5 — scandă Müllenberg drept răspuns.

Soarele eoborîse aproape la orizont cînd aparatul lui Gross fu asamblat şi „pus în baterie“. Hans şi cei patru muncitori duseră cu maşina pe cîmp două agregate de recepţie. Fiecare dintre ele, în afară de receptorul de curent, era format dintr-un grup de lămpi electrice dispuse pe o riglă verticală şi o sirenă electrică. Folosind indicaţiile unuia dintre lucrătorii de pe poligon, Hans instală agregatele cu receptoarele îndreptate spre aparatul emiţător, imul cam la un kilometru distanţă, celălalt la vreun kilometru şi jumătate.

Apoi se înapoiară. În urma dispoziţiei date de comandantul poligonului, clopotul de pe clădirea principală anunţă încetarea oricăror lucrări pe cîmp.

Privind întinderile pe care începeau să se aştearnă umbrele serii, Müllenberg observă cu mirare cum poligonul prinde dintr-o dată viaţă. Asemenea unor furnici, oamenii, care de departe păreau nişte puncte negre, ieşeau de sub pămînt unul după altul şi adunîndu-se în nişte pete compacte, se scurgeau pe poligon spre clădiri.

Müllenberg îşi duse binoclul la ochi. Erau detaşamente de oameni înarmaţi cu lopeţi, tîmăcoape sau răngi. Cu cît se apropiau mai mult, cu atît vedea mai desluşit chipurile lor murdare, istovite, trupurile încovoiate sub greutatea uneltelor. Pe mulţi dintre ei hainele atîrnau în zdrenţe. Detaşamentele se mişcau sub paza unor nazişti înarmaţi, ghiftuiţi... Müllenberg înţelese : erau acei oameni care dispăreau stupid şi pe neaşteptate din viaţă, cei despre care chiar şi rudele se străduiau mai mult să gîndească decît să vorbească cu glas tare...

Deţinuţii treceau prin dreptul celui mai îndepărtat dintre agregatele aşezate de Hans şi dispăreau după grupul de clădiri.

Abia după vreo oră, poligonul rămase pustiu. Se întunecase de-a binelea.

Gross şi Müllenberg terminaseră între timp montarea şi reglarea aparatului. Amîndoi erau emoţionaţi. Sosise clipa hotărîtoare a încercării. Nu le rămînea decît să pună în funcţiune motorul generatorului, să conecteze acumulatoarele şi să lanseze energia în spaţiul întunecat.

Direcţia razei fusese determinată dinainte cu ajutorul vizorului. Iată cadranul. Dacă slăbeşti şurubul de strîngere şi deplasezi cadranul chiar cu un milimetru, raza ionizato-rului va trece pe lingă ţintă. Atunci totul va eşua ; domnul YVeintraub nu va mai arăta probabil nici un interes faţă de această „descoperire genială“ şi va fi fără îndoială mai puţin prevenitor cu ei. Dar Gross... Pentru Gross ar fi o tragedie. E atît de sigur de victorie !

Nu. Müllenberg nu e şi nici nu va fi vreodată în stare să-şi înşele prietenul! Să decurgă totul în mod firesc... deocamdată. În definitiv, dacă curentul nu va ajunge sau dacă nu se va transmite de loc ? Parcă poţi să fii sigur că ai prevăzut totul ?

— Începem ?

În glasul lui Gross, Müllenberg simţi emoţie. În momentul hotărîtor, siguranţa parcă îl părăsise.

— Totu-i gata... Să începem ! spuse cu fermitate Müllenberg.

Gross înălţă capul şi cu paşi repezi se urcă pe platfonnă. Tabloul de comandă, puţin înclinat, se afla în faţa lui. Nu-i rămînea decît să apese pe pîrghii, să aştepte cîteva secunde — şi totul va fi limpede. Va fi rezolvată problema întregii lui vieţi... Nu... e cu neputinţă ! Atît de simplu să se rezolve o asemenea problemă ? în afară de Müllenberg, nimeni nu simţea cîtă importanţă au aceste ultime mişcări ale mîinii deasupra tabloului de comandă... Acuma... Dar Gross se îndreptă din spate şi făcu un gest autoritar.

— Vă rog să treceţi toţi aici, în dreapta... Aşa. Deci, domnii mei, începem experimentarea primului emiţător de energie electrică la distanţă, fără conductor, construit de noi...

Müllenberg se simţi prost. Această introducere solemnă era nelalocul ei. Gross îi amintea de un prestidigitator de circ.

— ...Domnilor, vă amintiţi desigur cu toţii vîlva produsă de celebrul Marconi care, după cum se obişnuieşte să se spună, „a aprins luminile expoziţiei de la Chicago“ aflîn-du-se pe iahtul său „Electra” în Marea Mediterană, aproape la celălalt capăt al globului pămîntesc. Nu se poate nega importanţa tehnică a acestui fapt în acea vreme. Dar dumneavoastră ştiţi, bineînţeles, că emiţătorul lui Marconi a jucat numai rolul unui semnal care a făcut ca energia uzinei electrice din Chicago să se reverse în reţeaua de iluminat a expoziţiei. Energia trimisă de Marconi n-ar fi ajuns nici să încălzească filamentul unui bec de lanternă...

Rezemat de caroseria limuzinei, Müllenberg urmărea expresia feţei lui Weintraub. Se străduia să observe pe faţa acestuia semne că-l enervează peroraţiile vădit neinteresante şi inutile pentru el ale lui Gross... Dar nu, faţa lui Weintraub nu exprima nimic în afară de o atenţie încordată, respectuoasă. Oare într-adevăr el se înşela, iar Gross avea dreptate ?... Desluşi în semiîntuneric faţa comandantului poligonului. Aceeaşi atenţie, acelaşi respect — ca la înmormîn-tarea unui necunoscut...

Gross îşi termina discursul :

—- ...Sarcina noastră — spuse el — este de a înlătura firele, de a elibera globul pămîntesc de povara reţelelor cu care îl înconjoară energetica modernă. Teoretic, această problemă noi am rezolvat-o. Să vedem acum dacă ea este rezolvată şi tehnic.

Se aplecă şi conectă becurile tabloului de comandă. Se auzi ţăcănitul demarorului, motorul începu să vuiască, acele începură să se mişte pe cadrane.

Gross aşteptă cîteva secunde. Apoi cu mişcări încete întoarse un miner aflat în partea de sus a tabloului. Grupul de acumulatoare începu să furnizeze curent ionizatorului ale cărui tuburi, aidoma unor ţevi de tun, ieşeau în faţa aparatului. Acum, din aceste ţevi ies raze nevăzute — „cablurile aeriene“ ale lui Gross. Nu-i rămîne decît să unească aceste raze cu polii dinamului.

În întunericul care-i înconjura nu se desluşea decît silueta lui Gross aplecată deasupra tabloului de comandă — alb, luminat. Faţa lui inspirată, încadrată de şuviţe cărunte pe care le mişca o boare de vînt şi buzele strîns închise îţi aminteau de Beethoven.

— Aparatul e îndreptat spre lămpi ? întrebă el încetişor, fără să-şi ia ochii de pe tablou.

— Da — răspunse din întuneric Müllenberg.

— Voi declanşa mai întîi sirena... întoarse puţin butonul din dreapta, apoi spuse încet, ca pentru sine : Conectez reostatele... — şi îndreptîndu-se din spate, privi cu încordare înainte, în întuneric.

Toţi ceilalţi priveau de asemenea, încremeniţi. Nu se auzea nimic în afară de vuietul motorului. Trecu o jumătate de minut. Müllenberg nu mai rezistă — ocoli maşina lui Weintraub şi dispăru în spatele ei, cît mai departe de vuietul motorului. Hans îl urmă.

— Sună ! spuse acesta încetişor şi nehotărît.

Dar Müllenberg nu auzea nimic.

-— Sună, sună ! Auziţi ?

Acum şi Müllenberg desluşi vuietul îndepărtat al sirenei. Se întoarseră amîndoi lîngă aparat. Gross sărise jos de pe platformă şi, fixînd reostatele în poziţia de rezistenţă minimă, se alătură celorlalţi. Urletul sirenei, crescînd mereu, acoperea de pe acum zgomotul motorului.

Pe feţele oamenilor care îl felicitau pe Gross apărură zîm-bete. Dar Gross, cuprins din nou de aceeaşi impetuozitate nestăpînită care-l caracteriza, se repezi spre tabloul de comandă.

— Şi acum, lămpile ! Imediat! Intr-o clipă ! Priviţi acolo, înainte...

Răsuci uşurel butonul. Glasul sirenei se stinse repede. În aceeaşi clipă în depărtare se aprinse o coloană orbitoare de lumină.

— Bravo, domnule Gross ! Felicitări 1 strigă, plin de admiraţie, Weintraub. Ei, acum putem spune că problema a fost rezolvată „şi teoretic, şi tehnic“ ? Dar cel de-al doilea receptor ?

— Să-l încercăm şi pe-acela. Vă previn însă, fără nici o speranţă ! Ioniza torul este calculat pentru acţiuni pînă la un kilometru. Difracţia razei este posibilă doar pe o distanţă de cîţiva metri...

Mută ţeava puţin în dreapta, urmărind indicatorul cadranului.

— Ei, vedeţi... L-am îndreptat asupra lămpilor celui de al doilea agregat... Nimic !

Gross opri motorul, deconectă alimentarea ionizatorului şi sări jos de pe platformă.

— Încercarea s-a terminat ? întrebă Weintraub.

— Da, asta-i tot.

— Permiteţi-mi să vă spun cîteva cuvinte... Sînt fericit că, printre cei dintîi, am avut prilejul să văd această minune. Momentul pe care l-am trăit aici cu toţii va intra în istoria tehnicii mondiale. I-am felicitat deja pe doctorul Gross şi pe inginerul Müllenberg pentru uriaşul succes do-bîndit. Este absolut evident că atît din punct de vedere teoretic, cît şi tehnic, problema transmiterii la distanţă a energiei fără a folosi conductori este rezolvată. Dar asta nu e totul. Rămîne să o rezolvăm practic, adică să facem ca energia să poată fi transmisă la distanţe mai mari. Un kilometru nu poate avea o importanţă practică. Nu mă îndoiesc că veţi face faţă acestei noi probleme, cu atît mai mult cu cît însuşi dumneavoastră aţi spus că teoretic aţi şi rezolvat-o....

—- Toate calculele sînt făcute, nu ne rămîne decît să con struim un nou emiţător — interveni Gross.

— Şi... pentru ce distanţă sînt făcute calculele dumneavoastră ?

— Zece kilometri — răspunse pe nerăsuflate Gross.

— Minunat... Aşadar, încă un pas şi veţi fi cu adevărat un om mare, doctor Gross. Cît timp vă trebuie ca să realizaţi noul emiţător ?

— Depinde...

— Iertaţi-mă, înţeleg... Chiar mîine ne întîlnim să discutăm condiţiile şi să semnăm convenţia. Vă punem totul la dispoziţie. Dar pînă nu-i terminată procedura de brevetare, cred că mă înţelegeţi, toate acestea trebuie să rămînă în cel mai mare secret. Nici un fel de informaţii în presă, nici un fel de discuţii, cu oricine ar fi, în afară de noi, cei de faţă. Deocamdată n-aţi descoperit nimic. Aceasta este chiar în propriul dumneavoastră interes... Şi acum, încă o problemă, doctor Gross. Pe şeful administraţiei noastre, care m-a împuternicit să mă ocup de această chestiune, îl interesează extrem de mult descoperirea dumneavoastră. Întrucît încercarea s-a terminat cu succes, vă transmit rugămintea ca mîine să demonstraţi şi în faţa domniei-sale posibilităţile emiţătorului. Cred că asta va avea o influenţă hotărîtoare asupra bunului mers al problemei care ne preocupă pe toţi.

— Bineînţeles, cu plăcere — primi Gross.

— Atunci, foarte bine. În acest caz n-are nici un rost să mai luăm aparatul de aici. Nădăjduiesc că domnul Flaucher va şti să-4 păstreze în deplină siguranţă, ia adăpost de orice mînă sau privire străină ?...

— Puteţi fi liniştit — răspunse zîmbind comandantul poligonului. Paza poligonului se face după regim militar.

Dădu ordin să se aducă prelata.

— Unele piese nu le putem lăsa aici — observă Miillen-berg. Noaptea ar putea să fie umed !

- Te gîndeşti la... — începu Gross.

— Atunci scoateţi aceste piese şi le vom duce în magazie.

— Mă refer la adaptorul! ionizatorului eaire trebuie păstrat într-un mod deosebit — spuse cu hotărîre Müllenberg, strîn-gînd în întuneric mîna lui Gross. Mai bine îl luăm cu noi.

Urcînd greoi pe platformă, el scoase repede din spatele ionizatorului un tub destul de mic şi învelindu-î într-un ziar, îl strecură în buzunarul de la piept. Aparatul fu acoperit cu prelata.

— Foarte bine — încuviinţă Weintraub. Atunci, putem pleca.

Müllenberg urcă ultimul în automobilul lui Weintraub. Sentimentul apăsător de răspundere, de nelinişte în legătură cu soarta descoperirii lui Gross nu-l părăsise nici o clipă, în ciuda faptului că nu observase în comportarea lui Weintraub nimic care să-i mărească temerile.

După cum se înţeleseseră, Gross şi Müllenberg urmau să se întîlnească spre prînz la laborator, ca să discute între patru ochi unele detalii ale viitorului contract cu municipalitatea.

La ora două, Gross avea întîlnire cu Weintraub la administraţie. Pe Hans nu-l mai chemară, întrucît nu era nimic de lucru,; el va veni după ora cinci, cînd vor merge din nou la poligon.

Müllenberg sosi mult mai devreme. Închise bine uşa în urmă, o rugă pe frau Lies să nu-l deranjeze şi începu să umble cu paşi rari dintr-un colţ într-altul al camerei, mătăhălos şi posomorit ca un nor de furtună, cu mîinile prinse la spate sub haina descheiată.

Da, sosiseră zilele unor grele încercări. Ce stupid! De fapt nu se petrecuse nimic neaşteptat. Ba dimpotrivă. Timp de zece ani lucrase cu pasiune la înfăptuirea ideii lui Gross. Era parcă hipnotizat de această problemă tehnică. Şi iat-o rezolvată. Iar acum, cînd starea aceea de hipnoză se risipi, înţelegea limpede că de fapt rezolvarea acestei probleme a dus la construirea unei maşini infernale, pe care ei sînt pe cale să o ofere în dar duşmanilor lumii civilizate. Nu! Maşina trebuie imediat distrusă ! Da, distrusă, căci de ascuns nu mai pot s-o ascundă.

Un kilometru sau douăzeci de kilometri — e totuna : ideea a fost realizată. După cum se ştie, marile descoperiri „planează totdeauna în aer”. Cu atît mai uşor poate fi desăvîrşită o descoperire gata făcută. Aparatul lui Gross există. A funcţionat şi a fost văzut cum funcţionează. Nimic nu-i mai poate opri să ducă ideea pînă la capăt...

Ah, afurisită treabă!

Dar poate că nu-i aşa... E oare chiar atît de simplu să poţi reconstitui aparatul ? Oricum, lor le-au trebuit zece ani de muncă pasionată şi plină de abnegaţie, dusă cot la cot, pînă să găsească principiul razei ionizante şi să-l pună în practică... Numai această piesă mică — adaptorul ioniza-torului — cît s-au chinuit pînă l-au realizat! Iată-l, cheia întregii probleme, inima aparatului, învelit aici, într-o bucată de ziar... Acest tub de mărimea unui stilou e totul. Restul ? Fleacuri! Orice electrician priceput poate să reconstituie aparatul. În acest tub însă este întruchipată şi ideea lui Gross şi imensa inventivitate de constructor a lui Müllenberg. În el e tot secretul. El e totul!

Müllenberg are senzaţia că în acest tub este închisă însăşi viaţa lui. Asupra lui îşi concentrează toată atenţia, toate gîndurile. Ca înecatul de un pai, de el îşi leagă toată speranţa că va putea îndrepta lucrurile ; atîta timp cît îl are în mînă, nu-i totul pierdut. Puse cu grijă tubul înapoi în buzunar. Nu, n-o să le dea tubul. La urma urmei, îl poate pierde, poate să-ii cadă din buzunar cînd se apleacă să coboare din maşină.

Dar poate că într-adevăr nu se petrece nimic înspăimîn-tător. Nu cumva toate temerile lui sînt rezultatul nervilor săi zdruncinaţi ? Gross crede cu sinceritate în lege, în dreptate, în morală, în cinste... Nu ! Toate acestea nu mai există acum în Germania. Trebuie să-l convingă pe Gross, să-l facă să înţeleagă...

Gross vine mulţumit, mîndru şi plin de însufleţire ; mai vesel ca oricînd. Müllenberg ghiceşte în starea lui sufletească urmele discuţiilor avute de curînd în sînul familiei, referitor la bunăstarea viitoare, la o maşină proprie, la o vilă confortabilă pe malul Isarului sau la Baden.

— Müllenberg, dragul meu, văd că tot mai eşti posomorit. Oare ziua de ieri nu te-a liniştit ? spuse Gross, strîngînd cu prietenie mîna mare şi păroasă a acestuia.

— Am dormit prost — răspunse Müllenberg, încercînd să zîmbească. Mă cam supără inima...

— O să-ţi vindecăm inima! Acum sigur o vindecăm. Încă un mic efort, şi ne vom ocupa de reparaţia generală a propriului nostru organism. Cei mai buni doctori, staţiuni balneare... Cred că acum n-ai să te mai plîngi de bani... — rîde Gross mulţumit.

Aşezîndu-se la masă, alcătuiră lista noului utilaj necesar în laborator pentru ultima etapă a lucrului. Apoi calculară cheltuielile făcute de ei în decursul acestor zece ani pentru întreaga lucrare. Răsplata, desigur, ar trebui să depăşească mult totalul acestor cheltuieli. Dar în orice caz, pentru orientare, un astfel de calcul nu strică.

În sfîrşit, toate problemele referitoare la partea materială fură puse la punct. Gross mai avea la dispoziţie o jumătate de oră.

— Dăruieşte-mi mie această jumătate de oră — îl rugă Müllenberg. Vreau să mai stăm de vorbă.

— Cu plăcere, dragul meu. Gross îl privi, oarecum mirat, şi aşteptă.

Miillenberg se ridică în picioare şi începu să umble pe diagonală prin cameră.

— Ascultă, Gross — începu el — acum ai să te duci la această administraţie, să-i zicem municipală, şi ai să vinzi munca noastră de zece ani. Iartă-mă, te rog, dragul meu prieten, dacă am să mă refer puţin la politică... Fără asta, din păcate, nu pot. Numai... te rog, Gross, să discutăm liniştit, prieteneşte. Crezi într-adevăr că ei nu ştiu că invenţia dumitale poate servi drept armă de distrugere ?

— Armă de distrugere... — repetă Gross, descumpănit.

— Da. Eu sînt convins că „Razele morţii“ le sînt acum mai scumpe decît orice revoluţie în industrie sau în tehnică.

— „Razele morţii“... Ihm !... Dă-mi voie, Müllenberg, dar eu sînt autorul acestei invenţii... ea va fi brevetată, este proprietatea mea ; deci pot să dispun de ea după propria mea apreciere. Eu închei contractul cu administraţia municipalităţii numai pentru folosirea invenţiei mele în scopuri industriale bine stabilite. Dacă vrei, am să stipulez în mod special acest lucru. Dar nu înţeleg. La urma urmei am de-a face cu municipalitatea, nu cu departamentul militar ; de unde pînă unde „armă de distrugere” ?!

— Gross dragă, dar ştii bine că la noi toate instituţiile le conduc naziştii. De ce n-ar fi şi la municipalitate ? E război.Înţelege că indiferent cărui departament sau instituţii i-ai propune maşina dumitale, ea tot în mîinile militarilor o să ajungă. Şi-atunci ?... Mi-e groază, Gross, să mă gîndesc la ceea ce va fi pe urmă. Cea mai mare nenorocire pentru întreaga contemporaneitate! Asta va fi maşina dumitale, a noastră... Gîndeşte-te că vom avea pe conştiinţă moartea atîtor oameni, că vom fi traşi la răspundere în faţa întregii omeniri!

Gross ascultă uimit aceste cuvinte rostite pe un ton atît de neobişnuit, şi deodată se simţi cuprins de o spaimă nebună : dar dacă Müllenberg are dreptate ? !

— Ce propui ? îl întrebă el, tresărind.

— Am mers atît de departe, încît ne va fi greu să ne mai descurcăm. Aducem mîine aparatul în laborator, sub un pretext oarecare, şi... îl lichidăm. Semnarea contractului cu ei trebuie amînată pînă la verificarea definitivă a calculelor. Verificarea va arăta că am greşit şi că deocamdată nu putem mări bătaia.

— Cum ?!... Cum adică ? Să înmormîntăm propria noastră descoperire ? Să înşelăm oamenii... care poate la fel ca şi noi se gîndesc la progresul tehnic ?... De unde ştii că nutresc alte igînduri ? ,Nu, Müllenberg ! Pînă nu m-ani convins că vor să ne înşele nu fac eu aşa ceva. Ştiu că dumneata eşti călăuzit de cele mai bune intenţii, dar... Uite, dă mîna aici... Crede-mă că niciodată n-am să permit ca marea noastră cucerire tehnică să se transforme într-o armă de distrugere a oamenilor. Dacă ar fi aşa, desigur, n-aş sta nici o clipă în cumpănă, aş distruge cu mîna mea munca noastră de atîţia ani!

Müllenberg se linişti întrucîtva. El cunoştea caracterul ferm al lui Gross.

Gross se ridică. Era timpul să plece la administraţie.

— Hai, fruntea sus, bătrîne ! N-ai nici o grijă... La cinci ne întîlnim în colţ, la o halbă de bere. Fix la cinci...

Discuţia cu Weintraub luase sfîrşit. Gross era pur şi simplu uluit de rezultatele ed. Lista modestă a utilajului suplimentar, întocmită de el şi de Müllenberg, nu numai că fusese acceptată, dar — după sfatul lui Weintraub — chiar mult mărită. Suma de bani care i se oferea lui Gross drept răsplata era de-a dreptul astronomică : de opt ori mai mare decît presupunerile lui orientative !

Nemaipomenit!... Gross se pătrundea de un şi mai mare respect faţă de descoperirea sa, faţă de sine însuşi. Intr-adevăr, şi-a subapreciat opera. Are dreptate Weintraub : nici propriile lui vorbe referitoare la viitoarea revoluţie în energetică nu oferă un tablou complet al perspectivelor... Nici el nu-şi dă seama pe deplin de importanţa practică a invenţiei lui. Da, ei l-au apreciat în mod just!

Nu-i mai rămîne decît să semneze contractul. Dar asta nu intră în competenţa lui Weintraub. Îl conduse pe Gross la Riclcsheim, şeful administraţiei. Vizita lor era aşteptată. Intrară fără să mai aştepte la rînd.

Ricksheim, roşu, chel, rotofei şi strălucitor, se ridică în întîmpinarea lor şi-l salută respectuos pe savant.

— Doctor Gross, sînt încîntat să vă cunosc! Domnul Weintraub v-a transmis, desigur, rugămintea mea... Vreau să asist şi eu la demonstrarea minunatei dumneavoastră invenţii. Admirabil! Mă simt ca înaintea unui spectacol interesant.

Weintraub citi textul contractului pregătit dinainte. Sensul lui consta în aceea că administraţia cumpăra nu numai aparatul gata făcut, ci şi viitorul emiţător de energie la o distanţă de zece kilometri, în eventualitatea că doctorul Gross va reuşi să construiască un asemenea emiţător. Gross se obliga ca în termenul cel mai scurt să-şi termine lucrarea cu mijloacele pe care administraţia, la cererea lui, i le va pune la dispoziţie, iar dacă încercările vor confirma justeţea calculelor lui Gross, tot lui îi va fi încredinţată organizarea producţiei de emiţătoare şi relee pentru diferite scopuri.

În general, contractul nu prevedea deocamdată nici un fel de obligaţie pentru Gross, în afară de una singură — aceea de a-şi continua lucrul — pe care el, oricum, chiar cu mijloacele lui modeste, tot nu l-ar fi întrerupt...

— Dacă nu aveţi nici un fel de obiecţii sau completări la text, putem semna contractul — propuse Ricksheim.

Gross îşi aduse aminte. La naiba, era cît pe-aci să uite făgăduiala dată lui Müllenberg !

-— Daţi-mi voie, aş vrea să se precizeze întrucîtva o anumită chestiune. Vedeţi, este vorba de faptul că... Se fîstîci: cum să le spună fără să le sugereze chiar el ideea „razelor morţii” ? Este vorba despre faptul că... pot fi... diferite aplicări ale acestui aparat...

Gross îşi ridică privirea şi tresări. Nu mai vedea nimic în afară de faţa lui Ricksheim care, asemenea unui balon, plutea drept în faţa lui, pe fondul întunecat al tapetelor din cabinet.

Dar era acum cu totul altă faţă. Ultimele cuvinte ale lui Gross o schimbaseră deodată în mod magic. Ceva se pleoştise, se boţise pe această faţă, de parcă în interiorul ei ar fi plesnit un resort, resortul care a menţinut pe ea expresia de corectitudine şi naivitate oficială de pînă acum. Faţa aceasta îi zîmbea lui Gross dezgustător, complice. Sprîn-cenele săltate se împreunaseră formînd o singură linie, iar din colţul ochilor pornea acum un evantai de riduri. În pupile i se aprinseseră scîntei jucăuşe, sinistre.

Făcînd o sforţare, Gross îşi mută privirile asupra lui Weintraub.

Acelaşi lucru... Era un zîmbet cumplit de hidos, ca al unui părtaş la o fărădelege, în faţa căruia nu mai are rost să porţi mască.

— Ehei, doctore... plesni într-o horcăială dulce balonul roşu. Doctore Gross, sînteţi un om de zahăr 1 Dar aveţi o părere prea proastă despre perspicacitatea noastră. Cum vă-n-chipuiţi că n-o să ţinem seama de „diferitele“... exact, bine spus... „diferitele“ aplicări ale acestui aparat ?

Deodată avertismentele lui Müllenberg răsăriră cu o uimitoare limpezime în mintea lui Gross. Înţelese întreaga hidoşenie a acestor zîmbete. Un sloi de gheaţă îi trecu prin spate. Simţea că tremură. Totul era pierdut...

— Adică... bîigui el cu glas stins.

— Adică nu trebuie să precizăm nimic — îl întrerupse dulceag Ricksheim, care tot nu-şi înţelesese greşeala. Puteţi fi pe deplin liniştit. Ştim noi cum să aplicăm minunata dumneavoastră invenţie, căreia îi este dat probabil să joace un rol măreţ în istoria celui de-al treilea Reich. Să presupunem că din clipa cînd armata germană va fi dotată cu... „emiţători de energie fără conductori“...

Un zîmbet josnic îi trecu iarăşi pe faţă. Dar Gross nu mai putea rezista. Simţi cum i se urcă sîngele la cap.

— Nu ! strigă el, sărind în picioare şi lovind cu palma în masă. Aşa ceva n-o să se-ntîmple niciodată ! Nu sînt de acord ! Nu vreau să fiu părtaş la politica voastră mîrşavă! Nici un fel de contracte ! Poftim...

Luă contractul din faţa lui Ricksheim şi îl rupse în bucăţi.

Măştile dispărură de pe feţele interlocutorilor săi. O clipă rămaseră năuciţi. Nu se aşteptau de loc ca lucrurile să ia o astfel de întorsătură.

În clipa următoare însă, Ricksheim întinse mîna spre o plăcuţă de ebonită aflată pe biroul lui şi, jucîndu-se parcă, apăsă pe unul din butoanele aflate pe ea.

Gross se împieptoşă :

— Invenţia doctorului Gross nu există! Ţineţi minte asta!

Se întoarse şi ieşi repede din cabinet. Coridorul lung i se păru nesfîrşit. Pe coridor nu era nimeni. Orele de birou luaseră sfîrşit. Iată şi vestibulul. Chiar la intrare un tînăr îi tăie drumul.

—- Vreţi'să ieşiţi în stradă ? întrebă el.

— Bineînţeles ! îi răspunse Gross iritat.

— Uşa aceasta este încuiată. Poftiţi, vă rog, pe-aici... — şi deschise o uşă din dreapta.

Fără să bănuiască nimic, Gross se năpusti într-acolo.