Capitolul I Semnale din apus
În cameră nu era nimeni.
O fîşie de lumină se strecura oblic prin cele două geamuri ale ferestrei aşezate mult deasupra podelei.
Deşi încăperea era mare, abia aveai loc să te mişti printre mobilele simple dar atît de straniu îngrămădite. Într-un oolţ, un pat de fier acoperit cu o pătură astfel aşezată încît marginea ei forma o linie absolut paralelă cu podeaua. Alături, o etajeră înaltă, aproape pînă în plafon, ticsită de cărţi. Mai încolo, un banc de lăcătuşerie, cu menghine şi scule lăsate în dezordine, şi două mese : una cu tot felul de epru-bete, baloane, retorte, flacoane cu reactivi şi alta ocupată de o staţie de emisie-recepţie pe unde scurte. Peretele de deasupra acestei a doua mese era în întregime acoperit de ,,QSL“ — din aproape toate ţările lumii.
Peste tot — pe jos, sub mese, pe pervazul ferestrei, pe rafturi bătute în pereţi — erau îngrămădite aparate electrice ciudate, materiale, acumulatoare şi diferite scule de radioamator. Fire se întindeau prin cameră, se tîrau pe pereţi, se strecurau afară prin nişte găurele mici, sfredelite în cercevelele ferestrei.
Există pseudoştiinţe ca frenologia, grafologia, chiromanţia, care pretind chipurile că după forma capului, trăsăturile fetei, liniile din palmă sau după scris poţi cunoaşte caracterul unui om, înclinaţiile şi preocupările lui. Dar nimic nu caracterizează pe om mai bine decît locuinţa. Obiectele mute vorbesc amănunţit despre stăpînul lor, trebuie numai să le cunoşti graiul. Şi aceste obiecte ştiu uneori mai mult decît ştie însuşi stăpînul lor despre el.
În această cameră însă chiar şi Sherlock Holmes s-ar fi aflat în impas. Nu încape îndoială că locatarul este un radioamator. Şi aparatul de emisie-recepţie, şi bancul de lăcătuşerie confirmă această presupunere. Dar ce rost au la un radioamator aparatele de chimie ? Ce rost au „culturile verzi“ din microscopicele glastre aşezate pe pervazul ferestrei sau seminţele încolţite de pe hîrtia do filtru ? Ce rost au insectele mari şi hidoase închise în colivii minuscule. aşezate unele peste altele ? Şi, în sfîrşit, cărţile...
Numai cărţile ar fi fost de ajuns să pună pe oricine pe gînduri. Cîteva tomuri dintr-o veche colecţie de lucrări filozofice, un tratat de topografie minieră, altul despre ceai, volume de Engels, Darwin, cele mai noi lucrări ale biologilor şi fizicienilor, Gogol, Shakespeare — cui ar putea să aparţină o bibliotecă atît de pestriţă ?
Să tot fi fost ora şase cînd pe o a treia masă care servea şi de birou — sună telefonul. De îndată ce zbîrnîitul încetă, într-o cutiuţă aşezată lîngă aparatul telefonic se auzi un vuiet abia desluşit: lucra un mecanism, se învîrteau nişte rotiţe nevăzute. Deodată receptorul telefonului săltă puţin din furcă şi în cutiuţă răsună un glas :
— Aici casa inginerului Tungusov. Cine e la telefon, vă rog ?
Trei secunde nu se auzi nimic. Apoi glasul pronunţă :
— La telefon automatul. Tungusov nu este acasă ; vine la ora şapte. Ce să-i transmit, vă rog ?
O scurtă pauză.
— Bine. Asta-i tot ? Iar după o altă pauză: Bună ziua.
Cu un ţăcănit sec, receptorul se aşeză la loc.
* * *
În vestibulul neîncălzit al aceleiaşi case aşteptau trei bărbaţi cu serviete. Doi dintre ei fumau cu un aer plictisit, nehotărîndu-se să se aşeze pe pervazul prăfuit; al treilea, un om înalt, îmbrăcat după ultima modă, cu nişte umeri largi, pătraţi, care ieşeau proeminent de sub gulerul mare de blană al paltonului, alerga cu un aer agitat de colo-colo prin vestibul.
— În astfel de cazuri — spuse el cu un glas tăios de bariton, parcă lătrat — în astfel de cazuri principalul este să stabileşti dacă ai de-a face cu un şarlatan sau nu. E o sarcină politică! înţelegeţi ? Aici, fie vorba între noi, nu-i vorba de o analiză ştiinţifică. Ştiinţa-i un lucru tare încurcat, adeseori discutabil. Tot felul de şcoli, curente... şi, ce să vă mai spun, printre inventatorii ăştia — şarlatani cu duiumul! Şi nu şarlatani obişnuiţi! Nu-u-u ! în domeniul lor sînt bine pregătiţi. Ii prezint analiza unei expertize, iar el urlă cît îl ţine gura : „Ce experţi ? Experţii voştri sînt nişte profani! Să-mi daţi alţii, pe care am să vi-i indic eu!“ Ei, şi începe o tărăgăneală... ou anii... pînă scapi de ei. Nu, cu ăştia trebuie să fii vigilent. Trebuie să ai fler, să simţi imediat care-i şarlatan. Uite, nu de mult a venit ăla... cum îl cheamă... care a venit şi la voi, la Institut... „Un aparat pentru studierea radiaţiilor solare“. Cam aşa ceva. Ţi l-am pus cu botul pe labe, ştii cum ? Aşa, ca la carte. Tactic. Am fixat demonstraţia la ora unu, iar eu am venit la douăsprezece...
— De asta ne-ai adus dumneata aici mai devreme, tovarăşe Taranovici — îşi dădu seama unul dintre interlocutorii lui. Te pomeneşti că-i o metodă...
— Păi dar... E o metodă, dragul meu, şi încă una foarte preţioasă ! Să-l iei pe nepregătite.
— Dar e aproape şapte. Să mai încercăm o dată. Poate că a venit prin intrarea cealaltă.
Luîndu-şi servietele de pe pervaz, vizitatorii coborîră la subsol, străbătură coridorul întunecos şi se opriră în faţa camerei inginerului. Taranovici apăsă pe butonul soneriei şi din nou se aprinse pe uşă tăbliţa cu cuvintele : „Voi fi acasă la şapte“.
În coridor era cald, aşa că hotărîră să aştepte aici. Taranovici deschise gura să-şi continue povestirea cînd, deodată, în dosul uşii închise sună telefonul şi un glas răspunse. Cuvintele nu se puteau desluşi, dar nu mai încăpea îndoială că cineva e înăuntru.
— El e ! şopti triumfător Taranovici, trăgînd cu urechea. V-am spus eu ! E glasul lui! Vedeţi ce bună-i metoda mea ? De pe acum pot să vă spun că-i un şarlatan...
În clipa aceea se auzi sus trîntită uşa grea de la intrare, răsunară paşi repezi care coborau scara în grabă şi în capătul coridorului apăru un om nu prea înalt. Acesta se apropie de cei care aşteptau şi privi miop feţele lor. Era chiar inginerul Tungusov.
— A-a, tovarăşul Taranovici! Cum să-mi explic această punctualitate, cu totul şi cu totul neobişnuită, această înduioşătoare atenţie faţă de un inventator ? întrebă el ironic, scoţînd cheia din buzunar.
— Pardon, punctualitatea înainte de toate ! prinse Taranovici glas. Ne-am înţeles la ora şapte ? Poftim ! arătă el ceasul.
Tungusov deschise uşa şi intrară cu toţii în cameră.
— Ei, şi acum să facem cunoştinţă. Inginerul rostise cuvintele acestea simplu, ca o gazdă primitoare, dar în tonul invitaţiei vizitatorii simţiră cu totul altceva : „Şi acum, stimaţii mei, arătaţi-mi împuternicirile voastre. Oare aveţi dreptul să-mi răpiţi din timpul atît de preţios ?“
Taranovici încercă să explice prezenţa taciturnilor săi însoţitori :
— Şeful secţiei s-a interesat de propunerea dumneavoastră, tovarăşe Tungusov, şi m-a rugat să antrenez în această problemă pe un reprezentant al Comisariatului Poporului pentru Telecomunicaţii şi un membru al Uniunii inventatorilor. Iată-i: tovarăşii Kazelin şi Ovanesian, ingineri specialişti în curenţi de înaltă frecvenţă. Eu, după cum ştiţi, reprezint Direcţia generală.
— Aşadar, o comisie interdepartamentală...
Prin întreaga sa înfăţişare, Tungusov se deosebea net de oamenii care se aflau în faţa lui. Arăta mult mai simplu. De sub cozorocul şepcii lui vechi, săltat în sus, priveau ochii mici, verzi, pierduţi parcă pe figura largă, cu pomeţii proeminenţi. Paltonul ponosit, pe care-l avea probabil încă din anii studenţiei, nici nu mai putea fi încheiat la toţi nasturii: abia-i încăpeau în el umerii largi şi pieptul voinic. Nimic din înfăţişarea lui nu bătea la ochi, n-avea nimic deosebit. Pe stradă astfel de oameni trec ca nişte umbre, fără să atragă atenţia nimănui.
În schimb felul lui de a vorbi era cu totul deosebit. Vorbea rar, încet, uniform, aproape fără nici un fel de intonaţie, fără mimică şi gesturi. Fiecare cuvînt îl pronunţa întreg, răspicat, fără să-l scurteze sau să înghită vreun sunet. Cei cu care stătea de obicei de vorbă bănuiau că el se bîlbîie şi de aceea, pentru a-şi învinge acest defect de vorbire, îşi alege cuvintele şi le pronunţă cu atîta grijă ; dar nu era aşa, dovadă că fiecare frază pronunţată de Tungusov era plină de sens şi conţinut.
Tungusov avea aproape treizeci de ani. Nu de mult îşi terminase studiile superioare, iar acum, în calitate de colaborator ştiinţific la Institutul electrotehnic, lucra mult şi cu perseverenţă într-un laborator de înaltă frecvenţă.
Vizitatorii lui erau mai în vîrstă, oameni care şi-au cucerit o „situaţie“, şi de ei depindea soarta invenţiei lui Tungusov.
Tungusov îşi scoase paltonul vechi şi îl atîrnă într-un cui, lîngă uşă ; oaspeţii îşi aranjară hainele îmblănite şi fularele pe un scaun ; în cameră nu era nici un cuier. Vădit lucru, inginerului nu-i prea păsa de confort.
— Luaţi loc — le arătă Tungusov patul. Şi vă rog să mă iertaţi, va trebui să mă aşteptaţi o clipă.
Se apropie de masa Iui de scris, apăsă pe un buton şi mută ceva din loc. Din cutiuţa de lîngă telefon se auzi un glas grăbit :
— „Aici casa inginerului Tungusov. Cine e la telefon, vă rog ?“
— „Ce casă ! Caut cooperativa de croitorie."
Țac!
— „Aici casa inginerului Tungusov. Cine e la telefon, vă rog?”
— „Nicolai, tu eşti ?“
Tungusov se aplecă deodată spre aparat şi ascultă cu atenţie.
— „La telefon automatul. Tungusov nu este acasă, vine la ora şapte..."
— „Automatul ? Ciudat!... Dar îţi recunosc glasul..."
— „...Ce să-i transmit ?“
— „Extraordinar! Am să vin astăzi pe la... tine, după ora şapte."
— „Bine. Asta-i tot ?“
— „Ştii că nu-i rău automatul, tovarăşe Tungusov..."
— „Bună ziua“.
Ţac!
Tungusov se îndreptă încet do spate. Cine o fi ? De ce n-a spus cum îl cheamă ? Tovarăşii de la Institut şi toate cunoştinţele lui ştiu dc mult despre automat, iar acestuia nici nu-i venea să creadă.
Şi deodată i se treziră în minte imagini vagi, amintiri din vremuri îndepărtate ; anumite intonaţii din glasul necunoscutului puseseră în funcţiune mecanismul tainic şi atît de complicat al gîndirii ; asociaţii imperceptibile începură să se angreneze una de cealaltă, asemenea roţilor dinţate dintr-un mecanism de ceasornic. Dar deodată mişcarea lor se întrerupse.
Cît timp automatul „îşi dădu raportul“, cei trei interdepartamentali de pe pat, întocmai ca nişte cocoşi de munte într-un copac, urmăreau tăcuţi, cu gîturile întinse, mişcările lui Tungusov.
— Formidabil! Mare minunăţie! nu se putu stăpîni grăsanul Ovanesian. Şi asta este tot opera dumneavoastră ?
Kazelin îi puse cîteva întrebări de ordin tehnic. El înţelesese desigur imediat principiul după care funcţiona aparatul; îl interesau însă detaliile construcţiei.
Descurajat de eşecul „tacticii“ lui, Taranovici îşi dădu şi el frîu liber entuziasmului pentru această „ingenioasă maşinuţă“.
Tungusov tăcea.
— Este un secretar automat — spuse el în sfîrşit. O obişnuită înregistrare magnetică a sunetului. Astfel de jucării pot face acum la noi şi pionierii de doisprezece ani la cercurile lor tehnice. Aşa că nu vă înţeleg uimirea. Interesant este însă altceva. La dumneavoastră, în secţia de invenţii, zac de vreo trei ani schiţele acestui „secretar“, cu descrierea amănunţită a construcţiei lui simple, comode, şi nici un abonat din Uniune nu a aflat măcar de existenţa lui... De altfel, după cum văd, nici dumneavoastră nu ştiţi nimic.
Taranovici vru să răspundă ceva, Tungusov însă i-o luă înainte :
— Dar nu pentru asta v-aţi obosit dumneavoastră pînă aici. Să pornim deci la treabă. Îngăduiţi-mi să repet pe scurt ce am scris în cererea adresată Direcţiei generale. Propun să se înlocuiască telefonul cu fir, de care ne folosim în prezent, cu un radiotelefon pe bază de unde ultrascurte. În primul rînd : e necesară această înlocuire ? Să ne gîndim. Iată, de pildă, tovarăşul Kazelin cunoaşte desigur foarte bine întreaga reţea telefonică şi ne va spune cam cît cheltuieşte anual Statul Sovietic pentru întreţinerea şi completarea acestei reţele, ca să nu mai vorbim de înlocuirea materialelor uzate.
— Ei, asta trebuie calculat — mormăi Kazelin, aprin-zîndu-şi o ţigară.
— Dar nu-i nevoie acum de cifre precise. Aproximativ : cam cît metal, cîţi bani ? Este doar reţeaua dumneavoastră!
— Noi, tovarăşe Tungusov, avem toate cifrele acestea... o întreagă bibliotecă! Dar nu putem...
— Păcat, tovarăşe Kazelin! Ar trebui să studiaţi cifrele, să cunoaşteţi măcar în linii mari această problemă. Tungusov simţea că se înfurie. Ei bine, atunci am să vă spun eu ce reprezintă astăzi reţeaua noastră telefonică...
În uşă ciocăni cineva.
Tungusov se repezi şi, înciudat, deschise... Privirile celor din cameră fură atrase de un tablou apărut pe neaşteptate în cadrul uşii, un portret — „portretul“ unui bărbat tînăr, în toată înălţimea lui, pictat îndrăzneţ, poate chiar grosolan, cu tuşe energice şi vii: prea era sclipitor de albă faţa lui prelungă, bine rasă, cu o bărbie mare, voluntară, prea luceau sub sprîncenele lui late şi negre ochii de un albastru cu totul ireal, care priveau ştrengăreşte la Tungusov...
Impresia de tablou o crea nu numai rama grea a uşii, ci şi lumina puternică ce cădea de sus, din cameră, pe fondul întunecos al coridorului, şi mai ales absoluta nemişcare a omului. Îmbrăcat într-o manta soldăţească, noul venit stătea tăcut în cadrul uşii, în poziţia de drepţi, ca în faţa superiorilor.
Doar o clipă îl privi Tungusov cu ochi mijiţi de miop, apropiindu-se, şi deodată, recunoscîndu-l, se repezi spre el:
— Fedka ! Fedka, diavole !...
— M-ai recunoscut ? Automat parşiv...
Se îmbrăţişară cu putere.
— Tu ai telefonat! Simţeam eu ceva, dar nu-mi venea să cred. Prea dispăruseşi fără urmă ! Sînt cinci ani de-atunci! Ce stupid ne-am despărţit! Şi-acum, dezbracă-te, stai jos şi aşteaptă puţin. Terminăm repede...
Tungusov se întoarse cu o mişcare hotărîtă spre „comisie“. Trebui să facă un adevărat efort ca să-şi adune gîndurile zburătăcite şi să se poată concentra din nou asupra discuţiei întrerupte.
— Aşadar... reţeaua telefonică — reveni el. În primul rînd, asta înseamnă o irosire de metale neferoase scumpe : cupru, plumb, staniu. În fiecare an, la Moscova se îngroapă în pămînt zeci de tone de astfel de metale. Pînă acum au fost îngropate patru mii cinci sute de tone de cupru şi nouă mii de tone de plumb, din care o bună parte s-a şi distrus, ca urmare a procesului de coroziune. Şi-apoi, nu uitaţi cheltuielile de manipulare. O armată întreagă de instalatori, zidari şi săpători deservesc această îngropare a metalului, o armată care numără zeci de mii de oameni. Valoarea întregii reţele telefonice din Moscova se ridică la sute de milioane de ruble. Dacă vom înlocui telefonul nostru cu umil pe unde ultrascurte, atunci nu numai că se va termina cu această distrugere permanentă de metal, dar statul va putea recupera dintr-o dată tot metalul îngropat în decursul ultimelor decenii. Aceasta înseamnă aproape treisprezece mii de tone de cupru şi plumb numai în capitala noastră !
— Intr-adevăr, merită să te gîndeşti la asta 1 spuse Ova-nesian, aruneîndu-i lui Kazelin o privire.
Taranovici făcea de zor nişte calcule într-un carneţel, în-găimînd într-una : „Daţi-mi voie, daţi-mi voie...“ Tungusov însă îşi dădea seama că el nu calculează nimic, că se preface numai. Kazelin, cu ţigara uitată între degete, asculta încordat.
— Telefonul de care ne folosim astăzi este anacronic. Reţeaua telefonică creşte cu fiecare zi. Vă închipuiţi eît de greoaie va deveni în curînd instalaţia noastră telefonică subterană dacă şi în viitor fiecare aparat telefonic îl vom lega de centrală cu un fir aparte ? Asta înseamnă tehnică înaintată ? Folosirea undelor ultrascurte, legătura prin radio ridică tehnica telefonului pe o treaptă nouă, superioară. Instalaţia subterană se lichidează. Nici un fel de „linii“, nici un fel de fir sau circuite, nici un fel de cablu. Şi toată armata de care am pomenit va putea fi îndrumată spre o muncă mai productivă. Vrei să ai telefon? Intri în prăvălie, i(i cumperi un aparat de emisie-recepţie şi nu-ţi mai rămîne decît să capeţi de la Direcţia telefoanelor o lungime de undă care va fi chiar numărul abonatului. Dar să vedem acum : este posibilă o asemenea trecere la radiotelefoane ? Ei, aici o buba. După cum susţineţi dumneavoastră, radiotehnica modernă nu dispune de asemenea posibilităţi...
— Asta-i! E şi firesc... — bombăni Kazelin. Tungusov nu răspunse imediat. Toţi însă îşi dădeau seama că această pauză constituie ameninţarea unui nou atac.
— O fi firesc... pentru dumneavoastră, tovarăşe Kazelin ! Dar pentru mine, ca şi pentru toţi cei care se interesează activ de radiotehnică şi-o îndrăgesc, este nefiresc !
În timp ce discuta cu „comisia“, inventatorul răsucea maşinal în mînă o mică piesă de ebonită. Dar cînd rosti ultimele cuvinte, o strînse cu atîta putere, încît piesa trosni. Luînd în seamă acest avertisment, Tungusov continuă, de data aceasta mai liniştit :
— Problema telefonului cu unde ultrascurte am rezolvat-o. De şase luni propunerile mele, cu schiţe, calcule precise şi descrierea aparatului, rătăcesc din laborator în laborator, pe la experţii dumneavoastră ! Am primit pînă acum opt referate care se străduiesc să mă convingă că... — Tungusov desfăcu un vraf de hîrtii şi citi — „Radiotehnica nu dispune de metode de stabilizare a unor unde atît de scurte îneît să poată fi folosite în mod util pentru scopul propus...“ Sau uite aici: „Metoda de stabilizare pe care o propune autorul este inacceptabilă din punct de vedere al teoriei moderne...“ De altfel, pe hîrtia aceasta se află şi semnătura dumneavoastră, tovarăşe Kazelin. Cum să calific răspunsurile dumneavoastră ? ! Eu vă propun o metodă nouă, originală de stabilizare, am verificat această metodă, v-am prezentat toate calculele, iar dumneavoastră îmi răspundeţi că „este inacceptabilă din punct de vedere al...“ Iertaţi-mă, dar toate argumentele pe care le aduceţi nu sînt decît... poliloghie birocratică.
Kazelin sări ca ars.
— Tovarăşe Tungusov, n-am venit aici ca să fiu insultat! Nu aveţi dreptul să-mi aruncaţi aceste învinuiri; orice idee tehnică nouă, neverificată în mod practic, este discutabilă. Şi n-o să ne apucăm să verificăm orice propunere absurdă pe care o primim...
Tungusov zîmbi satisfăcut.
— În sfîrşit, aţi dat cărţile pe faţă ! „Propunere absurdă“ aţi spus ? Bine. Atunci nu mai are rost să discutăm. Să trecem la fapte. Aflaţi că în ciuda „teoriei dumneavoastră modeme“, telefonul cu unde ultrascurte, aplicabil în condiţiile oricărui oraş, există şi funcţionează. Şi fineţea acordului este atît de mare, încît pot fi serviţi pe banda undelor deci-metrice de cinci ori mai mulţi abonaţi decît are astăzi Moscova.
Tungusov trase de pe masă un aparat nu prea mare.
— Iată unul dintre aparate. Două aparate la fel le-am instalat în altă parte, la colegii mei radioamatori. Cu oricare dintre ei puteţi lua legătura. Pentru aceasta trebuie numai acordat aparatul pe acest disc, formînd numărul ca la orice aparat telefonic. Vedeţi, aici se conectează partea emiţătoare şi pornesc semnalele de apel pe unda fixată pentru corespondentul meu. Pe această undă se desfăşoară şi convorbirea. După ce am terminat de vorbit, pun receptorul în furcă şi discul revine automat în poziţia sa iniţială, pe propria undă de lungime. Poftim, încercaţi. Iată undele lor... Tovarăşul Nîrkin, care stă lîngă Bariera Ilici, la vreo cinci kilometri de aici; şi tovarăşul Surikov, care locuieşte în suburbia Sokol, la nouă kilometri. Amîndoi cred că sînt acasă : i-am prevenit.
— Interesant 1 rosti afectat Taranovici, ridieîndu-se în picioare. Permiteţi ?
Se apropiară toţi trei de aparat. Tungusov conectă un difuzor pentru ca discuţia să fie auzită de toţi. Taranovici formă numărul pe disc şi ridică receptorul. În difuzor se auzi un sunet gros.
— Paraziţi ? întrebă Kazelin.
— În această bandă nu există paraziţi. Sînt semnalele de apel. O clipă. Trebuie să răspundă...
— Alo, da ? se auzi în difuzor şi vuietul se stinse.
— Tovarăşul Nîrkin ?
— Da, eu sînt. Cine vorbeşte ?
— De la Tungusov. Comisia studiază instalaţia. Se aude bine ?
— Foarte bine. Mă bucur mult că vă ocupaţi de problema aceasta. De mult ar fi fost timpul!
Îl chemară şi pe Surikov. Apoi Surikov îi chemă pe ei şi vorbi cu Kazelin.
Fiodor zîmbea încîntat şi, admirîndu-l pe prietenul său, urmărea atent tot ce se petrece. Tungusov luă de pe masă o servietă şi făcîndu-i un semn discret lui Ovanesian, ieşi cu el pe coridor. Peste o clipă, se întoarse singur. Kazelin şi Taranovici cercetau piesele instalaţiei.
Deodată se auzi semnalul de apel. Tungusov ridică receptorul şi în difuzor răsună o voce veselă :
— Alo, daţi-mi-l pe Taranovici... Dumneata eşti, Taranovici ? Aici Ovanesian. Mă aflu în holul blocului... ies în stradă !
Se auzi un scîrţîit, apoi uşa grea de la intrare trîntindu-se. Difuzorul revărsă în cameră zgomotele străzii, frînturi din discuţiile trecătorilor, claxoane de automobil.
— Dar daţi-mi voie, ce înseamnă asta ? întrebă nedumerit Taranovici, rostogolindu-şi glasul gros la microfon.
Difuzorul îi răspunse :
— Nimic deosebit. Ce să însemne ?... Am plecat să-mi iau ţigări. Sînt acum pe strada Nasceokinskaia... Cotesc în Kropotkinskaia. N-aveţi nevoie de ţigări, tovarăşe Taranovici ? Pot să vă iau....
— La naiba ! Ochii lui Taranovici se lărgiră de uimire. Ce, ori ai luat toată instalaţia cu dumneata ? !
— N-am luat nici un fel de instalaţie, totul e aici, în servietă. Staţi puţin... — şi prin difuzor se auzi o şoaptă : se uită oamenii la mine ca la un nebun; merg pe stradă şi vorbesc singur... Lăsaţi-mă în pace... Daţi-mi, vă rog, un pachet de „Deli“.
— Ovanesian, ia-mi şi mie! strigă Taranovici.
— Două, vă rog.
— „Kolhida“... Mie ia-mi „Kolhida“ ! Altele nu fumez!
— Ce strigi ? Aud şi-aşa... Nu, nu vorbeam cu dumneata, tovarăşă. Un pachet „Deli“ şi unul „Kolhida“. Nu-mi bat joc de nimeni. De ce să-mi bat joc...
Toţi cei din cameră rîdeau cu hohote.
Însufleţirea crescu şi mai mult cînd Ovanesian se întoarse şj cu 0 adevărată artă de comedian începu să le povestească ce i s-a întîmplat pe stradă. Kazelin se mai îmbuna şi uită de jignirea pe care i-o aruncase în faţă Tungusov.
Fiodor, zîmbind, se bucura de victoria evidentă a prietenului său.
Tungusov însă n-avea motiv să se bucure. Simţi dintr-o dată că demonstraţia lui a eşuat, transformată într-un spectacol ieftin, de bîlci. Şi numai el era vinovat: nu s-a putut stăpîni şi s-a lăsat ispitit de plăcerea de a le arăta această scamatorie cu telefonul portativ, iar ei atîta aşteptau.
— Nu vă supăraţi — încercă el doar de circumstanţă să fie politicos. Trebuie să iau legătura prin radio. Ştiţi... sînt aşteptat. E timpul să încheiem discuţia noastră. Aţi văzut instalaţia în funcţiune şi v-aţi convins, sper, că nu este nimic absurd şi nimic fantastic în ea. Toate calculele şi schiţele v-au fost transmise. Restul depinde de dumneavoastră.
În timp ce oaspeţii se îmbrăcaţi, Taranovici vorbea cu voeea-i groasă de bas, întrerupîndu-l pe Ovanesian:
— Să vezi cu propriii tăi ochi, ăsta-i lucrul cel mai important. Acum, cum s-ar spune, totul s-a aranjat. Nu mai pot exista nici un fel de îndoieli. Chiar mîine am să raportez şefului Direcţiei generale. Puteţi fi liniştit, vom face totul ca să punem în aplicare propunerea dumneavoastră...
După ce-şi conduse oaspeţii, Tungusov se întoarse şi trînti furios uşa în urma lui.
— Palavragiii dracului, birocraţi scîrboşi!
Sprîncenele negre ale lui Fiodor se împreunară la rădăcina nasului.
— De ce ? Ce-i cu tine, Kolea ? N-ai văzut cît de mult le-a plăcut radiotelefonul tău ?
— Ce ştii tu, Fedea! Le-a plăcut!... Le-a plăcut cum îi place oricărui gură-cască o scamatorie. Dar sensul, ideea pentru care ar fi trebuit să vină aici ?... S-au entuziasmat mai mult ca să mă liniştească pe mine. Îi cunosc cum îmi cunosc buzunarele. Nişte funcţionăraşi. Le stă în gît tehnica şi gata, iar pe inventatori îi socotesc aproape nişte duşmani ai lor. Acum graţie lor vor circula pe la Comisariatul Poporului tot felul de anecdote despre „minunea“ mea. Atît. Şi treptat, problema va fi dată uitării. Ai să vezi!
— Ei, nu-i chiar aşa. Dacă asta ar fi soarta tuturor invenţiilor, n-am mai progresa. Ori vezi şi tu cu ce paşi mergem înainte ! Mereu aflăm, chiar şi din ziare, despre noi şi noi invenţii.
— Asta aşa e. Poporul creează acum cum n-a mai creat niciodată. E adevărat. Sînt însă cazuri, şi te rog să mă crezi că nu ti-o spun din auzite sau, ca să zic aşa, „pro domo sua“, ci după datele Asociaţiei unionale a inventatorilor, sînt cazuri cind inventatori sau inovatori, oameni inteligenţi şi talentaţi, adevăraţi patrioţi, nu fac ani întregi altceva decît să bată fără succes în uşi închise, dincolo de care minunatele lor realizări zac în dosare prăfuite. Tungusov tăcu şi căzu pe gînduri.
— Dacă-i aşa, înseamnă că există motive ascunse ?...
— Motive ascunse... — repetă rar Tungusov şi pe neaşteptate faţa lui se lumină. Îşi aminti că şi înainte vreme, discutînd, constatau adesea o uimitoare coincidenţă a gîndurilor lor. Abia se gîndea unul la ceva, iar celălalt spunea imediat acelaşi lucru. La fel şi acum. Problema invenţiilor îl preocupa de mult pe Tungusov ; a ajutat în mod activ la promovarea multora dintre ele, ca reprezentant al Institutului de cercetări ştiinţifice a participat la expertize, a demascat pe autorii unor referate tendenţioase. Erau desigur cazuri particulare, dar existau ! Şi abia acum, povestindu-i lui Fiodor despre situaţia creată, a simţit pentru întîia oară nevoia să generalizeze toate aceste fapte şi în acelaşi timp a şi înţeles de ce sînt ele totuşi posibile în tînăra ţară a sovietelor care — poate chiar mai mult decît de pîine — are acum nevoie de un avînt rapid al tehnicii.
Şi iată că Fiodor l-a întrebat : „Există oare motive ascunse ?“
— Noul intră întotdeauna greu în viaţă, făcîndu-şi loc cu mare caznă — spuse Tungusov. Asta este o lege. Au existat întotdeauna şi există cauze obiective. Avem încă destul birocratism, mai sînt oameni indiferenţi, carierişti sau incapabili, ca aceştia, de pildă. Dar tare mă tem că există şi motive ascunse. Miroase a război. E de ajuns să priveşti ce fac fasciştii în Europa, ca să înţelegi totul. Şi duşmanii nu stau cu mîinile în sîn. Ei acţionează! Să frîneze progresul nostru tehnic pînă termină ei pregătirile pentru agresiune, iată scopul lor.
Fiodor se posomori.
—Da, din păcate-i logic... E greu să-ţi închipui că Hitler n-a căutat să organizeze la noi o reţea secretă de sabotori şi diversionişti...
Semnalul radiotelefonului îl întrerupse. Tungusov luă receptorul. Se auzi glasul lui Nîrkin :
— Mai e comisia acolo ?
— Cum o să mai fie ? A plecat!
— Ce-i cu dumneata ? De ce n-ai ieşit în eter ?
Tungusov îşi privi ceasul şi se luă cu mîinile de cap.
— Văleu ! La naiba !... Am întîrziat cu cinci minute ! Ies îndată, Nîrkin. Ce se întîmplă ? Mă cheamă ?
— Neamţul dumitale lansează apelul general.
— Neamţul! Tungusov se repezi la emiţător şi-l puse în funcţiune.
— Fedea, trînteşte-te acolo, pe pat, că scaunul ăsta scîrţîie... Şi taci! Am nevoie de linişte.
Scoase caietul în care îşi nota comunicările recepţionate, îşi puse casca şi începu să manevreze butonul de acord.
* * *
Minunate lucruri se petrec în lume!
Iată că noaptea învăluie pămîntul. Din rîpe adînci, din adîncul codrilor şi din bîrlogurile fiarelor, iar în oraş din subsoluri şi hrube, întunericul se revarsă moale, creşte şi se umflă. A umplut văile şi acum se ridică mai sus, spre cer, gata să înghită stelele, iar în oraş se năpusteşte furios dar neputincios din toate părţile spre aţîţătoarele globuri ale felinarelor aprinse şi spre sprinţarele fîşii luminoase ale farurilor de automobile.
Tîrziu noaptea se lasă şi liniştea. Somnul toropeşte tot ce este viaţă şi se pare că numai acolo unde-i zbucium şi suferinţă nu-şi face loc odihna binefăcătoare.
Dar nu, nu există linişte...
...Unde nu pătrunde omul! Ce adîncuri nu scormoneşte şi ce taine nu dezvăluie el în lume!
A scos pînă pe acoperiş, prin fereastră, o sîrmă legată de o cutiuţă scornită de mintea lui, iar o altă sîrmă, pornită de la aceeaşi cutiuţă, a lipit-o de conducta de apă, întinzînd astfel o capcană depărtărilor. Pe această cale au început să se scurgă nişte curenţi sprinteni şi neobosiţi în cutiuță curenţii sînt siliţi să treacă prin labirintul unei reţele ingenioase de fire subţiri şi iată-i că s-au prins : căutînd o ieşire au început să bată în membranele sensibile ale căştii. Aici şi-au trădat prezenţa, transformîndu-se în sunete şi omul ascultă mişcarea lor fremătătoare.
Aşa s-a dezvăluit în faţa omului o lume nouă pe care niciodată n-ar fi putut nici să o audă, nici să o cunoască, dacă nu şi-ar fi dat seama de existenţa ei şi nu şi-ar fi adaptat aceste urechi noi, ingenioase, din metal şi din masă plastică neagră şi strălucitoare. Ştim acum că eterul, care no înconjoară, e un ocean nesfîrşit ce pătrunde prin tot ce există în lume, viu sau mort. Tot oceanul acesta se mişcă şi se cutremură în spasme neînţelese, cînd molcome ca o respiraţie egală, cînd dezlănţuind furtuni, cicloane şi explozii catastrofale. Prin păduri şi munţi, prin pereţii de beton ai caselor, prin om — sunetele acestea străbat cu uşurinţă, tăind şi împărţind totul cu liniile de forţă ale undelor lor. Omul redus la simţurile-i proprii nu vede şi nu simte nimic din toate acestea, dar... cine ştie ce s-ar petrece cu el, şi cu tot ce-l înconjoară, dacă dintr-o dată n-ar mai exista acest ocean, aceste furtuni electrice în care s-a născut tot ce există : oameni, plante, roci...
Nu, în lume nu există linişte ! Şi nici setea de cunoaştere a omului nu are graniţe : el caută veşnic, va căuta veşnic să descopere lumi noi, să dezlege nenumăratele taine noi care îl înconjoară.
Au trecut mulţi ani de cînd radioamatorul Tungusov, oonstruindu-şi un aparat de emisie-recepţie pe unde scurte, a auzit pentru întîia oară glasul eterului. Şi de atunci, de fiecare dată cînd îşi pune casca cu membranei! deocamdată moarte, simte senzaţia tulburătoare a omului gata să-şi desfacă braţele şi să se avînte într-un zbor spre înălţimi, aşa cum numai în somn se întîmplă.
Răsuceşte uşor butonul. Şi deodată, cu un pocnet uşor, surd, ca atunci cînd apeşi fundul unei cutii, se deschide pe neaşteptate o fereastră spre univers şi membranele căştilor lipite de urechi prind viaţă. Un ciripit vesel de păsări ce fluieră şi cîntă în triluri pe diferite voci îi mîngîie auzul. Este limbajul punctelor şi liniuţelor trimise în spaţiu de către nenumăratele staţii de radio pe unde scurte.
Întoarce mai departe butonul de acord ; în cutiuţă, dincolo de peretele de ebonită al aparatului receptor, două plăcuţe subţiri de metal se rotesc încet de tot, fără să se atingă măcar — asta-i tot. Nimic altceva nu se mişcă acolo. Dar chiar şi această mişcare de necuprins cu ochiul liber a plăcuţelor este suficientă pentru a schimba „acordarea“ electrică a receptorului şi iată că în locul primelor unde, alte unde, alte staţii, alte voci se năpustesc în aparat: frînturi de foxtroturi pariziene, glasul de bariton graseiat al unui spicher german, bătăile solemne ale orologiului de pe catedrala Westminster sau trosnituri seci şi un sîsîit sălbatic care arată prezenţa unor furtuni electrice cu descărcări atmosferice. Şi după toate acestea, eterul iarăşi respiră liniştit şi măreţ, ca oceanul după furtună.
Anii de muncă încordată l-au făcut pe Tungusov un adevărat virtuos al radioamatorismului. Rar îl întrece cineva în ceea ce priveşte viteza recepţiei, în determinarea sensului semnalelor atunci cînd se pierd în fading profund sau cînd sînt acoperite de zgomotul paraziţilor. Glasul sigur şi egal al liniuţelor şi punctelor sale e bine cunoscut nenumăraţilor radioamatori de pe toate continentele. Multe servicii preţioase a adus el exploratorilor polari ori expediţiilor noastre îndepărtate, desluşind în trosnetele aurorelor boreale şi în furtunile magnetice tropicale, frînturile grele, distorsionate ale semnalelor răguşite.
În mod regulat, la fieoare două zile, exact la ora douăzeci şi unu şi zece, ora Moscovei, el ieşea în eter lansînd primele semnale „CQ“ — „Tuturor !“. În limbajul internaţional al radioamatorilor asta înseamnă : „Sînt gata. Cine vrea să stea de vorbă cu mine ?“ Apoi transmitea indicativul său şi trecea pe recepţie. Manevrînd încet butonul de acord, asculta întreaga bandă a undelor scurte rezervată, conform convenţiilor internaţionale, radioamatorilor. Primea răspunsuri, îşi alegea un interlocutor şi deschidea din nou emiţătorul. Aşa se legau în eter cunoştinţe, se fixau „în-tîlniri“, se stabileau legături regulate, de scurtă sau de lungă durată, se stabileau recorduri „DX“ — adică legături pe distanţă mare. Fiecare cunoştinţă nouă se termina cu rugămintea : „Pse QSL“. Asta înseamnă : „Vă rog, trimiteţi-mi o dovadă de recepţie“. Şi iată că tot peretele de lângă staţia lui de radiorecepţie era acoperit de aceste „dovezi“ originale, martori pitoreşti ai „DX‘‘-urilor, trimise prin poştă din Chile, Uruguay, Liberia, Maroc, Haiti, Fili-pine, Insulele Hebride, Noua Zeelandă şi din alte colţuri îndepărtate şi pierdute ale globului pămîntesc. Pe ele erau zugrăviţi palmieri, sfincşi, piramide, cîini cu căşti pe cap şi uneori chiar fotografiile radioamatorilor respectivi. La rîndul lui şi Tungusov le trimitea acestora „numele“ — care în jargonul radioamatorilor înseamnă nu atît numele omului, cît punctul geografic, adică Moscova — „QSL“-urile sovietice cu imaginea mausoleului lui Lenin pe ele.
Regulile internaţionale interzic discuţiile cu caracter „particular“ între radioamatori. Se poate vorbi numai despre tehnica undelor scurte, despre audiţie, despre construcţia aparatului şi a receptorului, a pieselor lui etc. În ţările capitaliste există chiar servicii radio speciale ale poliţiei care supraveghează ordinea în eterul rezervat radioamatorilor. Dar cum să te abţii de la cîteva cuvinte în plus ? Cum să nu faci măcar o aluzie la viaţă cînd vorbeşti cu un radioamator sovietic !
În ultimele săptămîni, un neamţ se arăta deosebit de insistent şi, judecind după toate, era şi el un radioamator încercat. Experimenta o antenă nouă de construcţie proprie şi îl ruga foarte corect, fără nici un fel de cuvinte „inutile“, să menţină legătura regulat pînă cînd îşi va termina experienţele. Toate acestea ar fi fost absolut normale dacă încă do la început Tungusov n-ar fi simţit, cu flerul său de „băii în lup“ al eterului, unele particularităţi destul de ciudate. Mai întîi, neamţul evita să-şi dea indicativul. La început a fost desigur nevoit să-l comunice, dar n-a făcut-o după cum so obişnuieşte, răspicat şi repetat, ci numai o singură dată, în treacăt. După aceea, dacă a observat că Tungusov îi recunoaşte ,,CQ"-ul după „scris“, adică după felul lui de n lucra în telegrafie, nu-şi mai transmitea indicativul, ci îşi începea noile convorbiri de parcă ar fi continuat una întreruptă. Tungusov şi-a dat seama că partenerul lui este un „unlis“ — un radioamator clandestin.
Această presupunere i-a fost cu timpul confirmată de încă o observaţie : după tonul schimbător al semnalelor şi după activitatea neregulată a neamţului, Tungusov şi-a dat seama că acesta foloseşte emiţătoare diferite şi că, după toate probabilităţile, experienţele cu antena sînt născocite.
Dar ce rost aveau toate acestea ?
El se hotărî să aştepte şi să observe, continuînd să menţină legătura şi îndeplinind cu acurateţă „tradiţiile eterului“.
Ultima discuţie îl intrigase şi mai mult. Neamţul i-a transmis : „Sînt bucuros că aţi înţeles bine sensul muncii mele cu antena. Data viitoare am să vă comunic noua schemă. Ea prezintă un deosebit interes pentru dumneavoastră“.
Cuvîntul „antenă“ fusese transmis într-un mod jucăuş, voit neregulat. Desigur că neamţul îi dădea astfel să înţeleagă că acest cuvînt trebuie luat în ghilimele ; îi atrăgea deci lui Tungusov atenţia să-i înţeleagă sensul ascuns. Iar faptul că ultima frază, dimpotrivă, se caraoteriza printr-o fermitate accentuată, dovedea că-i vorba de o chestiune extrem de serioasă. Nikolai răspunse : „Rok ! — Am înţeles totul. Aştept“.
Şi aştepta cu interes comunicarea ce-i fusese promisă. Iată de ce s-a repezit atît de grăbit şi alarmat la emiţător atunci cînd Nîrkin, pe care îl prevenise, i-a comunicat că neamţul repetă apelul „CQ“.
Întorcînd lin butonul de acord, el găsi repede în piuitul dezordonat al eterului semnalele cunoscute, puţin încetinite spre sfîrşit, şi răspunse la apel. Neamţul transmise : „nwQSK 20 mins“.
Asta însemna: „Acum întrerupeţi legătura. Am să vă chem peste douăzeci de minute."
Muşcîndu-şi înciudat buzele, Tungusov deconectă aparatul şi îşi scoase casca. Cuvîntul „acum“ suna ca o imputare. Cu întîrzierea lui îi produsese cine ştie ce încurcături neamţului. Se ruşină : pentru întîia oară în toţi aceşti ani dăduse dovadă de nepunctualitate în activitatea lui de radioamator!
— Să mai stăm şi noi de vorbă — se întoarse el spre Fedea. Am la dispoziţie douăzeci de minute; după aceea va trebui să trec din nou la emiţător. Ia spune ! Povesteşte-mi despre tine...
— Nu, Nikolai! Despre mine o să vorbim mai tîrziu. Văd că viaţa ta e mai interesantă. Dar mă uit şi, te rog să mă crezi, nu înţeleg nimic. Cu ce te ocupi tu propriu-zis ? Nu cumva... te-ai însurat ? Văd şi nişte floricele pe-aici...
Nikolai rîse.
— Nu, Fedea, nu m-am însurat. Dar viaţa mea şi acum o rostogoleşte tumultos oa un torent! E adevărat, mă ocup cam de multe: şi floricele, şi chimie, şi matematică, şi electricitate... Dar toate acestea le fac cu un rost. În vremea noastră, dacă vrei să realizezi ceva măreţ, în ştiinţă, în tehnică, trebuie să cunoşti foarte multe, trebuie să ai în faţa ta un orizont larg, cuprinzător.
— Nici nu te văd pe tine altfel decît zbătîndu-te să realizezi lucruri măreţe. Te ştiu eu ! Ţi-aduci aminte de disputele noastre : „Sistem de viaţă“, „însuşirea unei culturi vaste“ ?... Oare te mai menţii pe aceeaşi poziţie ?
— Da’ de unde — oftă Nikolai din greu. Tot ce este inutil, am dat în lături. Pur şi simplu nu-mi ajunge timpul nici pentru treburile importante, cele mai necesare...
— Adică pentru acel „ceva măreţ“ ? şi Fiodor învălui cu privirea mesele de lucru ale lui Nikolai.
— Da. Ăsta-i principalul. După ce-mi termin munca, de asta mă ocup pînă noaptea tîrziu.
— Dar de ce nu lucrezi la Institut, în laborator ? Cred că-i mai comod acolo. Şi mai este şi colectivul. Mai multe capete...
La Institut... e planul — răspunse cu îndoială Nikolai. Avem mult de lucru... o mulţime de probleme ce-i drept, nu prea interesante, dar necesare şi urgente. Pe cînd asta... cc fac eu aici la mine... e pentru suflet. Nici n-am încercat să-mi întocmesc un plan de lucru. Dar dacă reuşesc... cred că am să realizez într-adevăr ceva măreţ. E o problemă serioasă. N-am vorbit încă nimănui despre ea. Ţie însă am să-ţi povestesc. Te pricepi la radiotehnică ?
— Puţin, Kolea. Cam cît am învăţat pe vremuri, la Sokolniki. Ţi-aduci aminte ?
— Vai, ce ruşine, Fedea! Astăzi oricine trebuie să se priceapă la electricitate cu atît mai mult cei care lucrează în domeniul ştiinţei sau tehnicii. Fără asta nu numai în lizică nu poţi să faci un pas înainte, dar nici în biologie şi nici în psihologie măcar. Dar, în sfîrşit, ascultă-mă ! Am să-ţi explic în aşa fel încît să înţelegi.
Nikolai tăcu cîteva clipe, apoi continuă :
— Vezi tu, radio tehnica modernă poate să creeze unde electromagnetice făcînd curentul să alterneze, să-şi schimbe foarte repede sensul într-un conductor, un fir, de pildă într-o antenă. Dacă aceste oscilaţii ale curentului se produc, să spunem, de trei sute de mii de ori pe secundă, atunci antena emite unde radio „lungi“ obişnuite. Dacă viteza oscilaţiilor creşte pînă la trei milioane pe secundă, atunci antena va emite unde scurte, care au însuşiri noi şi care se propagă cu, totul altfel. Aceste unde scurte, după cum vezi, îmi îngăduie, cu ajutorul unei instalaţii nu prea mari, ca a mea, să pot commiica cu orice ţară de pe globul pămîn-tesc. Şi acest emiţător al meu nu consumă energie nici cît un bec electric obişnuit de o sută de waţi! Dacă însă ridicăm şi mai mult frecvenţa curentului, căpătăm aşa-numitele unde ultrascurte. Tu, bineînţeles, ai auzit că aceste unde ultrascurte au însuşiri uluitoare : pot să vindece boli, să grăbească creşterea plantelor, să distrugă microorganismele ş.a.m.d.
— Aşadar, cu cît undele sînt mai scurte, cu atît posibilităţile lor sînt mai mari ?
— Să spunem că-i aşa, Fedea. În frecvenţele mai înalte se ascund forţe uriaşe. Acolo există invizibilele raze calorice infraroşii care ne permit să vedem în întuneric ; acolo-i lumina, cu ajutorul căreia căpătăm hrană şi percepem lumea şi frumuseţea. Acolo sînt razele ultraviolete mortale şi în acelaşi timp dătătoare de viaţă. Acolo-s razele Rontgen, în-fricoşătoarea însuşire de dezagregare a radiului, atotpătrun-zătoarele radiaţii cosmice, particulele atomice care străpung nemărginitul spaţiu al universului...
— Tu, Kolea, eşti un adevărat poet !
— Ei, poet! Deşi, la drept vorbind, acest spectru al energiei electromagnetice eu îl socotesc chiar un poem creat de natură, un poem pe care omul abia a început să-l descifreze. El a fost scris cu o scriere necunoscută, dar noi treptat dezlegăm această scriere, îi aflăm tainele. Aproape în fiecare an se descoperă noi proprietăţi ale unora sau altora dintre frecvenţe. Oare cît e de cînd am descoperit că undele scurte sînt bune pentru legături la distanţe mari ? Apoi luminiscenţa sub acţiunea razelor ultraviolete, culorile fosforescente! Sau radiolocaţia, mitogeneza, radioastrono-mia ! Şi cîte alte multe care n-au fost încă descoperite...
— Şi tu descoperi acum o nouă taină ? îl întrebă Fiodor, readucîndu-l la începutul discuţiei pe prietenul care se cam luase cu vorba.
— Am găsit deocamdată metoda prin care pot crea un generator de unde extrem de scurte, pe una din benzile aproape de loc studiate — continuă Nikolai eu acelaşi aer serios. Să le spunem deocamdată undele micro. Datorită acestui generator, care va îngădui să se schimbe lin frecvenţa, aceste unde vor putea fi amplificate şi astfel vor putea fi studiate proprietăţile lor. Îţi închipui ce aport preţios va fi adus tehnicii noastre ? Am însă şi o altă idee. Eu cred că în aceste frecvenţe se ascunde rezolvarea unui vechi vis al omului: stăpînirea elementelor.
— Alchimia ?!
— Spune-i cum vrei. Dar mai devreme sau mai tîrziu va trebui să ajungem şi la asta.
— Tu pînă unde ai ajuns ?
Cîteva secunde Tungusov îl privi tăcut pe prietenul său. Apoi se îndreptă hotărît către una din mese, aşezată în colţul camerei, şi ridică husa din pînză de pe un aparat. Apro-piindu-se şi el, Fiodor cercetă atent această construcţie neînţeleasă.
— Acesta e... — spuse încet Tungusov.
— Cum ? E gata! ? Ăsta e generatorul tău de... minuni necunoscute ?
— Da, el este — confirmă Nikolai. Dar nu e gata. Ii mai lipsesc unele piese.
Era o ciudată îmbinare a radiotehnicii eu chimia. Zeci de eprubete, balonaşe, tubuleţe şi plăcuţe din metale diferite alternau cu fire, bobine, ecrane şi tuburi electronice de lei uri te forme şi dimensiuni.
— Vezi că mi-a venit în ajutor chimia ? Fiecare element chimic posedă o anumită radiaţie proprie... Dar stai — Nikolai se uită la ceas. Mai am numai două minute, nu mai putem discuta. Acum taci, Fedea !
Tungusov se „cufundă“ din nou în marea undelor. Parcurse de două ori toată banda rezervată radioamatorilor, fără să întîlnească semnalele cunoscute. La a treia încercare îl „prinse“ pe neamţ. După tonul semnalelor, îşi dădu seama că neamţul lucra iarăşi cu un alt emiţător.
Convorbirea fu grăbită şi laconică. Neamţul îi transmise :
— „Iţi dau schema antenei mele : LMRWWAT. Dez-leag-o neapărat şi comunică-mi, atunci am să-ţi transmit cum lucrez după schemă. Repetă-mi cum ai recepţionat.”
Apoi interlocutorul dispăru, fără să mai spună nimic.
Timp de cinci minute, fără să se ridice de la masă, Tungusov se strădui să dezlege sensul literelor misterioase. Acum se convinse definitiv că „antena“ nu era decît un pretext. În radiotehnică nu există nici un fel de scheme şi notaţii de acest fel pentru antene. Scrise pe un petic de hîrtie : „LMRWWAT“ şi se apropie de Fiodor.
— Uite, Fedea, o nouă problemă! Ăsta-i un cifru. Sau mai bine zis cheia cifrului unei comunicări pe care am s-o primesc de îndată ce voi fi descifrat cheia.
Fiodor se uită îndelung la hîrtie.
— Nu înţeleg nimic — spuse el în sfîrşit.
— Nici eu — îi răspunse îngîndurat Tungusov.
* * *
În noaptea aceea Nikolai Tungusov nu putu mult timp să adoarmă. Nu, nu vizita „comisiei“ îl tulburase, nici soarta radiotelefonului său, nici chiar radiograma misterioasă a neamţului. Întîlnirea cu Fiodor, singurul şi adevăratul lui prieten, a fost cel mai de seamă eveniment al zilei, deşi i-a simţit importanţa abia după ce a rămas singur.
În viaţa lui intrase ceva măreţ şi atotpătrunzător, ceva care a mai existat odată, de mult, dar apoi s-a estompat şi a fost dat uitării...
Era pe vremea adolescenţei — triste, flămînde, uneori înspăimîntătoare. În anii aceia vîrtejul războiului civil bîn-tuia, pustiind o parte uriaşă a globului pămîntesc. Vîrtejul acesta, întocmai ca pe nişte fire de nisip, smulsese oameni din locurile lor şi-i risipise în spaţiu ; pe unii îi măturase peste graniţele ţării, pe alţii îi ridicase şi-i împrăştiase care încotro... După aceea ani de zile oamenii s-au tot căutat unii pe alţii.
Vîrtejul acesta l-a luat şi l-a acoperit undeva cu pămînt pe tatăl său. Pe fratele mai mare, Nikifor — singurul susţinător al familiei — l-a zvîrlit tocmai la Moscova, într-o uzină. Numai Nikolai rămăsese cu maică-sa bolnavă, în satul sărăcăcios de pe malurile Volgăi.
Nikolai îşi amintea în cele mai mici amănunte începutul marelui său drum în viaţă.
...Se însera. Băieţandru de doisprezece ani, desculţ, sub ferestruica scundă a căsuţei lui natale, el răsucea din păr de cal sfoara unei undiţe : mîine în zori va pleca la pescuit, pe Volga. Alături, pe o laviţă, şedea mama, obosită, posomorită, tăcută; el i-a surprins privirea îngrijorată şi-i ghiceşte gîndurile. De vreo două luni n-a primit nici o veste şi nici bani de la Nikifor. Ce i s-o fi întîmplat ? Din ce-o să mai trăiască? Dacă s-a întîmplat ceva, atunci totul s-a sfîrşit...
Nikolka este un băieţandru serios şi aşezat. I-e milă de maică-sa, dar nu poate să-i împărtăşească neliniştea. De ce și-o fi făcînd griji degeaba? Doar nu ştie încă nimic... Pentru el, Nikolka, altceva e important acum : să se scoale mîine de cu noapte şi să prindă cît mai mulţi peşti, ca o parte din ei să-i schimbe pe pîine... Cît de prost ar merge treaba, vreo treizeci-patruzeci de porcuşori tot o să prindă. Parcă mult e ce le trebuie lor!...
..Soarele a apus dincolo de pădure, după un cot al Volgăi; e un întuneric, să-ţi dai cu degetele în ochi, nu altceva.
Deodată mama se ridică de pe laviţă şi îşi întinde feri-rltă mîinile spre uşă, dar acolo nu-i nimeni — uşa e încinsă...
— Nikifor !
S-a repezit înainte şi, îmbrăţişînd aerul, s-a prăbuşit.
...Mai tîrziu, cînd şi-a revenit, mama i-a spus pe un ton igur, liniştit de astă dată :
— Nikolka, dragul meu, Nikifor al nostru s-a prăpădit... Acum găteşte-te de drum şi du-te la Moscova. În vreo zece zile ai să ajungi tu acolo... poate s-or găsi niscaiva oameni buni, să te ia cu căruţa... Uite, ai aici adresa, la uzină... I xplică-le tot, tu eşti băiat isteţ... poate ţi-or găsi şi ţie de lucru. Spune-le că fratele tău...
...Şi iată — drumul. A plecat înainte de a miji de ziuă, simplu, aşa cum pleca la pescuit; atîta doar că avea o bocceluţă în spate. Moscova cea necunoscută nu şi-o putea de loc închipui. Că viaţa lui a intrat pe un alt făgaş sau <-ă pleacă acum pentru totdeauna de acasă, la asta băiatul nu so gîndea. Sătucul lui, locurile dragi unde se născuse şi copilărise i se păreau veşnice şi de neclintit. Vor trece zile, poate săptămîni sau ani, dar se va întoarce şi toate vor fi ca înainte. Cui i-ar fi trecut prin minte atunci că nu numai el, ci şi sătucul rămas în urmă, se vor ridica şi se vor muta într-un alt loc ? Cine s-ar fi gîndit că vîlceaua în care s-a aciuat satul va fi fundul unei mări noi, Marea Moscovei, şi că pe deasupra islazului unde Nikolai păştea vacile vor trece vapoare pe cea mai mare şi mai nouă dintre căile navigabile create de om ?
...Potecile liniştite ale pădurii îl scoaseră la o şosea desfundată şi băiatul porni prin gloduri spre miazăzi. Toată ziua, cînd dispărînd la rarele cotituri şi coborîşuri ale drumului, cînd apărînd din nou în depărtare, zări în faţă, dacă nu i s-o fi năzărit cumva, boiul unui copil, tot cu o bocceluţă în spate, ca şi el.
Pîraie îi tăiau uneori drumul, iar alteori alergau zglobiu alături de el. Era cald. Nikolai bea din fiecare izvor întîlnit în cale şi se aşeza pe malul lui să se odihnească o clipă. Prin sate trecea repede, străduindu-se să nu atragă atenţia copiilor şi a cîinilor. Spre seară îşi alese un loc unde să înnopteze, lîngă o bulboană care i se păru mai bogată în peşte, îşi meşteri repede o undiţă, prinse cîteva gîngănii în aluniş pentru momeală şi pînă la scăpătatul soarelui în bocceluţa lui se zbăteau cîteva văduviţe grase.
Făcu focul şi înfigînd peştele într-un beţişor, îl puse la fript... Toate acestea îi erau cunoscute şi obişnuite — întocmai ca acasă.
A doua zi, de îndată ce se mistui pîcla dimineţii, zări din nou în faţă, la aceeaşi depărtare, bocceluţa din ajun. Nu. nu i se năzărise. După-amiază se făcu cald şi Nikolai văzu bocceluţa mai aproape. De zăpuşeală poate, drumeţul din faţa lui îşi încetinise pasul. Şi iată că spre seară, după o cotitură, îl ajunse. Un băieţandru ca şi el se odihnea pe iarbă, mai la o parte de drum. Era palid şi de aceea faţa lui colbuită părea şi mai murdară, iar ochii mari, albaştri, sub sprîncenele negre, îl priveau pe Nikolai lucind ca nişte ochiuri de apă prin desişul pădurii. Nikolai dădu să treacă mai departe.
— Încotro ? îl întrebă băieţelul cu glasul slab.
Aşa s-au cunoscut.
Din cele ce i-a povestit pe scurt băiatul, Nikolai înţelese că e moscovit, orfan, dintr-o familie de muncitori. Cum de a ajuns la rudele lui, aici, la ţară, unde „era mai rău“ decît acasă, Nikolai n-a prea înţeles, dar s-a bucurat tare mult aflând că fugise din sat şi că acum se întorcea înapoi, la Moscova. În doi — e mult mai uşor! Aşa s-au unit pentru multă vreme drumurile lor. Au pornit împreună.
Orăşean, trezindu-se singur în întinderile împădurite, Fiodor se pierduse cu firea. Flămînzea, slăbise; prin satele posomorite, oameni închişi şi temători îl petreceau cu priviri mohorîte, fără să-i dea nimic. Sleit de puteri, poate că ar fi adormit pentru totdeauna la marginea drumului dacă Nikolai nu l-ar fi hrănit cu peştişorii graşi, prăjiţi la proţap.
Şi parcă mult e ce-i trebuie unui pui de om ! Cu cîtă admiraţie urmărea el seara cum se strecura Nikolai prin stufărişurile de pe mal să dea cu undiţa şi cum prindea peştişorii strălucitori care aveau să le potolească foamea. Apoi, repetînd ascultător întocmai mişcările lui, aruncînd undița şi trăgînd peştele la momentul potrivit, învăţa şi el să pescuiască; mai învăţă să aleagă şi să-şi întocmească din ramuri un adăpost care să-l apere noaptea de rouă şi ploaie...
Iar Nikolai, la rîndul lui, asculta cu ochii larg deschişi cele ce povestea Fiodor despre tramvaiele care duc fără cai cîte o sută de oameni odată sau despre casele de piatră — mult mai înalte decît bradul acela. Acolo nu trebuie să te duci după apă — apa curge singură prin ţevi — iar lămpile ard fără gaz şi se aprind fără chibrituri...
Ce viaţă ! se minuna Nikolai, simţind că acum păşeşte undeva, în sus, spre ceva nou.
...Coşuri ascuţite se zăriră la orizont şi începură să se înalţe tot mai sus, mai sus spre cer, într-o creştere ce părea fără sfîrşit... Unde începea oraşul, Nikolai n-a putut să priceapă pînă la urmă.
...Moscova era atunci în plină reconstrucţie. Pe magistrale, după atîta întrerupere, circulau cele dintîi tramvaie. Schelele proptite cu picioarele lor grele pe trotuare se căţărau pe zidurile caselor muşcate de gloanţe şi bortite de obuze. Peste trecători picura varul, cădeau bucăţele de tencuială veche, jupuită... Moscova înfometată dezgropa la periferii, în marile grădini de zarzavaturi ale cooperativelor, cartofii rămaşi după strînsul recoltei.
Începea vara anului 1921.
...Capitala îl întîmpină pe Nikolai cu asprime, tot aşa cum îl întîmpinase şi pe Fiodor la ţară natura necunoscută.
Cu glas de buhai mugeau la el automobilele, chiuiau căruţaşii chiar la urechile lui, alungîndu-l să nu-l strivească sub copite caii uriaşi şi păroşi, ca de basm, iar şinele de tramvai tîrîte pe caldarîm spre locul unde trebuiau montate făceau un zgomot de nesuportat. Toate acestea îl făceau pe Nikolai să tresară înspăimîntat la tot pasul şi poate că ar fi pierit pînă la urmă în acest haos citadin, sub cine ştie ce roţi, dacă n-ar fi avut în faţă bocceluţa lui Fiodor care, netulburat, îl conduse în sfîrşit prin nişte ulicioare tihnite spre Krasnaia Presnea.
Rudele lui Fiodor îl adăpostiră şi pe umilul lui tovarăş de drum, găsiră uzina şi aflară că Nikifor Tungusov, turnător la „Gujon“, murise într-adevăr. I-au scris mamei în sat, dar răspunsul îl primiră din partea sovietului sătesc; nici mama nu mai era în viaţă.
Nikolai a rămas singur.
Nu, nu. N-a rămas singur! Îl avea pe Fiodor. Au trăit împreună, au învăţat împreună în colonia de copii orfani de la Sokolniki, apoi la şcoala medie tehnică. Nikolai învăţa cu lăcomie, citea mult, se ducea la concerte, la muzee, asculta conferinţe — totul îl atrăgea. Căuta să cunoască viaţa necunoscută Iui pînă atunci, nu ca un sălbatic atras de măreţia lumii noi ce i se dezvăluia, ci ca un moştenitor cu depline drepturi, căruia — deşi nici nu visase — i se cuveneau toate aceste comori. Înclinaţia-i nesăţioasă spre cunoaştere şi spre însuşirea culturii el o ridicase la rangul de principiu fundamental şi bineînţeles „veşnic“, căruia îi spunea „sistemul lui de viaţă“.
Pe Fiodor nu-l chinuia, ca pe Nikolai, această atotcuprinzătoare sete de a cunoaşte totul. De altfel şi aptitudinile lui erau mai modeste decît ale lui Nikolai. Pe el un singur lucru îl atrăgea : mecanica, lumea mecanismelor şi a maşinilor. Să ajungă inginer constructor de maşini, iată visul lui de totdeauna. În timp ce Nikolai înota în marea fără fund şi fără limite a „culturii“, riscînd să se înece în ea fără să vadă malul, Fiodor simţea sub picioarele lui terenul sigur al specializării, ceea ce îi îngăduia, după părerea lui, să păşească mai sigur decît prietenul lui pe drumul realizărilor.
Vederile lor diferite nu numai că dădeau naştere unor nesfîrşite dispute, dar constituiau chiar izvorul unor adevărate certuri între ei. Prietenia lor nu amintea de loc un cor senin, fără nori.
Era însă o prietenie adevărată, deşi ei nu s-au gîndit niciodată la asta şi nu-şi dădeau seama de existenţa ei, uşa cum un om sănătos nu-şi simte căldura corpului. De altfel şi acum, cînd îşi amintea de acele vremuri, Nikolai mi se gîndea la prietenie, ci la acel simţ al răspunderii faţă de Fiodor, care nu l-a părăsit niciodată în tot timpul giganticei munci efectuate asupra lui însuşi. Orice victorie obţinută, orice cucerire în domeniul cunoaşterii, orice lucru nou care îl impresiona şi-l atrăgea, lui Fiodor i-l împărtăşea mai întîi; cu el îşi împărţea trofeele, indiferent dacă acesta avea sau nu nevoie de ele ; lui i se lăuda, pe el se străduţa să-l uluiască cu voinţa, dîrzenia şi cu succesele sale, iar greşelile, lipsurile şi slăbiciunile căuta să le ascundă de Fiodor, de parcă i-ar fi fost ruşine de dezaprobarea lui. Reieșea că tot ceea ce făcea el pentru sine, pentru „lărgirea orizontului“ său, pentru „ridicarea nivelului cultural“, îl laica dacă nu pentru, în orice caz în prezenţa lui Fiodor. Şi asta l-a ajutat foarte mult, îi era chiar absolut necesar. Dacă nu ar fi fost acest simţ al răspunderii faţă de prietenul său, poate că Nikolai n-ar fi reuşit să înfăptuiască atâtea... Şi mai înainte — Nikolai îşi amintea de im li copilăriei — tot aşa se întîmpla : nu numai cînd făcea vreo treabă prin gospodărie, dar chiar şi atunci cînd pescuia, du pildă, se străduia să facă totul cît mai bine, numai ca să poată vedea după aceea ochii blînzi ai mamei cum se luminează de un zîmbet duios şi aprobator... Şi cît de fericit era în acele momente, cît de bun şi de puternic se simţea şi cum ar fi vrut chiar atunci să facă încă ceva mai bun şi mai de folos!
Da, un om ca să poată lupta, ca să învingă greutăţile şi să se ridice trebuie să simtă alături o inimă caldă, apropiată, 0 altă inimă omenească!
...Cînd Nikolai a intrat la Institutul electrotehnic, pe Fiodor l-au luat în armată şi l-au trimis undeva departe, în Sud, iar de acolo într-o şcoală militară. Nikolai însă, din cauza miopiei, a fost reformat.
Din clipa aceea „sistemul de viaţă” al lui Nikolai a început să se simplifice intr-un mod ciudat. Într-un timp scurt au dispărut, s-au topit şi s-au resorbit undeva în el şi pasiunea pentru Skreabin (odată cu pasiunea pentru muzică în general), şi setea pentru literatură, care îl făcea să piardă nopţi nedormite deasupra unei cărţi; nu i se mai părea absurd să lipsească de la conferinţele ce se ţineau la muzeul politehnic şi începu să i se pară lipsit de sens să piardă atîta timp ca să stea la rînd pentru bilete de teatru. Nikolai însă considera toate acestea drept o renunţare. Îşi dădea seama că deocamdată studiul la Institut îi răpea aproape tot timpul, iar ce-i mai rămînea nu-i ajungea nici pentru principala lui preocupare, la care în ruptul capului n-ar fi renunţat: radiotehnica, undele scurte... Nikolai dăduse în sfîrşit cu picioarele de fund şi se îndrepta spre mal. Şi pe acest drum anevoios, ducea într-adevăr cu el un bagaj mare de valori. Dar va ajunge oare la liman ?
Prietenii îşi scriau rar şi puţin, căci în anii aceia nici unul, nici celălalt „nu aveau timp”. Se despărţiseră atunci într-un mod caraghios de simplu — s-au întîlnit la cantina studenţească şi şi-au luat rămas bun din fugă, grăbindu-se fiecare la treburile lui, de parcă s-ar fi despărţit pînă a doua zi. Nici unul dintre ei nu şi-a dat atunci seama de pierderea pe care o încerca.
Abia acum, după ce apariţia prietenului său i-a pricinuit o atît de neaşteptată şi de puternică bucurie, după ce a simţit iarăşi vechiul şi zelosul interes al lui Fiodor pentru viaţa lui, Nikolai a înţeles cît îi este de scump acest vlăjgan cu suflet mare, care-i pune întrebări atît de naive şi totuşi atît de juste şi necesare.
